Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 2/R din 29 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.1, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a fost admis recursul formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 203 din 23 februarie 2023 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. x/2022.1.
A fost desfiinţată în parte decizia atacată numai în ce priveşte soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 328 alin. (1) C. proc. pen.
În temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a fost sesizată Curtea Constituţională cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 328 alin. (1) C. proc. pen. invocată de inculpatul A.
S-a dispus virarea sumei de 340 RON reprezentând onorariu avocat oficiu, din fondurile Ministerului de Justiţie în contul Baroului Timiş, iar, în temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare faţă de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Timişoara a reţinut, în esenţă, că în ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 328 alin. (1) C. proc. pen. formulată în faţa Tribunalului Timiş hotărârea atacată este neîntemeiată, având în vedere că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992. Astfel, a constatat că excepţia a fost invocată de o parte din dosar, în faţa unei instanţe şi vizează dispoziţii legale aflate în vigoare, ce nu au fost declarate neconstituţionale şi care au legătură cu soluţionarea cauzei, dosarul fiind în procedura de cameră preliminară, procedură care are ca obiect verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi legalităţii sesizării instanţei (inclusiv din perspectiva existenţei verificării ce trebuie realizată de procurorul ierarhic superior celui care a întocmit rechizitoriul), precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Ca urmare, a apreciat că sub acest aspect se impune admiterea recursului declarat de inculpat şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 328 alin. (1) C. proc. pen.
Referitor la cealaltă cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional formulată în faţa Tribunalului Timiş, s-a reţinut că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile de la art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 neavând legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât respectivele prevederi vizează calea de atac împotriva încheierii prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii.
Împotriva acestei decizii, la data de 31 martie 2023, a declarat recurs inculpatul A., învederând că "la ultimul termen de judecată a invocat o nouă excepţie de neconstituţionalitate şi o cerere de sesizare a C.J.U.E. care nu au fost admise de către instanţă".
Ca urmare, pe rolul instanţei supreme, secţia penală, a fost înregistrat Dosarul nr. x/2022.1, ce a fost repartizat aleatoriu Completului nr. 7, pentru termenul de judecată din 18 aprilie 2023, când recurentul a depus la dosar o cerere solicitând, pe de o parte, amânarea cauzei, iar, pe de altă parte, sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară şi sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009.
Pentru a da posibilitatea recurentului să îşi pregătească apărarea, Înalta Curte a încuviinţat cererea acestuia de amânare a cauzei, fixând termen de judecată la 02 mai 2023, când a rămas în pronunţare asupra cererii de sesizare a Curţii Supreme de Justiţie şi asupra recursului declarat.
Totodată, în vederea soluţionării solicitării de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 formulată de recurent, în conformitate cu prevederile art. 104 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20 din 14 martie 2023, a fost format dosarul asociat nr. x/2022
I. Deliberând asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte constată următoarele:
Prin cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată în cuprinsul memoriului depus la dosar la 18 aprilie 2023, recurentul inculpat A. a solicitat sesizarea acestei instanţe europene cu următoarea întrebare preliminară:
"Dacă principiul echivalenţei se opune unei reglementări naţionale care nu permite exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în condiţiile în care pentru o procedură comparabilă (cerere de sesizare a Curţii Constituţionale) o astfel de cale de atac este recunoscută".
În susţinerea cererii, a învederat că principiul echivalenţei impune ca dreptul naţional să acorde oricărei acţiuni întemeiate pe dreptul comunitar un tratament procedural cel puţin la fel de favorabil precum cel prevăzut pentru o acţiune similară întemeiată pe dreptul naţional. Or, din analiza legislaţiei naţionale, rezultă că Legea nr. 340/2009, privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 par. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, prevede la art. 2 alin. (5) că "încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii poate fi atacată cu recurs la instanţa superioară în termen de 72 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Calea de atac se soluţionează prin încheiere, în camera de consiliu, fără citarea părţilor; hotărârea este definitivă". Aşadar, singurul mijloc procedural la îndemâna părţilor este cel al recursului, dar numai împotriva încheierii prin care se dispune suspendarea cauzei până la soluţionarea cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare, neputându-se uza de el în cazul unui refuz al instanţei naţionale de a formula trimiterea preliminară. A concluzionat că, în situaţia unei încheieri prin care se refuză sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, singura cale de atac, conform normelor de drept comun, ar fi apelul odată cu fondul, care poate fi declarat numai în cazul în care instanţa în faţa căreia s-a formulat cererea de sesizare nu este de ultim grad.
