Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2023
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 113 din data de 22 iunie 2023, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de condamnatul contestator A., împotriva sentinţei penale nr. 170/14.09.2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021.
Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori a reţinut că, prin decizia penală nr. 170 pronunţată la data de 14.09.2021 de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2021, în baza art. 166 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a fost admisă solicitarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi, pe cale de consecinţă:
S-a dispus recunoaşterea şi executarea într-un penitenciar din România a pedepsei de 2 ani şi 2 luni închisoare aplicată persoanei condamnate A. prin sentinţa penală din 27 aprilie 2016 în dosar nr. x/2014 de către Tribunalul Ordinar din Torino, Italia, rămasă definitivă la data de 22 iunie 2018 prin decizia penală a Curţii de Apel din Torino, Italia, pronunţată la data de 6.04.2018, pentru săvârşirea infracţiunii de exploatarea prostituţiei prev. de art. 110 din C. pen. italian şi art. 3 nr. 8 din Legea nr. 75/1958 privind exploatarea prostituţiei, prev. de legea română în art. 213 alin. (1) şi (2) din C. pen. român cu privire la proxenetism şi pedepsită de legea română cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei în acest sens.
S-a constatat că persoana condamnată A. se află în prezent încarcerat în Penitenciarul Gherla în executarea unei pedepse privative de libertate de 4 ani şi 20 zile închisoare potrivit mandatului de executare a pedepsei nr. 735 din 28 august 2020 emis de Judecătoria Ploieşti, pedeapsă a cărei executare a început la 19 iunie 2021.
A fost respinsă cererea de arestare preventivă pe o perioadă de 30 de zile a persoanei condamnate A. în vederea executării pedepsei cu închisoarea, pronunţată de autorităţile judiciare italiene, având în vedere că persoana condamnată este încarcerată în vederea executării pedepsei de 4 ani şi 20 zile închisoare.
Prin decizia penală nr. 283 pronunţată la data de 23.11.2021 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2021, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de persoana condamnată A. împotriva sentinţei penale nr. 170 pronunţate la data de 14.09.2021 de Curtea de Apel Cluj şi a fost obligat apelantul la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestor hotărâri a condamnatul A. a formulat contestaţie în anulare invocând prescripţia răspunderii penale pentru fapta comisă în anul 2010 în Italia. În motivarea cererii, condamnatul a arătat că în data de 28 iunie 2018 hotărârea sa de condamnare a rămas definitivă în Italia, astfel că s-ar fi împlinit termenul de prescripţie generală de 8 ani calculat de la data comiterii faptei.
În procedura analizei admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare în conformitate cu dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., Curtea a constatat că este inadmisibilă calea de atac, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 426 din C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;
Potrivit dispoziţiilor art. 427 alin. (2) din C. proc. pen., în cererea de contestaţie în anulare, contestatorul trebuie să arate cazurile de contestaţie pe care le invocă, precum şi motivele aduse în sprijinul acestora.
Potrivit prevederilor art. 431 din C. proc. pen., admiterea în principiu a contestaţiei în anulare este condiţionată de constatarea că cererea este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prev. de art. 426 din C. proc. pen. şi că în sprijinul contestaţiei s-au depus ori s-au invocat dovezi care sunt la dosar.
Raportând motivele invocate de contestator în cuprinsul cererii, precum şi cu prilejul susţinerii contestaţiei în anulare în faţa instanţei de judecată, la cerinţele prevederilor legale incidente, Curtea de Apel a constatat că în drept şi doar aparent, calea de atac a contestatorului se circumscrie cazului reglementat de dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.. Totodată, argumentele invocate în susţinerea contestaţiei în anulare au acoperire, aparent, în temeiul juridic anterior menţionat.
Curtea a constatat însă că petentul a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, de către autorităţile judiciare din Italia, în data de 22.06.2018. În aceste condiţii, instituţia prescripţiei răspunderii penale se aplică în raport de legislaţia statului de condamnare. Or, la data soluţionării definitive a cauzei, nu fusese împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, în raport de dispoziţiile legale din legislaţia italiană, de vreme ce soluţia dispusă a fost una de menţinere a condamnării dispuse de către instanţa de fond din Italia.
S-a arătat că solicitarea condamnatului, de a se reţine împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin raportare la dispoziţiile de drept substanţial şi procedural din România nu poate fi primită. Ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti de recunoaştere şi executare în România a pedepsei aplicate condamnatului de către statul italian, dispoziţiile legale române se aplică persoanei condamnatului, doar în ceea ce priveşte eventuale incidente cu privire la executarea pedepsei în România.
Contestaţia în anulare permite reformarea hotărârii definitive de condamnare în situaţia prevăzută de art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. doar în ipoteza în care inculpatul a fost condamnat, deşi la acel moment existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, motiv printre care poate fi şi prescripţia răspunderii penale.
Or, la data judecării definitive a cauzei, în Italia, nu era incidentă nicio cauză de încetare a procesului penal, care oricum trebuia evaluată prin raportare la dispoziţiile legale italiene în materia prescripţiei.
Mai mult, s-a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 care a declarat neconstituţionale prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. şi prin urmare a afectat validitatea termenelor de prescripţie specială a răspunderii penale a devenit obligatorie din data de 25.06.2018, deci ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a petentului condamnat, din 22.06.2018.
