Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 95 din data de 29 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, îndreptată parţial prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din data de 1 iulie 2021, printre altele, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (faptă din 22.04.2016).
S-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului A. în condiţiile art. 91 C. pen., fiind obligat să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 92 alin. (1) C. pen.
Inculpatul A. a fost obligat să presteze 60 zile muncă neremunerată în folosul comunităţii la Primăria or. Tg. Neamţ - activităţi administrativ gospodăreşti - sau la Primăria Vânători, jud. Neamţ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, printre alţii, inculpatul A..
Prin Decizia penală nr. 11/A din 12 ianuarie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2021, s-au admis apelurile declarate de inculpaţii B., A., C. şi D. împotriva Sentinţei penale nr. 95 din data de 29 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând, în fond:
S-a reţinut incidenţa circumstanţei atenuante judiciare prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. şi s-a redus durata pedepselor aplicate fiecăruia dintre inculpaţii B., A. şi C., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) - art. 76 alin. (1) din C. pen., de la 2 ani închisoare, la 1 an şi 4 luni închisoare.
În baza art. 91 din C. pen., s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepselor aplicate inculpaţilor B., A. şi C. pe un termen de supraveghere de 2 ani, termen pe durata căruia inculpaţii au fost obligaţi să respecte măsurile de supraveghere şi obligaţiile stabilite prin sentinţa penală.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale care nu contravin deciziei pronunţate.
Împotriva Deciziei penale nr. 11/A din 12 ianuarie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2021, a declarat recurs în casaţie inculpatul A. la data de 16.02.2023.
În cauză a fost indicat drept temei pe care se întemeiază cererea de recurs în casaţie art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, recurentul a susţinut, în esenţă, că din întregul probatoriu administrat, dar şi din descrierea faptelor aşa cum au fost reţinute prin rechizitoriu, a reieşit oprirea în trafic, în data de 22.04.2016, a inculpatului, faptul ca acesta a purtat o conversaţie prietenoasă cu agenţii de poliţie rutieră E. şi F., dar în niciun caz nu a rezultat că acesta a fost oprit ca urmare a săvârşirii vreunei contravenţii, ori că a remis vreo sumă de bani agenţilor de poliţie.
Interpretarea dată faptelor de către instanţele anterioare este una pur speculativă şi subordonată unui scop destul de precis (cel al stabilirii unei răspunderi penale), dar faptele, aşa cum au fost relatate în rechizitoriu şi cum au fost stabilite prin probe, respectiv înregistrările video şi audio ambientale, sunt clare în sensul că inculpatul nu apare şi nici nu s-a susţinut că acesta apare în cursul remiterii directe ori al disimulării remiterii prin lăsarea unei sume de bani într-un dosar aşa cum reţin, în mod greşit, instanţele ordinare. S-a reţinut că agenţii de poliţie ar fi găsit anumite sume de bani ori că s-ar fi manifestat într-un anume fel ulterior găsirii acestor sume de bani, dar este cert, din propria analiză a înregistrărilor video şi chiar din cele expuse în scris în rechizitoriu, că inculpatul nu a efectuat vreun gest în sensul remiterii acestor sume de bani.
Aşa cum s-a arătat şi anterior, nici nu există un anume motiv pentru a remite sume de bani, cât timp recurentul nu a săvârşit vreo faptă contravenţională. Faptul că pe înregistrarea din 22.04.2016 s-ar auzi sunete emise de către aparatul radar nu are nicio legătură cu conduita recurentului de la acel moment, în condiţiile unui trafic aglomerat, în coloană. De altfel, aşa cum s-a şi stabilit din probatoriul administrat în cauză, pe dispozitivele agenţilor de poliţie nu a fost documentată existenţa vreunei înregistrări legate de săvârşirea vreunei contravenţii.
S-a precizat, de asemenea, că discuţia dintre inculpat şi agenţi a avut loc ca urmare a faptului că aceştia se cunoşteau anterior datei de 22.04.2016, ca urmare a unor contacte pe linie profesională (controale comune sau în împrejurări comune, etc), şi aceasta este unica explicaţie a opririi inculpatului şi a atmosferei amicale dintre agenţi şi inculpat.
De altfel şi interpretarea discuţiilor dintre inculpat şi agenţii de politie este una forţată, precizând că nu contestă existenţa acestor discuţii, faptele ca atare, ci interpretarea forţată dată acestora de către cele două instanţe, în ciclurile procesuale anterioare. A solicitat să se constate că, fără ca agenţii de politie să încerce să disimuleze în vreun fel o pretinsă faptă, în contextul în care nu erau avizaţi că se află sub supraveghere audio-video, nu reproşează în cadrul discuţiilor niciun fel de faptă contravenţională, nu îi comunică inculpatului că ar fi avut o anumită viteză peste limita legală, nu creează situaţia premisă de natură a-l determina pe inculpat să aibă iniţiativa remiterii vreunei sume de bani pentru a nu se stabili o răspundere contravenţională. Discuţia este una amicală, fără referiri la bani ori la o anume faptă, fără a se observa că inculpatul face vreun gest de a lăsa ceva în maşina agenţilor de politie şi fără ca aceştia să fi avut vreo clipă intenţia de a-l sancţiona, comportament care să îl pună în situaţia pe inculpat de a deveni interactiv/reactiv în felul speculat de către primele instanţe.
