Şedinţa publică din data de 30 ianuarie 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 97/F din data de 15 mai 2023, pronunţată în Dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală:
I. A respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
A respins, ca neîntemeiate, cererile de suspendare a judecării cauzei formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, potrivit art. 2 alin. (3) teza I din Legea nr. 340/2009 şi potrivit art. 413 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ.
II. În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. a încetat procesul penal început împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă prevăzute de art. 291 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen.
În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. a încetat procesul penal început împotriva inculpatului B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzute de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen.
În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. a încetat procesul penal început împotriva inculpatului C. sub aspectul săvârşirii complicităţii la infracţiunea de cumpărare de influenţă prevăzute de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi spălarea banilor prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen.
III. În baza art. 291 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., a confiscat de la inculpatul A. suma de 547.000,21 RON.
În baza art. 404 alin. (4) lit. c) raportat la art. 2502 din C. proc. pen. a menţinut sechestrul asigurător instituit prin Ordonanţa nr. 481/P/2017 din data de 4.10.2022, emisă de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie asupra sumei de 547.000,21 RON.
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare au fost reţinute în sarcina statului.
Pentru a hotărî în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Rechizitoriul emis în 4 octombrie 2022 de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie în Dosarul penal nr. x/2017, au fost trimişi în judecată:
- inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen., constând, în esenţă, în aceea că, în perioada 20-26 iunie 2013, a pretins pentru sine, direct de la inculpatul B., administrator al D., suma de 1.000.000 euro, în schimbul promisiunilor că-şi va exercita influenţa pe care o avea asupra Primarului Sectorului 6, martorul E., pentru obţinerea cu uşurinţă de către societatea comercială a avizelor necesare lucrărilor de la Magistrala 5, Drumul Taberei, asocierii D. şi pentru a soluţiona favorabil societăţii D. plângerile cetăţenilor nemulţumiţi în legătură cu lucrările de construire ale Magistralei 5, Drumul Taberei.
În sensul celor menţionate, ca urmare a înţelegerii cu suspectul B., suma pretinsă, în cuantum de 1.000.000 euro, urma să fie primită de către suspectul A., prin intermediul inculpatului C., fiind încheiat astfel Contractul de asistenţă juridică nr. x datat 26.06.2013 între C. şi D., cu scopul disimulării adevăratei naturi a banilor.
În baza Contractului nr. x datat 26.06.2013 încheiat între C. şi D., la data de 04.09.2013, în baza facturii seria x nr. x/26.08.2013, reprezentând "cval onorariu conform contract nr. x datat 26.06.2013", a fost transferată suma 549.357,20 RON (443.030 RON contravaloare servicii + 106.327,20 RON TVA), în contul bancar al C., de unde, la data de 9.09.2013 a fost transferată suma de 547.000,21 RON în contul S.C. F. S.R.L., în baza facturii fiscale seria x nr. x/19.08.2013, fiind facturate, în mod fictiv, servicii de "mentenanţă conform contract 2013", societatea S.C. F. S.R.L. făcând parte dintr-un grup de societăţi folosite pentru disimularea provenienţei sumelor de bani şi retrageri de numerar;
- inculpatul B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen., constând, în esenţă, în aceea că în perioada 20-26 iunie 2013, ca urmare a promisiunilor făcute de către suspectul A. că-şi va exercita influenţa, în schimbul unor sume de bani, asupra primarului Sectorului 6, martorul E., pentru obţinerea cu uşurinţă de către societatea comercială a avizelor necesare lucrărilor de la Magistrala 5, Drumul Taberei, asocierii D. şi pentru a soluţiona favorabil societăţii D. plângerile cetăţenilor nemulţumiţi în legătură cu lucrările de construire ale Magistralei 5, Drumul Taberei a acceptat ca firma D., Sucursala Bucureşti să plătească suma de 1.000.000 euro, prin intermediul C., sub forma Contractului de asistenţă juridică nr. x încheiat la 26.06.2013 între C. şi D..
Din suma convenită iniţial, conform înţelegerii, cu ajutorul suspectului C., prin intermediul C., acesta a remis suma de 549.357,20 RON către traficantul de influenţă, suspectul A.. Astfel, în contul C. a fost transferată, la data de 4.09.2013, suma de 549.357,20 RON, aferentă facturii seria x nr. x/26.08.2013, reprezentând "cval onorariu conform contract nr. x datat 26.06.2013", iar, la data de 9.09.2013, suma 547.000,21 RON a fost transferată din contul C. către S.C. F. S.R.L., societate indicată de către martorul G., în numele căreia a fost emisă către societatea de avocatură factura fiscală seria x nr. x/19.08.2013 pentru suma de 547.000,21 RON (441.129,20 RON, contravaloare servicii +105.871,01 RON, TVA), în baza căreia s-a făcut transferul, fiind facturate, în mod fictiv, servicii de "mentenanţă conform contract 2013";
- inculpatul C., sub aspectul săvârşirii complicităţii la infracţiunea de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi spălarea banilor prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019 aplicarea art. 5 din C. pen., constând, în esenţă, în aceea că:
a. în urma solicitării martorului G., a încheiat Contractul de asistenţă juridică nr. x datat 26.06.2013 între C. şi D. pentru suma de 1.000.000 euro şi a emis factura seria x nr. x/26.08.2013, reprezentând "cval onorariu conform contract nr. x datat 26.06.2013", pentru suma de 549.357,20 RON (443.030 RON contravaloare servicii + 106.327,20 RON TVA), sumă ce a fost transferată în contul societăţii la data de 4.09.2013. Ulterior, la data de 9.09.2013, a achitat suma de 547.000,21 RON, către S.C. F. S.R.L., societate indicată de către martorul G., cunoscând faptul că serviciile juridice ce fac obiectul Contractului de asistenţă juridică sunt fictive şi că sumele de bani urmează a fi înaintate ca urmare a cumpărării influenţei suspectului A. către suspectul B. şi
b. folosindu-se de calitatea de avocat în cadrul C., a intermediat transferul sumei de 549.357,20 RON, destinată suspectului A. de la D., către contul S.C. F. S.R.L., cunoscând că această sumă reprezintă obiectul unor infracţiuni de corupţie, sens în care, pentru a crea aparenţă de legalitate, a încheiat Contractul de asistenţă juridică nr. x din data de 26.06.2013 cu D., în baza căruia a fost emisă factura nr. x din 26.08.2013 pentru suma de 549.357,20 RON, folosită ca document justificativ pentru transferul sumei menţionate, în data de 04.09.2013, din contul x deschis la H. de către D. în contul nr. x deschis la I. S.A. de către C., de unde a fost transferată, în data de 9.09.2013, în contul x deschis la I. pe numele S.C. F. S.R.L., adevărata natură a banilor fiind disimulată sub formă de servicii de "mentenanţă conform contract 2013", conform facturii fiscale "F225/19.08.2013"emisă de S.C. F. S.R.L. pentru suma de 547.000,21 RON.
Prin încheierea din data de 19 decembrie 2022 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2022, definitivă prin încheierea nr. 171/28.02.2023 a completului de judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, au fost respinse cererile şi excepţiile formulate de inculpaţi.
În procedura de cameră preliminară nu au fost excluse probe din dosarul de urmărire penală ca urmare a constatării încălcării principiilor legalităţii şi loialităţii administrării probelor.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, Complet S2 C7FSC la data de 2 martie 2022 sub nr. x/2022.
a. La termenul din 24 martie 2023, faţă de manifestarea de voinţă a celor trei inculpaţi de a se dispune încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, fiind primul termen la care procedura de citare a fost legal îndeplinită şi cauza s-a aflat în stare de judecată, preşedintele a făcut o prezentare succintă a actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor, în acord cu dispoziţiile art. 374 alin. (1) din C. proc. pen.
În acord cu dispoziţiile art. 374 alin. (2) din C. proc. pen., preşedintele a explicat inculpaţilor prezenţi în ce constă învinuirea ce li se aduce, i-a înştiinţat pe aceştia cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-le atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva lor, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socotesc că este necesar.
Ulterior, în raport de cererile motivate în scris de către apărători aleşi ai inculpaţilor A., B. şi C., s-a procedat la luarea de declaraţii celor trei inculpaţi, pentru ca aceştia să îşi exprime, în mod nemijlocit, poziţia procesuală în raport cu prevederile art. 18 din C. proc. pen.
b. La termenul din 31 martie 2023, s-au pus în discuţie cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, cererile de suspendare obligatorie şi facultativă a cauzei, cererile de încetare a procesului penal formulate de cei trei inculpaţi, precum şi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 107, art. 112 şi art. 291 alin. (2) din C. pen., formulată de inculpatul A. (pentru această cerere fiind format Dosarul asociat nr. x/2022).
Sub un prim aspect, instanţa de fond a constatat că cererea Ministerului Public de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, întrucât interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are legătură cu faptele sau persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei.
În ceea ce priveşte solicitarea de suspendare a cauzei potrivit art. 2 alin. (3) teza I din Legea nr. 340/2009 şi/sau art. 413 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., a reţinut că este neîntemeiată.
Totodată, instanţa de fond a considerat că este abilitată a stabili dacă efectul Deciziilor Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 este conform dispoziţiilor dreptului Uniunii şi dacă aceste decizii pot fi lăsate neaplicate în temeiul principiului supremaţiei dreptului Uniunii.
În cadrul acestei analize, a expus argumentele reţinute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârile Taricco I [Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco şi alţii, C-105/14] şi Taricco II [Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. şi M.B., C-42/17].
Instanţa de fond a reţinut că efectivitatea în sensul descurajării efective în cadrul articolului 325 alin. (1) TFUE sau în orice alt cadru al dreptului Uniuni, nu poate fi înţeleasă ca o valoare absolută care depăşeşte orice alte principii de drept. Articolul 325 alin. (1) TFUE cuprinde, într-adevăr, o trimitere la obligaţii orientate spre efectivitate pe care le impune statelor membre. Cu toate acestea, este caracterizat şi de o componentă puternică de autonomie instituţională şi procedurală, care ar trebui să fie punctul de pornire al oricărei analize a compatibilităţii dreptului naţional cu cel european.
A subliniat că în cazul în care efectivitatea este interpretată la dimensiunea propusă de Ministerul Public, atunci orice dispoziţie naţională care stă în calea unei condamnări ar putea fi declarată incompatibilă cu articolul 325 alin. (1) TFUE. Aceasta nu este o soluţie pentru aplicarea efectivă a legii, ci mai degrabă pentru un arbitrariu individual.
Instanţa de fond a apreciat că este indispensabil ca argumentul potenţial nelimitat al "efectivităţii" să fie pus în balanţă cu alte norme, principii şi valori ale dreptului Uniunii, inclusiv drepturile fundamentale sau legalitatea. Ele fac parte din acelaşi set de norme din cadrul aceleiaşi ordini juridice a Uniunii şi au aceeaşi greutate şi importanţă.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a confirmat această interpretare în Hotărârile M.A.S. şi M.B. şi Dzivev, subliniind că "obligaţia de a garanta o colectare eficientă a resurselor Uniunii nu scuteşte instanţele naţionale de necesitatea de a respecta drepturile fundamentale garantate de cartă şi principiile generale ale dreptului Uniunii…" [Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, punctul 33; Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. şi M.B., C-42/17, punctul 52, şi Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev şi alţii, C-612/15, punctele 68 şi 71], inclusiv "necesitatea de a respecta principiul legalităţii şi al statului de drept, care constituie una dintre valorile primare pe care se sprijină Uniunea, astfel cum reiese din articolul 2 TUE" [Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, punctul 34].
