Şedinţa publică din data de 30 ianuarie 2024
Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 63/F din 6 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, făcându-se aplicarea art. 13 din C. pen. (1968), în baza art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (1968) şi art. 74 alin. (2), art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. (1968) a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 2 ani închisoare.
Cu aplicarea art. 71 şi 64 lit. a) teza a doua şi lit. b) din C. pen. (1968), în baza art. 65 din C. pen. (1968) i-a fost aplicată inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua şi lit. b) din C. pen. (1968) pe o perioadă de 5 ani.
În baza art. 861 din C. pen. (1968) s-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani.
Pe durata suspendării sub supraveghere, s-a menţionat că inculpata va respecta următoarele măsuri de supraveghere:
- se va prezenta la datele fixate la Serviciul de Probaţiune Bucureşti;
- va anunţa în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
- va comunica şi justifica schimbarea locului de muncă;
- va comunica informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.
S-au pus în vedere inculpatei dispoziţiile art. 864 din C. pen. (1968).
S-a făcut aplicarea art. 71 alin. (1), (5)-(64) alin. (1) lit. a) teza a doua şi lit. b) din C. pen. (1968).
În temeiul art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligată inculpata A. la plata sumei de 723,912.11 RON, din care debit principal în cuantum de 389,149.54 RON şi accesorii fiscale în cuantum de 334,762.57 RON, către partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura sechestrului asigurător instituit la data de 07.06.2018 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti asupra imobilului din Bucureşti, str. x, înscris în cartea funciară nr. x (nr. vechi x), a localităţii Bucureşti, având număr cadastral x, reprezentând apartament cu două camera şi dependinţe, în suprafaţă totală de 101,48 mp, aflat în proprietatea Fundaţiei "B.", CIF x, înregistrată în Registrului naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial sub nr. x/2017, cu sediul în Bucureşti.
Prin decizia penală nr. 233/A din 13 iulie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, de inculpata A. şi de partea responsabilă civilmente B. împotriva sentinţei penale nr. 63/F din 6 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2018.
S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând:
În baza art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpata A. cu privire la comiterea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea prevederilor art. 35 alin. (1) şi a prevederilor art. 5 din C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale.
În baza art. 25 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., s-a dispus obligarea inculpatei A. la plata sumei de 723.912,11 RON, din care debit principal în cuantum de 389.149,54 RON şi accesorii fiscale în cuantum de 334.762,57 RON, determinate până la data de 29 noiembrie 2017, precum şi la plata accesoriilor aferente debitului principal calculate în continuare până la data achitării efective, către partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
S-a ridicat măsura sechestrului asigurător instituită la data de 7.06.2018 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti asupra imobilului din Bucureşti, str. x, înscris în cartea funciară nr. x (nr. vechi x), a localităţii Bucureşti, şi având număr cadastral x (nr. vechi 4830/2), reprezentând apartament cu două camere şi dependinţe, în suprafaţă totală de 101,48 mp, aflat în proprietatea Fundaţiei "B.", CIF x, înregistrată în Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial sub nr. x/2017, cu sediul în Bucureşti.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate care nu contravin deciziei.
Împotriva deciziei penale nr. 233/A din 13 iulie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2018, a declarat recurs în casaţie la data de 08.08.2023 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin cererea de recurs în casaţie formulată, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea în parte a deciziei penale nr. 233/A din data de 13.07.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2018, în ceea ce priveşte soluţia de încetare a procesului penal, iar în urma rejudecării, înlăturarea greşitei aplicări a legii şi condamnarea inculpatei A., pentru infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea prevederilor art. 35 alin. (1) şi a prevederilor art. 5 din C. pen.
A apreciat că în mod eronat, în urma evaluării deciziilor CCR nr. 358/2022 şi nr. 297/2018 şi constatării incidenţei lor în cauza pendinte, au fost avute în vedere doar termenele generale de prescripţie a răspunderii penale, determinate conform art. 154 alin. (1) lit. b) şi c) din C. pen., şi calculate potrivit art. 186 din C. pen., cu consecinţa constatării interveniţii prescripţiei pentru infracţiunea de evaziune fiscală.
În cauză, analiza îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea incidenţei prescripţiei se impunea a fi făcută inclusiv prin raportare la disp. art. 155 alin. (1) din C. pen., iar într-o atare situaţie s-ar fi constatat că nu este împlinit termenul de prescripţie specială, având în vedere actele întreruptive de prescripţie anterioare datei de 25.06.2018 şi cele ulterioare datei 30.05.2022.
Infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 se pedepseşte cu închisoare de 2 ani la 8 ani, şi, prin urmare, termenul de prescripţie a răspunderii penale, conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. şi 122 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1968, este de 8 ani, iar conform dispoziţiilor art. 155 alin. (1), (2) şi (4) din C. pen. şi ale art. 123 alin. (1), (2) şi 124 din C. pen. din 1968, în vigoare la data comiterii faptei, cursul termenului de prescripţie se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, se comunică suspectului (învinuitului) sau inculpatului, după fiecare întrerupere începând să curgă un nou termen de prescripţie, termenele prevăzute de art. 154 din C. pen. fiind socotite ca îndeplinite dacă au fost depăşite cu încă o dată.
A apreciat, aşadar, că termenul de prescripţie specială pentru infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea prevederilor art. 35 alin. (1) este de 16 ani.
Termenul începe a curge de la data săvârşirii faptelor, respectiv de la data ultimului act de executare, conform art. 154 alin. (2) din C. pen. şi se va calcula conform art. 186 din C. pen., considerându-se împlinit astfel la data de 31.12.2028.
Sub aspectul necesităţii imperative de a se da eficientă dispoziţiilor art. 155 din C. pen. în contextul pronunţării Deciziei CTUE din 24 iulie 2023 în cauza C-107/23, a precizat următoarele:
Prin Decizia din 24 iulie 2023 pronunţată în cauza C-107/23, răspunzând unei cereri de trimitere preliminară formulată de Curtea de Apel Braşov care judeca în litigiul principal contestaţiile în anulare ale unor persoane fizice aflate în executarea unor pedepse privative de libertate împotriva unor hotărâri de condamnare pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală CJUE, după ce a analizat regimul juridic diferit aplicabil în cauzele de fraude grave împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, a statuat că instanţele sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
Cu alte cuvinte, CJUE a precizat expres că instanţele nu pot repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură anterioare publicării Deciziei CCR nr. 297/2018 (25 iunie 2018), exprimându-şi rezervele faţă de modalitatea de interpretare şi aplicare a legii penale mai favorabile de către instanţele române ca urmare a Deciziei ICCJ nr. 67/2022, interpretare de natură să creeze risc sistemic de impunitate pentru infracţiunile de fraudă gravă.
A arătat că în esenţă, întrebările Curţii de Apel Braşov au vizat interpretarea art. 2 (valorile Uniunii printre care sunt incluse statul de drept, justiţia şi respectarea drepturilor omului), art. 4 alin. (3) (principiul cooperării loiale) şi art. 19 alin. (1) par. 2 (principiul protecţiei jurisdicţionale efective) din TUE, art. 325 alin. (1) (protejarea intereselor financiare ale Uniunii) TFUE, art. 49 alin. (1) ultima teză (aplicarea legii penale mai favorabile) din Carta Drepturilor Fundamentale şi art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF, precum şi Directiva 112/2006 din perspectiva obligaţiei statelor membre ale UE de a combate eficient atingerile ilegale aduse intereselor financiare ale UE şi a garanţiilor ce decurg din principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor.
Şi anume, dacă aceste prevederi trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru sunt obligate să lase neaplicate, pe de o parte, decizii ale CCR prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor sub aspectul cerinţelor de precizie şi previzibilitate, precum şi, pe de altă parte, Decizia nr. 67/2022 a instanţei supreme care interpretează aceste cauze de întrerupere aşa cum sunt interpretate de CCR ca fiind lege penală mai favorabilă (mitior lex) pentru a pune în discuţie hotărâri definitive de condamnare încât să ducă la încetarea acestor procese pe motiv de împlinire a termenului de prescripţie.
Primele două întrebări au fost analizate doar prin raportare la prevederile art. 325 TFUE, art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale şi art. 2 din Convenţia PIF.
Răspunsul la prima întrebare, prin modul cum este formulat şi prin argumentele pe care se întemeiază, lasă instanţelor naţionale o posibilitate de a nu aplica deciziile instanţei constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 întrucât acestea ar crea un risc de impunitate într-un număr mare de cazuri de fraudă gravă care ar aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii doar dacă acestea nu se întemeiază pe principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este reglementat de dreptul naţional.
