Deliberând, asupra recursului de faţă, se constată că prin din 15 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016, în baza art. 29 alin. (5) rap. la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 s-a constatat inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocate de inculpatul A. vizând dispoziţiile art. 10 alin. (1), (11) şi (12) din Legea nr. 241/2005 şi a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea acestor dispoziţii.
Curtea de Apel Braşov a reţinut că prin sentinţa penală 205/S/06.10.2022 a Tribunalului Braşov, pronunţată în Dosarul penal nr. x/2016, s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului A. pentru săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea 241/2005.
Împotriva sentinţei penale menţionate au fost declarate apeluri, inclusiv de către inculpat, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov pentru soluţionarea acestora.
Cu ocazia dezbaterilor derulate la termenul din data de 19.05.2023, inculpatul A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, prin raportarea la utilizarea în textul menţionat a noţiunii de prejudiciu, fără ca în concret să se precizeze ce se înţelege prin noţiunea de prejudiciu produs şi nici modalitatea de stabilire a acestuia, opinându-se că sunt încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 11, art. 20 şi art. 21 din Constituţie, textul neîndeplinind condiţiile de previzibilitate şi accesibilitate pentru ca, în mod real, un inculpat să beneficieze de cauza de nepedepsire prevăzută de acest text de lege.
Instanţa a amânat pronunţarea cu privire la excepţia invocată, la solicitarea apărătorilor, pentru a da posibilitatea acestora de a depune în scris motivarea excepţiei invocate, aceasta fiind depusă la data de 13.06.2023, prin serviciul registratură.
În cuprinsul acestui înscris s-a arătat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 47/1992 pentru admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate.
Cu referire la condiţia legăturii cu obiectul cauzei în care a fost invocată, s-a susţinut că aceasta este îndeplinită având în vedere că, pe parcursul procesului penal, inculpatul a formulat apărări în vederea stabilirii în mod corect şi obiectiv a prejudiciului produs prin intermediul infracţiunilor reţinute în sarcina sa, pentru a i se da posibilitatea de a beneficia de cauza de nepedepsire reglementată de art. 10 din Legea nr. 241/2005.
În ceea ce priveşte temeinicia criticilor de neconstituţionalitate, s-a reiterat susţinerea că sintagmele prejudiciu cauzat şi prejudiciu produs, utilizate în art. 10 din Legea nr. 241/2005 nu conţin suficiente elemente de accesibilitate şi previzibilitate astfel încât toate persoanele împotriva cărora se formulează acuzaţii întemeiate pe art. 9 din Legea nr. 241/2005 să aibă posibilitatea să beneficieze de cauza de nepedepsire sau de atenuare a răspunderii penale prevăzute de norma contestată, argumentele fiind regăsite expuse pe larg în cuprinsul înscrisului depus de inculpat.
Analizând excepţia invocată, prin raportare la prevederile art. 29 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 47/1992, prima instanţă a constatat că una dintre condiţii pentru admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate o reprezintă legătura dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se invocă cu soluţionarea cauzei.
În speţa de faţă, Curtea a reţinut că această legătură este invocată a deriva din faptul că inculpatul doreşte să beneficieze de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 în conformitate cu care (1) în cazul săvârşirii unei infracţiuni prevăzute la art. 6^1, 8 sau 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depăşeşte 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică pedeapsa cu amenda.
(1^1) În cazul în care prejudiciul produs prin comiterea faptelor de la art. 6^1, 8 sau 9 nu depăşeşte valoarea de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, iar în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, acesta, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se pedepseşte, aplicându-se dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare. Inculpatul susţine că, necunoscând care este acest prejudiciu, nu poate beneficia de aceste prevederi legale, care deci nu sunt previzibile.
În acest sens, inculpatul are în vedere faptul că, în opinia sa, prejudiciul indicat în rechizitoriu (ca şi cel invocat de partea civilă) este infirmat de probele administrate ulterior, în faza de judecată, prin expertiza dispusă în cauză stabilindu-se o altă valoare a prejudiciului. A-i impune acestuia obligaţia de achitare a prejudiciului indicat în rechizitoriu lasă loc arbitrariului din partea organelor judiciare.
În această privinţă, prima instanţă a constatat că inculpatul s-a raportat la noţiunea de prejudiciu în modalitatea în care este aplicată în practică şi cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Admiţând excepţia de neconstituţionalitate invocată cu privire la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în vechea formulare, prin Decizia nr. 867/14.12.2021, Curtea Constituţională a reţinut, în considerentele deciziei, că, "prejudiciul cauzat" este un element ce va fi stabilit de către organul de urmărire penală pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale şi care se va regăsi în cuprinsul rechizitoriului. Aceasta cu atât mai mult cu cât în cazul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 stabilirea unui prejudiciu determină corecta încadrare juridică a faptei săvârşite. Această decizie a Curţii Constituţionale este în acord cu practica judiciară care, pentru aplicarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, s-a raportat la prejudiciul indicat în actul de sesizare, Curtea de apel evidenţiind că este vorba de acele situaţii în care inculpatul, încă de la începutul judecăţii, plătea respectivul prejudiciu, fără ca în cauză să se mai desfăşoare cercetare judecătorească în primă instanţă sau în apel.
