Şedinţa publică din data de 12 martie 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea penală din data de 28 februarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulate de apelanta persoană vătămată A..
Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că persoana vătămată A. a invocat în cauză, în calea de atac a apelului, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 241 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. şi ale art. 399 alin. (1) şi (10) din C. proc. pen., menţionând că aceste dispoziţii legale stabilesc un cadru în care se impune încetarea de drept a măsurii controlului judiciar la momentul pronunţării unei hotărâri cu amânarea aplicării pedepsei şi, inerent, a tuturor obligaţiilor stabilite în cadrul controlului judiciar, chiar şi în situaţia în care printre obligaţiile care au fost stabilite în cadrul amânării aplicării pedepsei, sunt stabilite obligaţii similare.
În speţă, s-a reţinut că persoana vătămată A. a învederat că inculpatul B. s-a aflat sub control judiciar în cadrul judecăţii în primă instanţă, măsura care a fost menţinută şi considerată necesară de către judecătorul fondului cu prilejul fiecărei verificări, printre obligaţii fiind aceea de a nu se apropia de persoana vătămată, de locuinţa acestea şi de locul său de muncă iar ulterior, judecătorul, în procesul de individualizare pe care l-a criticat prin motivele de apel, a stabilit că a dispus faţă de acesta amânarea aplicării pedepsei. În aceste condiţii, dispoziţiile procesual penale au impus judecătorului de fond să constate încetată de drept măsura controlului judiciar chiar dacă, printre obligaţiile amânării aplicării pedepsei s-a stabilit acea obligaţie ca inculpatul să nu se apropie de persoana vătămată.
Curtea a apreciat că excepţia invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei, că textele criticate nu influenţează în niciun fel soluţionarea fondului cauzei, având ca obiect apelul împotriva sentinţei penale nr. 713/14.09.2023 pronunţate de Judecătoria Sector 3 Bucureşti, în dosarul nr. x/2022.
Prima instanţă a arătat că examenul legăturii cu cauză nu se face doar formal, prin raportare la stadiul procedurii, ci în mod concret, prin raportare la interesul specific al celui ce invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală o are în speţă, or, textele de lege prevăzute de art. 241 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. şi ale art. 399 alin. (1) şi (10) din C. proc. pen. nu influenţează soluţionarea pe fond a apelului şi nu are legătură cu acesta.
Apărările persoanei vătămate care arată că legătura cu soluţionarea prezentei cauze constă în împrejurarea că s-ar încălca drepturile la libertate şi siguranţă, pentru că persoana vătămată nu are la acest la moment o garanţie că inculpatul nu se poate apropia de ea sau că ar fi discriminată faţă de alte persoane vătămate aflate în situaţii similare pentru motive care nu ţin de persoană vătămată, ci strict de procesul de individualizare judiciară a executării pedepsei, s-a opinat că nu pot fi reţinute.
Curtea a reţinut că hotărârea pronunţată în primă instanţă cu privire la măsurile preventive, în speţă - dispoziţia privind încetarea de drept a măsurii preventive - este executorie şi nu poate fi atacată pe calea apelului sau separat, astfel încât nu poate fi repusă în discuţie în aceasta fază a procesului penal.
Prin urmare, Curtea a constatat că dispoziţiile legale învederate de persoana vătămată nu au legătură cu cauza, ce are ca obiect soluţionarea apelurilor formulate de parchet, inculpat şi persoana vătămată.
Împotriva încheierii penale din data de 28 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-II-a penală, persoana vătămată A. a formulat recurs.
Recurenta nu a depus motive scrise de recurs, solicitând judecarea cauzei în lipsa sa de la dezbateri.
Examinând recursul formulat de persoana vătămată A. în conformitate cu art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, Înalta Curte aminteşte că excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.
În acest caz, sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, şi anume:
- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale;
- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În analiza condiţiilor enumerate anterior, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de recurenta apelantă, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 241 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. şi ale art. 399 alin. (1) şi (10) din C. proc. pen., fără ca textele criticate să fi fost declarat neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii.
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".
Pe baza acestor consideraţii teoretice, în speţă, se constată că excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurenta apelantă nu îndeplineşte condiţiile cerute cumulativ de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, nefiind îndeplinită condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.
În acest context, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor procesual penale invocată de recurentă nu are legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât, având în vedere cadrul procesual şi stadiul concret în care se află litigiul, decizia Curţii Constituţionale asupra excepţiei invocate nu ar fi de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal de faţă.
În concret, recurenta apelantă a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 241 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. şi ale art. 399 alin. (1) şi (10) din C. proc. pen., criticând faptul că aceste dispoziţii legale impun încetarea de drept a măsurii controlului judiciar la momentul pronunţării unei hotărâri cu amânarea aplicării pedepsei şi, prin urmare, a tuturor obligaţiilor stabilite în cadrul controlului judiciar, chiar şi în situaţia în care printre obligaţiile care au fost stabilite în cadrul amânării aplicării pedepsei, sunt stabilite obligaţii similare, însă, pentru că măsura preventivă a controlului judiciar a încetat de drept, pe parcursul soluţionării apelurilor declarate în cauză inculpatul nu mai are nicio obligaţie de natura celor impuse prin măsura preventivă.
În ceea ce priveşte existenţa unei legături efective între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, prin decizia nr. 443/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală (nepublicată) s-au reţinut următoarele: "Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 916/16.12.2014).
Înalta Curte reţine că argumentele invocate în susţinerea excepţiei vizează aspecte care nu pot fi analizate în calea de atac a apelului, întrucât hotărârea primei instanţe asupra măsurilor preventive, respectiv dispoziţia de încetare de drept a măsurii controlului judiciar sub care s-a aflat inculpatul, este executorie, recurenta apelantă exprimându-şi nemulţumirea faţă de împrejurarea că în contextul factual al cauzei nu poate beneficia de o cale de atac împotriva acestei dispoziţii.
În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată, similar primei instanţe, că obiecţiunile formulate de recurentă cu privire la dispoziţiile legale criticate nu reprezintă, în realitate, aspecte de neconstituţionalitate, apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.
În raport cu aceste argumente, Înalta Curte constată că în cauza de faţă nu există o legătură efectivă şi necesară între pronunţarea unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.
În acest context, Înalta Curte notează că susţinerile recurentei nu au o legătură indisolubilă cu soluţionarea cauzei şi dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate o invocă nu pot conduce la un efect concret în soluţionarea apelurilor declarate împotriva hotărârii primei instanţe. Or, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta A. împotriva încheierii penale din data de 28 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2022, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 241 alin. (1) lit. b) şi ale art. 399 alin. (1) şi (10) din C. proc. pen.
Totodată, faţă de culpa procesuală a recurentei, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., o va obliga pe aceasta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta A. împotriva încheierii penale din data de 28 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2022, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 241 alin. (1) lit. b) şi ale art. 399 alin. (1) şi (10) din C. proc. pen.
Obligă recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2024.