Cu toate acestea, în dreptul naţional există o procedură comparabilă, prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992, vizând sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, în cazul căreia se recunoaşte posibilitatea exercitării căii de atac a recursului împotriva încheierii prin care este refuzată sesizarea instanţei de contencios constituţional.
Din analiza comparativă a celor două modalităţi procedurale, rezultă că cea care asigură aplicabilitatea acţiunilor ce urmăresc să asigure protecţia drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii este mai puţin favorabilă decât prevederile aplicabile unor acţiuni similare din dreptul intern. S-a subliniat că această inechivalenţă rezultă din omisiunea legiuitorului de a reglementa prin dispoziţiile legii posibilitatea ca încheierea prin care o instanţă naţională de ultim grad respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să poată fi atacată separat, aşa cum este cazul în cazul procedurii naţionale comparabile, prevăzută de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.
Analizând cererea formulată de recurentul inculpat A., prin raportare la dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 340/2009 şi la normele europene ce reglementează procedura trimiterilor preliminare, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Sistemul trimiterilor preliminare reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene menit să confere instanţelor naţionale mijloacele de a asigura o interpretare şi o aplicare uniformă a dreptului comunitar în toate statele membre.
Potrivit art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor şi la validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii. În acest sens, o instanţă dintr-un stat membru poate sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii. În cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se face numai în situaţia în care, în cursul unui litigiului aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare.
Întrucât este chemată să îşi asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată, numai instanţa naţională sesizată cu soluţionarea unui litigiu are competenţa să aprecieze, luând în considerare particularităţile fiecărei cauze, atât necesitatea unei cereri de decizie preliminară pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Prin urmare, acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare presupune îndeplinirea unor condiţii de admisibilitate privitoare la calitatea procesuală activă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene putând fi sesizată cu o chestiune prejudicială numai de către o instanţă a unui stat membru, la obiectul chestiunii prejudiciale, care se referă exclusiv la interpretarea sau validitatea normei comunitare, la momentul formulării unei astfel de cereri, precum şi la pertinenţa şi concludenţa chestiunii prejudiciale asupra soluţionării fondului litigiului dedus judecăţii instanţei naţionale.
Din această perspectivă se constată, însă, că, dacă în ceea ce priveşte calitatea procesuală activă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie întruneşte condiţia de jurisdicţie naţională competentă să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, îndeplinită fiind şi cerinţa formulării chestiunii prejudiciale în cursul unei judecăţi aflate în derulare la o instanţă naţională, în speţă nu este îndeplinită condiţia ca interpretarea Curţii să fie necesară şi pertinentă pentru soluţionarea cauzei.
Sub acest aspect, din verificarea actelor dosarului, Înalta Curte constată că, în faţa Curţii de Apel Timişoara, inculpatul A. nu a formulat nicio cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, singura solicitare în acest sens fiind cea susţinută în faţa Tribunalului Timiş.
Pe de altă parte, se observă că, prin încheierea de şedinţă din 28 martie 2023, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că recursul cu care a fost învestită în Dosarul nr. x/2022.1 vizează numai soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate de inculpatul A.. Ca urmare, asupra respectivului recurs s-a pronunţat această instanţă prin Decizia penală nr. 2/R din 29 martie 2023, atacată în cauza pendinte.