În Hotărârea Dzivev, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, fără să se angajeze în examinarea problemei dacă normele în cauză determinau impunitate într-un număr considerabil de cauze, a arătat că dreptul Uniunii nu poate impune unei instanţe naţionale să înlăture aplicarea unei norme de procedură naţională, chiar dacă aceasta ar spori eficacitatea urmăririi penale, permiţând sancţionarea nerespectării dreptului Uniunii, atunci când o astfel de normă procedurală reflectă tocmai cerinţe legate de protecţia drepturilor fundamentale [Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, punctele 35-39]
În orice caz, chiar dacă aceasta ar fi situaţia într-o altă ipoteză, obligaţia de a modifica norma naţională în cauză şi de a remedia astfel aplicarea incorectă sau insuficientă a articolului 325 alin. (1) TFUE îi incumbă în primul rând legiuitorului naţional [Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. şi M.B., C-42/17, punctul 41, şi Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, punctul 31].
În considerarea acestor aspecte, a observat că Ministerul Public nu a propus, afară de o estimare abstractă a numărului de cauze potenţial afectate de aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale, niciun criteriu concret pentru a ajunge la concluzia că există o încălcare a articolului 325 alin. (1) TFUE.
În acest context analitic, argumentul parchetului, în sensul că menţinerea naturii/categoriei Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie interpretativă şi neaplicarea Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 reprezintă o modalitate în care dreptul naţional ar fi interpretat conform dreptului european nu a fost considerat valid. Sub acest aspect, a notat că art. 155 alin. (1) din C. pen. conţine o singură soluţie normativă, iar nu o dualitate dintre care una să fie afectată de nelegitimitate constituţională.
Astfel, a apreciat că, independent de orice estimare statistică a numărului de cauze afectate efectiv sau potenţial, printre elementele analizei care trebuie efectuată pentru a constata o încălcare a articolului 325 alin. (1) TFUE, se numără, evaluarea normativă şi sistematică a conţinutului normelor care reglementează prescripţia răspunderii penale, consecinţele practice ale constatării încetării procesului penal, drepturile fundamentale şi legalitatea.
Drepturile fundamentale şi principiul legalităţii nu sunt simple elemente "corective" care pot în cele din urmă să limiteze (ex post) efectele practice ale acestei dispoziţii. Ele joacă de la bun început un rol în interpretarea conţinutului material al articolului 325 alin. (1) TFUE, constituind limitele sale interne în ceea ce priveşte interpretarea care poate fi avută în mod rezonabil în vedere a acestei dispoziţii. În plus, impactul potenţial asupra intereselor protejate de articolul 325 alin. (1) TFUE trebuie să fie proporţional, instanţa trebuie să se asigure că drepturile fundamentale ale persoanelor vizate sunt respectate şi să împiedice ca acestora din urmă să li se aplice sancţiuni pe care le-ar fi evitat dacă aceste dispoziţii de drept naţional ar fi fost aplicate în conformitate cu obligaţiile care decurg din principiul legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor în dreptul penal [Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco şi alţii, C-105/14, punctul 53]. Astfel, dacă instanţa naţională ar ajunge să considere că o interpretare conformă a dispoziţiilor naţionale contravine principiului legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor, ea nu ar fi ţinută să se conformeze acestei obligaţii, iar aceasta chiar dacă respectarea obligaţiei respective ar permite îndreptarea unei situaţii naţionale incompatibile cu dreptul Uniunii. Legiuitorul naţional este cel căruia îi revine în acest caz obligaţia de a lua măsurile necesare [Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. şi M.B., C-42/17, punctul 61, precum şi jurisprudenţa acolo citată].
Prin raportare la aspectele învederate, precum şi la dispoziţiile art. 12 alin. (2) şi (3) din Directiva 1371/2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (Directiva PIF), sub un prim aspect a reţinut că durata termenului (general) al prescripţiei răspunderii penale sau lipsa cazurilor de încetare a prescripţiei răspunderii penale nu sunt principalii factori criticabili în cauză, existând şi alte aspecte relevante, mai importante, cum sunt, de exemplu, întârzierile nejustificate în desfăşurarea urmăririi penale. Chiar admiţând că, în general, un obstacol în calea prevenirii şi combaterii infracţiunilor de corupţie sau asimilate corupţiei în constituie greutatea detectării şi investigării acestora din cauza naturii lor ascunse şi a acordului dintre diferitele părţi implicate în comportamentul ilicit, acesta nu poate fi identificat în speţă câtă vreme organele de urmărire penală au fost sesizate prin denunţul din data de 09.12.2014 de către martorul denunţător G..
A subliniat că unul dintre pilonii Convenţiei Europene privind Drepturile Omului este dreptul la un proces echitabil, cu cerinţa necesară pentru procedurile judiciare să fie finalizat într-un termen rezonabil. Toate organele judiciare au obligaţia de a pune în aplicare acest principiu. În speţă, termenul de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., de 8 ani, nu poate conduce la reţinerea unui risc sistemic de impunitate şi poate fi considerat suficient pentru investigarea unor infracţiuni de natura celor ce fac obiectul prezentului dosar, cu atât mai mult cu cât organele de urmărire penală au fost sesizate la scurt timp de la comiterea acestora.
Pe de o parte, regimul prescripţiei prevăzut la art. 154 din C. pen. nu conduce la consecinţe nerezonabile, ţinând seama de durata termenelor de prescripţie. Pe de altă parte, concluzia existenţei sau nu a riscului sistemic nu poate fi trasă decât din perspectiva conţinutului normativ, ci şi din comportamentul organelor judiciare. În măsura în care comportamentul organelor de urmărire penală nu a reflectat o preocupare efectivă referitoare la interesele financiare ale Uniunii Europene pe parcursul a aproximativ 8 ani şi jumătate, iar pasivitatea acestora în instrumentarea cauzelor este considerată acceptabilă, aceasta ar contribui în mod rezonabil la nerespectarea drepturilor fundamentale anterior menţionate.
Totodată, a considerat că stabilirea existenţei unor cauze de întrerupere a termenului de prescripţie al răspunderii penale, lăsând neaplicate deciziile cu forţă obligatorie ale Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, poate produce efectul opus drepturilor recunoscute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin prelungirea procesului peste termenul considerat rezonabil. Mai mult, a reţinut că statul dispune de un instrument juridic pentru a recupera sumele datorate de un inculpat faţă de care se dispune încetarea procesului penal ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale, fără ca protecţia drepturilor fundamentale să devină o daună colaterală în acest proces - confiscarea specială a bunurilor dobândite prin săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală putând fi în continuare dispusă.
În ceea ce priveşte adoptarea de măsuri disuasive şi efective, precum şi obligaţia statelor membre de a adopta, pentru a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii aceleaşi măsuri ca acelea pe care le adoptă pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor interese financiare, articolul 325 alin. (1) şi (2) TFUE stabileşte în sarcina acestora o obligaţie de rezultat precisă şi care nu este supusă niciunei condiţii. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în mod constant că, în conformitate cu articolul 4 alin. (3) TUE, statele membre se asigură că încălcările dreptului Uniunii sunt sancţionate în condiţii, atât procedurale, cât şi de fond, analoge celor aplicabile încălcărilor dreptului naţional similare ca natură şi importanţă şi că sancţiunea trebuie să fie efectivă, disuasivă şi proporţională cu încălcarea. În plus, Curtea a adăugat că autorităţile naţionale trebuie să procedeze în ceea ce priveşte încălcările dreptului european cu aceeaşi diligenţă ca cea de care dă dovadă în punerea în aplicare a dreptului naţional corespunzător.
Din această perspectivă, a considerat că nu dispune de niciun element care să indice, prin intermediul unor împrejurări obiective, că prin aplicarea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a României şi a Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale s-a urmărit să se eludeze sau să se afecteze instrumentele juridice utilizate în combaterea corupţiei sau să aducă atingere protecţiei intereselor Uniunii, câtă vreme principiile se aplică tuturor infracţiunilor care nu sunt declarate imprescriptibile, iar termenele de prescripţie generală se aplică nediferenţiat în funcţie de natura infracţiunilor.
Apreciate în lumina acestor criterii, Deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 nu compromit protecţia efectivă a dreptului Uniunii. Astfel, a concluzionat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru înlăturarea aplicării jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la lipsa unei cauze de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, cu consecinţa constatării că în cauză a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Totodată, prin raportate la argumentele prezentate, a apreciat întemeiate cererile formulate de inculpaţii A., B. şi C. de încetare a procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale.
Sub un prim aspect, a reţinut că examinarea condiţiilor referitoare la împlinirea termenului prescripţiei răspunderii penale reprezintă o chestiune preliminară care face inutilă analiza fondului cauzei, luând în considerare faptul că inculpaţii s-au prezentat în faţa instanţei şi nu au solicitat continuarea procesului penal.
A amintit că, la termenul din 24 martie 2023, faţă de manifestarea de voinţă a celor trei inculpaţi de a se dispune încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, a făcut o prezentare succintă a actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor, le-a explicat inculpaţilor prezenţi în ce constă învinuirea ce li se aduce, i-a înştiinţat pe aceştia cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-le atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva lor, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socotesc că este necesar.
Ulterior, în raport de cererile motivate în scris de către apărătorii aleşi [pentru inculpatul A., pentru inculpatul B., pentru inculpatul C. ], s-a procedat la luarea de declaraţii celor trei inculpaţi, pentru ca aceştia să îşi exprime poziţia procesuală în raport cu prevederile art. 18 din C. proc. pen.
A constatat că inculpaţii A., B. şi C. au indicat că doresc încetarea procesului penal ca urmare a faptului că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Secundar, a reţinut că infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare ulterior datei de 01.02.2014) [cu element de continuitate în reglementarea prevăzută de art. 257 alin. (1) din C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare ulterior datei de 01.02.2014)] este comisivă (de acţiune) şi instantanee, cu consumare anticipată, adică, simpla pretindere de bani sau alte foloase ori acceptarea promisiunii - deşi constituie un început de punere în executare a hotărârii infracţionale - este suficientă pentru consumarea acesteia.
Corelativ, simpla promisiune, oferire sau dare de bani, daruri ori alte foloase, în schimbul influenţei reale sau presupuse pe lângă un funcţionar, în scopul determinării sale să facă sau să nu facă un act ce-i intră în atribuţiile de serviciu - chiar dacă nu duce la capăt actul cumpărării şi constituie numai un început de executare - datorită periculozităţii faptei, a fost incriminată ca infracţiune consumată de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. [reglementată anterior intrării în vigoare a Noului din C. pen., în art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare anterior datei de 01.02.2014)].
În acest sens, a constatat că, în perioada 20 - 26 iunie 2013, inculpatul A. a pretins pentru sine, direct de la inculpatul B., administrator al D., suma de 1.000.000 euro, în schimbul promisiunilor că-şi va exercita influenţa pe care o avea asupra primarului Sectorului 6, martorul E., pentru obţinerea cu uşurinţă de către societatea comercială a avizelor necesare lucrărilor de la Magistrala 5, Drumul Taberei, asocierii D. şi pentru a soluţiona favorabil societăţii D. plângerile cetăţenilor nemulţumiţi în legătură cu lucrările de construire ale Magistralei 5, Drumul Taberei.
Corelativ, în aceeaşi perioadă şi vizând acelaşi scop, inculpatul B. a acceptat ca firma D., Sucursala Bucureşti să plătească suma de 1.000.000 euro, prin intermediul C., sub forma Contractului de asistenţă juridică nr. x datat 26.06.2013, încheiat între C. şi D..
Dintre modalităţile alternative reglementate de textele legale indicate mai sus, a concluzionat că în sarcina inculpatului B. se reţine săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă sub forma promisiunii din perioada 20 - 26 iunie 2013, anume angajamentul prin care se obliga să facă ceva (firma D., Sucursala Bucureşti să plătească suma de 1.000.000 euro, prin intermediul C.), iar în sarcina inculpatului A. se reţine săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă sub forma pretinderii de bani din perioada 20 - 26 iunie 2013 - anume solicitarea sumei de 1.000.000 euro de la inculpatul B., administrator al D..
A observat că în sarcina inculpatului C. se reţine, în primul rând, săvârşirea infracţiunii de complicitate la cumpărare de influenţă în modalitatea promisiunii, această faptă fiind prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen. [cu elemente de continuitate în dispoziţiile art. 26 din C. pen. din 1969 raportat la art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare anterior datei de 01.02.2014)].
