Asupra recursului în casaţie;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 1276 din 02.11.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală s-au hotărât următoarele:
În temeiul art. 5 C. pen. s-a constatat că legea penală mai favorabilă este C. pen. din 1969.
În temeiul art. 257 alin. (1) C. pen. din 1969 rap. la art. 6 din Legea 78/2000 şi art. 5 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. , pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare.
În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. 1969, pe o perioadă de 3 (trei) ani după executarea pedepsei principale.
În temeiul art. 71 alin. (2) C. pen. din 1969 s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1969.
În temeiul art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului rap. la art. 5 alin. (1) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, la pedeapsa de 5 (cinci) ani şi 6 (şase) luni închisoare.
În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1969, pe o perioadă de 3 (trei) ani după executarea pedepsei principale.
În temeiul art. 71 alin. (2) C. pen. din 1969 s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1969.
În temeiul art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, au fost contopite pedepsele aplicate prin prezenta, rezultând pedeapsa cea mai grea, de 5 (cinci) ani şi 6 (şase) luni închisoare, sporită cu 6 (şase) luni închisoare, în final inculpatul A. urmând să execute pedeapsa de 6 (şase) ani închisoare.
Pedeapsa se execută în regim de detenţie în conformitate cu prevederile art. 57 C. pen.
În temeiul art. 35 alin. (3) C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară cea mai grea, respectiv interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei instituţii publice) C. pen. din 1969, pe o perioadă de 3 (trei) ani după executarea pedepsei principale.
În temeiul art. 71 alin. (2) C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie cea mai grea, respectiv interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei instituţii publice) C. pen. din 1969.
În temeiul disp. art. 404 alin. (4) lit. d) C. proc. pen. raportat la art. 257 alin. (2) C. pen. din 1969, s-a confiscat de la inculpat echivalentul în RON, la data executării, a sumei de 350.000 (trei sute cincizeci mii) euro, precum şi suma de 261.373,40 RON, reprezentând sumă traficată.
În temeiul disp. art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. a fost menţinut sechestrul asigurator instituit prin Ordonanţa din 14/06/2017 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti, asupra sumelor existente în contul deţinut la B. S.A. de inculpat până la concurenţa sumei reprezentând echivalentul în RON, la data executării, a sumei de 350.000 (trei sute cincizeci mii) euro, precum şi suma de 261.373,40 RON.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. i) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus anularea contractului de prestări servicii nr. x din 02.05.2011 încheiat între S.C. C. S.R.L. Bucureşti şi S.C. D. S.R.L. Piatra Neamţ, comanda de prestări servicii din 02.05.2011 şi procesul-verbal de recepţie din 30.06.2011.
S-a dispus suplimentarea onorariului expert contabil, domnul E., cu suma de 6.270 RON.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat (din care 5.000 RON în cursul urmăririi penale şi 8.270 RON, onorariu expert, achitat din fondurile Ministerului de Justiţie).
În fapt, s-a reţinut că inculpatul A., în iarna 2009 - 2010, când îndeplinea funcţia de deputat în Parlamentul României (fiind totodată preşedinte al F.), a pretins administratorului C. S.R.L. Bucureşti - G. un procent de 5% din valoarea contractelor încheiate între respectiva societate - în asociere cu H. S.R.L. Bucureşti - ca furnizor de servicii IT şi SC. Hidroelectrica S.A. Bucureşti - prin Sucursala Hidrocentrale "Bistriţa" - Piatra Neamţ ca beneficiar al acestora (contractele nr. x, y şi z, toate din 16.10.2009), în schimbul promisiunii intervenţiei pe lângă directorii celei din urmă la care a pretins că are influenţă, pentru ca aceştia să facă demersurile necesare deblocării plăţilor restante către asocierea din care acea parte C. S.R.L. Bucureşti, precum şi pentru buna derulare a contractelor, procent reprezentând 400.000 euro, sumă pe care a primit-o în trei tranşe, astfel: 150.000 euro personal, în iarna 2009 - 2010, de la denunţătorul G., 200.000 euro personal, în perioada mai - iunie 2010, de la denunţătorul I., care îi intermediase relaţia cu administratorul S.C. C. S.R.L. Bucureşti şi 261.373,40 RON (echivalentul a circa 50.000 euro) în iulie 2011, virată de această societate în contul D. S.R.L. Piatra Neamţ - firmă controlată de familia ..., în baza unui contract fictiv de prestări servicii încheiat între D. S.R.L. Piatra Neamţ şi C. S.R.L. Bucureşti; de asemenea, s-a reţinut că inculpatul A., în luna iulie 2011, a disimulat adevărata, natură a provenienţei sumei de 261.373,40 RON (aproximativ 50.000 euro), pretinsă şi primită în schimbul traficării influenţei sale de la denunţătorul G. - prin intermediul C. S.R.L. Bucureşti, sumă pe care a deghizat-o sub forma unui contract de prestări servicii încheiat între D. S.R.L. Piatra Neamţ (firmă reprezentată în contract de fiica sa, J.) şi C. S.R.L. Bucureşti şi pe care a primit-o în contul societăţii respective.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul A.
Prin Decizia penală nr. 876/A din data de 10 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în Dosarul nr. x/2018 s-a dispus:
A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie prin care s-a solicitat repunerea cauzei pe rol.