Aşa fiind, faţă de toate cele de mai sus, pentru faptele aşa cum rezultă din probatoriu, în afara interceptărilor care sunt doar analize speculative circumscrise scopului unei condamnări penale, respectiv al validării unui rechizitoriu, s-a solicitat să se constate că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, şi pe cale de consecinţă, admiterea recursului şi achitarea recurentului inculpat.
Prin încheierea din 06 iunie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 11/A din 12 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2021 şi a trimis cauza Completului nr. 2, în compunere de 3 judecători, acordând termen la data de 19 septembrie 2023, cu citarea recurentului-inculpat, precum şi asigurarea apărării (apărător ales/din oficiu).
Totodată, a respins cererea de suspendare a executării hotărârii atacate formulată de inculpatul A..
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, judecătorul de filtru, a reţinut, în esenţă, că cererea de recurs în casaţie formulată a fost declarată în termen legal şi îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi art. 437 C. proc. pen., iar motivele invocate vizând neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă impuse de norma de incriminare se circumscriu formal cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării deciziei atacate formulată de recurentul inculpat, Înalta Curte a constatat că este neîntemeiată, întrucât argumentele prezentate în susţinerea solicitării nu relevă necesitatea dispunerii măsurii cu caracter excepţional prev. de art. 441 alin. (1) C. proc. pen.
Analizând recursul în casaţie în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.
Prin urmare, starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.
În cauza de faţă, inculpatul a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
Jurisprudenţa subsecventă intrării în vigoare a actualului C. proc. pen. a statuat că acest caz de casare se circumscrie situaţiilor în care fie fapta concretă, pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare, nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă ele vizează norma de incriminare, în ansamblul său, ori numai modificarea unora din elementele constitutive ale infracţiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.
În consecinţă, acest caz de recurs în casaţie permite instanţei de casaţie să analizeze doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către curtea de apel, corespunde tiparului obiectiv al infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.
În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte notează că starea de fapt reţinută prin decizia recurată, constă, în esenţă, în aceea că, la data de 22.04.2016, în intervalul orar 11:57:41 - 12:02:15, inculpatul A. a fost oprit în trafic de agenţii de poliţie rutieră E. şi F. pentru depăşirea limitei maxime de viteză admise şi, cu această ocazie, inculpatul a dat celor doi agenţi de poliţie suma de 200 RON pentru a nu fi sancţionat contravenţional.
Invocând incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat A. a susţinut, în esenţă, că nu a existat nicio dovadă cu privire la faptul că acesta a săvârşit o faptă contravenţională, astfel încât să aibă un motiv pentru a remite sumă de 200 RON pentru a nu se stabili o răspundere contravenţională.
Înalta Curte reţine că motivele invocate de recurentul inculpat A. în cererea de recurs în casaţie au fost susţinute cu titlu de apărări de fond şi în faţa instanţei de apel, care le-a analizat în raport cu probele administrate în cauză şi le-a apreciat, ca netemeinice.
Astfel, cu privire la criticile formulate de inculpatul A. în calea de atac a apelului, instanţa de control judiciar ordinar a reţinut că ansamblul circumstanţelor faptice în care a fost comisă infracţiunea de dare de mită imputată inculpatului a fost corect reţinută de către instanţa de fond, în urma unei analize temeinice a probatoriului administrat.
În virtutea efectului integral devolutiv al apelului declarat, efectuând propria analiză a particularităţilor cauzei, Înalta Curte a constatat, la rândul său, neîndoielnic dovedite existenţa faptei şi vinovăţia apelantului inculpat. Elementele de probă ce rezultă din procesul-verbal de redare a înregistrării audio-video efectuate la data critică, dar şi din declaraţiile persoanelor ascultate pe parcursul procesului confirmă, cu certitudinea impusă de art. 103 alin. (2) teza finală C. proc. pen., că, la data de 22 aprilie 2016, în intervalul orar 11:57:41 - 12:02:15, inculpatul A. a fost oprit în trafic în calitate de conducător auto, pentru depăşirea limitei legale de viteză admise pe tronsonul de drum pe care conducea.
Cu această ocazie, inculpatul a dat suma de 200 RON lucrătorilor de poliţie E. şi F., ambii aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, pentru ca aceştia din urmă să nu îşi îndeplinească îndatorirea de a constata şi sancţiona contravenţia săvârşită.
