Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2023
Asupra apelului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 1571/A din data de 05 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2023 în baza art. 598 alin. (1) lit. c) teza I C. proc. pen. a fost respinsă ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de contestatorul A., deţinut în cadrul Penitenciarului Jilava, împotriva deciziei penale nr. 1145/A din 06.06.2023, pronunţată în dosarul cu nr. x/2023
Pentru a dispune astfel, s-au reţinut următoarele:
La data de 05.07.2023, petentul condamnat A. a formulat, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) teza finală C. proc. pen., contestaţie împotriva executării deciziei penale nr. 1145/A din 06.06.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2008.
În susţinerea cererii, petentul contestator a arătat că prin sentinţa penală nr. 804 din 17.07.2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, modificată şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 685/A din 03.06.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală (dosar nr. x/2017) a fost condamnat la pedeapsa închisorii. Împotriva acestei din urmă decizii a formulat contestaţie în anulare în temeiul art. 426 lit. b) C. proc. pen., contestaţie ce a fost respinsă ca inadmisibilă prin decizia nr. 1145/A din 06.06.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală pronunţată în dosarul nr. x/2023 şi a cărei executare o contestă.
Prin cererea formulată, contestatorul condamnat a arătat că nelămuririle existente în conţinutul deciziei atacate cu prezenta contestaţie la executare constau în aceea că:
- instanţa investită cu soluţionarea contestaţiei în anulare a analizat incidenţa prescripţiei răspunderii penale contrar Deciziei nr. 1/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind dezlegarea unei chestiuni de drept şi a deciziei penale nr. 461 din 22.06.2023 a Î.C.C.J., secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2023,
- în mod eronat instanţa investită cu soluţionarea contestaţiei în anulare a apreciat că nu se impunea sesizarea Î.C.C.J. şi CCR cu privire la faptul că disp.art. 308 C. pen. nu ar fi avut legătură cu cauza şi că doar se tinde la schimbarea încadrării juridice pentru "a putea beneficia de un termen mai mic de prescripţie".
Cu ocazia dezbaterilor, apărarea contestatorului condamnat a susţinut că, după pronunţarea deciziei din data de 06.06.2023 de către Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în sensul că Decizia nr. 1/2015 este suficient de lămuritoare cu privire la toate infracţiunile prevăzute de art. 308 din C. pen., şi este incidentă şi în prezenta cauză. A mai arătat contestatorul că deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constituie izvor de drept, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul infracţiunii prevăzute de art. 292 din C. pen. se raportează la art. 308 din C. pen., chiar dacă este vorba despre o omisiune din partea Curţii de Apel Bucureşti, în sensul că atunci când instanţa trebuia să se pronunţe asupra reducerii cu o treime a limitelor de pedeapsă, a omis sau în mod eronat nu s-a aplicat această fracţie.
În concluzie, contestatorul condamnat a solicitat a fi avut în vedere că termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, judecata s-a derulat pe parcursul a 7 ani, iar contestaţia în anulare este admisibilă, solicitând a fi admisă, astfel cum a fost formulată.
Curtea, în esenţă a reţinut că, prin reglementarea contestaţiei la executare, legiuitorul nu a introdus o cale de atac suplimentară, ci o modalitate prin care se soluţionează incidente intervenite în cursul executării pedepsei.
Or, contestatorul critică soluţia sub aspectul neaplicării de către instanţa de apel, investită cu soluţionarea contestaţiei în anulare, a Deciziei nr. 1/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind dezlegarea unei chestiuni de drept. Astfel cum s-a reţinut şi în decizia contestată, pe calea contestaţiei în anulare nu se poate schimba încadrarea juridică prin reţinerea art. 308 C. pen. în cadrul acesteia. Curtea a reţinut că, în fapt, contestatorul, reclamă ca, pe calea contestaţiei la executare, urmare a unui proces de individualizare, să i se stabilească o altă pedeapsă, între alte limite, reduse cu o treime.