În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de apelantul - inculpat A. împotriva Sentinţei penale nr. 1276/02.11.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală în Dosarul nr. x/2018.
A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi, în fond, rejudecând:
A recalificat infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. din infracţiunile de trafic de influenţă, prev. de art. 257 alin. (1) din C. pen. din 1969, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 alin. (1) din C. pen. şi spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 5 alin. (1) din C. pen., în infracţiunile de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 alin. (1) din C. pen. şi de spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 5 alin. (1) din C. pen., apreciind că legea penală în vigoare în perioada 25.06.2018 - 30.05.2022 este mai favorabilă inculpatului, în ansamblul său.
S-a descontopită pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare aplicată inculpatului A. şi pedepsele rezultante complementare şi accesorii şi repuse în individualitatea lor pedepsele de 5 ani şi 5 ani şi 6 luni închisoare.
În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 alin. (1) din C. pen. ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 5 alin. (1) din C. pen. ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Au fost menţinute, în rest, celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate, în măsura în care nu contravin prezentei.
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de către stat cu ocazia judecării apelurilor au rămas în sarcina acestuia.
Prin încheierea din 07 septembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în Dosarul nr. x/2018 în baza art. 278 C. proc. pen. s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în Decizia penală nr. 876/A din data de 10 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în Dosarul nr. x/2018 în sensul că s-a menţionat în mod corect "În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de către stat pe parcursul procesului penal (urmărire penală, cameră preliminară şi judecată în fond şi apel) au rămas în sarcina acestuia", în loc de În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de către stat cu ocazia judecării apelurilor vor rămâne în sarcina acestuia".
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de către stat au rămas în sarcina acestuia.
Împotriva hotărârii instanţei de apel au formulat cereri de recurs în casaţie, la data de 24 mai 2023, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, prin care a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal a inculpatului A. şi la data de 22 iunie 2022 (data poştei, Dosar nr. x/2018 al I.C.C.J.), prin avocat K., inculpatul A., prin care a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. - s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a apreciat că în cauză este incident cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - întrucât în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen. faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 alin. (1) din C. pen. şi spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 5 alin. (1) din C. pen. ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
S-a considerat că, în mod eronat Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că nu se ridică o interpretare a legislaţiei UE, de interes general şi care să ducă la aplicarea uniformă a dreptului UE.
S-a mai susţinut că instanţa a procedat în mod greşit apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că în cazul prescripţiei răspunderii penale Curtea Constituţională a României a pronunţat două decizii cu efecte contradictorii (nr. 297/2018 şi nr. 358/2022), iar principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.
În consecinţă, pentru respectarea acestui principiu, având în vedere că infracţiunea ce face obiectul cauzei este una din infracţiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, instanţa trebuia să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare sau să facă aplicarea directă a prevederilor dreptului european, având în vedere prescripţia răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma Deciziei nr. 297/2018 a CCR (doctrina actului clar).
În acest sens s-au avut în vedere următoarele argumente:
Inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru că în iarna 2009 - 2010, când îndeplinea funcţia de deputat în Parlamentul României (fiind totodată preşedinte al F.), a pretins administratorului S.C. C. S.R.L. Bucureşti - G. un procent de 5% din valoarea contractelor încheiate între respectiva societate - în asociere cu S.C. H. S.R.L. Bucureşti - ca furnizor de servicii IT şi SC. Hidroelectrica S.A. Bucureşti - prin Sucursala Hidrocentrale "Bistriţa" - Piatra Neamţ ca beneficiar al acestora (contractele nr. x, 88 şi 89, toate din 16.10.2009), în schimbul promisiunii intervenţiei pe lângă directorii celei din urmă la care a pretins că are influenţă, pentru ca aceştia sa facă demersurile necesare deblocării plăţilor restante către asocierea din care făcea parte S.C. C. S.R.L. Bucureşti, precum şi pentru buna derulare a contractelor, procent reprezentând 400.000 euro, sumă pe care a primit-o în trei tranşe, astfel: 150.000 euro personal, în iarna 2009 - 2010, de la denunţătorul G., 200.000 euro personal, în perioada mai - iunie 2010, de la denunţătorul I., care îi intermediase relaţia cu administratorul S.C. C. S.R.L. Bucureşti şi 261.373,40 RON (echivalentul a circa 50.000 euro) în iulie 2011, virata de această societate în contul S.C. D. S.R.L. Piatra Neamţ - firmă controlată de familia ..., în baza unui contract fictiv de prestări servicii încheiat între S.C. D. S.R.L. Piatra Neamţ şi S.C. C. S.R.L. Bucureşti; de asemenea, s-a reţinut că inculpatul A., în luna iulie 2011, a disimulat adevărata natură a provenienţei sumei de 261.373,40 RON (aproximativ 50.000 euro), pretinsă şi primită în schimbul traficării influenţei sale de la denunţătorul G. - prin intermediul S.C. C. S.R.L. Bucureşti, sumă pe care a deghizat-o sub forma unui contract de prestări servicii încheiat între S.C. D. S.R.L. Piatra Neamţ (firmă reprezentată în contract de fiica sa, J.) şi S.C. C. S.R.L. Bucureşti şi pe care a primit-o în contul societăţii respective.
