Deliberând asupra cererii formulate de petentul A., constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 08 noiembrie 2023, sub Dosar nr. x/2023, petentul a invocat dispoziţiile art. 4 şi art. 6 din C. pen.
În motivarea cererii, a susţinut că având în vedere aspectele legale reţinute împotriva sa, atât în cuprinsul rechizitoriului, cât şi în cadrul deciziei penale de condamnare, se poate reţine cu claritate faptul că infracţiunea pentru care este acuzat a fost comisă în cursul anului 2012, acest aspect putând fi reţinut şi din declaraţiile martorului B. din data de 03.02.2016 şi data de 12.03.2018, aflate la dosarul de fond.
A mai precizat faptul că aceste solicitări le-a avut şi în mod direct către Penitenciarul Miercurea Ciuc, dar i-a fost respinsă această cerere, fiind motivată în sensul în care derularea infracţiunii pentru care a fost acuzat s-a desfăşurat în perioada mai 2013 - iunie 2014, aspect care este contrar realităţii faptice. Prin studierea sau vizualizarea în mod direct a actelor dosarului de condamnare se poate observa, în mod clar şi indubitabil, faptul că infracţiunea de care a fost acuzat şi pretins vinovat, a fost comisă în cursul anului 2012, aşa cum a menţionat şi mai sus, şi nu în anul 2014, după intrarea în vigoare a C. pen. nou.
Astfel, raportat la analiza legii penale mai favorabile, aceasta se realizează în raport cu data săvârşirii pretinsei fapte, care, în cauză, este data la care se susţine că ar fi avut loc pretinderea. În această privinţa, traficul de influenţă (art. 291 din C. pen.) face parte din categoria aşa-numitelor "infracţiuni cu consumare anticipată" în sensul că simpla pretindere de bani sau beneficii ori acceptarea de promisiuni sunt suficiente pentru a se consuma infracţiunea. De altfel, raportat la acest specific, tentativa în cazul infracţiunii de trafic de influenţă este asimilată de lege faptei consumate, nefiind incriminată în mod distinct.
De asemenea, în aceeaşi ordine de idei, chiar dacă art. 71 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului nu menţionează în mod special principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile (spre deosebire de art. 151, final, din Pactul Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile civile şi politice şi de art. 9 din Convenţia americană privind drepturile omului), s-a menţionat faptul că s-a considerat că aceasta dispoziţie nu garantează doar principiul neretroactivităţii legilor penale mai severe, ci şi, implicit, principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile.
În aceeaşi ordine de idei, în cuprinsul unor decizii, Curtea Constituţională a României a statuat că aplicarea legii penale mai favorabile este un adevărat principiu, ceea ce înseamnă că, în ipoteza unei situaţii tranzitorii, legea penală mai favorabilă se aplică în toate cazurile.
În acord cu opinia Curţii Constituţionale, s-a apreciat că excepţia retroactivităţii legii penale mai favorabile este obligatorie, ceea ce înseamnă că organele judiciare trebuie să aplice legea nouă mai favorabilă, în temeiul art. 15 alin. (2) din Constituţie, chiar dacă lipsesc normele de aplicare.
Regula generală, în materia conflictelor de legi, este că se vor aplica întotdeauna normele penale mai blânde, iar jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dacă este mai favorabilă decât reglementarea internă se va aplica, iar dacă este mai restrictivă, nu se va aplica, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte şi legile interne, vor avea prioritate acestea din urma ori de câte ori conţin dispoziţii mai favorabile.
Regula mittior lex priveşte numai normele dreptului penal substanţial, iar nu şi normele procesual penale.
Referitor la criteriile pe baza cărora are loc delimitarea normelor procesual penale faţă de cele de drept material, instanţa constituţională a statuat că trebuie să se ţină seama de aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecaţii.