În prezenta speţă însă s-a mai reţinut că inculpatul nu a intenţionat nici un moment să achite prejudiciul indicat în rechizitoriu, exprimându-şi, verbal, dorinţa de a achita prejudiciul, în măsura în care cuantumul nu ar fi cel din rechizitoriu ci, eventual, cel rezultând din raportul de expertiză întocmit în faza de judecată în primă instanţă, susţinând însă că, într-o astfel de situaţie, nu ar beneficia de dispoziţiile legale menţionate.
Pe cale de consecinţă, s-a concluzionat că inculpatul porneşte de la următoarea situaţie ipotetică - dacă nu achită suma de bani indicată în rechizitoriu, nu beneficiază de prevederile art. 10 din Legea nr. 241/2005. Or, în opinia Curţii, s-a apreciat că este eronată o astfel de interpretare a dispoziţiilor legale, neexistând nici un impediment ca, în situaţia în care inculpatul achită o sumă de bani în cursul urmăririi penale şi al judecăţii (inclusiv în apel), în măsura în care cercetarea judecătorească va confirma că această sumă reprezintă contravaloarea prejudiciului cauzat, acesta să beneficieze de prevederile art. 10.
Mai ales în prezenta cauză, reţinând şi momentul procesual la care excepţia a fost invocată, Curtea a observat că inculpatul ar fi putut să achite (în măsura în care în mod real doreşte şi are şi posibilitatea) suma de bani pe care o consideră ca reprezentând prejudiciu dovedit în cauză, chiar dacă aceasta este diferită de cea menţionată în rechizitoriu, solicitând ca, în situaţia în care, în urma analizei pe fondul acţiunii penale care va fi realizată cu ocazia deliberării de către instanţă, s-ar dovedi că sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale, să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 10.
Practic, invocând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, inculpatul solicită o validare din partea Curţii Constituţionale a posibilităţii dispunerii unei astfel de soluţii de către instanţă în situaţia particulară în care inculpatul consideră, în cursul procesului, că prejudiciul real nu este cel indicat în rechizitoriu (situaţie ipotetică în prezenta cauză). Or, pronunţarea unei astfel de soluţii nu ţine de constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea textului de lege, ci de modalitatea în care instanţa face aplicarea acestor instituţii în cauza în care este implicat inculpatul.
În raport de toate acestea, Curtea a apreciat că excepţia invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei, având în vedere, pe de o parte, că inculpatul nu a achitat vreo sumă de bani - acţiune care nu este împiedicată de textul de lege, în forma actuală, pretins neconstituţională - şi, pe de altă parte, că, în măsura în care ar fi achitat suma despre care susţine că reprezintă prejudiciul real, textul, în forma actuală, permite obţinerea beneficiilor rezultând din acesta. Pe cale de consecinţă, indiferent de decizia Curţii Constituţionale, situaţia inculpatului - prin raportare la circumstanţele concrete de la momentul invocării excepţiei - este aceeaşi, soluţionarea cauzei nedepinzând de soluţionarea excepţiei.
În subsidiar, în măsura în care excepţia ar fi considerată admisibilă, pe fondul acesteia, s-a arătat că este neîntemeiată în opinia.
În acest sens, s-a avut în vedere, în esenţă, că singurul cuantum al prejudiciului cauzat care poate fi avut în vedere în cursul procesului penal este cel calculat de organele de urmărire penală, acesta fiind, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în decizia precitată, stabilit pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Acest calcul este unul obiectiv, reflectând coroborarea probelor de către procuror, prezentând, în mod evident, mai mari garanţii în ceea ce priveşte realitatea acestuia decât simpla afirmaţie a persoanei vătămate, regăsite în constituirea de parte civilă.
Este adevărat că ulterior sesizării instanţei sunt readministrate probele din faza de urmărire penală şi administrate probe noi însă nu poate fi calculat un alt prejudiciu deoarece acest lucru ar însemna ca instanţa să realizeze o apreciere cu privire la fiabilitatea probelor încă din cursul judecăţii, anterior pronunţării hotărârii în cauză.