În sensul celor menţionate, se reţine că urmare a înţelegerii cu inculpatul B., suma pretinsă, în cuantum de 1.000.000 euro, urma să fie primită de către inculpatul A., prin intermediul inculpatului C.. În urma solicitării martorului G., a fost încheiat Contractul de asistenţă juridică nr. x în data de 26.06.2013 între C. şi D. pentru suma de 1.000.000 euro, cu scopul disimulării adevăratei naturi a banilor.
Pretinderea sumei de 1.000.000 euro, respectiv promisiunea sumei de 1.000.000 euro au fost urmate de darea sumei de 547.000,21 RON de către inculpatul B. cu ajutorul inculpatului C. şi primirea acestei sume de către inculpatul A..
Astfel, din suma convenită iniţial, conform înţelegerii, cu ajutorul inculpatului C., prin intermediul C., acesta a remis suma de 549.357,20 RON către traficantul de influenţă, inculpatul A.. În contul C. a fost transferată, la data de 04.09.2013, suma de 549.357,20 RON, aferentă facturii seria x nr. x/26.08.2013, reprezentând "cval onorariu conform contract nr. x datat 26.06.2013", iar la data de 09.09.2013 suma 547.000,21 RON a fost transferată din contul C. către S.C. F. S.R.L., societate indicată de către martorul G., în numele căreia a fost emisă către societatea de avocatură factura fiscală seria x nr. x/19.08.2013 pentru suma de 547.000,21 RON (441.129,20 RON, contravaloare servicii +105.871,01 RON, TVA), în baza căreia s-a făcut transferul, fiind facturate, în mod fictiv, servicii de "mentenanţă conform contract 2013".
Pentru că, anterior primirii sumei de 547.000,21 RON, inculpatul A. a pretins o sumă de 1.000.000 euro, fapta de trafic de influenţă s-a consumat la momentul acestei din urmă activităţi. Corelativ, pentru inculpatul B., având în vedere că anterior dării sumei de 547.000,21 RON a promis o sumă de 1.000.000 euro, judecătorul fondului a constatat că fapta de cumpărare de influenţă s-a consumat la momentul promisiunii. Întrucât contribuţia inculpatului C. în activitatea de întocmire a Contractului de asistenţă juridică nr. x în data de 26.06.2013 între C. şi D. pentru suma de 1.000.000 euro a intervenit în timpul executării infracţiunii de către inculpatul - autor B., această activitate îşi păstrează caracterul de contribuţie indirectă, sprijinitoare, a cumpărării de influenţă în modalitatea promisiunii.
Perioada exploratorie, pe durata căreia cei trei inculpaţi au schimbat puncte de vedere referitoare la pretinderea şi promisiunea banilor, au formulat şi au discutat propunerile pe care şi le-au făcut reciproc pentru a determina conţinutul actului în care urma să fie deghizată darea şi primirea efectivă a banilor s-a întins până la data de 26.06.2013, data de întocmire a Contractului de asistenţă juridică nr. x între C. şi D.. A apreciat că aceasta reprezintă data consumării infracţiunilor de corupţie pentru fiecare dintre cei trei inculpaţi, fiind data la care s-a încheiat prima etapă esenţială a activităţii ilicite.
Judecătorul fondului a reţinut că, la data de 26.06.2013, faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a celor trei inculpaţi au întrunit condiţiile din conţinutul incriminărilor şi au corespuns perfect obiectivităţii juridice din normele incriminatoare de la art. 291 şi art. 292 din C. pen. în momentul pretinderii sau promisiunii banilor, după caz. De asemenea, a apreciat că între modalităţile alternative prezentate mai sus [pretindere - primire (în cazul inculpatului A.), promisiune - dare (în cazul inculpatului B.), complicitatea la promisiune - dare (în cazul inculpatului C.)] există o legătură naturală, acestea fiind momente intermediare, fiecare reprezentând trepte deosebite de înfăptuire a aceleiaşi finalităţi, alcătuind laolaltă o unitate naturală a infracţiunilor de trafic de influenţă, respectiv cumpărare de influenţă şi complicitate la această din urmă infracţiune.
A notat că infracţiunea simplă nu cunoaşte un moment al epuizării distinct de cel al consumării. De altfel, trimiterea în judecată a celor trei inculpaţi s-a realizat pentru infracţiuni simple, iar nu în formă continuată. Prin urmare, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale este momentul consumării (data producerii primei urmări relevante penal/primul moment de la care faptele s-au putut încadra juridic drept infracţiuni).
A apreciat că momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale nu poate fi extins până la data realizării folosului patrimonial de către inculpatul A., întrucât primirea la data de 9 septembrie 2013, de la coinculpatul B., cu ajutorul inculpatului C., a unei sume de bani ce făcea parte din totalul foloaselor materiale ce au constituit obiectul cererii adresate anterior în perioada 20 - 26 iunie 2013, formează, împreună cu actele precedente, o activitate unică, care a produs un singur rezultat periculos şi a avut la bază aceeaşi formă de vinovăţie, alcătuind, astfel, împreună, o unitate naturală de infracţiune.
În sprijinul acestui raţionament, a făcut trimitere la considerentele deciziei penale nr. 346/A din 20 decembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, respectiv considerentele Deciziei nr. 25 din data de 11.11.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.
Sub al treilea aspect, a reţinut că, potrivit art. 257 alin. (1) din C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare ulterior datei de 01.02.2014), infracţiunea de trafic de influenţă se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani. Termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, fiind reglementat de art. 122 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1969. Calculat potrivit art. 154 din C. pen. din 1969, termenul s-a împlinit la data de 25.06.2021.
Potrivit art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare anterior datei de 01.02.2014), infracţiunea de cumpărare de influenţă se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani. Termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, fiind reglementat de art. 122 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1969. Calculat potrivit art. 154 din C. pen. din 1969, termenul s-a împlinit la data de 25.06.2021.
În raport de soluţia legislativă reglementată la art. 123 din C. pen. din 1969, cursul termenului prescripţiei era întrerupt prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.
A constatat că, în cauză, cursul termenului prescripţiei nu a fost întrerupt, întrucât efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspecţi s-a realizat prin ordonanţa nr. 481/P/2017 din data de 27.07.2021 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de Combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, iar aducerea la cunoştinţă a acuzaţiilor în materie penală s-a realizat la data de 02.08.2021 în privinţa inculpatului A., la data de 05.08.2021 faţă de inculpatul C. şi la data de 09.08.2021 faţă de inculpatul B. .
Fără a analiza efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022, folosind metoda interpretării prin reducere la absurd, acceptând ideea că după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 la nivel naţional s-a constatat că interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, nu s-a realizat unitar, luând în considerare orientarea jurisprudenţială majoritară, defavorabilă inculpaţilor, care a fost acceptată şi promovată de Ministerul Public ulterior datei de 25.06.2018, a reţinut că, la momentul continuării urmăririi penale faţă de suspecţi, se împlinise termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile de corupţie, inclusiv conform dispoziţiilor Noului C. pen.
În continuare, a constatat că, în conformitate cu art. 291 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare ulterior datei de 01.02.2014), traficul de influenţă se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, fiind reglementat de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen.
În conformitate cu art. 292 alin. (1) din C. pen., cumpărarea de influenţă se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, fiind reglementat de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen.
În raport de soluţia legislativă reglementată la art. 155 alin. (1) din C. pen. în interpretarea jurisprudenţială majoritară începând cu data de 25.06.2018, cursul termenului prescripţiei era întrerupt prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuia comunicat suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.
Relevante în reţinerea acestei concluzii erau considerentele prezentate de Curtea Constituţională în paragraful 24 (întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă, producându-şi efectele, într-o manieră completă, doar în condiţiile existenţei unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie) şi paragraful 28 (se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. asupra persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie).
Astfel, a concluzionat că, calculat potrivit art. 186 alin. (1) teza a II-a din C. pen., termenul s-a împlinit la data de 25.06.2021. Totodată, a constatat că, în cauză, cursul termenului prescripţiei nu a fost întrerupt, întrucât niciun act nu a fost comunicat inculpaţilor, căci efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspecţi s-a realizat prin Ordonanţa nr. 481/P/2017 din data de 27.07.2021 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de Combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, iar aducerea la cunoştinţă a acuzaţiilor în materie penală s-a realizat la data de 02.08.2021 în privinţa inculpatului A., la data de 05.08.2021 faţă de inculpatul C. şi la data de 09.08.2021 faţă de inculpatul B. .
Având în vedere că pentru inculpaţii A. şi B., s-a constatat că faptele pentru care au fost trimişi în judecată sunt prescrise independent de analiza efectelor deciziei Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022, iar analiza comparativă a legilor care s-au succedat nu relevă deosebiri, a reţinut că soluţia de încetare a procesului penal se va dispune potrivit legii active, Noul C. pen.
Referitor la inculpatul C., a apreciat că este necesară o analiză suplimentară referitoare la infracţiunea de spălare a banilor şi determinarea globală a legii penale mai favorabile prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 372, Partea I, din 20 mai 2014.
Astfel, a apreciat că infracţiunea de spălare a banilor reţinută în sarcina inculpatului C. prezintă caracterul unei infracţiuni simple, momentane. Astfel, odată consumată infracţiunea prin realizarea primei acţiuni de transfer din data de 4.09.2013, care a presupus separarea veniturilor ilicite de sursa lor, cea de-a doua acţiune de transfer între conturi în data de 9.09.2013, care a avut drept finalitate crearea unor straturi complexe de tranzacţii financiare pentru a asigura anonimatul sumei de bani, este lipsită de consecinţe juridice. În susţinerea acestei opinii, a citat Decizia nr. 16/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că:
"Realizarea oricărei modalităţi a elementului material va conduce la consumarea infracţiunii. Odată consumată infracţiunea, realizarea altei modalităţi a elementului material în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale va fi lipsită de consecinţe juridice. De exemplu, cel care deţine un bun despre care ştie că provine din săvârşirea unei infracţiuni comite infracţiunea de spălare de bani. Dacă ulterior această persoană transferă acest bun, vom fi în prezenţa aceleiaşi infracţiuni, realizându-se doar o nouă modalitate a elementului material, fără relevanţă juridică. Dacă infracţiunea de spălare de bani s-a produs prin realizarea mai multor modalităţi ale elementului material, aparţinând unor variante distincte, acest aspect va fi valorificat în încadrarea juridică, prin reţinerea tuturor acestor variante. Ca atare, realizarea mai multor acţiuni ce reprezintă elementul material al infracţiunii de spălare de bani, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, nu afectează unitatea infracţională."
În raport de regimul sancţionator al art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, termenul de prescripţie a răspunderii penale reglementat art. 122 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1969 (de 8 ani) şi de soluţia legislativă reglementată la art. 123 din C. pen. din 1969, cursul termenului prescripţiei a fost întrerupt prin aducerea la cunoştinţă a acuzaţiilor în materie penală inculpatului C., la data de 05.08.2021, potrivit C. pen. de la 1969, dată la care a început să curgă un nou termen de prescripţie.
Totodată, a reţinut că potrivit art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, spălarea banilor în modalitatea normativă referitoare la transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani. Termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, fiind reglementat de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen.
Faţă de natura juridică a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, analizată în considerentele obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, a reţinut că efectul pe care Decizia nr. 297/2018 l-a produs a fost acela că de la data publicării sale în Monitorul Oficial până la data modificării prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, legea nu a reglementat niciun caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, deoarece unica soluţie legislativă pe care textul a reglementat-o de la intrarea sa în vigoare la data de 1 februarie 2014, ca având efect întreruptiv, a fost declarată neconstituţională. Fără echivoc, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. au natura unei legi penale substanţiale supuse principiului aplicării legii penale mai favorabile, cum de altfel a interpretat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 67/25.10.2022, dată de Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală. Prin efectele pe care Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 le-au produs la nivelul normei înscrise în cadrul art. 155 alin. (1) din C. pen., aceste dispoziţii de drept penal substanţial au intrat sub incidenţa art. 5 din C. pen., deoarece de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 până la data modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, textul legal nu a reglementat niciun caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.
Prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen., astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, nu pot de plano produce efecte juridice întreruptive de prescripţie după intrarea lor în vigoare în cauzele pendinte guvernate de legea penală mai favorabilă persoanei acuzate, care include norma declarată neconstituţională prin actele de jurisdicţie constituţională sus iterate. Aceasta va ultraactiva, în aplicaţiunea art. 5 din C. pen., guvernând regimul juridic al întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale şi cu privire la actele subsecvente intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022.
Aplicând în concret criteriile analizate mai sus, a reţinut că pentru inculpatul C., în concret şi analizată global în raport de cele două infracţiuni săvârşite înainte de 1 februarie 2014, legea penală mai favorabilă este legea nouă, care cuprinde şi dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., care nu au reglementat niciun caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale prin efectul Deciziilor Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, de la data de 25.06.2018 până la data de 30.05.2022. Ca atare, aceste dispoziţii legale au fost avute în vedere pentru inculpatul C. la dispunerea soluţiei de încetare e procesului penal. Astfel, calculat potrivit art. 186 alin. (1) teza a II a din C. pen., termenul reglementat de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. s-a împlinit la data de 3.09.2021.
În ceea ce priveşte solicitarea formulată în cuprinsul rechizitoriului de confiscare specială de la inculpatul A. a sumei de 547.000,21 RON, aflată la dispoziţia Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, a constatat că se impune o astfel de soluţie, în considerarea faptului că măsurile de siguranţă se pot lua faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală şi în situaţia în care acesteia nu i se aplică o pedeapsă, scopul măsurii fiind nu unul coercitiv, ci eminamente preventiv, respectiv acela de a înlătura o stare de pericol şi a preîntâmpina săvârşirea de noi infracţiuni.
A apreciat că în cauză sunt realizate condiţiile pentru confiscarea specială, de vreme ce, pe de o parte, prescripţia generală înlătură doar răspunderea penală a inculpatului, nu şi caracterul penal al faptei deduse judecăţii. Pe de altă parte, măsura este necesară deoarece rezultă că suma de 547.000,21 RON, ce a intrat în patrimoniul inculpatului A., nu a avut la bază tranzacţii licite, ci a reprezentat preţul unei înţelegeri prohibite de legea penală, menite a facilita plătitorului, inculpatul B., satisfacerea unor interese patrimoniale cu încălcarea cadrului legal.
Sub acest aspect, a apreciat relevante toate circumstanţele în care s-a realizat transferul sumei de bani între coinculpaţi. Mai întâi, în baza Contractului nr. x datat 26.06.2013 între C. şi D., la data de 04.09.2013, în baza facturii seria x nr. x/26.08.2013 reprezentând "cval onorariu conform contract nr. x datat 26.06.2013", a fost transferată suma 549.357,20 RON (443.030 RON contravaloare servicii + 106.327,20 RON TVA), în contul bancar al C.. Din acest cont, la data de 09.09.2013, a fost transferată suma de 547.000,21 RON în contul S.C. F. S.R.L., în baza facturii fiscale seria x nr. x/19.08.2013, fiind facturate, în mod fictiv, servicii de "mentenanţă conform contract 2013", societatea S.C. F. S.R.L. făcând parte dintr-un grup de societăţi folosite pentru disimularea provenienţei sumelor de bani şi retrageri de numerar.
Această constatare a fost considerată a justifica concluzia că suma primită de inculpat are ca provenienţă o faptă prevăzută de legea penală, fiind necesară confiscarea sa specială, pentru atingerea scopului prevăzut de art. 107 din C. pen.. Temeiul aplicării măsurii nu este determinat de existenţa răspunderii penale, ci de existenţa stării de pericol obiectiv ce decurge din lăsarea în posesia inculpatului a bunurilor dobândite în mod vădit prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, pentru a nu se obţine un profit din săvârşirea faptei.
Din perspectiva criteriilor oferite de jurisprudenţa Ct. E.D.O., a reţinut, în esenţă, că procedura în faţa instanţei a oferit inculpatului A. o oportunitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza autorităţilor responsabile (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Agosi împotriva Regatului Unit din 24 octombrie 1986, paragraf 55). Procedura s-a desfăşurat în prezenţa inculpatului asistat de apărător ales care a putut să ridice obiecţiile şi să aducă probele pe care le-a considerat necesare pentru protejarea intereselor sale, ceea ce arată că dreptul la apărare a fost respectat. Inculpatul A. a precizat expres că, în ipoteza constatării incidenţei prescripţiei răspunderii sale penale, nu înţelege să îşi exercite dreptul prevăzut de art. 18 din C. proc. pen., de a solicita continuarea procesului penal. În acest context, a apreciat că nu este, în realitate, necesară examinarea concluziilor referitoare la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie.
Pentru aceste considerente, în baza art. 291 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., a confiscat de la inculpatul A. suma de 547.000,21 RON. Subsecvent, în baza art. 404 alin. (4) lit. c) raportat la art. 2502 din C. proc. pen., a menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa nr. 481/P/2017 din data de 04.10.2022 emisă de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, asupra sumei de 547.000,21 RON. Sub acest ultim aspect, a reţinut că subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurilor asigurătorii, fiind avut în vedere că în faza procesuală actuală nu au intervenit elemente care să afecteze măsurile de la momentul pronunţării încheierii din data de 31 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2022. Timpul trecut de la luarea măsurii faţă de inculpatul A. nu afectează proporţionalitatea acesteia şi necesitatea menţinerii sechestrului în raport de presupusa gravitate a faptei şi finalitatea urmărită prin instituirea măsurii (asigurarea unei posibilităţi concrete de confiscare specială). În acest sens, a avut în vedere că sechestrul asigurător a fost instituit asupra unei sume egale de bani cu cea reţinută în cuprinsul acuzaţiei în materie penală.
Referitor la suma de bani care face obiectul măsurilor asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale, a considerat că proporţionalitatea se menţine câtă vreme prin ordonanţa din data de 4 octombrie 2022 emisă în Dosarul x/2017 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, conţinutul sechestrului asigurător a fost modificat în raport de conduita procesuală a inculpatului care a consemnat la dispoziţia organelor de urmărire penală suma de bani corespunzătoare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Direcţia Naţională Anticorupţie, privind pe inculpaţii A., C. şi B..
Prin motivele scrise de apel, hotărârea atacată a fost criticată din perspectiva legalităţii soluţiei de încetare a procesului penal ca urmare a reţinerii incidenţei prescripţiei răspunderii penale.
În esenţă, a arătat că soluţia de încetare a procesului penal dispusă faţă de inculpaţii A., C. şi B. este nelegală, având în vedere că termenele de prescripţie a răspunderii penale în privinţa infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată au fost întrerupte prin multiple acte de procedură îndeplinite în baza legii, înainte de pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2019, respectiv: începerea urmăririi penale din data de 27 martie 2017, declinările şi reunirile succesive din anul 2017, precum şi audierile de martori efectuate în lunile mai 2017 şi martie 2018.
Totodată, a făcut trimitere la considerentele Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) pronunţate la data de 24 iulie 2023 în cauza C-107/23, în care s-a reţinut că instanţele naţionale nu sunt ţinute să respecte Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept în materie penală, în condiţiile în care, prin nerespectarea acestora, s-ar împiedica aplicarea unor sancţiuni efective pentru combaterea infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Sub acest ultim aspect, a susţinut că în cauză există o încălcare a dreptului Uniunii Europene, respectiv art. 325 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene şi art. 2 din Convenţia PIF, întrucât s-a pus în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin actele de procedură intervenite înainte de data de 25 iunie 2018, astfel cum s-a arătat anterior. Totodată, a precizat că, în opoziţie cu cele statuate de Curtea Constituţională prin deciziile anterior menţionate, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat în hotărârea antereferită că obligaţia instanţelor naţionale de a lăsa neaplicate deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 nu este de natură să aducă atingere principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile.
Hotărârea nr. C-107/23 din data de 24 iulie 2023 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se aplică şi infracţiunilor de corupţie şi de spălare a banilor, concluzie care se desprinde din interpretarea hotărârii Euro Box Promotion, în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că noţiunea de activitate ilegală enunţată de art. 325 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene se referă, printre altele, şi la orice act de corupţie al funcţionarilor sau abuz în serviciu din partea acestora, care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. De asemenea, a apreciat că această concluzie reiese şi din considerentele Deciziei nr. 2006/928 a Comisiei Europene privind instituirea mecanismului de control şi verificare, ale Deciziei nr. 1039/2012 a Curţii Constituţionale a României, precum şi din dispoziţiile art. 148 din Constituţia României.
În raport de aceste considerente, Ministerul Public a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, întrucât doar în această modalitate poate fi respectat principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală, care nu s-ar putea realiza dacă instanţa de apel ar proceda la judecarea cauzei şi ar pronunţa o eventuală soluţie de condamnare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de Parchet, cât şi din oficiu constată următoarele:
Sentinţa penală apelată a fost pronunţată la 15 mai 2023 şi se circumscrie dispoziţiilor Deciziilor 297/2018 şi nr. 358/2022 ale CCR şi dispoziţiilor Deciziei 67/2022 pronunţată de ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
La 24 iulie 2023 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră a pronunţat în cauza C-107/23 PPU[Lin ] o hotărâre privind concordanţa deciziilor mai sus enunţate cu dreptul Uniunii Europene şi modul în care instanţele interne trebuie să se raporteze la ele.
Astfel, Marea Cameră a decis că:,,1) Articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale ale acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
2) Principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun ale unui stat membru sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale, precum şi de cele ale instanţei supreme ale acestui stat membru şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţă este contrară unor dispoziţii ale dreptului Uniunii care au efect direct."
Domeniul de aplicare al Hotărârii CJUE din 24 iulie 2023
Trebuie precizat că în problematica prescripţiei răspunderii penale instanţele naţionale au aplicat decizia CCR 358/2022 şi ulterior, Decizia ICCJ 67/2022 şi nu au aplicat în mod direct dreptul Uniunii Europene, deşi jurisprudenţa Curţii de la Luxembourg, chiar cea privind România, ar fi permis aceasta.
Ca urmare a sesizării CJUE şi a pronunţării acestei hotărâri, aceasta a căpătat caracter obligatoriu pentru materia infracţiunilor relaţionate cu protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene. Nu rămâne, ca atare, la latitudinea judecătorului naţional dacă o aplică sau nu.
Prin semnarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană statele membre au transferat drepturile şi obligaţiile ce decurg din tratat de la sistemul lor juridic intern către cel al Uniunii, limitându-şi suveranitatea şi dând naştere unui corp de drept cu caracter obligatoriu, atât pentru cetăţenii lor, cât şi pentru ele însele.
De altfel, primele articole ale Tratatului de Funcţionare a Uniunii Europene stabilesc modul în care se legiferează în Uniunea Europeană, existând domenii în care competenţa aparţine statelor membre (art. 6), domenii în care competenţă exclusivă are Uniunea (art. 3) şi domenii în care competenţa este partajată (art. 4 în care intră şi capitolul, spaţiul de libertate, securitate şi justiţie").
În cazul în care tratatele atribuie Uniunii competenţă exclusivă într-un domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie, statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii. (art. 2 alin. (1) TFUE)
Principiul preeminenţei (sau supremaţiei) dreptului Uniunii Europene asupra legilor naţionale ale statelor membre, consacrat pe cale jurisprudenţială prin hotărârile Van Gend en Loos şi Costa ENEL oferă aplicabilitate obligatorie dreptului UE în ordinea juridică naţională (prin drept european înţelegând legislaţia UE şi jurisprudenţa CJUE, dezvoltată pe marginea acestei legislaţii). Ca atare, instanţele naţionale pot aplica în mod direct dreptul UE.
Judecătorul naţional, confruntat în soluţionarea unei cauze cu norme contradictorii de drept european şi de drept naţional (indiferent de natura acestor norme) are obligativitatea, conform jurisprudenţei UE să dea valoare normei UE, înlăturând norma naţională contrară (a se vedea Hotărârea din 9 martie 1978 Simmenthal, C-106/77, pct. 21-24).