Pentru incidenţa regulii mitior lex, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din noul C. pen., sunt necesare mai multe condiţii cumulative: existenţa unei situaţii tranzitorii, fapta să fie prevăzută ca infracţiune în toate legile penale succesive, cauza să nu fi fost soluţionată definitiv în momentul intrării în vigoare a legii penale noi, dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.
S-a mai făcut referire la hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru dezlegarea problemei de drept în materie penală din data de 06 octombrie 2023, precum şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, respectiv Decizia nr. 35/2015 şi nr. 298/A/2015.
În concluzie, s-a apreciat că în temeiul art. 5 din noul C. pen. şi în baza dispoziţiilor constituţionale (art. 15 din Constituţia României), în toate situaţiile în care nu există limitări legale în ceea ce priveşte incidenţa regulii mittior lex, legea penală nouă mai favorabilă trebuie să se aplice, dacă aceasta intră în vigoare între momentul săvârşirii infracţiunii şi stingerea raportului penal de conflict.
De asemenea, în baza art. 63 şi art. 64 din Legea nr. 254/2013, pentru a-i fi respectat şi dreptul la apărare, în sensul probaţiunii necesare, dar şi pentru o claritate şi transparenţă procedurală, a solicitat ataşarea Dosarului nr. x/2018, pentru a putea vizualiza în mod direct toate documentele procedurale legale ce îl vizează. Totodată, a apreciat incidenţa prevederilor legale mai favorabile ale C. pen. vechi, atât privitoare la faptă, pedeapsă, cât şi, mai ales, privitoare la regimul de liberare condiţionată aplicabil.
Pentru toate aceste considerente, a solicitat admiterea prezentei cereri şi să se constate faptul că regimul sancţionator şi de liberare condiţionată aplicabil este în corelaţie cu cele expuse mai sus, C. pen. vechi, fiind legea penală mai favorabilă, raportat la momentul comiterii presupusei fapte penale.
Verificând competenţa de soluţionare a cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciază că în mod greşit a fost sesizată, impunându-se trimiterea cererii de la Tribunalul Harghita, spre competentă soluţionare, pentru următoarele considerente:
Prin cererea formulată, astfel cum a fost precizată, în sensul că reprezintă o cerere sui generis, fiind invocate dispoziţiile art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României, întrucât petentul este în faza de executare a pedepsei, Înalta Curte apreciază prezentul demers judiciar ca fiind o cerere cu consecinţe asupra executării pedepsei.
Potrivit dispoziţiilor art. 553 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., din Titlul V privind Executarea hotărârilor penale, referitoare la instanţa de executare 1) Hotărârea instanţei penale, rămasă definitivă la prima instanţă de judecată sau la instanţa ierarhic superioară ori la instanţa de apel, se pune în executare de către prima instanţă de judecată. (2) Hotărârile pronunţate în primă instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pun în executare, după caz, de Tribunalul Bucureşti sau de tribunalul militar. Totodată, dispoziţiile art. 597 alin. (6) din C. proc. pen., privind procedura la instanţa de executare, stabilesc că alin. (1) - (5) se aplică şi în cazul în care rezolvarea uneia dintre situaţiile reglementate în prezentul titlu este dată în competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.
