Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 8 iunie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020, s-au respins, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B..
Pentru a dispune în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a reţinut că La data de 12 aprilie 2023, au fost înaintate instanţei supreme cererile de recurs în casaţie ale inculpaţilor A. şi B. (formulate împotriva Deciziei penale nr. 44/A din 1 februarie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2020), în cuprinsul cărora fiecare recurent inculpat a formulat şi o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
Referitor la fondul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României, recurenţii inculpaţi au susţinut că dispoziţiile a căror neconstituţionalitate o invocă sunt contrare prevederilor art. 1 alin. (5) (În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie), art. 16, art. 21 alin. (1) şi (2) (privind accesul liber la justiţie), art. 53, art. 124 şi art. 129 din Constituţia României, atât timp cât, în forma actuală, textul de lege aduce atingere dreptului la un proces echitabil, nu respectă principiul egalităţii armelor şi, mai mult, plasează procurorul într-o poziţie de avantaj faţă de persoana condamnată, calea de atac fiind doar teoretică, nicidecum în măsură să apere drepturi concrete şi efective.
Recurenţii inculpaţi A. şi B. au invocat în susţinere Decizia nr. 453/2020 a Curţii Constituţionale a României, prin care Curtea a reţinut că reglementarea art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. este deficitară şi poate face obiectul unei viitoare analize de neconstituţionalitate raportat la lipsa reglementării printre cazurile de recurs în casaţie a situaţiei în care în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal şi au precizat că, prin invocarea prezentei excepţii, se tinde la declararea ca neconstituţională a textului art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în măsura în care se interpretează ca restrângând în mod nelegal dreptul condamnatului de a obţine un remediu judiciar, atunci când în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal.
Au mai arătat că, în alte cazuri de recurs în casaţie similare este prevăzută şi situaţia inversă, fiind astfel posibilă pronunţarea unei soluţii atât în favoarea, cât şi în defavoarea recurentului, în aşa fel încât să nu aducă atingere dreptului la un proces echitabil.
Analizând condiţiile referitoare la admisibilitatea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte a reţinut că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată şi anume: a. excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă; b. excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; c. excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale; d. excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
S-a reţinut că instanţa de judecată realizează o verificare sub aspectul realizării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, dar care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale.
Verificând realizarea în cauză a condiţiilor enumerate anterior, s-a constatat că excepţia a fost invocată într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura examinării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, de către părţile din proces, respectiv recurenţii inculpaţi A. şi B. şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. (în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal), fără ca textul criticat să fi fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte cerinţa ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia, Înalta Curte a apreciat că aceasta nu este realizată, având în vedere că instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional, în condiţiile în care este necesar a verifica şi măsura în care o astfel de excepţie tinde, în mod real, la învestirea Curţii Constituţionale cu un examen al conformităţii dintre înţelesul normei legale şi exigenţele Constituţiei, prerogativă recunoscută Curţii prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
Ca atare, în cadrul examenului de admisibilitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege, iar sub acest aspect, instanţele judecătoreşti au statuat în mod constant că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau când se urmăreşte o completare sau o modificare a actului normativ.
Obligaţia instanţei de a examina şi această condiţie implicită de admisibilitate rezultă chiar din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, ale cărei decizii au fost, în mod constant, în sensul respingerii excepţiilor de neconstituţionalitate formulate cu nerespectarea competenţei sale expres prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată (mutatis mutandis, deciziile Curţii Constituţionale nr. 35 din 20 ianuarie 2011; nr. 284 din 24 februarie 2011; nr. 187 din 6 martie 2012; nr. 378 din 26 iunie 2014).
Mai mult, fiind un incident apărut în cursul soluţionării unei cauze, este necesar ca invocarea excepţiei de neconstituţionalitate să fie justificată prin existenţa unui interes şi să aibă relevanţă în raport cu procesul în care a intervenit, însă nu este suficient ca partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate să indice textele de lege pe care doreşte să le supună controlului şi să dea acestora o interpretare proprie pentru a crea aparenţa utilităţii demersului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu prevederilor constituţionale.
Din perspectiva considerentelor anterior menţionate, Înalta Curte a constatat că, în speţă, doar aparent sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în realitate, aşa cum rezultă din motivele scrise, nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale, ci se critică modalitatea de legiferare, urmărind ca finalitate, în principal, modificarea textului de lege invocat şi obţinerea unei modificări legislative de esenţă a căii extraordinare de atac a recursului în casaţie.
Mai exact, s-a apreciat că, pe fondul nemulţumirii în legătură cu soluţia pronunţată în apel - de desfiinţare în integralitate a sentinţei penale apelate, de constatare a nulităţii absolute a actului de sesizare a instanţei şi trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara -, precum şi a lipsei unei căi de atac împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel (în speţă, fondul acţiunii penale nefiind rezolvat în mod definitiv), recurenţii inculpaţi A. şi B. tind exclusiv la legiferarea unei căi de atac împotriva unei astfel de hotărâri, aspect ce este contrar prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Împotriva acestei încheieri penale, recurentul A. a formulat recurs, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile sesizării instanţei de control constituţional.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, se observă că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume:
- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În ceea ce priveşte primele trei condiţii, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepţia a fost invocată de către recurentul A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Referitor la condiţia privind legătura normelor ce fac obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză.
Legătură dintre norma ce face obiectul excepţiei şi soluţionarea cauzei este, de asemenea, o condiţie de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale. Această condiţie presupune că norma invocată orientează soluţia.
Se constată că prin decizia recurată, instanţa de apel a dispus desfiinţarea în integralitate a sentinţei penale apelate, a constatat nulitatea absolută a actului de sesizare a instanţei şi a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara.
Înalta Curte constată că recurentul a formulat recurs în casaţie invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.. În raport de soluţia dispusă de instanţa de apel, faţă de acesta nefiind dispusă o soluţia de condamnare sau de încetare a procesului penal, se constată că excepţia de constituţionalitate formulată nu este susceptibilă să influenţeze soluţia ce poate fi pronunţată în cauză.
Conchizând, Înalta Curte constată că dispoziţiile legale criticate nu au legătura cu soluţionarea cauzei, nefiind susceptibile de a avea un efect real asupra soluţiei în cauză în condiţiile în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acţiunii penale.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 8 iunie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.
Va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de câte 340 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 8 iunie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de câte 340 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 octombrie 2023.
GGC - NN