La data săvârşirii faptelor în vigoare era C. pen. din anul 1968 (denumit în continuare vechiul C. pen.). Acest act normativ reglementa în Titlul VII, Capitolul II -art. 121 - 124 - instituţia prescripţiei răspunderii penale, în cadrul căreia erau prevăzute atât termenele generale şi speciale de prescripţie, cât şi (în art. 123 alin. (1) cazurile de întrerupere al cursului termenului general de prescripţie. În ceea ce priveşte cazurile de întrerupere, în art. 123 alin. (1) se prevedea că termenul prescripţiei generale putea fi în întrerupt prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului.
La 1 februarie 2014 vechiul C. pen. a fost abrogat şi a intrat în vigoare Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Noul C. pen. (în continuare noul C. pen.). în cadrul acestui act normativ instituţia prescripţiei răspunderii penale era tratată într-un mod similar vechii reglementării, dar cu diferenţe majore în privinţa cauzelor de întrerupere a cursului termenului general de prescripţie, în sensul că acesta se întrerupea prin îndeplinirea oricărui act de procedură (art. 155 alin. (1), spre deosebire de C. pen. anterior în care actul de procedură, pentru a produce efectul întreruptiv, trebuia să fie dintre cele care se comunicau învinuitului sau inculpatului.
La data 26 aprilie 2018, Curtea Constituţională a României a pronunţat Decizia 297, prin care a constatat că "soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională". Totodată, în cuprinsul motivării în ultimul paragraf (34) Curtea Constituţională a apreciat că soluţia legislativă prevăzută de vechiul C. pen., care prevedea întreruperea cursului termenului general de prescripţie prin îndeplinirea oricărui act de procedură ce trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului, era conformă dispoziţiilor Constituţiei. Decizia 297/2018 a devenit obligatorie pentru toate organele judiciare de la data publicării în Monitorul Oficial al României, respectiv 25 iunie 2018. De asemenea, trebuie precizat că în, jurisprudenţa sa constantă CCR a stabilit că hotărârile sale sunt general obligatorii atât în privinţa dispozitivului, cât şi în privinţa considerentelor.
Ulterior acestei decizii, practica instanţelor de judecată a cunoscut mai multe abordări în privinţa efectelor Deciziei nr. 297/2018, motiv pentru care unele. instanţe au solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (în continuare I.C.C.J.), în temeiul art. 475 C. proc. pen., interpretarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) noul C. pen. în lumina deciziei Curţii Constituţionale. Prin Decizia nr. 5/2019 din 21 martie 2019, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Î.C.C.J. a respins ca inadmisibile solicitările de interpretare formulate de instanţele de judecată, apreciind că acestea îi depăşesc competenţele, solicitându-se în fapt o interpretare a deciziei Curţii Constituţionale.
În continuare, atât în practica judiciară, cât şi în doctrina de specialitate, o opinie a devenit majoritară, aproape unanim acceptată, în sensul aplicării Deciziei nr. 297/2018 a CCR. ca o decizie interpretativă al cărei efect principal era obligarea organelor judiciare să-şi adapteze practica în conformitate cu interpretarea dată de către instanţa de contencios constituţional normei de drept (prevăzute de art. 155 alin. (1) noul C. pen.), respectiv cea cuprinsă în paragraful 34 al deciziei, conform căreia cauzele de întrerupere a cursului termenului general de prescripţie din vechea reglementare care operau prin îndeplinirea oricărui act de procedură ce trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului, era conformă dispoziţiilor Constituţiei.
Aplicând această interpretare, instanţele de judecată au considerat ca acte întrerupătoare ale cursului termenului general de prescripţie toate actele ce trebuiau comunicate suspectului sau inculpatului (acestea fiind calităţile analoage celor prevăzute de vechiul C. pen., respectiv învinuit sau inculpat).
La data de 26 mai 2022, Curtea Constituţională s-a pronunţat din nou cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) noul C. pen. prin Decizia nr. 358, care a devenit obligatorie organelor judiciare de la data publicării în Monitorul Oficial al României nr. 565 din 09.06.2022. Prin această decizie, CCR a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) noul C. pen.. În esenţă, în cuprinsul motivării, Curtea Constituţională explică natura juridică a deciziei sale anterioare (nr. 297/2018), în sensul că aceasta nu era una interpretativă, ci o decizie simplă de neconstituţionalitate care, odată cu declararea neconstituţională a sintagmei "oricărui act de procedură în cauză" din cuprinsul art. 155 alin. (1) noul C. pen., obliga legiuitorul să intervină în mod activ pentru clarificarea normei legale. Curtea Constituţională a mai arătat că inacţiunea legiuitorului a determinat organele judiciare să se substituie acestuia şi să identifice cauzele de întrerupere a cursului termenului general de prescripţie, fapt care ar fi generat o nouă situaţie lipsită de claritate şi imposibilitate de aplicare a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) noul C. pen. după publicarea Deciziei 297/2018. Concluzionând, Curtea Constituţională a stabilit că "în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297/2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte sa întrerupă cursul termenului" prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei penale nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale" (paragraful 73).