Curtea a reţinut că simpla referire a condamnatului la temeiul de drept prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., fără ca în substanţă să fie incidentă în concret cauza de încetare a procesului penal cu privire la care să fi existat probe, nu îndreptăţeşte instanţa să aprecieze că motivul arătat se încadrează în concret în dispoziţiile art. 426 din C. proc. pen.
Astfel, chiar în practica CtEDO, s-a reţinut că un capăt de cerere se caracterizează prin faptele pe care le denunţă şi nu doar prin simplele motive sau argumente de drept invocate. (în acest sens, cauza Guerra şi alţii împotriva Italiei din 19.02.1998, pct. 44, cauza Berktay împotriva Turciei, nr. 22.493/93, pct. 167, 1.03.2001).
Împotriva acestei încheieri a formulat apel contestatorul A..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 08.08.2023, fiind fixat termen pentru judecată la data de 20.09.2023.
Examinând calea de atac promovată de apelantul A., prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
În cauză, persoana condamnată A. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 170 pronunţate la data de 14.09.2021 de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a dispus recunoaşterea şi executarea într-un penitenciar din România a pedepsei de 2 ani şi 2 luni închisoare aplicată de autorităţile din Italia invocând prescripţia răspunderii penale.
Înalta Curte aminteşte, limitele şi specificul căii de atac a contestaţiei în anulare, astfel cum sunt definite în cuprinsul dispoziţiilor art. 426-432 din C. proc. pen., norme potrivit cărora contestaţia în anulare este calea extraordinară de atac ce poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunţate cu încălcarea normelor procesual penale; fiind o cale de atac de retractare, instanţa care a pronunţat hotărârea cu încălcarea legii anulează hotărârea în scopul înlăturării erorilor de procedură ivite în situaţiile limitativ prevăzute de legiuitor.
Potrivit dispoziţiilor art. 431 din C. proc. pen., contestaţia în anulare este supusă unei verificări prealabile judecării sale în fond, instanţa sesizată fiind obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii, înainte de a se pronunţa pe fondul contestaţiei, în cadrul acestei etape procesuale, instanţa examinând dacă cererea de contestaţie priveşte o hotărâre penală definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. dacă motivul pe care se întemeiază contestaţia este unul dintre cele limitativ prevăzute de art. 426 din C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.
Potrivit dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă, însă aceste dispoziţii reglementează procedura de judecare a contestaţiei în anulare după parcurgerea procedurii prealabile şi anume, admiterea în principiu, reglementată de art. 431 din C. proc. pen.
Examinând apelul formulat de inculpatul A., Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că cererea formulată de contestatorul condamnat A. nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate în principiu, conform dispoziţiilor art. 431 din C. proc. pen.
Astfel, Înalta Curte subliniază că, în ceea ce priveşte calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, indiferent de motivul invocat, poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei, respectiv cele prin care s-a dispus, în mod definitiv, asupra raportului juridic de conflict, pentru că numai aceste hotărâri sunt susceptibile de a fi atacate cu apel. Or, hotărârile judecătoreşti prin care nu se rezolvă fondul cauzei, nu pot face obiectul unei contestaţii în anulare.
În speţă, decizia penală împotriva căreia contestatorul condamnat A. a formulat contestaţie în anulare nu este o hotărâre prin care s-a rezolvat fondul cauzei, în sensul dezlegării unui raport juridic de drept substanţial prin pronunţarea unei soluţii de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, conform art. 396 alin. (1) din C. proc. pen.
Contestatorul condamnat a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 170 pronunţate la data de 14.09.2021 de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2021, definitivă prin decizia penală nr. 283 pronunţată la data de 23.11.2021 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a admis cererea parchetului şi s-a dispus recunoaşterea şi executarea într-un penitenciar din România a pedepsei de 2 ani şi 2 luni închisoare aplicată persoanei condamnate A. de autorităţile italiene, pentru săvârşirea infracţiunii de exploatarea prostituţiei.
În procedura de recunoaştere reglementată de Legea nr. 302/2004, instanţele statului de executare nu au competenţa de a statua asupra legalităţii ori temeiniciei soluţiei de condamnare, ci doar de a evalua compatibilitatea respectivei hotărâri cu normele interne (adaptându-le, atunci când este cazul, potrivit legislaţiei interne) şi, cu atât mai mult acestora, nu le-ar fi permis, în căile extraordinare de atac interne, să repună în discuţie fondul soluţiei dispuse de autorităţile judiciare străine.
Pe cale de consecinţă, se constată că în mod just Curtea de Apel Cluj a apreciat că a fost învestită cu soluţionarea unei căi extraordinare de atac împotriva unei hotărâri care nu poate fi supusă unui astfel de demers juridic, ipoteza prevăzută de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. vizând, în realitate, exclusiv procedura de judecată desfăşurată în statul de condamnare şi finalizată cu hotărârea recunoscută ulterior de autorităţile statului de origine, aspecte ce nu ar putea fi cenzurate de către instanţa română de executare, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 166 alin. (13) lit. a) teza finală raportat la art. 139 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 421 alin. (1) lit. a) teza finală din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul formulat de contestatorul A. împotriva sentinţei penale nr. 113 din data de 22 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga apelantul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului din oficiu, în cuantum de 680 de RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de contestatorul A. împotriva sentinţei penale nr. 113 din data de 22 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului din oficiu, în cuantum de 680 de RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 septembrie 2023.