Atunci când instanţele naţionale necesită lămuriri cu privire la interpretarea unei norme europene, cu privire la concordanţa unei norme interne cu dreptul european sau cu privire la întinderea domeniului de aplicare a dreptului Uniunii Europene pot utiliza procedura trimiterii preliminare, reglementată de art. 267 TFUE, prin care solicită dezlegări Curţii de la Luxembourg.
Important de precizat este că şi Curtea Constituţională a României a apelat la acest mecanism (a se vedea cauza Coman şi alţii, Hotărârea din 5 iunie 2018, C-673/16), ca atare nu se poate vorbi de o aplicabilitate a deciziilor CJUE doar de către instanţele interne, hotărârile Curţii Constituţionale fiind scutite de a se circumscrie exigenţelor impuse de respectarea dreptului Uniunii.
Hotărârile preliminare au putere obligatorie în cauzele iniţiale, unde au fost formulate întrebările preliminare, atât pentru instanţele de fond, cât şi pentru cele din calea de atac sau de casaţie. Instanţele nu sunt îndreptăţite să ignore decizia, să modifice conţinutul acesteia sau să decidă contrar acesteia.
Pe lângă efectele juridice directe, concrete, în cauzele în care s-a făcut sesizarea, hotărârile preliminare au şi efect indirect, de precedent judiciar, în sensul că rezolvările date într-o cauză preliminară pot fi folosite în cauze similare sau asemănătoare. Acest aspect decurge din principiul potrivit căruia instanţele care decid în ultimă instanţă nu sunt obligate să sesizeze CJUE în cazul în care Curtea a dat un răspuns la o întrebare similară. Ca atare, deşi sunt pronunţate într-o cauză anume, dezlegările date în hotărârile preliminare au efect de principiu, asemănător cu cel al hotărârilor prealabile pronunţate de instanţa supremă în dreptul intern.
Practica CJUE din ultimele două decenii confirmă că atunci când Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se pronunţă într-o cauză, trimite instanţelor din ţara respectivă, care au adresat întrebări în cauze similare, solicitarea de a indica dacă, în lumina hotărârii deja pronunţate, doresc să mai menţină trimiterea preliminară (de ex. C.Ap. Constanţa şi-a retras cererea după ce a primit hotărârea pronunţată în cauza C - 586/14, Hot. din 9 iunie 2016).
Din punct de vedere procedural, Curtea se pronunţă prin ordonanţă motivată când o întrebare preliminară este identică cu o întrebare asupra căreia s-a mai pronunţat anterior, când răspunsul poate fi dedus din jurisprudenţa existentă sau când acesta nu lasă loc de îndoieli rezonabile.
Faptul că hotărârea Marii Camere a CJUE din 24 iulie 2023 reprezintă o dezlegare de principiu pentru problematica aplicării prescripţiei răspunderii penale ca urmare a dezlegărilor date de ICCJ în decizia 67/2022, este confirmat de faptul că în celelalte cauze aflate pe rolul Curţii Europene, unde instanţele române au solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile privind problema prescripţiei, au fost consultate instanţele naţionale dacă menţin sesizarea, iar în cauzele în care răspunsul a fost afirmativ nu s-au mai pronunţat hotărâri, ci ordonanţe motivate, tocmai pentru că dezlegarea era identică cu cea dată prin hotărâre (Ordonanţa Curţii din 9 ianuarie 2024 pronunţată în Cauza C-131/23; Ordonanţa Curţii din 9 ianuarie pronunţată în cauza C-75/23). Dispozitivul acestor ordonanţe are aproape acelaşi conţinut cu al deciziei, doar că diferă temeiul, iar în considerente se fac permanent trimiteri la dezlegările date prin Hotărârea Marii Camere).
Referitor la pretinsul conflict care ar exista între cele două decizii pronunţate de CCR şi hotărârea CJUE şi modul în care judecătorul naţional trebuie să dea prioritate dispoziţiilor trasate de una sau alta din cele două curţi, trebuie precizat că în această materie nu se poate vorbi de o contradicţie între deciziile Curţii Constituţionale şi Hotărârea CJUE din 24 iulie 2023 pentru că, aşa cum rezultă din primul paragraf al dispozitivului hotărârii, Curtea Europeană nu impune instanţelor neaplicarea celor două decizii CCR, nici chiar atunci când aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Ceea ce impune Curtea de la Luxembourg este ca efectul aplicării legii penale mai favorabile, aşa cum a fost stabilit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia 67/2022, să nu se întindă şi anterior datei pronunţării primei decizii de către Curtea Constituţională.
Aplicabilitatea hotărârii CJUE în prezenta cauză
Principala problemă de drept care se ridică în speţă este aceea privind sfera de aplicare a deciziei CJUE în cauzele aflate pe rolul instanţelor interne, mai exact aplicabilitatea în prezenta cauză.
Hotărârea din 24 iulie 2023 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră pronunţată în cauza C-107/23 PPU[Lin] a fost dată într-o cauză al cărei fond avea ca obiect infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1), lit. b) şi c) şi art. 9 alin. (3) din Legea 241/2005.
În considerente CJUE a arătat că temeiurile din perspectiva cărora trebuie analizate întrebările adresate de instanţa naţională nu pot viza un act al Uniunii Europene adoptat ulterior datei la care au fost săvârşite faptele din cauză, şi nici o materie (corupţia) care nu are legătură cu obiectul cauzei. "Este necesar să se arate, pe de o parte, că, în temeiul articolului 16 din Directiva PIF, ale cărei articole 2 şi 12 fac obiectul interpretării solicitate de instanţa de trimitere prin intermediul primei întrebări preliminare, această directivă înlocuieşte Convenţia PIF începând cu 6 iulie 2019. Or, faptele aflate la originea litigiului principal au fost săvârşite în cursul anului 2010. Prin urmare, este evident că directiva menţionată nu este aplicabilă acestui litigiu, motiv pentru care interpretarea sa nu este necesară pentru soluţionarea acestuia din urmă".(paragr. 64 din Hotărârea din 24 iulie)
"Pe de altă parte, în măsura în care, potrivit informaţiilor aduse la cunoştinţa Curţii, faptele în discuţie în litigiul principal nu constituie fapte de corupţie, este evident că nici interpretarea Deciziei 2006/928 nu este relevantă pentru răspunsul care trebuie dat la prima şi la a doua întrebare preliminară." (paragr. 65 din aceeaşi hotărâre)
Stabilirea în cauză a unui cadru procesual precis, bine definit, cu luarea în considerare a datei săvârşirii faptei şi a naturii faptelor reţinute de instanţa de fond nu înseamnă că dezlegarea dată de Curtea Europeană vizează doar infracţiunile de evaziune fiscală, şi doar faptele săvârşite sub regimul Convenţiei PIF.
CJUE explică aici faptul că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile Directivei PIF, pentru că aceasta a fost adoptată ulterior faptelor reţinute în cauză.
Convenţia PIF lăsa mai multă libertate statelor membre, care aveau competenţă de legiferare, sub condiţia respectării obligaţiilor impuse de dreptul Uniunii Europene. Ulterior, prin Directiva PIF regimul prescripţiei răspunderii penale în materia infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii a făcut obiectul armonizării de către legiuitorul Uniunii. Ca atare există mai multă uniformitate şi standarde mai stricte în Directiva PIF, comparativ cu Convenţia PIF.
Aşadar, cu atât mai mult Decizia C-107/23 PPU[Lin] se aplică în cauzele unde faptele ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii sunt săvârşite în perioada de după intrarea în vigoare a Directivei PIF.
Nu trebuie confundat efectul direct pe care hotărârea Curţii îl produce în cauza respectivă cu efectul indirect, de precedent pe care hotărârea îl are, întrucât ea dezleagă o problemă de principiu, de aceea poate fi preluată şi în soluţionarea altor cauze.
Aşa cum se arată în considerente dar şi în dispozitiv, instanţele naţionale sunt obligate să lase neaplicate Decizia 67/2022 a ICCJ, în măsura în care această decizie permite aplicarea principului legii penale mai favorabile (mitior lex) în temeiul efectelor Deciziilor nr. 297/2018 şi 358/2022 ale Curţii Constituţionale în cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii şi, prin urmare, amplifică riscul sistemic de impunitate pentru astfel de infracţiuni.
Sfera cauzelor interne în care se aplică Hotărârea CJUE din 24 iulie 2023 sunt cele care au ca obiect infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.
Conform Convenţiei elaborate în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995 (Convenţia PIF) şi protocoalelor subsecvente, s-a stabilit că în sfera infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene intră, pe lângă frauda gravă (infracţiunile 181-185 din Legea 78/2000, dacă ne raportăm la legea internă) si evaziunea fiscală, corupţia si spălarea banilor.
Dacă în art. 1 din Convenţie este definită frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţii Europene, în preambulul celui de al Doilea Protocol elaborat în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, la Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţii Europene se afirmă necesitatea, cooperării între statele membre şi Comisie în scopul asigurării unei acţiuni eficiente împotriva fraudei, a corupţiei active şi pasive, a spălării banilor aferentă acestora care aduc atingere sau sunt susceptibile să aducă atingere intereselor financiare ale Comunităţii Europene", termenii de corupţie activă şi pasivă fiind definiţi într-un protocol anterior.
In Hotărârea din 23 iulie 2023, temeiul utilizat de Curtea de la Luxembourg a fost art. 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995.
Art. 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (Convenţia PIF), semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995 trasează în sarcina statelor membre obligaţia de a aplica sancţiuni efective, proporţionale şi disuasive (adică pedepse privative de libertate) măcar în cazurile de fraudă gravă (când prejudiciul este mai mare de 50.000 euro), rămânând la latitudinea lor dacă în cazul fraudelor de mai mică gravitate aplică pedepse privative de libertate sau alt fel de sancţiuni: "Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele menţionate la articolul 1, precum şi complicitatea, instigarea sau tentativa la comportamentele menţionate la articolul 1 alin. (1) se pedepsesc cu sancţiuni penale efective, proporţionate şi disuasive, inclusiv, cel puţin în cazurile de fraudă gravă, cu pedepse privative de libertate care pot duce la extrădare, înţelegându-se că trebuie considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru. Această sumă minimă nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50 000 ECU."
Art. 325 alin 1 al TFUE prevede că: "Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele şi oferă o protecţie efectivă în statele membre, precum şi în instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii."
Dacă noţiunea de fraudă are o definiţie în Dreptul Uniunii Europene (in Convenţia PIF şi ulterior în Directiva PIF), noţiunea de "altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor europene" nu are încă o consacrare legală, înţelesul ei fiind conturat pe cale jurisprudenţială.
În cauza C357/19 (Euro Box Promotion) Curtea Europeană a subliniat că articolul 325 alin. (1) TFUE impune statelor membre să combată frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive şi efective. (Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev şi alţii, C-612/15, EU:C:2018:392, punctul 50, precum şi Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, EU:C:2019:30, punctul 25).
În ceea ce priveşte expresia "orice activitate ilegală", care figurează la articolul 325 alin. (1) TFUE, trebuie amintit, a subliniat Curtea, că termenii "activitate ilegală" desemnează în mod obişnuit comportamente contrare legii, în timp ce determinantul "orice" indică faptul că este vizat, fără distincţie, ansamblul acestor comportamente. De altfel, având în vedere importanţa care trebuie recunoscută protecţiei intereselor financiare ale Uniunii, care constituie un obiectiv al acesteia, noţiunea respectivă de "activitate ilegală" nu poate fi interpretată în mod restrictiv (Hotărârea din 2 mai 2018, Scialdone, C-574/15, EU:C:2018:295, punctul 45 şi jurisprudenţa citată).