Ca urmare a constatării expuse în paragraful 73 din Decizia nr. 358/2022, în majoritatea dosarelor privind infracţiuni de corupţie, fraudă în legătură cu fondurile europene sau T.V.A., inculpaţii au solicitat constatarea împlinirii termenului general de prescripţie a răspunderii penale, întrucât în perioada cuprinsă între cele două hotărâri ale Curţii Constituţionale, legea română nu ar fi prevăzut niciun caz de întrerupere a acestuia. Totodată, problema s-a ridicat şi în cauzele soluţionate definitiv, pe calea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., contestatorii solicitând desfiinţarea hotărârilor definitive de condamnare, rejudecarea cauzelor şi dispunerea încetării procesului penal ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie a răspunderii penale.
Prin O.U.G. nr. 71/30.05.2022, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 531/30.05.2022, a fost modificat articolul 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că va avea următorul cuprins:
"Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului".
Prin Decizia nr. 67 din 25.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în M. Of. nr. 1141/28.11.2022) s-a statuat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din C. pen.
Legătura cauzei cu dreptul U.E. este data de obiectul acesteia, respectiv săvârşirea. unor infracţiuni de corupţie, pe care România s-a obligat să le combată prin tratatele la care a devenit parte odată cu aderarea la Uniunea Europeană.
În acest sens s-a făcut trimitere la cele statuate deja de C.J.U.E. în cauza Euro Box Promotion şi alţii (C-3 57/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19).
Cât priveşte instanţele naţionale, acestora le revine sarcina de a da efect deplin obligaţiilor care decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE, precum şi din Decizia nr. 2006/928 şi de a lăsa neaplicate dispoziţii interne care, în cadrul unei proceduri care priveşte infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau infracţiuni de corupţie în general, împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate astfel de infracţiuni.
S-a apreciat că se impunea adresarea a două întrebări preliminare:
1. Dacă în analiza pe care o face judecătorul naţional în situaţia în care se pune problema neaplicări unei dispoziţii naţionale, când apreciază asupra posibilei încălcări a principiului legalităţii pedepsei şi incriminării, acesta trebuie să aplice standardul naţional sau cel convenţional.
2. Dacă o decizie a Curţii Constituţionale prin care se apreciază că jurisprudenţa anterioară a instanţelor naţionale (dezvoltată în aplicarea unei norme legale declarate parţial neconstituţionale) ar fi în contradicţie cu art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, încalcă independenţa instanţelor de judecată şi prin urmare ar trebui lăsată neaplicată de către judecătorul naţional în vederea respectării art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi art. 325 TFUE.
Raportat la aspectele învederate s-a apreciat că se impunea transmiterea de către Curtea de Apel Bucureşti a unei cereri de decizie preliminară privind interpretarea dreptului Uniunii, în vederea verificării conformităţii cu dreptul Uniunii a normelor naţionale în materie de prescripţie a răspunderii penale, astfel cum aceste reglementări au fost amendate prin Deciziile CCR nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi respectiv interpretate prin Decizia Î.C.C.J. nr. 67/2022, fiind susceptibile să împiedice eficienţa luptei împotriva faptelor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene şi împotriva corupţiei în general, obiective pe care România este obligată să le atingă.
Având în vedere atât jurisprudenţa C.J.U.E. (cauzele Tarico I şi II şi Euro Box Promotion la care am făcut referire anterior), considerentele deciziilor CCR nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi jurisprudenţa constantă şi unanimă a ÎCCJ în perioada 2018 - 2022 s-a apreciat că se impunea sesizarea CJUE cu următoarele întrebări preliminare:
Întrebare preliminară (1): Dacă în analiza pe care o face judecătorul naţional în situaţia în care se pune problema neaplicări unei dispoziţii naţionale, când apreciază asupra posibilei încălcări a principiului legalităţii pedepsei şi incriminării, acesta trebuie să aplice standardul naţional sau cel convenţional.
Întrebare preliminară (2): Dacă o decizie a Curţii Constituţionale prin care se apreciază că jurisprudenţa anterioară a instanţelor naţionale (dezvoltată în aplicarea unei norme legale declarate parţial neconstituţionale) ar fi în contradicţie cu art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, încalcă independenţa instanţelor de judecată şi prin urmare ar trebui lăsată neaplicată de către judecătorul naţional în vederea respectării art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi art. 325 TFUE.
Cu atât mai mult cu cât Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost deja sesizată pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare atât de către Curte de Apel Bucureşti, cât şi de Curtea de Apel Braşov, în cauze în care se judecă infracţiuni similare cu cele din prezenta cauză.
Iar în condiţiile în care Curtea de Apel Bucureşti a considerat că nu este necesară o asemenea sesizare, parchetul a apreciat că în cauză - având în vedere doctrina actului clar, nu se impunea constatarea încetării procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripţie, întrucât dând prevalentă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. proc. pen. privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspecţilor/inculpaţilor şi să constate că termenul de prescripţie specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.
Principiul supremaţiei impune instanţei naţionale însărcinate cu aplicarea dispoziţiilor dreptului Uniunii, obligaţia, în cazul în care nu poate sa procedeze la o interpretare a reglementării naţionale care să fie conformă cu cerinţele dreptului Uniunii, să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naţionale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional (ÎCCJ - d.p. nr. x/07.04.2022, dos nr. x/2018).