Răspunsul la cea de-a doua întrebare preliminară face trimitere la modalitatea în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 67/2022, a interpretat aplicarea legii penale mai favorabile extinzând efectele deciziilor CCR şi înaintea datei de 25 iunie 2018. Aplicarea legii penale mai favorabile şi, implicit, neluarea în considerare a actelor întreruptive de prescripţie a răspunderii penale pentru perioada 1 februarie 2014 (intrarea în vigoare a Noului C. pen.) şi 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei CCR nr. 297/2018) reprezintă în viziunea Curţii acte de natură "să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii" (pct. 123). Faptul că această interpretare pune în discuţie şi hotărâri definitive, reprezintă pentru Curte un alt argument suplimentar important.
Răspunsul la cea de-a treia întrebare nu lasă loc de dubiu în sensul că judecătorii nu pot fi traşi la răspundere disciplinară dacă aplică dreptul UE prioritar faţă de decizii naţionale cu caracter obligatoriu ce emană de la instanţa constituţională sau instanţa supremă.
A mai învederat că, Curtea reaminteşte prin această hotărâre atât importanţa principiului supremaţiei dreptului UE, inclusiv faţă de jurisprudenţa instanţelor constituţionale şi supreme, cât şi faptul că rolul de a da efect deplin supremaţiei dreptului UE revine instanţelor naţionale, aşa încât atât această cauză, precum şi jurisprudenţa anterioară relevantă, pot fi invocate direct de către judecătorul naţional în situaţii similare sau asemănătoare, fără a mai fi adresată vreo întrebare preliminară Curţii.
Referitor la efectele hotărârilor pronunţate de Curte în procedura trimiterilor preliminare asupra altor cauze decât cauza principală în care a fost furnizată hotărârea Curţii, a arătat următoarele:
Într-o jurisprudenţă constantă, CJUE a subliniat că deţine o competenţă exclusivă pentru a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii şi că nici o altă instanţă naţională, inclusiv Curtea Constituţională a unui alt stat membru nu poate, pe baza propriei interpretări a unor dispoziţii de drept al Uniunii, inclusiv a articolului 267 TFUE, să statueze în mod valabil că Curtea a pronunţat o hotărâre care depăşeşte sfera sa de competenţă şi, prin urmare, să refuze să dea curs unei hotărâri pronunţate cu titlu preliminar de Curte (Hotărârea din 22 februarie 2022, Marea Cameră, RS, C-430/21, ECLI:EU:C: 2022:99, punctul 72).
În aceeaşi jurisprudenţă, s-a arătat că o hotărâre pronunţată în cadrul procedurii trimiterii preliminare este obligatorie pentru instanţa naţională în ceea ce priveşte interpretarea dreptului Uniunii pentru soluţionarea litigiului cu care este sesizată (Hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler şi alţii, C-62/14, EU:C:2015:400, punctele 14 şi 16; Hotărârea din 11 decembrie 2018, Weiss şi alţii, G493/17, ECLI:EU:C:2018:1000, punctul 19).
Din moment ce interpretarea pe care Curtea o dă unei norme de drept a Uniunii în exercitarea competenţei pe care i-o conferă articolul 267 TFUE lămureşte şi precizează, atunci când este necesar, semnificaţia şi domeniul de aplicare ale acestei norme aşa cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată de la momentul intrării sale în vigoare, se impune a se considera că o instanţă de drept comun este ţinută, în vederea asigurării deplinei eficacităţi a normelor de drept al Uniunii, să înlăture într-un litigiu cu care este sesizată, aprecierile unei curţi constituţionale naţionale care refuză să dea curs unei hotărâri pronunţate cu titlu preliminar de Curte, chiar şi atunci când această hotărâre nu rezultă dintr-o cerere de decizie preliminară introdusă, în legătură cu acest litigiu, de această instanţă de drept comun (Hotărârea din 22 februarie 2022, Marea Cameră, RS, G430/21, ECLI:EU:C: 2022:99, punctul TI).
În acest context, a apreciat că poate fi vorba despre efectul general obligatoriu al hotărârilor preliminare (indiferent că sunt în interpretarea sau în stabilirea validităţii) pentru toate instanţele din statele membre ale UE, nu doar pentru instanţa de trimitere şi despre semnificaţia generală a unei hotărâri preliminare pentru alte materii decât acţiunea principală care a generat-o, dat fiind că procedura trimiterii preliminare este menită să asigure interpretarea uniformă a dreptului Uniunii.