"Activitate ilegală" acoperă printre altele orice act de corupţie al funcţionarilor sau orice abuz în serviciu din partea acestora care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, sub forma, de exemplu, a unei perceperi pe nedrept a fondurilor acesteia. În acest context, prezintă o importanţă redusă dacă actele de corupţie se materializează într-o acţiune sau într-o omisiune a funcţionarului vizat, ţinând seama de faptul că o omisiune poate fi la fel de prejudiciabilă pentru interesele financiare ale Uniunii ca o acţiune şi poate fi legată intrinsec de o asemenea acţiune, astfel cum sunt legate, de exemplu, omisiunea unui funcţionar de a efectua controalele şi verificările necesare pentru cheltuielile acoperite din bugetul Uniunii sau autorizarea unor cheltuieli necorespunzătoare ori incorecte din fondurile Uniunii."(paragr. 185 din Hotărârea CJUE din 21 dec. 2021) "Împrejurarea că articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF coroborat cu articolul 1 alin. (1) din această convenţie se referă numai la frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii nu este de natură să infirme această interpretare a articolului 325 alin. (1) TFUE, ai cărui termeni vizează în mod expres "frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii".(paragr. 186 di aceeşi hotărâre)
În Hotărârea din 21 decembrie 2021 (paragr. 188-192) Marea Cameră a CJUE a subliniat că, în ceea ce priveşte România, obligaţia de combatere a corupţiei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, aşa cum rezultă din articolul 325 alin. (1) TFUE, este completată de angajamentele specifice pe care acest stat membru şi le-a asumat la încheierea negocierilor de aderare la 14 decembrie 2004. Într-adevăr, în conformitate cu punctul I (4) din anexa IX la Actul de aderare, statul membru menţionat s-a angajat, printre altele, să accelereze considerabil lupta împotriva corupţiei, în special împotriva corupţiei de nivel înalt, prin asigurarea unei aplicări riguroase a legislaţiei anticorupţie. Acest angajament a fost ulterior concretizat prin adoptarea Deciziei 2006/928" "Obiectivele de referinţă pe care România s-a angajat astfel să le atingă au caracter obligatoriu pentru acest stat membru, în sensul că acesta este supus obligaţiei specifice de a atinge obiectivele respective şi de a lua măsurile adecvate în vederea realizării lor în cel mai scurt timp. Or, obligaţia de a lupta în mod efectiv împotriva corupţiei şi în special a corupţiei la nivel înalt, care decurge din obiectivele de referinţă prezentate în anexa la Decizia 2006/928 coroborate cu angajamentele specifice ale României, nu se limitează doar la cazurile de corupţie care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii." (Hotărârea CJUE din 21 dec. 2021, paragr. 188)
Revine României sarcina de a se asigura că normele sale de drept penal şi de procedură penală permit o sancţionare efectivă a infracţiunilor de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii şi de corupţie în general.
Această cerinţă de efectivitate se extinde în mod necesar atât la urmărirea şi la sancţionarea infracţiunilor de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii şi de corupţie în general, cât şi la punerea în aplicare a pedepselor dispuse, întrucât, în lipsa unei executări efective a sancţiunilor, ele nu ar putea avea caracter efectiv şi disuasiv.(Hotarârea CJUE din 21 dec. 2021, parag. 192)
"Cât priveşte instanţele naţionale, acestora le revine sarcina de a da efect deplin obligaţiilor care decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE, precum şi din Decizia 2006/928 şi de a lăsa neaplicate dispoziţii interne care, în cadrul unei proceduri care priveşte infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau infracţiuni de corupţie în general, împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate astfel de infracţiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 39 şi jurisprudenţa citată, Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, EU:C:2019:30, punctul 32, precum şi Hotărârea din 18 mai 2021, Asociaţia "Forumul Judecătorilor din România" şi alţii, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, EU:C:2021:393, punctele 249 şi 251)."(paragr. 194 Hotarârea CJUE din 21 dec. 2021)
Deşi în prezent Decizia 2006/928 (MCV), invocată în Hotarârea CJUE din 21 dec. 2021 este abrogată, nu înseamnă că evocarea ei în soluţionarea unor cauze nu mai poate fi făcută.
În primul rând Decizia era în vigoare la momentul la care au fost comise faptele din prezenta cauză (anul 2013), si, aşa cum rezultă din jurisprudenţa sa, Curtea de la Luxembourg face totdeauna trimitere la actele în vigoare la momentul săvârşirii faptei.
În al doilea rând angajamentul României de a lupta împotriva corupţiei a fost luat prin Tratatul de aderare la UE, şi doar dezvoltat în Decizia 2006/928.
În al treilea rând abrogarea acestei decizii produce efect doar asupra monitorizării la care era supusă România. Dar tot această decizie a permis ca România să adere implicit la toate convenţiile şi tratatele pe care Uniunea le-a încheiat până la momentul aderării României. Abrogarea acestei decizii nu ar putea şterge si asemenea efecte.
În al patrulea rând, obiectivele fixate în această decizie: existenţa unui sistem judiciar independent şi eficient, lupta împotriva corupţiei etc. au fost preluate în jurisprudenţa CJUE (Hotarârea CJUE din 21 dec. 2021), parte integrantă a dreptului UE şi ca atare îşi produc efect direct datorită preeminenţei dreptului unional.
În concluzie, întrucât în prezenta cauză inculpaţii sunt trimişi în judecată pentru infracţiuni de corupţie şi spălarea banilor, Înalta Curte constată că Hotărârea CJUE din 24 iulie 2023 este, în principiu, aplicabilă în această cauză.
Respectarea drepturilor fundamentale
Obligaţia instanţei interne de a respecta dreptul european în sensul aplicării unor sancţiuni cu caracter efectiv şi disuasiv faptelor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii nu o scuteşte de necesitatea de a respecta drepturilor fundamentale ale omului.
In ceea ce priveşte drepturile fundamentale garantate la art. 47 din Cartă, Curtea de la Luxembourg a făcut un examen şi a concluzionat că nu sunt încălcate drepturile fundamentale. Deciziile 297/2018 şi 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi Decizia 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au la bază principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor şi principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile se raportează la un standard naţional de protecţie. Curtea arată că în asemenea situaţie trebuie pus în balanţă acest standard de protecţie care ar permite neutralizarea efectului întreruptiv de prescripţie şi pentru actele anterioare lui 25 iunie 2018 (data pronunţării primei decizii a CCR) cu dispoziţiile art. 325 alin. (1) TFUE şi ale art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF, astfel încât supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului european să nu fie afectate. Aceasta s-ar traduce prin obligaţia pe care o au instanţele de a lăsa neaplicate efectele legii penale mai favorabile pentru actele de procedură efectuate anterior lui 25 iunie 2018 (data pronunţării primei Decizii CCR).
De altfel, în ceea ce priveşte prescripţia, şi standardul impus de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este mai scăzut decât cel intern (a se vedea cauza Borcea contra României), ca atare, nu există motive pentru neaplicarea hotărârii CJUE din perspectiva protejării drepturilor fundamentale ale omului.
Aplicarea Deciziei CJUE doar în cauzele care au legătură cu Dreptul UE
S-ar putea ridica întrebarea dacă instituţia prescripţiei poate fi interpretată cu derogări doar pentru o anumită categorie de infracţiuni. Aşa cum am văzut Hotărârea CJUE nu poate fi aplicată în toate cauzele unde există riscul intervenirii prescripţiei ca urmare a hotărârilor CCR şi a Deciziei 67/2022 a ICCJ, ci doar în cele care au ca obiect infracţiuni ce aduc atingere intereselor financiare ale UE(fraude cu fonduri europene, abuz în serviciu, evaziune fiscală, corupţie, spălarea banilor). Deşi într-un sistem juridic bazat legea scrisă, mai ales unul extrem de formalist ca cel românesc, şi cu atât mai mult când este vorba de o instituţie care nu lasă loc interpretărilor cum este cea a prescripţiei, asemenea derogări par neavenite, trebuie să constatăm că aceasta nu reprezintă o premieră.
Curtea Constituţională a făcut, la rândul său, derogare prin Decizia 511/12 dec. 2013 prin care a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 125 alin. (3) din vechiul C. pen., deşi petentul critica nu doar încălcarea principiului aplicării legii penale mai favorabile, ci chiar a principiului legalităţii.
Curtea Constituţională a arătat că dreptul la viaţă constituie un atribut inalienabil al persoanei şi reprezintă valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului. "Legiuitorul a avut de ales între principiul securităţii raporturilor juridice şi echitatea juridică, ambele componente fundamentale ale statului de drept.
Fiind sarcina legiuitorului să decidă cărui principiu îi acordă prevalenţă, acesta, a optat pentru aplicarea imediată a dispoziţiilor din materia prescripţiei, mai severe, inclusiv pentru infracţiuni comise anterior, pentru care termenul de prescripţie a executării pedepsei nu s-a împlinit încă.
Curtea Constituţională a concluzionat că "opţiunea legiuitorului privind reglementarea imprescriptibilităţii executării pedepselor principale în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 174-176 din C. pen. şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în vigoare a dispoziţiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării, nu are drept consecinţă un prejudiciu constituţional relevant."
Ca atare Curtea Constituţională a apreciat că în materie de prescripţie, în raport de valoarea ocrotită, se pot face derogări, chiar cu riscul încălcării principiului constituţional al neretroactivităţii legii penale.
Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va aplica în prezenta cauză deciziile CCR 297/2018 şi nr. 358/2022, neînţelegând să înlăture aplicarea acestora nici în cauzele privind fapte ce aduc atingere intereselor financiare ale UE.
Înalta Curte va da însă efectivitate obligaţiei impuse de Hotărârea CJUE din 24 iulie 2023, de a lăsa neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
Înalta Curte constată că în cauză aplicarea legii penale mai favorabile nu poate viza şi actele de procedură efectuate anterior lui 26 aprilie 2018 (data pronunţării primei decizii a CCR), întrucât, conform Hotărârii CJUE din 24 iulie 2023 standardul naţional de protecţie privind aplicarea legii penale mai favorabile nu poate produce efecte anterior acestei date. Ca atare, pentru perioada anterioară datei de 26 aprilie 2018 legea penală în vigoare la acel moment îşi va produce efectele.
Trebuie precizat că din examenul textelor de lege aplicabile în cauză, având în vedere că faptele sunt săvârşite în anul 2013, rezultă că legea penală mai favorabilă este noul C. pen., chiar şi în situaţia în care s-ar da efect aplicării în cauză a hotărârii CJUE.
Conform art. 155 a C. pen., în forma în vigoare anterior pronunţării primei decizii a CCR, "Cursul prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză (alin. (1). După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie (alin. (2).Întreruperea prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.(alin. (3)."
De la intrarea în vigoare a noului C. pen. (1 febr. 2014) orice act de procedură efectuat în cauză avea menirea să întrerupă cursul prescripţiei, până la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018.
Începând cu data pronunţării acestei decizii, se va da curs efectelor Deciziei CCR 358/2022 în care se arată "pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii (26 aprilie 2018 s.n) şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale".
În cauză, conform actului de sesizare, faptele de trafic de influenţă, cumpărare de influenţă şi complicitate la cumpărarea de influenţă s-au produs în perioada 20-26 iunie 2013, iar fapta de spălare de bani în perioada 4-9.09.2013.
Prin Ordonanţa nr. 110/P/2017 din 27.03.2017 a Parchetului de pe lângă ICCJ- DNA s-a dispus începerea urmăririi penale în prezenta cauză sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de dare de mită, prev. de art. 290 C. pen. rap. la art. 6 din Legea 78/2000, luare de mită prev. de art. 289 C. pen. rap.la art. 6 din Legea 78/2000, trafic de influenţă prev.de art. 291 rap.la art. 6 din Legea 78/2000.
Ulterior s-au mai făcut acte de procedură, ultimul identificat de Înalta Curte fiind solicitarea făcută în baza art. 160-170 C. proc. pen. din 21.03.2018 a Parchetului de pe lângă ICCJ,-DNA către "J." de a pune la dispoziţie în fotocopie conform cu originalul documentele referitoare la relaţiile comerciale derulate în perioada 2012-2014 de către C. cu G. şi D., acte considerate relevante pentru cauză.