Astfel, prin hotărârea recurată s-a reţinut că fapta astfel comisă realizează toate condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă proprii infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În ceea ce priveşte critica recurentului-inculpat A., referitoare la incertitudinea ce ar plana asupra comiterii unei contravenţii cu ocazia opririi în trafic şi, prin aceasta, şi asupra motivului pentru care ar fi fost nevoit să dea mită celor doi agenţi de poliţie, instanţa de apel a reţinut, similar instanţei de fond, că oprirea inculpatului în trafic pentru încălcarea regimului de viteză rezultă dintr-un element factual cert, şi anume semnalul sonor declanşat de aparatul radar, înregistrat audio-video la data critică. Aspectul aglomeraţiei în trafic, menţionat de apărare, nu este de natură a ridica dubii asupra motivului opririi inculpatului, de vreme ce acelaşi mijloc de probă relevă că, subsecvent declanşării aparatului radar, reacţia imediată a lucrătorilor de poliţie a fost aceea de a-i solicita inculpatului să oprească.
Instanţa de apel a mai constatat, de asemenea, că procesul-verbal de redare a înregistrării audio-video efectuate la data de 22 aprilie 2016, coroborat cu planşa fotografică în care se regăsesc capturile de imagini aferente momentelor de interes, confirmă oprirea inculpatului A. în trafic, deplasarea acestuia în interiorul autospecialei, la solicitarea lucrătorilor de poliţie, precum şi înmânarea, către cei din urmă, a sumei de 200 RON.
Remiterea sumei de bani este evidenţiată de elemente probatorii indirecte, dar certe şi care se coroborează în totalitate, respectiv, ridicarea sumei dintr-o mapă aflată între scaunele din faţă ale autospecialei, imediat după plecarea inculpatului, urmată de reacţia de bucurie a lucrătorilor de poliţie, concretizată în utilizarea interjecţiei yupiii!, reacţie ce nu poate avea o altă semnificaţie probatorie decât aceea atribuită prin sentinţă, respectiv de satisfacţie a celor din urmă. Or, analizate în contextul necesar al neaplicării vreunei sancţiuni contravenţionale, aceste elemente factuale conduc la concluzia lipsită de echivoc că inculpatul A. a dat o sumă de bani lucrătorilor de poliţie, la data şi în circumstanţele anterior descrise.
S-a apreciat că susţinerea apelantului inculpat, referitoare la absenţa, în dialogul purtat cu lucrătorii de poliţie, a unor indicii de săvârşire a unei contravenţii, nu se raportează pertinent la particularităţile obiective ale acestui dialog - respectiv, tonalitatea scăzută folosită de persoanele implicate şi durata scurtă a conversaţiei. Evaluate şi prin prisma relaţiilor preexistente dintre inculpatul A. şi lucrătorul de poliţie E. (pe care inculpatul a admis că îl cunoştea), aceste particularităţi evidenţiază intenţia interlocutorilor de a imprima discuţiei purtate un caracter abscons.
Prin urmare, instanţa de recurs în casaţie, similar instanţei de apel, concluzionează că înmânarea, de către inculpatul A., a sumei de 200 RON lucrătorilor de poliţie aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu de constatare şi sancţionare a contravenţiilor la regimul circulaţiei pe drumurile publice, fără ca aceştia să fi aplicat, însă, o măsură de sancţionare propriu-zisă de natură a justifica eventuala plată a unei amenzi de către conducătorul auto sancţionat, reprezintă materializarea actului ilicit de dare a unei sume de bani, în conformitate cu art. 290 C. pen.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că fapta reţinută în sarcina recurentului inculpat întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 290 C. pen., sub aspectul laturii obiective, fiind neîntemeiate criticile recurentului sub acest aspect.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la analiza conţinutului mijloacelor de probă pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia, a fiabilităţii acestora ori interpretarea probatoriului administrat în cauză, pe de o parte, şi starea de fapt reţinută de instanţă, pe de altă parte, Înalta Curte constată că acestea nu pot forma obiectul recursului în casaţie, fiind critici de temeinicie şi, aşa cum s-a menţionat anterior, în calea extraordinară a recursului în casaţie nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei.
Prin criticile formulate, se tinde, în esenţă, la reevaluarea materialului probator care excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Se constată, aşadar, că recurentul a invocat doar formal nelegalitatea hotărârii atacate, în realitate criticile acestuia vizând netemeinicia raţionamentului instanţei de apel, care a răspuns în considerentele hotărârii asupra tuturor aspectelor legate de tipicitatea infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea sa.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 11/A din data de 12 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2021.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-inculpat, în sumă de 170 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 11/A din data de 12 ianuarie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2021.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-inculpat, în sumă de 170 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 19 septembrie 2023.
GGC - NN