Şi, tot din jurisprudenţa Curţii reiese că art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, art. 325 alin. (1) TUE, precum şi obiectivele de referinţă enunţate în anexa la Decizia 2006/928 - care se aplică în prezenta cauză - sunt formulate în termeni clari şi precişi şi nu sunt însoţite de nicio condiţie, astfel încât ele au efect direct (paragraf 253 cauza Euro Box Promotin şi alţii).
Curtea a arătat că, în exercitarea competenţei sale exclusive de a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, acesteia îi revine sarcina de a preciza întinderea principiului supremaţiei dreptului Uniunii în raport cu dispoziţiile relevante ale acestui drept, întinderea menţionată neputând depinde nici de interpretarea unor dispoziţii ale dreptului naţional, nici de interpretarea unor dispoziţii de drept al Uniunii reţinută de o instanţă naţională, care nu corespund interpretării Curţii.
Potrivit Curţii, efectele asociate principiului supremaţiei dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispoziţiile interne, inclusiv de ordin constituţional, să poată împiedica acest lucru (paragraf 245 - 252 cauza Euro Box Promotion şi alţii).
Curtea a reiterat recent acest aspect în jurisprudenţa sa, statuând explicit şi categoric prin Hotărârea pronunţată în cauza C-430/21 la 22.02.2022 că art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu art. 2 şi cu art. 4 alin. (2) şi (3) TUE, cu art. 267 TFUE, precum şi cu principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale în virtutea căreia instanţele de drept comun ale unui stat membru nu au abilitarea să examineze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei legislaţii naţionale pe care curtea constituţională a acestui stat membru a constatat-o ca fiind conformă cu o dispoziţie constituţională naţională care impune respectarea principiului supremaţiei dreptului Uniunii.
În acest context, instanţelor naţionale le revine sarcina de a da efect deplin obligaţiilor ce decurg din art. 325 alin. (1) TFUE, precum şi din Decizia nr. 2006/928 şi de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne care împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate astfel de infracţiuni (parag. 193 - 194 din decizie).
Constatarea contrarietăţii efectelor Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale şi Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dispoziţiile de drept a Uniunii, ce instituie obligaţii formulate în termeni clari şi precişi, care nu sunt însoţite de nicio condiţie, este suficientă, prin ea însăşi, pentru ca instanţa să dea efect direct obiectivelor de referinţă enunţate în anexa la Decizia nr. 2006/928 şi să lase neaplicată hotărârea instanţei de contencios constituţional.
Aşadar, aplicarea Deciziei nr. 358/2022 a CCR creează un risc serios de impunitate în ce priveşte pedepsirea infracţiunilor de corupţie, infracţiunile de evaziune fiscală care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, jurisprudenţa CJUE fiind clară în sensul că niciun principiu din Cartă nu ar fi încălcat prin lăsarea ca neaplicate a regulilor naţionale în materie de prescripţie izvorâte din această decizie.
Faţă de aspectele menţionate,în temeiul dispoziţiilor art. 448 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. s-a solicitat admiterea recursului în casaţie şi casarea Deciziei penale nr. 876 din 10.05.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, cu privire la încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen. şi spălare de bani, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen.
**
Prin cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. invocând incidenţa în cauza a cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege), urmând ca, în raport de motivele de nelegalitate invocate împotriva hotărârii atacate, să se dispună, casarea Deciziei penale nr. 876 din 10.05.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală şi înlăturarea greşitei aplicării a legii, respectiv înlăturarea dispoziţiilor referitoare la confiscarea specială a sumei de 350.000 euro, precum şi a sumei de 261.373,40 RON, având în vedere nelegalitatea menţinerii acestei măsuri de siguranţă raportat la soluţia de încetare a procesului penal dispusă în cauză.
În esenţă, a arătat următoarele:
În jurisprudenţa constantă a instanţei supreme s-a stabilit că pot fi încadrate în dispoziţiile legale menţionate erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei sau a măsurilor educative, prin stabilirea unei sancţiuni neprevăzute de lege, prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancţionator.
De asemenea, s-a apreciat că, din perspectiva cazului de casare analizat, problematica conformităţii unei pedepse cu limitele prevăzute de lege nu trebuie limitată la aspectul particular al felului ori limitelor speciale ale pedepsei principale. Aceasta deoarece, în procesul penal, pedeapsa nu poate fi aplicată în afara unui regim expres prevăzut de lege ori cu depăşirea cerinţelor normative proprii unui anumit mod de executare. Încălcarea dispoziţiilor legale relative la acestea din urmă elemente plasează regimul sancţionator şi, implicit, pedeapsa aplicată în afara limitelor determinate de legiuitor şi justifica intervenţia instanţei supreme.
În condiţiile în care în prezenta cauză a intervenit un impediment la exercitarea în continuare a acţiunii penale, respectiv a intervenit prescripţia răspunderii penale, aspect care a condus la pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal, menţinerea măsurii de siguranţă a confiscării speciale, care are natura unei veritabile pedepse, apare ca fiind nelegală. Cu toate acestea, urmează a se constata că acest aspect nu implică o analiză a fondului cauzei, instanţa supremă fiind chemată să se pronunţe numai dacă decizia recurată corespunde sau nu legii, fiind necesar ca prin calea de atac exercitată să fie reparate nelegalităţile din cursul judecăţii, având doar rolul de a sancţiona decizia recurată, în scopul respectării legislaţiei şi a uniformităţii jurisprudenţei.