După cum s-a arătat în doctrină (C., D., Procedura trimiterii preliminare la Curtea Europeană de Justiţie, trad. E., F., Bucureşti, 2010, pag. 416), efectul general al hotărârii preliminare înseamnă că toate instanţele naţionale sunt obligate să aplice nu doar dispozitivul unei hotărâri preliminare, ci şi ratio ale ei atunci când interpretează dreptul comunitar, această obligaţie existând indiferent dacă instanţa naţională din cauză statuează sau nu ca instanţă de ultim grad. Altfel spus, hotărârea preliminară a Curţii va fi obligatorie pentru toate instanţele naţionale care se confruntă cu aceeaşi problemă de interpretare a temeiului de drept comunitar, indiferent de împrejurarea că hotărârea Curţii a fost pronunţată pe baza unei trimiteri preliminare într-o cauză în care, în realitate, nu se aplica dreptul comunitar ca atare, această situaţie regăsindu-se, îndeosebi, atunci când o instanţă naţională adresează o cerere pentru pronunţare unei hotărâri preliminare în privinţa interpretării unor acte juridice care au fost inspirate după acte de drept comunitar.
În opinia reprezentantului Ministerului Public, asistăm la o "autoritate de lucru interpretat" care interzice oricărei instanţe naţionale să adopte o altă interpretare incompatibilă cu semnificaţia şi aplicarea dreptului Uniunii, astfel cum acestea au fot stabilite de Curte.
În concluzie, a solicitat reevaluarea modalităţii de aplicare a principiului legii penale mai favorabile ţinând cont de standardul statuat de CJUE care spune că "aplicarea de către o instanţă naţională a standardului menţionat pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii" (ct. 123, cauza C-107/23).
Totodată, a menţionat că aceste aspecte trebuie coroborate cu dezlegările date de CJUE anterior, într-o altă cauză care acoperă atât fraudele grave, cât şi cauzele de corupţie şi unde a subliniat că aplicarea respectivului standard naţional de protecţie ar implica un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie în general, cu încălcarea cerinţei care rezultă din dispoziţiile menţionate de a prevedea sancţiuni efective şi disuasive pentru combaterea infracţiunilor de această natură, (pct. 212 Cauza Euro Box Promotion).
Analizând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.
În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.
În cauza de faţă, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal", caz de casare ce este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar şi cu regulile de drept aplicabile la data soluţionării definitive a cauzei, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.
În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., fiind constatată intervenirea prescripţiei răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie.
Înalta Curte reţine că situaţia de fapt valorificată prin decizia recurată în ceea ce-o priveşte pe inculpata A., este că aceasta, în calitate de avocat în cadrul Baroului Bucureşti, în scopul de a se sustrage de la sumei de 723,912.11 RON, cu titlu de TVA, impozit pe venit şi contribuţii la asigurările sociale de sănătate:
- nu a înregistrat în registrul de încasări şi plăţi venituri impozabile în cuantum de 1,251,368.13 RON, realizate în perioada 01.01.2009-31.12.2012,
- a înscris în declaraţia de venit (formular 200) depusă pe anul 2009 cheltuieli în cuantum de 175,402.00 RON, mai mari cu suma de 90,620.92 RON decât cele reale stabilite de expertiza contabilă, astfel încât, pentru anul 2009, a rezultat un venit net în cuantum de 21,194.00 RON, deşi venitul net real stabilit de expertiza contabilă este de 94,106.11 RON (a înscris cheltuieli fictive în cuantum de 90,620.92 RON, care au condus la diminuarea venitului net de la suma de 94,106.11 RON la suma de 21,194.00 RON), sustrăgându-se de la plata sumei de 39,057 RON, din care impozit pe venit în cuantum de 15,057 RON, contribuţie la asigurările sociale de sănătate în cuantum de 5,176 RON şi accesorii fiscale în cuantum de 18,824 RON,
- pentru anii 2010, 2011 şi 2012 nu a depus declaraţii de venit (formular 200), încălcând prevederile art. 83 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, care instituie obligaţia de a depune o declaraţie privind venitul realizat la organul fiscal competent, pentru fiecare an fiscal, până la data de 15 mai inclusiv a anului următor celui de realizare a venitului, fapt care a condus la sustragerea de la plata sumei de 216,983 RON, din care impozit pe venit în cuantum de 96,401 RON, contribuţie la asigurările sociale de sănătate în cuantum de 33,138 şi accesorii fiscale în cuantum de 87,445 RON,
- după finalizarea raportului de inspecţie fiscală nr. x/12.03.2015, a întocmit în fals registrul de încasări şi plăţi pentru perioada 2008-2012, consemnând doar o parte din veniturile realizate (consemnând venituri brute în cuantum de 995,601.00 RON, deşi veniturile brute reale erau în cuantum de 1,432,746.30 RON), iar apoi a prezentat registrul falsificat expertului contabil G., desemnat în dosarul civil nr. x/2015, al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, fapt care a condus la anularea parţială a raportului de inspecţie fiscală nr. x/12.03.2015, a deciziei de impunere nr. x/12.03.2015 şi a deciziei de impunere nr. x/23.03.2015,
- nu a solicitat înregistrarea în scopuri de TVA după depăşirea plafonul de scutire de 35.000 euro (prevăzut de art. 152 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal) şi, prin urmare, nu a calculat, nu a declarat şi nu a plătit TVA pentru operaţiunile economice desfăşurate în perioada 01.12.2008 - 31.12.2012, în cuantum de 1,307,592 RON, sustrăgându-se astfel de la plata TVA în cuantum de 239,378.34 RON.