În speţă, prin Sentinţa penală nr. 305 din data de 26 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă. În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen., pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.. În temeiul art. 65 C. pen. a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii, potrivit art. 65 alin. (3) C. pen.. În temeiul dispoziţiilor art. 291 alin. (2) C. pen., a confiscat de la inculpat suma de 303.118 RON şi echivalentul în RON, la cursul BNR de la data punerii în executare, a sumei de 30.000 euro, prin obligarea acestuia la plata către stat a acestor sume. A menţinut măsura sechestrului asigurător, dispusă prin Ordonanţa nr. 961/P/2015 din 09.06.2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei- până la concurenţa sumei de 435.823 RON. Conform art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 18.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 15.000 RON reprezintă cheltuieli judiciare efectuate în faza de urmărire penală, iar 3000 RON în faza de cercetare judecătorească. În baza art. 217 alin. (7) C. proc. pen., a dispus plata din cauţiunea în valoare de 150.000 RON, instituită prin Ordonanţa nr. 961/P/2015 din 04.05.2016, cu raportare la Ordonanţa de luare a măsurii controlului judiciar pe cauţiune nr. 961/P/2015 din 25.04.2016, depusă pe numele inculpatului A. la C. - Agenţia Braşov, în contul curent nr. x, a cheltuielilor judiciare către stat, în cuantum de 18.000 RON. Conform art. 217 alin. (6) C. proc. pen., a restituit din cuantumul cauţiunii suma de 132.000 RON către inculpat. În baza art. 274 alin. (1) teza ultimă C. proc. pen., a dispus ca onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 100 RON, să se plătească din fondul Ministerului Justiţiei.
Prin Decizia nr. 85 din 25 noiembrie 2022 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul de 5 Judecători a admis apelul formulat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 305 din data de 26 mai 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016. A desfiinţat, în parte, sentinţa atacată şi, rejudecând, a înlăturat din conţinutul pedepselor complementare şi accesorii aplicate inculpatului interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g), k) din C. pen., precum şi dispoziţia privind confiscarea de la inculpat a sumei de 30.000 euro. S-a menţinut măsura sechestrului asigurător, dispusă prin Ordonanţa nr. 961/P/2015 din data de 09.06.2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, până la concurenţa sumei de 303.118 RON. S-a înlăturat dispoziţia privind plata cheltuielilor judiciare din cauţiunea în valoare de 150.000 RON, instituită prin ordonanţa nr. 961/P/2015 din 04.05.2016, cât şi dispoziţia privind restituirea sumei de 132.000 RON din cuantumul cauţiunii. S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A. perioada executată de la data de 28 iunie 2018 la 19 decembrie 2018. S-au menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa apelată care nu sunt contrare prezentei decizii. S-a respins, ca nefondat, apelul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva aceleiaşi sentinţe.
Hotărârea a fost pronunţată în primă instanţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar la data formulării cererii petentul A. se afla încarcerat în Penitenciarul Miercurea Ciuc.
Înalta Curte are în vedere că cererea vizează un demers judiciar în faza de executare a pedepsei, întemeiat aparent pe dispoziţiile art. 595 din C. proc. pen., iar petentul se află în executarea unei pedepse definitive pronunţate în primă instanţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de executare potrivit dispoziţiilor art. 553 alin. (2) din C. proc. pen. fiind Tribunalul Bucureşti.
Potrivit dispoziţiilor art. 595 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., referitoare la intervenirea unei legi penale noi sau a unei decizii a Curţii Constituţionale, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din C. pen.. Alin. 2 stabileşte că aplicarea dispoziţiilor alin. (1) şi (11) se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a persoanei condamnate de către instanţa de executare, iar dacă persoana condamnată se află în executarea pedepsei sau a unei măsuri educative, de către instanţa corespunzătoare în grad în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau, după caz, centrul educativ ori centrul de detenţie.
În acest context, instanţa de executare fiind Tribunalul Bucureşti, având în vedere că la data formulării sesizării petentul A. era deţinut în vederea executării în Penitenciarul Miercurea Ciuc, competenţa de soluţionare a prezentei cauze, revine instanţei de executare corespunzătoare în a cărei circumscripţie se afla locul de deţinere de la data formulării sesizării, respectiv Tribunalului Harghita, conform dispoziţiilor art. 595 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. pen.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va trimite cererea formulată de contestatorul A. la Tribunalul Harghita, spre competentă soluţionare.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în sumă de 85 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Trimite cererea formulată de contestatorul A. la Tribunalul Harghita, spre competentă soluţionare.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în sumă de 85 RON, rămâne în sarcina statului. şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 28 noiembrie 2023.
GGC - NN