Prin urmare, examinarea pe fond a cazului de casare prevăzut de ar. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. - s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege - presupune o analiză de profunzime a considerentelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază hotărârea ce face obiectul recursului în casaţie, astfel încât să fie evitate situaţiile în care să se considere, în mod eronat, că recursul în casaţie tinde să pună în discuţie baza factuală ori suportul probator al soluţiei definitive de încetare a procesului penal, când, în realitate, ceea ce se critica (şi poate fi cenzurat pe calea acestei căi extraordinare de atac) este maniera în care instanţa a înţeles să îşi justifice soluţiile date în cauză prin raportare la temeiurile de drept reţinute.
A interpreta în sens contrar, în sensul de a aplica extrem de restrictiv cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. şi de a considera că niciun considerent sau apreciere a instanţei ordinare nu poate face obiectul cenzurii pe calea recursului în casaţie, înseamnă a transforma acest caz într-unul iluzoriu, ceea ce contravine raţiunii reglementarii acestei căi extraordinare de atac.
De aceea s-a solicitat să se cenzureze maniera în care instanţele ordinare au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. şi a dispoziţiilor art. 291 alin. (2) C. pen. raportat la 112 alin. (1) lit. e) C. pen. şi să constate că, în realitate, menţinerea măsurii confiscării speciale echivalează cu aplicarea unei pedepsei inculpatului şi este nelegală raportat la incidenţa în cauză a unui caz de încetare a procesului penal.
Mecanismul confiscării speciale reprezintă o măsură de siguranţă cu caracter privativ de bunuri, regimul sau juridic fiind reglementat de titlul IV, capitolul II, regăsindu-se la art. 112 C. pen.
Confiscarea specială este prevăzută şi la nivel constituţional, ca o limitare a dreptului de proprietate. Conform art. 44 alin. (9) din Constituţia României, "bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii."
Potrivit art. 107 alin. (2) C. pen., pentru a se putea dispune confiscarea, trebuie ca persoana împotriva căreia măsura este dispusa să comită o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.
În ceea ce priveşte scopul şi condiţiile dispunerii măsurilor de siguranţă, art. 107 alin. (1) şi 3 C. pen. prevăd că "măsurile de siguranţă au ca scop maturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală". Astfel cum se poate observa, scopul măsurii este, pe de o parte, de a înlătura o stare de pericol, iar pe de altă parte, de a preîntâmpina săvârşirea de noi fapte prevăzute de legea penală.
Rezultă aşadar că măsura de siguranţă prevăzută în art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen. - "confiscarea bunurilor dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală" intervine în condiţiile art. 107 C. pen., respectiv dacă există o stare de pericol ce trebuie înlăturată şi pentru preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile din partea specială a C. pen., cu referire la infracţiunea de trafic de influenţă, în alin. (2) al art. 291 C. pen. prevăzându-se ca "banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent".
În ceea ce priveşte natura juridica a măsurii confiscării speciale, instanţa suprema urmează a constata că Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa constantă, include confiscarea în cadrul pedepselor penale la care se referă art. 7 din Convenţie, deoarece în acest articol termenul "pedeapsa" este o noţiune autonomă, care poate fi diferită de calificarea dată în dreptul intern.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, confiscarea bunurilor poate fi aplicată ca o pedeapsă în anumite circumstanţe, dar trebuie să fie în conformitate cu principiile şi garanţiile prevăzute de CEDO pentru a fi considerată legală. Astfel, potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului, confiscarea bunurilor ca pedeapsă trebuie să fie prevăzută de lege, să aibă un scop legitim şi să fie proporţională în raport cu infracţiunea comisă. De asemenea, trebuie să existe garanţii adecvate de protecţie a drepturilor individuale, inclusiv dreptul la un proces echitabil şi dreptul de a contesta confiscarea în faţa unei instanţe independente şi imparţiale.
De asemenea, Curtea Europeana a Drepturilor Omului subliniază importanţa respectării principiului prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului la apărare.
Prin urmare, s-a arătat că textul de lege care instituie confiscarea specială, trebuie să respecte toate garanţiile prevăzute de art. 7 din Convenţie şi implicit garanţiile prevăzute de art. 6 parag. 2 şi parag. 3.
Imposibilitatea menţinerii măsurii confiscării speciale în lipsa unei analize a tipicităţii infracţiunii de trafic de influenţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a constata că tocmai garanţiile stabilite cu titlu de principiu de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu au fost respectate în decizia recurată, instanţa de apel menţinând ca legală măsura confiscării, reţinând în sarcina inculpatului o presupusă vinovăţie şi tipicitate a faptei de trafic de influenţă, fără a analiza în vreun moment întrunirea în cauză a elementelor constitutive ale presupusei infracţiuni.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că "faptele presupus săvârşite de inculpatul care a solicitat constatarea intervenirii prescripţiei răspunderii penale şi nu a optat pentru continuarea procesului penal cu consecinţa, eventuală, a pronunţării unei soluţii de achitare, sunt şi rămân fapte prevăzute de legea penală, nejustificate [...]."