Or, atâta timp cât Curtea de Apel Timişoara nu a avut spre analiză şi nu s-a pronunţat asupra vreunei cereri de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, solicitarea formulată în acelaşi sens în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu referire la întrebarea preliminară "Dacă principiul echivalenţei se opune unei reglementări naţionale care nu permite exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în condiţiile în care pentru o procedură comparabilă (cerere de sesizare a Curţii Constituţionale) o astfel de cale de atac este recunoscută", nu se impune a fi admisă, de vreme ce răspunsul la întrebarea menţionată nu poate avea niciun efect direct şi imediat asupra soluţiei ce urmează a se da asupra căii de atac cu care instanţa supremă a fost învestită în prezenta cauză.
De altfel, ceea ce urmăreşte, în realitate, recurentul prin întrebarea formulată nu este interpretarea unei norme comunitare, ci modificarea dreptului intern, prin introducerea în art. 2 din Legea nr. 340/2009 a posibilităţii de exercitare a unei căi de atac şi împotriva hotărârii de respingere a unei cereri de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aspect care, însă, excedează competenţei instanţei europene, singura entitate abilitată să legifereze în România fiind Parlamentul României.
În consecinţă, având în vedere că, raportat la obiectul cauzei, pronunţarea unei hotărâri preliminare nu este nici pertinentă şi nici utilă soluţionării cauzei, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurentul inculpat A.
II. Examinând, în continuare, recursul declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 2/R din 29 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.1, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru următoarele considerente:
Dând eficienţă principiilor legalităţii căilor de atac şi liberului acces la justiţie, reglementate de dispoziţiile art. 129 şi art. 21 din Constituţia României, revizuită, precum şi exigenţelor determinate prin art. 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, admisibilitatea acestora fiind condiţionată de exercitarea lor potrivit legii, în termenele şi pentru motivele reglementate de normele incidente în materie.
Aşadar, revine părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
În prezenta cauză, Înalta Curte constată că a fost sesizată cu un recurs formulat de recurentul inculpat A. împotriva unei hotărâri definitive, respectiv Decizia penală nr. 2/R din 29 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, prin care această instanţă a soluţionat un alt recurs împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a prevederilor art. 328 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009. Această decizie a rămas definitivă, în conformitate cu dispoziţiile art. 552 C. proc. pen., la data pronunţării sale şi, ca atare, nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs ori cu o altă cale de atac.
Pe de altă parte, din examinarea actelor dosarului, se constată că, în faţa Curţii de Apel Timişoara, recurentul inculpat nu a invocat o altă cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate.
Or, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, doar încheierea prin care instanţa respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate poate fi atacată cu recurs la instanţa imediat superioară.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte subliniază că, în reglementarea în vigoare, legiuitorul a prevăzut doar două căi ordinare de atac, apelul, care, potrivit art. 408 C. proc. pen., poate fi exercitat doar împotriva unor sentinţe şi a unor încheieri, şi contestaţia, ce poate fi exercitată, conform art. 4251 alin. (1) C. proc. pen., numai atunci când legea prevede expres, niciuna dintre aceste situaţii nefiind incidentă în speţă.
În aceste condiţii, raportat la dispoziţiile legale anterior menţionate, se constată că inculpatul A. a promovat o cale de atac împotriva unei decizii pronunţată într-o cauză având ca obiect un recurs declarat împotriva unei alte hotărâri, învestind Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea acesteia, deşi nu întruneşte cerinţele legale.
Or, atâta timp cât prin lege nu este reglementată posibilitatea exercitării unei căi de atac şi împotriva hotărârilor definitive pronunţate în contestaţie, o asemenea procedură nu este admisibilă, întrucât în situaţia contrară s-ar încălca principiul instituit prin art. 129 din Constituţia României, potrivit căruia "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile ... pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". În consecinţă, recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 2/R din 29 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.1.
Conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., faţă de culpa sa procesuală, recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta, în sumă de 340 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurentul inculpat A.
Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 2/R din 29 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.1.
Obligă recurentul inculpat plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 340 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 02 mai 2023.
GGC - ED