În ce priveşte cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale, instanţa de apel a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie.
În concret, s-a reţinut că legea penală mai favorabilă aplicabilă este legea penală care nu mai conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, respectiv forma C. pen. aflată în vigoare în perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018, şi anume 26 iunie 2018, şi până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/30 mai 202, întrucât în acest interval de timp dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. nu pot fi aplicate, urmare a constatării neconstituţionalităţii acestora şi a lipsei de intervenţie a legiuitorului pentru modificarea lor, cu consecinţa inexistenţei vreunui caz de întrerupere a cursului prescripţiei, în conformitate cu Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanţei supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Astfel, instanţa de apel a constatat că este aplicabil termenul general de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. - respectiv 8 ani - termen stabilit când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani.
Pentru a aprecia în acest sens, instanţa de apel a avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul infracţiunii ce fac obiectul judecăţii, în forma legii penale mai favorabile, respectiv forma legii noi, acestea fiind cuprinse între 2 şi 8 ani închisoare.
Potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă la data săvârşirii infracţiunilor, în cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act.
În contextul celor arătate, Înalta Curte, în apel, a constatat că termenul general de prescripţie a răspunderii penale în prezenta cauză pentru infracţiunea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei A., a început să curgă, conform art. 154 alin. (2) din C. pen. de la data săvârşirii infracţiunii, fapta fiind comisă în perioada 1 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2012 şi pe cale de consecinţă, în privinţa infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată reţinută în sarcina inculpatei, termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit în luna decembrie 2020.
Examinând criticile formulate în recurs în casaţie, în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanţei supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, se constată că acestea au caracter nefondat. Astfel, prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată şi art. 5 din C. pen.
Printre altele, în considerentele hotărârii prealabile s-a arătat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.
Date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 întrucât o eventuală combinare a dispoziţiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.
Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.
Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunţate, referitoare la natura dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în general, şi a întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, în special, este incidentă şi în speţa de faţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a valorificat incidenţa prescripţiei generale a răspunderii penale, ca efect al adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, interpretând şi aplicând normele de drept penal pertinente în concordanţă cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menţionate.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept şi situaţia factuală definitiv reţinută prin hotărârea instanţei de apel şi care nu mai poate fi cenzurată de instanţa de casaţie, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile deduse judecăţii este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., de 8 ani şi a început să curgă pentru infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată la data de 31.12.2012, adică data consumării infracţiunii.
De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituţional, legea penală mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanţa de apel, respectiv C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripţie generală s-a împlinit, în cauză la data de 31.12.2020. Aşadar, soluţia de încetare a procesului penal este legală în raport de interpretarea obligatorie a instanţei supreme.
Cu privire la invocarea hotărârii pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 se reaminteşte că, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare, nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate.
Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât şi legislativ. Astfel, în cazul prescripţiei răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor, în raport cu încadrarea juridică a faptelor şi legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ şi interpretativ existent la data pronunţării deciziei.
Or, Hotărârea Curţii Europene de Justiţie, Marea Cameră, în cauza C-107/23, a fost pronunţată la data de 24 iulie 2023, ulterior pronunţării deciziei atacate cu prezentul recurs în casaţie, aşadar, legalitatea soluţiei de încetare din data de 13 iulie 2023 nu poate fi analizată în raport de această Hotărâre.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei penale nr. 233/A din data de 13 iulie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2018.
În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de parchet vor rămâne în sarcina statului.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată A., în cuantum de 170 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei penale nr. 233/A din data de 13 iulie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2018.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată A., în cuantum de 170 RON, rămâne în sarcina statului.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie declarat de către parchet, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2024.