Din perspectiva dispoziţiilor legale anterioare datei de 26 aprilie 2018 acest ultim act procedural a întrerupt cursul prescripţiei răspunderii penale, urmând ca de la acea dată să curgă un nou termen de prescripţie.
Termenul de prescripţie în cazul fiecărei infracţiuni din cele reţinute în actul de sesizare în sarcina fiecărui inculpat este de 8 ani, deoarece pedepsele prevăzute de lege pentru aceste infracţiuni sunt mai mari de 5 ani, dar nu depăşesc 10 ani (art. 154 lit. c) C. pen.).
Dacă acest termen de 8 ani începe să curgă de la 21.03.2018 (momentul îndeplinirii în cauză a ultimului act de procedură anterior pronunţării primei decizii a CCR), este evident că în cauză nu a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Având in vedere că în primă instanţa s-au pus concluzii de încetare a procesului penal imediat după citirea actului de sesizare, fără administrarea probatoriului, pentru a da posibilitatea inculpaţilor să beneficieze de dublul grad de jurisdicţie Înalta Curte va admite apelul formulat de Parchetul de pe lângă ICCJ- DNA împotriva sentinţei penale nr. 97/F din 15 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, va desfiinţa sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare, urmând ca statul să suporte cheltuielile judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite apelul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 97/F din data de 15 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul nr. x/2022, privind inculpaţii A., C. şi B., desfiinţează sentinţa apelată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii A., C. şi B., în sumă de câte 236 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2024.
Cu opinia separată a domnului judecător K. în sensul respingerii apelului ca nefondat.
În dezacord cu opinia majoritară, apreciez următoarele:
1. Referitor la susţinerile privind neaplicarea Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi a Deciziei nr. 67/2022 a Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin raportare la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene:
Prin Hotărârea din 24 iulie 2023 pronunţată în cauza C-107/23 PPU [Lin], Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, trebuie interpretate în sensul că:
- instanţele naţionale nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curţii Constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene;
- instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
Hotărârea CJUE din 24 iulie 2023 arată în mod explicit că, în raport cu litigiul principal care a condus la formularea întrebărilor (potrivit menţiunilor din par. 79, litigiul principal privea "şi" fapte care constituie o "fraudă gravă" în domeniul TVA-ului), sesizarea era admisibilă în măsura în care privea interpretarea art. 325 alin. (1) din TFUE, art. 49 alin. (1) din Cartă şi cu art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF (par. 73). Curtea a arătat de asemenea în mod explicit că nu sunt vizate dispoziţiile Directivei PIF (faptele fiind comise anterior adoptării acesteia) şi nici ale Deciziei 2006/928 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei (MCV), nefiind vorba de infracţiuni de corupţie în cadrul litigiului principal (par. 65).
Aşadar, analizând incidenţa principiilor legalităţii incriminării şi a pedepsei şi respectiv, pe cel al legii penale mai favorabile, Curtea şi-a întemeiat concluziile în raport cu infracţiunile de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii (par. 118, 124). Curtea a făcut o analiză a obligaţiilor ce revin statelor membre în virtutea art. 325 din Tratat şi a Convenţiei PIF (par. 96, 97), menţionând că acestea nu scutesc instanţele naţionale de obligaţia de a respecta drepturile fundamentale garantate de Cartă şi principiile fundamentale ale dreptului Uniunii, din moment ce procedurile penale deschise pentru infracţiuni în materie de TVA (reglementate prin Convenţie) constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii (par. 101). Pe de altă parte, în cazurile în care procedura nu ar fi în întregime rezultatul punerii în aplicare a dreptului Uniunii, instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii (par. 110).
De asemenea, reţin că potrivit Hotărârii din cauza C-107/23 PPU, Curtea nu şi-a întemeiat raţionamentul şi concluziile în raport şi cu sintagma "orice activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii" care se regăseşte alături de termenul "fraudă" în conţinutul art. 325 alin. (1) din TFUE şi care generează la rândul său obligaţia statelor membre de combatere prin măsuri disuasive şi efective şi, aşa cum s-a menţionat anterior, nici în raport cu Decizia Comisiei 2006/928 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei. Referitor la Decizia MCV reţin totodată, că potrivit statuărilor CJUE prin Ordonanţa din 9 ianuarie 2024 în cauza C - 131/23, aceasta era obligatorie în toate elemente ei până la momentul abrogării sale (par. 60), astfel încât, efectele sale nu ar putea fi extinse după momentul abrogării pentru a determina o evaluare a compatibilităţii standardului naţional de protecţie a drepturilor fundamentale cu obligaţiile izvorâte din aceasta în cauzele pendinte.
Or, având în vedere, pe de o parte, normele de drept unional interpretate de CJUE, respectiv art. 325 TFUE - teza I, referitoare la noţiunea de "fraudă", iar nu şi teza a II-a referitoare la "orice activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii" şi nici dispoziţiile Deciziei 2006/928 (MCV), iar pe de altă parte, faptul că dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie impun aplicarea standardului naţional de protecţie referitor la principiul mitior lex (prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi de art. 5 din C. pen.) când acesta este mai favorabil decât reglementările internaţionale la care România este parte, constat că nu pot fi extinse şi la infracţiunile de corupţie (în măsura în care acestea nu vizează componente referitoare la interesele financiare ale Uniunii), statuările Curţii referitoare la neconformitatea reglementărilor naţionale în materia prescripţiei răspunderii penale, astfel cum rezultă în urma aplicării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi nr. 67/2022 a Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cu dispoziţiile art. 49 din Cartă, în componenta referitoare la neretroactivitatea legii penale mai severe(în acelaşi sens Decizia nr. 359/A din 5 decembrie 2023 ICCJ, secţia penală).
De altfel, concluzia expusă - în sensul că infracţiunile de corupţie (în măsura în care acestea nu vizează componente referitoare la interesele financiare ale Uniunii) nu intră sub incidenţa statuărilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în raport cu dispoziţiile art. 325 TFUE - a fost confirmată prin Ordonanţa din 9 ianuarie 2024, pronunţată în cauza C - 131/23. Curtea a statuat că întrucât dispoziţiile art. 325 alin. (1) TFUE şi cele ale art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF au ca obiect protecţia intereselor financiare ale Uniunii (par. 47), în absenţa unor elemente din care să rezulte că au fost afectate aceste interese financiare, nu există o legătură între infracţiunile de corupţie şi normele de drept unional menţionate (par. 51). Mai mult, Curtea a arătat în mod explicit că nici aplicarea TVA-ului în cadrul procedurilor de achiziţii publice şi nici faptul că ar fi putut fi cauzat un prejudiciu bugetului naţional, ceea ce ar fi putut influenţa cuantumul contribuţiei României la bugetul Uniunii nu sunt suficiente pentru a considera că interesele financiare ale Uniunii au fost afectate (par. 50).
Or, în prezenta cauză nu au fost identificate elemente care să justifice concluzia că interesele financiare ale Uniunii ar fi fost afectate, nici direct, prin raportare la eventuale fonduri europene (finanţarea fiind asigurată din bugetul naţional şi credite externe) şi nici în mod indirect, o eventuală diminuare a contribuţiei României la bugetul Uniunii nefiind suficientă în acest sens, după cum s-a menţionat în paragraful anterior.
În consecinţă, având în vedere aspectele expuse, reţin că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. referitoare la întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin raportare la deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi la Decizia nr. 67/2022 a Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
2. Referitor la motivele de apel privind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale şi existenţa unor acte de întrerupere a cursului acestuia:
În acord cu aspectele expuse de prima instanţă, reţin că prin rechizitoriul din 04 octombrie 2022 de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie în dosarul penal nr. x/2017, au fost trimişi în judecată:
- Inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen.
- inculpatul B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen.
- inculpatul C., sub aspectul săvârşirii complicităţii la infracţiunea de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. şi spălarea banilor prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019 aplicarea art. 5 C. pen.
În esenţă, prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că în contextul efectuării unor lucrări la MAGISTRALA 5 - Drumul Taberei a metroului din Bucureşti de către asocierea de firme D., în perioada 20-26 iunie 2013, inculpatul A. i-a pretins inculpatului B., administrator al D., suma de 1.000.000 euro, în schimbul promisiunilor că-şi va exercita influenţa pe care o avea asupra Primarului Sectorului 6, martorul E., pentru obţinerea cu uşurinţă de către societatea comercială a avizelor necesare lucrărilor, precum şi pentru soluţionarea favorabilă a plângerilor cetăţenilor nemulţumiţi în legătură cu lucrările de construire. Corelativ, s-a reţinut că inculpatul B. a promis suma de 1.000.000 euro pretinsă de inculpatul A. şi, conform înţelegerii dintre aceştia, la data de 26.06.2013 s-a încheiat contractul de asistenţă juridică nr. x între C., reprezentată de inculpatul C. şi D., cu scopul disimulării adevăratei naturi a banilor. Subsecvent încasării contravalorii serviciilor aferente acestui contract, inculpatul C. urma să efectueze plăţi menite să asigure încasarea sumei de către inculpatul A..
Concret, în urma încheierii contractului de asistenţă juridică nr. x/26.06.2013 între C. şi D., la data de 04.09.2013, în baza facturii seria x nr. x/26.08.2013, a fost transferată suma 549.357,20 RON (443.030 RON contravaloare servicii + 106.327,20 RON TVA) reprezentând "cval onorariu conform contract nr. x datat 26.06.2013", în contul bancar al C.. Subsecvent, la data de 09.09.2013, în baza facturii fiscale seria x nr. x/19.08.2013 C. a transferat suma de 547.000,21 RON, reprezentând contravaloarea unor "servicii de mentenanţă conform contract 2013", în contul S.C. F. S.R.L., societate cu privire la care s-a arătat că era controlată de inculpatul A..
În raport cu aspectele expuse, constat că în sarcina inculpatului A. s-a reţinut comiterea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., al cărei element material a fost raportat la acţiunea de pretindere a sumei de 1 milion de euro în perioada 20 - 26 iunie 2013, urmată de primirea sumei de 547.000,21 RON la data de 09.09.2013.
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul B., în sarcina acestuia s-a reţinut comiterea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., al cărei element material a fost raportat la acţiunea de promisiune a remiterii sumei de un milion de euro către A..
De asemenea, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C., s-a reţinut comiterea:
- complicităţii la infracţiunea de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., al cărei element material a fost circumscris încheierii la data de 26.06.2013 a contractului de asistenţă juridică cu D., reprezentată de inculpatul B., şi
- spălarea banilor prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019 aplicarea art. 5 C. pen., al cărei element material a fost raportat la acţiunile de intermediere a transferului sumei de 549.357,20 RON destinată inculpatului A., de la D. către S.C. F. S.R.L., cunoscând că această suma reprezintă obiectului unor infracţiuni de corupţie, sens în care, pentru a crea aparenţă de legalitate, a încheiat contractul de asistenţă juridică nr. x din data de 26.06.2013 în baza căruia a fost emisă factura nr. x din 26.08.2013 pentru suma de 549.357,20 RON, sumă pe care la data de 04.09.2013 a primit-o din contul x deschis la H. de către D. în contul nr. x deschis la I. S.A. de către C. şi pe care ulterior, la data de 09.09.2013 a transferat-o în contul x deschis la I. pe numele S.C. F. S.R.L., adevărata natură a banilor fiind disimulată sub formă de servicii de "mentenanţă conform contract 2013" conform facturii fiscale "F225/19.08.2013" emisă de ultima societate.