Acest lucru nu este de natură a pune inculpatul în imposibilitatea de a beneficia de aceste dispoziţii legale având în vedere că, astfel cum s-a arătat mai sus, în opinia Curţii, în situaţia în care acesta achită o sumă de bani cu titlu de plată a prejudiciului iar ulterior, în urma deliberării, instanţa constată că a fost acoperit între prejudiciul cauzat, astfel cum rezultă din ansamblul materialului probator administrat în faza de urmărire penală şi cea de judecată, nu există vreun motiv pentru a nu i se aplica aceste dispoziţii legale.
Această concluzie este cu atât mai evidentă cu cât, spre deosebire de formele anterioare ale actului normativ, care limitau posibilitatea de plată a prejudiciului până la primul termen de judecată (ceea ce pare justificat dacă se are în vedere că unul dintre scopurile avute în vedere l-a reprezentat celeritatea soluţionării unor astfel de cauze), în prezent inculpatul poate achita prejudiciul pe tot parcursul procesului penal, până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
În raport de acestea, Curtea a apreciat că forma actuală a art. 10 din Legea nr. 241/2005 asigură respectarea dreptului la un proces echitabil pentru toate părţile implicate într-un proces penal (neacordând o valoare mai mare susţinerilor uneia dintre părţi cu privire la prejudiciul cauzat) şi oferă inculpatului posibilitatea de beneficia de cauzele de atenuare a răspunderii penale prevăzute de art. 10.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs, în termen legal, recurentul inculpat A., iar prin motivele de recurs depuse la dosar, în esenţă, s-a susţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 47/1992 pentru a dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Astfel, s-a susţinut că excepţia invocată are o legătură extrem de importantă cu soluţionarea apelului pe care l-a declarat în cauză, respectiv cu faptul că pe tot parcursul procesului penal a formulat apărări în vederea stabilirii corecte şi în mod obiectiv a existenţei şi a cuantumului pretinsului prejudiciu produs prin intermediul infracţiunilor reţinute în sarcina sa şi a solicitat să i se dea posibilitatea de a beneficia de cauza de atenuare a tratamentului sancţionator, respectiv de cauza de nepedepsire, reglementate de dispoziţiile cuprinse în art. 10 din Legea nr. 241/2005, în actuala sa formă.
În acest sens, a criticat dispoziţiile art. 10 alin. (1), (11) şi (12) din Legea nr. 241/2005 prin prisma lipsei lor de claritate, previzibilitate şi accesibilitate, în sensul că acestea nu conţin suficiente garanţii pentru ca persoanele împotriva cărora se formulează acuzaţii întemeiate pe art. 9 din Legea nr. 241/2005 sa aibă posibilitatea de a beneficia de cauza de atenuare a tratamentului sancţionator, respectiv de cauza de nepedepsire, prevăzută de norma contestată sub aspectul constituţionalităţii.
Scopul pe care l-a urmărit inculpatul este acela de a armoniza aceste texte legale cu prevederile constituţionale (art. 1 alin. (3) şi (5); art. 11 alin. (1) şi (2), respectiv art. 20, art. 21 alin. (1) şi alin. (3) teza I; art. 24 alin. (1) pentru a beneficia în mod real de protejarea drepturilor conferite de Constituţie.
În condiţiile în care actuala reglementare nu stabileşte in concreto ce se înţelege prin sintagmele "prejudiciu cauzat" şi "prejudiciu produs", utilizate în art. 10 din Legea nr. 241/2005, în opinia sa, aceasta este în mod evident imprevizibilă în cursul procesului penal, mai ales în situaţiile în care prejudiciul indicat de procuror prin rechizitoriu este infirmat prin intermediul probei ştiinţifice încuviinţate de instanţa de judecată, anume expertiza de specialitate.
Inculpatul a mai adus critici şi din perspectiva faptului că prima instanţă nu s-a limitat doar la a analiza îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, ci a analizat şi temeinicia acestei excepţii, efectuând un veritabil control de constituţionalitate a textului criticat, atribut conferit exclusiv instanţei de contencios constituţional.
În plus, s-a mai arătat că prin încheierea recurată s-a făcut raportare la vechea formă a prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 atunci când a reţinut că "soluţionarea cauzei nedepinzând de soluţionarea excepţiei" (p. 3), însă, în prezent, textul art. 29 prevede că excepţia invocată trebuie doar "să aibă legătură cu soluţionarea cauzei", nefiind obligatoriu ca de soluţionarea excepţiei să depindă şi soluţionarea cauzei, o astfel de modificare extinzând câmpul de aplicabilitate al excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum s-a reţinut şi în doctrina de specialitate.
Examinând recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în încheierea penală din 15 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:
Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerinţe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege:
a) - calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;
c) - existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;
d) - verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.
Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.
O atare evaluare nu contravine însă dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.
Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are, însă, valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. Instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.