În mod nelegal, instanţa de apel, fără a realiza o analiză proprie, a reţinut că:
"soluţiile instanţei de fond [...] se menţin, fiind susţinute, de altfel, de întreg materialul probator administrat în cauză, instanţa de control judiciar însuşindu-şi din acest punct de vedere modalitatea de coroborare a materialului probatoriu de către instanţa de fond."
Or, tocmai acest aspect imprima deciziei recurate caracterul de nelegalitate, instanţa de control judiciar neputând să-şi însuşească argumentele instanţei de fond şi să constate că presupusa fapta de trafic de influenţă este prevăzută de legea penală şi a fost săvârşită cu vinovăţie de inculpat, fără o analiză proprie a materialului probator, instanţa de control judiciar depăşind graniţele formulării unei simple suspiciuni, stabilind vinovăţia inculpatului în afara limitelor legale, bazându-se pe o prezumţie de vinovăţie stabilită de instanţa de fond.
Atâta timp cât măsura confiscării reprezintă o "acuzaţie în materie penală", era absolut obligatoriu ca instanţa de apel să constate că fapta este prevăzută de legea penală, prin analizarea laturii obiective şi subiective a presupusei infracţiuni de trafic de influenţă, în sensul garantării dreptului la un proces echitabil şi a asigurării prezumţiei de nevinovăţie.
În lipsa răsturnării acestei prezumţii, instanţa de apel era obligată să constate că măsura confiscării nu poate fi menţinută, fiind nelegal că în lipsa analizei dacă faptele deduse judecăţii constituie sau nu infracţiuni, să fie preluate argumentele reţinute de judecătorul fondului.
Măsura confiscării se i-a faţă de persoana ce a săvârşit o fapta prevăzută de legea penală or aceasta presupune analiza elementelor de tipicitate fără a putea a fi asumate din sesizarea procurorului sau ale judecătorului de la fond.
În acest sens, a arătat că trebuie avut în vedere încă o dată faptul că măsura confiscării speciale are ca scop, la fel ca celelalte măsuri de siguranţă, înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii unor fapte penale, fără să afecteze în vreun fel dreptul persoanei faţă de care aceasta se dispune de a beneficia de prezumţia de vinovăţie pe parcursul întregului proces penal, până la rămânerea definitiva a hotărârii de condamnare. Chiar dacă măsura confiscării speciale nu presupune existenţa unei condamnării că în cazul confiscării extinse, luarea sau menţinerea acestei măsuri implică o analiză asupra tipicităţii faptei presupus săvârşite de inculpat, analiză care în cauză nu a avut loc, fiind în afara dispoziţiilor legale soluţia adoptată de instanţa de apel.
Prin încheierea nr. 521/RC din 27 septembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în Dosarul nr. x/2018, s-au dispus următoarele:
I. S-a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Deciziei penale nr. 876/A din data de 10 mai 2023, îndreptată prin încheierea din 07 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în Dosarul nr. x/2018.
S-a trimis cauza în vederea judecării recursului în casaţie la completul C8, în compunere de 3 judecători, s-a fixat termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 11 octombrie 2023 şi s-a dispus citarea inculpatului A. la domiciliul ales şi încunoştinţarea apărătorul ales, avocat K.
În esenţă, s-a reţinut că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 434 - 438 C. proc. pen., iar în procedura de examinare a admisibilităţii recursului în casaţie instanţa supremă verifică doar aspectele strict formale care nu pun în discuţie chestiuni ce ţin de soluţionarea fondului căii de atac.
II. În temeiul art. 440 alin. (2) C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., împotriva Deciziei penale nr. 876/A din data de 10 mai 2023, îndreptată prin încheierea din 07 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în Dosarul nr. x/2018 cu obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În acest sens, s-a reţinut că cererea de recurs în casaţie formulată, la data de 22 iunie 2022 de inculpatul A. (data poştei, Dosar nr. x/2018 a I.C.C.J.), este formulată înăuntrul termenului de 30 de zile de la comunicarea deciziei instanţei de apel, fiind astfel îndeplinită condiţia prevăzută de art. 435 C. proc. pen.
De asemenea, s-a reţinut că Decizia penală nr. 876/A din data de 10 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în Dosarul nr. x/2018, face parte din categoria hotărârilor supuse recursului în casaţie conform art. 434 alin. (1) C. proc. pen., întrucât este pronunţată de o curte de apel, ca instanţă de apel care a admis apelul declarat de apelantul - inculpat A. împotriva Sentinţei penale nr. 1276/02.11.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală în Dosarul nr. x/2018, a desfiinţat sentinţa apelată, şi a încetat procesul penal cu privire la inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă şi spălare de bani, ca urmare a intervenirii prescripţiei.
Referitor la cerinţele prevăzute la art. 436 alin. (1), (2) şi 6 C. proc. pen. privind calitatea procesuală a persoanei care poate promova recurs în casaţie se constată în ceea ce priveşte pe inculpatul A. că acestea sunt îndeplinite şi în ceea ce priveşte condiţiile prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen. se constată că sunt îndeplinite, în sensul menţionării numelui, prenumelui şi domiciliul inculpatului, hotărârea care se atacă, precum şi semnătura titularului căii de atac.