Însă, Curtea a apreciat că o atare solicitare nu este admisibilă pe calea contestaţiei la executare, soluţia care se impune în cauză fiind aceea a respingerii, ca inadmisibilă, a contestaţiei la executare, întrucât contestatorul nu invocă, nici măcar la nivel formal, un caz de contestaţie la executare, ci formulează o cale de atac deghizată, sancţiunea procesual penală aplicabilă fiind aceea a inadmisibilităţii, care intervine în situaţia în care este exercitat un drept neprevăzut de lege, epuizat anterior sau în ale condiţii decât cele prevăzute de lege. A recunoaşte o cale de atac în situaţii neprevăzute de lege constituie o încălcare a principiului legalităţii, a reţinut Curtea.
Împotriva acestei decizii a declarat apel, contestatorul condamnat A..
Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că apelul formulat de contestatorul condamnat A. este inadmisibil, pentru considerentele care urmează.
Potrivit dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.
În alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că, în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), competenţa de a soluţiona contestaţia revine instanţei care a pronunţat hotărârea ce se execută. În cazul în care nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în apel sau în recurs în casaţie, competenţa revine, după caz, instanţei de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte exercitarea căii de atac împotriva hotărârii prin care a fost soluţionată contestaţia la executare fundamentată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., analiza trebuie să aibă ca punct de plecare, pe de o parte, dispoziţiile art. 129 din legea fundamentală, iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 35 şi următoarele din C. proc. pen., care reglementează competenţa funcţională, după materie şi după calitatea persoanei, a instanţelor judecătoreşti şi, în fine, dispoziţiile art. 409 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (potrivit cărora, poate face apel orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte dispoziţiile care au provocat asemenea vătămare).
Astfel, potrivit art. 129 din Constituţia României, "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".
Textul invocat cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul procurorului de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale şi netemeinice, iar a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii.
Această a doua teză are în vedere reguli de procedură referitoare la termene, instanţa la care se depune cererea, competenţa şi modul de judecare. Totodată, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".
Prin art. 40 din C. proc. pen., se prevede că:
"(1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe; (2) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de curţile militare de apel şi de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; (...); (5) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege."
Totodată, dispoziţiile art. 597 alin. (7) din C. proc. pen. prevăd în mod expres că "Hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare." Aşadar, în conformitate cu prevederile legale menţionate, calea de atac împotriva hotărârilor care se pronunţă în materia executării (însă exclusiv în primă instanţă) o reprezintă contestaţia la instanţa ierarhic superioară.
Or, în cauză, hotărârea criticată (decizia penală nr. 1571/A din data de 05 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2023 nu face parte din categoria celor reglementate de dispoziţiile art. 597 alin. (7) din C. proc. pen., întrucât prin aceasta fiind soluţionată contestaţia la executare promovată de contestatorul A. împotriva unei decizii (deciziei penale nr. 1145/A din 06.06.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală) prin care în baza art. 431 alin. (1) C. proc. pen. a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul-persoană condamnată A. împotriva deciziei penale nr. 685/A/03.06.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, hotărâre care are caracter definitiv.
Înalta Curte reţine, în acest sens, că legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, luând în considerare efectele principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, principiul privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală şi exigenţele stabilite prin art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prin urmare, revine părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Procesul penal se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legale, iar hotărârile judecătoreşti sunt supuse doar acelor căi de atac prevăzute de lege.
Dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din CEDO impune existenţa unei căi judiciare efective, care să permită părţii de a beneficia de o cale de atac, dreptul de acces la o instanţă fiind un element inerent al garanţiilor consacrate de acest articol şi oferă instanţei posibilitatea ca, în fiecare caz, să procedeze la o evaluare în lumina particularităţilor procedurii, pentru ca, în aplicarea normelor de procedură, să se evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurilor şi o flexibilitate excesivă care ar conduce la eliminarea condiţiilor procedurale stabilite de lege.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, calea de atac denumită "apel" împotriva unei decizii penale definitive, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept. Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României.
C. proc. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor. Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.
Astfel, dacă s-ar recunoaşte promovarea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de lege, s-ar ajunge la încălcarea principiului legalităţii căilor de atac, consfinţit prin art. 129 din Constituţie, ceea ce este inadmisibil.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza finală din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de contestatorul condamnat A. împotriva deciziei penale nr. 1571/A din data de 05 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2023.
În baza dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat contestatorul-condamnat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în cuantum de 340 RON va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de contestatorul condamnat A. împotriva deciziei penale nr. 1571/A din data de 05 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2023.
Obligă contestatorul-condamnat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în cuantum de 340 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 noiembrie 2023.