În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de inculpat prin prisma exigenţelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi a tuturor motivelor invocate de către recurent, Înalta Curte constată următoarele:
Excepţia a fost ridicată de către o parte din proces (inculpatul A.), în faţa unei instanţe judecătoreşti învestite cu soluţionarea apelului declarat şi de către acesta, împotriva Sentinţei penale nr. 205/S/06.10.2022 a Tribunalului Braşov, pronunţată în Dosarul penal nr. x/2016, prin care s-a dispus, printre altele, condamnarea sa pentru săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea 241/2005.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate invocată, Înalta Curte reţine că, deşi dispoziţiile prevăzute de art. 10 alin. (1), (11) şi (1^2) din Legea nr. 241/2005 sunt în vigoare, textele criticate nefiind declarate neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale apare, într-adevăr, aşa cum şi prima instanţă în mod corect a reţinut, ca inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că argumentele prezentate nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate.
Se remarcă faptul că, prin demersul efectuat, autorul excepţiei nu urmăreşte să supună cenzurii instanţei de contencios constituţional, în mod efectiv, aspecte de neconstituţionalitate derivate din modalitatea de redactare a dispoziţiilor legale criticate. Criticile aduse de recurent dispoziţiilor legale a căror neconstituţionalitate o invocă nu se circumscriu unei pretinse lipse de claritate şi previzibilitate a acestora în raport cu conţinutul propriu-zis in abstracto.
Din modul de argumentare al recurentului rezultă că se solicită o validare din partea Curţii Constituţionale a posibilităţii dispunerii unei astfel de soluţii de către instanţă în situaţia particulară în care acesta consideră, în cursul procesului, că prejudiciul real nu este cel indicat în rechizitoriu.
Practic, se susţine că modalitate de interpretare conformă rigorilor de constituţionalitate, în ceea ce priveşte sintagmele "prejudiciu cauzat" şi "prejudiciu produs", utilizate în art. 10 din Legea nr. 241/2005, nu ar trebui să se raporteze exclusiv la prejudiciul menţionat în rechizitoriu, ci şi la raportul de expertiză efectuat în cauză în condiţii de contradictorialitate, cu respectarea garanţiilor convenţionale şi constituţionale.
Din acest punct de vedere, se reţine că în cauză este vorba de o interpretare a legii pe care inculpatul o apreciază neconstituţională, chestiune ce se circumscrie aplicării legii şi care este de competenţa instanţelor judecătoreşti, fără ca neconstituţionalitatea să rezide în însuşi textul de lege, motiv pentru care criticile excedează unui control de constituţionalitate.
În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a statuat însă, că ori de câte ori critica de neconstituţionalitate vizează interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, excepţia trebuie respinsă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar, conform art. 126 alin. (3) din Constituţia României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale (Deciziile nr. 35/20.01.2011, nr. 284/24.02.2011, nr. 187/06.03.2012, nr. 785 din 17 noiembrie 2015, nr. 145 din 17 martie 2016, nr. 698 din 29 noiembrie 2016, nr. 91 din 28 februarie 2018).
Astfel, Înalta Curte constată că, deşi recurentul susţine că textele de lege criticate contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5); art. 11 alin. (1) şi (2), respectiv art. 20, art. 21 alin. (1) şi alin. (3) teza I; art. 24 alin. (1), în realitate, acesta tinde la o interpretare a dispoziţiilor legale criticate şi nu urmăreşte armonizarea normei de drept criticate cu dispoziţiile legii fundamentale.
Referitor la critica privind faptul că prima instanţă nu s-a limitat doar la a analiza îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, ci a analizat şi temeinicia acestei excepţii, efectuând un veritabil control de constituţionalitate a textului criticat, atribut conferit exclusiv instanţei de contencios constituţional, Înalta Curte observă că, într-adevăr, a fost efectuată şi o atare analiză, suplimentară celei privind admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, însă doar din perspectiva în care aceasta ar fi fost admisibilă şi în cadrul opiniei instanţei de judecată asupra excepţiei permise de dispoziţiile alin. (4) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, chestiune care nu are consecinţe asupra legalităţii încheierii recurate.
De asemenea, nici critica privind raportarea efectuată de prima instanţă cu privire la vechea formă a prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 (soluţionarea cauzei nedepinzând de soluţionarea excepţiei, în loc de să aibă legătură cu soluţionarea cauzei), nu constituie un motiv pentru admiterea recursului formulat, în condiţiile în care la începutul aceluiaşi paragraf din considerente (pagina 3), prima instanţă a menţionat expres, în acord cu textul de lege în vigoare, faptul că excepţia invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei (În raport de toate acestea, Curtea apreciază că excepţia invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei...).
Având în vedere că în cauza de faţă aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii penale din 15 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe recurent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii penale din 15 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.
Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 octombrie 2023.
GGC - NN