Privitor la condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în cuprinsul cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este indicat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., s-a reţinut că acesta este incident dacă "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", respectiv în situaţia în care pedeapsa stabilită şi aplicată este nelegală, excluzându-se, printre altele, criticile privind greşita individualizare a pedepsei, or, o reapreciere a încadrării juridice a faptelor pentru care un inculpat a fost condamnat.
S-a reţinut că motivele invocate în cererea de recurs în casaţie de inculpatul A. vizează legalitatea măsurii de siguranţă a confiscării speciale dispuse în cauză.
Potrivit normelor procesual penale, confiscarea specială este o măsură de siguranţă, nicidecum o pedeapsă, motiv pentru care legalitatea măsurii de siguranţă a confiscării speciale nu poate fi examinată prin prisma cazului de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., ceea ce conduce la concluzia că îndeplinirea formală a unei condiţii, respectiv indicarea unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibil a recursului în casaţie.
De altfel, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte a statuat că legalitatea măsurii de siguranţă a confiscării speciale nu poate fi examinată prin prisma niciunui caz de recurs în casaţie din cele prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., excedând obiectului recursului în casaţie, întrucât este un element care ţine de aplicarea şi interpretarea legii şi asupra căruia instanţa de control judiciar s-a pronunţat în considerentele deciziei.
Examinând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea nr. 521/RC din 27 septembrie 2023, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de faţă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când (în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal).
Cazul de casare evocat este incident atunci când, în raport de actele şi lucrările existente la dosar la data pronunţării hotărârii definitive, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.
În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale a inculpatului A. - în ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 5 alin. (1) din C. pen. şi infracţiunea de spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 5 alin. (1) din C. pen.
Cu privire la invocarea de parchet a hotărârii pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 se reaminteşte că, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare, nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate.
Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât şi legislativ. Astfel, în cazul prescripţiei răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptelor şi legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ şi interpretativ existent la data pronunţării deciziei.
Or, hotărârea Curţii Europene de Justiţie, Marea Cameră, în cauza C-107/23, a fost pronunţată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate din data de 10 mai 2023, aşadar, legalitatea soluţiei de încetare nu poate fi analizată în raport de această decizie.
Astfel, la momentul pronunţării deciziei atacate, în raport de calificarea în dreptul naţional a instituţiei prescripţiei ca fiind o instituţie de drept substanţial, chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanţa supremă prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, atrăgea incidenţa principiului legii penale mai favorabile, iar elementele de interpretare oferite prin Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, cât şi prin Hotărârea din 5 decembrie 2017, în cauza C-42/17, nu ofereau argumente pentru o eventuală înlăturare a jurisprudenţei obligatorii menţionate.
În acest sens, este relevantă statuarea din cuprinsul paragrafului 209 din hotărârea pronunţată la data de 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, în cuprinsul căreia Curtea precizează expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea prealabilă, sunt antamate cerinţele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situaţie în care nu poate fi opus un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanţa naţională având obligaţia de a se asigura că infracţiunile ce intră în domeniul dreptului Uniunii fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv. Curtea a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situaţia în care instanţa naţională ajunge să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale în cauză se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situaţie în care nu este ţinută să se conformeze acestei obligaţii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61).
Or, în speţă în raport de deciziile obligatorii amintite, era incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiţie la pronunţarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, (Taricco 2), prin care s-a statuat în sensul că "Articolul 325 alin. (1) şi (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanţei naţionale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracţiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziţii interne în materie de prescripţie care intră sub incidenţa dreptului material naţional şi care se opun aplicării unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripţie mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepţia cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii."
Înalta Curte reţine totodată că primează principiul securităţii raporturilor juridice şi cel al autorităţii de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât şi în sistemele juridice naţionale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând constant asupra necesităţii ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu mai poată fi puse în discuţie (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepţia situaţiei în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 şi Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).
În concluzie, analiza privind cazul de recurs în casaţie se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunţării deciziei în apel, instanţa nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.
Mai mult, solicitarea reprezentantului Ministerului Public, în sensul că la soluţionarea recursului în casaţie să fie avută în vedere Hotărârea C-107/24.07.2023 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră), Înalta Curte constată că aceasta nu este incidentă în cauza de faţă, domeniul de aplicare al acesteia fiind distinct. Astfel, dacă hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, invocată de parchet, are în vedere protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene prin raportare la frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii - fraudă gravă în domeniul TVA-ului, în cauza de faţă inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru infracţiunile de trafic de influenţă, prev. de art. 257 alin. (1) din C. pen. din 1969, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 alin. (1) din C. pen. şi spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 5 alin. (1) din C. pen., recalificate de instanţa de apel în infracţiunile de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. şi de spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen.
Ca urmare, Înalta Curte constată că, aşa cum au fost formulate, criticile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie sunt neîntemeiate, iar decizia atacată este legală şi prin urmare, recursul în casaţie formulat în cauză este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Pentru aceste considerente, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Deciziei penale nr. 876/A din data de 10 mai 2023, îndreptată prin încheierea din 07 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018.
În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Deciziei penale nr. 876/A din data de 10 mai 2023, îndreptată prin încheierea din 07 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018.
Cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 octombrie 2023.
GGC - ED