Din perspectiva legii penale mai favorabile, reţin că dispoziţiile noului C. pen. sunt mai favorabile în raport cu restrângerea condiţiilor de incriminare specifice faptei de trafic de influenţă, în raport cu instituirea cerinţei ca autorul să promită că va determina pe funcţionarul public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act care intră în atribuţiile sale de serviciu, condiţie care nu se regăsea în conţinutul constitutiv al infracţiunii sub imperiul dispoziţiilor art. 257 din C. pen. din 1969, precum şi cu reducerea maximului special prevăzut de lege, de la 10 ani închisoare, la 7 ani închisoare, conform art. 291 C. pen.. Similar, reţin că dispoziţiile art. 292 C. pen. constituie lege penală mai favorabilă ca efect al reducerii maximului special de pedeapsă prevăzut pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărarea de influenţă, de la 10 ani închisoare, la 7 ani închisoare. Acestor criterii de determinare a legii penale mai favorabile li se adaugă aspectele referitoare la condiţiile de tragere la răspundere penală din perspectiva modului de calcul al termenelor de prescripţie a răspunderii penale în acord cu deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, respectiv a Deciziei nr. 67/2022 a Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
În ceea ce priveşte infracţiunea de spălare de bani prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019 reţinută în sarcina inculpatului C., din perspectiva aplicării art. 5 din C. pen. referitor la legea penală mai favorabilă, în acord cu aspectele expuse de prima instanţă, constat o continuitate a reglementării sub aspectul condiţiilor de incriminare, al celui privind condiţiile de tragere la răspundere penală şi al limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru această infracţiune. În aceste condiţii, aprecierea ca fiind lege penală mai favorabilă a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019 este circumscrisă analizei instituţiei prescripţiei răspunderii penale reglementată de C. pen. în vigoare, în raport cu deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, respectiv a Deciziei nr. 67/2022 a Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Referitor la critica formulată de apelantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. cu privire la modul de calcul al termenului de prescripţie în raport cu fiecare dintre faptele care formează obiectul acuzaţiilor aduse, constat următoarele:
În acord cu argumentele expuse de prima instanţă, reţin că în ceea ce priveşte infracţiunile de cumpărare de influenţă şi respectiv, de trafic de influenţă, acestea constituie infracţiuni simple, de consumare anticipată şi instantanee, astfel încât, prin voinţa legiuitorului, comiterea oricăreia dintre modalităţile alternative ale elementului material este de natură să genereze starea de pericol la adresa valorii sociale protejate de lege şi determină momentul de consumare a infracţiunii. Întrucât în cazul infracţiunilor de corupţie, legiuitorul a optat pentru incriminarea drept faptă consumată şi a actelor care în mod obişnuit ar putea fi considerate de pregătire (pretinderea/acceptarea promisiunii), consumarea infracţiunii intervine la momentul comiterii acestora, indiferent dacă primirea efectivă a banilor sau altor foloase are sau nu loc. În raport cu aceleaşi argumente, infracţiunile menţionate se vor considera săvârşite la momentul consumării, respectiv al întrunirii tuturor elementelor de tipicitate obiectivă şi a laturii subiective, fără ca momentul primirii efective a sumelor de bani să aibă semnificaţia unui moment al epuizării din perspectiva datei comiterii infracţiunii.
În consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 154 alin. (2) teza întâi din C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale vor începe să curgă în cazul acestora infracţiuni de la momentul săvârşirii faptei, respectiv de la momentul comiterii primei modalităţi alternative a elementului material. De asemenea, apreciez că în condiţiile în care în sarcina persoanelor acuzate au fost reţinute comiterea infracţiunilor în formă simplă, aplicarea regulilor prevăzute de art. 154 alin. (2) teza a doua din C. pen. referitoare la momentul epuizării infracţiunii, specific altor forme de unitate naturală sau legală de infracţiune, pentru a include întreaga dinamică infracţională, nu este posibilă.
În raport cu aceste aspecte, reţin că de vreme ce prin actul de sesizare a instanţei s-a arătat că activitatea infracţională imputată inculpaţilor A., B. şi C. s-a desfăşurat în intervalul 20-26.06.2013, această ultimă dată (26.06.2013) este singura dată cu caracter cert care poate fi luată ca punct de referinţă pentru consumarea infracţiunilor de cumpărare de influenţă şi complicitate la aceasta, respectiv de trafic de influenţă. Aşadar, reţin că acţiunile de promisiune a remiterii unei sume de bani, respectiv cea de pretindere a unei sume de bani, în schimbul promisiunii de exercitare a influenţei unui funcţionar public pentru obţinerea unor avize şi a soluţionării favorabile a unor potenţiale plângeri, au avut loc cel mai târziu la data de 26.06.2013 şi au constituit momentul consumării, respectiv al săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000. Similar, acţiunea inculpatului C. de a acorda sprijin inculpatului B. la comiterea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prin încheierea unui contract de asistenţă juridică în baza căruia urma să încaseze sumele de bani destinate lui A., a avut loc la data de 26.06.2013, moment care marchează consumarea, respectiv săvârşirea complicităţii la infracţiunea de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În consecinţă, întrucât acuzaţiile în cazul fiecăruia dintre inculpaţi vizează comiterea unor infracţiuni de cumpărare de influenţă şi de trafic de influenţă în formă simplă, potrivit art. 154 alin. (2) C. pen. termenul de prescripţie a răspunderii penale a început să curgă la data de 26.06.2013, data săvârşirii faptelor potrivit menţiunilor cuprinse în actul de sesizare a instanţei.
În ceea ce priveşte infracţiunea de spălare de bani prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019 reţinută în sarcina inculpatului C., referitor la data de la care a început să curgă termenul de prescripţie în cazul acestei infracţiuni, în acord cu aspectele expuse de prima instanţă, reţin că prin decizia nr. 16/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:
"Realizarea oricărei modalităţi a elementului material va conduce la consumarea infracţiunii. Odată consumată infracţiunea, realizarea altei modalităţi a elementului material în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale va fi lipsită de consecinţe juridice. De exemplu, cel care deţine un bun despre care ştie că provine din săvârşirea unei infracţiuni comite infracţiunea de spălare de bani. Dacă ulterior această persoană transferă acest bun, vom fi în prezenţa aceleiaşi infracţiuni, realizându-se doar o nouă modalitate a elementului material, fără relevanţă juridică. Dacă infracţiunea de spălare de bani s-a produs prin realizarea mai multor modalităţi ale elementului material, aparţinând unor variante distincte, acest aspect va fi valorificat în încadrarea juridică, prin reţinerea tuturor acestor variante. Ca atare, realizarea mai multor acţiuni ce reprezintă elementul material al infracţiunii de spălare de bani, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, nu afectează unitatea infracţională."
În raport cu aceste aspecte, momentul săvârşirii infracţiunii de spălare de bani de către inculpatul C. trebuie a fi considerat data de 04.09.2013, data primei acţiuni de transfer care a presupus separarea veniturilor ilicite de sursa lor şi disimularea originii acestora, acesta fiind momentul la care infracţiunea a fost săvârşită.
Referitor la termenele de prescripţie a răspunderii penale incidente în raport cu fiecare dintre infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor, reţin următoarele:
- conform art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., pentru infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi pentru care este prevăzută pedeapsa de la 2 la 7 ani închisoare, termenul general de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani;
- conform art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi pentru care este prevăzută pedeapsa de la 2 la 7 ani închisoare, termenul general de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani;
- conform art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., pentru infracţiunea de spălare de bani prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019 şi pentru care legea prevede o pedeapsă de la 3 la 10 ani, termenul general de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani.
În raport cu aspectele expuse referitor la incidenţa deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, respectiv a Deciziei nr. 67/2022 a Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, reţin următoarele:
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 s-a constatat soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.
Ulterior, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale.
Prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că "Normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen..".
Din conţinutul deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, se desprind următoarele:
- anterior deciziilor instanţei de control constituţional, art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut următorul conţinut:
"Cursul termenului prescripţiei penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză";
- prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative circumscrisă sintagmei "oricărui act de procedură în cauză", întrucât aceasta era lipsită de previzibilitate şi, totodată, contrară principiului legalităţii incriminării, pentru că sintagma are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (paragraful 31). Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 (paragraful 61), Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanţa de contencios constituţional a sancţionat unica soluţie legislativă reglementată prin dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen.. Referirea din considerentele Deciziei 297/2018 la soluţia legislativă cuprinsă în C. pen. anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68, 70) şi aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (paragraful 72);
- de la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, "fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale", rămânând neafectate termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, paragraful 73, 74);
- ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, textul art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut următorul conţinut:
"Cursul termenului prescripţiei penale se întrerupe prin îndeplinirea"(Decizia nr. 358/2022, paragraful 76);
- prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., reţinându-se că norma supusă controlului de constituţionalitatea nu este susceptibilă de o aplicare clară şi previzibilă în absenţa intervenţiei legiuitorului (paragrafele 60, 75) şi, aşa cum s-a arătat anterior, a fost lămurită natura şi semnificaţia Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018;
- prin O.U.G. nr. 71/2022, publicată în M. Of. nr. 531 din 30 mai 2022, au fost modificate dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., prevăzându-se "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului".
În raport cu efectele deciziilor Curţii Constituţionale astfel cum sunt prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţia României, reţin că între data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (a cărei natură a fost lămurită prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022) şi până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, textul art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut conţinutul "Cursul termenului prescripţiei penale se întrerupe prin îndeplinirea" şi nu a cuprins vreun caz de întrerupere a cursului termenului de prescripţie.
Având în vedere dispoziţiile art. 5 din C. pen., constat că inexistenţa unui caz de întrerupere a cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale în intervalul de timp menţionat determină caracterul de lege penală mai favorabilă dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma rezultată în urma examenului de constituţionalitate şi are drept consecinţă examinarea incidenţei acestei instituţii de drept substanţial exclusiv prin raportare la termenele generale de prescripţie prevăzute de art. 154 C. pen.
În consecinţă, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., reţin că potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termenul de prescripţie de 8 ani incident pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen. a început să curgă cel mai târziu la data de 26.06.2013 şi s-a împlinit la data de 25.06.2021, conform art. 186 alin. (1) C. pen.
Similar, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii B. şi C., potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale de 8 ani incident pentru comiterea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., respectiv de complicitate la aceeaşi infracţiune, a început să curgă cel mai târziu la data de 26.06.2013 şi s-a împlinit la data de 25.06.2021, conform art. 186 alin. (1) C. pen.
Referitor la inculpatul C., potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termenul de prescripţie de 8 ani incident pentru comiterea infracţiunii de spălare de bani, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019 cu aplicarea art. 5 C. pen., a început să curgă la data de 04.09.2013 şi s-a împlinit la data de 03.09.2021, conform art. 186 alin. (1) C. pen.
În raport cu aspectele expuse, având în vedere că termenele de prescripţie s-au împlinit în cazul fiecăruia dintre inculpaţi şi că aceştia nu au solicitat continuarea procesului penal conform art. 18 C. proc. pen., iar potrivit art. 153 alin. (1) C. pen. prescripţia înlătură răspunderea penală, apreciez că în mod corect prima instanţă a dispus în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. încetarea procesului penal faţă de inculpaţii A., B. şi C..
Referitor la criticile apelantului Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. - D.N.A în ceea ce priveşte caracterul întreruptiv al actelor de procedură efectuate în cursul urmăririi penale, reţin că în raport cu argumentele expuse anterior, nu se impune o analiză distinctă a actelor de procedură la care s-a făcut referire. Aceasta întrucât, recunoaşterea caracterului întreruptiv al cursului prescripţiei urmăririi penale, astfel cum a susţinut apelantul, ar contraveni considerentelor expuse de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 358/2022. Concret, sancţionând pasivitatea legiuitorului în a reglementa în mod corespunzător cazurile de întrerupere a cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale ulterior publicării Deciziei nr. 297/2018, instanţa de contencios constituţional a statuat explicit în sensul inexistenţei după acest moment a vreunui caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale", rămânând neafectate termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, paragraful 73, 74). Or, având în vedere această statuare a instanţei de contencios constituţional, precum şi natura juridică a normelor care privesc întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale şi incidenţa principiului legii penale mai favorabile, nu poate fi recunoscut caracterul întreruptiv în favoarea actelor de procedură efectuate în cursul urmăririi penale la care apelantul face referire, mai ales că acestea au fost întocmite în anul 2021, ulterior publicării deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.