Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2023
Asupra recursului în casaţie de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 172 din data de 12.05.2022, pronunţată în dosarul penal nr. x/2019 al Tribunalului Constanţa, s-a dispus:
"I. În temeiul art. 26 C. pen. din 1968 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968 şi art. 5 alin. (1) C. pen. condamnă inculpatul A. la pedeapsa de 6 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată.
Pedeapsa se execută în regim de detenţie, conform art. 57 C. pen. din 1969.
În baza art. 71 C. pen. 1968 interzice inculpatului A., ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c C. pen. 1968, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, precum şi dreptul de a fi asociat sau administrator al unei societăţi comerciale pe teritoriul României, pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 65 C. pen. din 1968 interzice inculpatului A., ca pedeapsă complementară, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c C. pen. 1968, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, precum şi dreptul de a fi asociat sau administrator al unei societăţi comerciale pe teritoriul României, pe o perioadă de 4 ani, după executarea pedepsei principale.
Constată că, potrivit art. 36 alin. (1) C. pen. din 1968, infracţiunea din prezenta cauză este concurentă cu infracţiunile de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005, pentru care inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale(fapte comise în perioada 08.07.2009-10.08.2010), prin sentinţa penală nr. 198/F/19.12.2013 pronunţată în dosarul penal nr. x/2013 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin decizia penală nr. 521/17.04.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală.
În baza art. 33 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1968 rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1968 contopeşte pedeapsa stabilită prin prezenta sentinţă, de 6 ani şi 6 luni închisoare cu pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c C. pen. 1968 pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale şi cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005, în pedeapsa cea mai grea, de 6 ani şi 6 luni închisoare, pe care o sporeşte cu 3 luni închisoare, în final inculpatul A. execută pedeapsa de 6 ani şi 9 luni închisoare, în regim de detenţie, conform art. 57 C. pen. din 1968.
În baza art. 35 alin. (3) C. pen. din 1968 rap. la art. 65 C. pen. din 1968 interzice inculpatului A., ca pedeapsă complementară, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c C. pen. 1968, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, precum şi dreptul de a fi asociat sau administrator al unei societăţi comerciale pe teritoriul României, pe o perioadă de 4 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., menţine măsura arestării preventive a inculpatului A. pe o durată de cel mult 60 de zile, urmând ca aceasta să fie verificată cel mai târziu până la data de 10.07.2022.
În baza art. 88 C. pen. din 1968 deduce din pedeapsa aplicată inculpatului A. perioada executată de la data de 27.02.2014 la data de 20.11.2017, precum şi perioada arestului preventiv din prezenta cauză, de la data de 13.03.2022 la zi.
Anulează liberarea condiţionată acordată inculpatului A., prin sentinţa penală nr. 2984/14.11.2017 pronunţată de Judecătoria Medgidia în dosarul penal nr. x/2017, definitivă prin necontestare, privind restul rămas neexecutat de 606 zile.
Anulează formele de executare emise în baza sentinţei penale nr. 198/F/19.12.2013 pronunţată în dosarul penal nr. x/2013 al Tribunalului Ilfov, definitivă prin decizia penală nr. 521/17.04.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală şi dispune emiterea unor noi forme de executare, la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.
II. În temeiul art. 48 C. pen. rap. art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen..(art. 26 C. pen. din 1968 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968 şi art. 5 alin. (1) C. pen.), art. 136 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 137 alin. (1), (2), (3) şi alin. (4) lit. d) C. pen. condamnă inculpata S.C. B. S.R.L. Valu lui Traian, jud. Constanţa (înregistrată sub nr. x/22.06.2010, CUI x/24.06.2010) la pedeapsa de 250.000 de RON amendă penală, (reprezentând 250 zile-amendă cu o valoarea a zilei - amendă de 1.000 RON), pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată.
În baza art. 136 alin. (3) lit. a) C. pen., art. 138 C. pen. şi art. 139 C. pen. aplică inculpatei S.C. B. S.R.L. Valu lui Traian, jud. Constanţa pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice.
Pedeapsa complementară începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, conform art. 138 alin. (4) C. pen.
Potrivit art. 498 alin. (2) C. proc. pen., la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa complementară a dizolvării, persoana juridică intră în lichidare.
În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, o copie a dispozitivului hotărârii judecătoreşti definitive se va comunica Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri judecătoreşti.
III. În baza art. 396 alin. (1) şi (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. încetează procesul penal având ca obiect săvârşirea de către inculpatul C. , a infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968 şi art. 5 alin. (1) C. pen., ca urmare a decesului inculpatului.
În baza art. 25 C. proc. pen., art. 397 C. proc. pen. raportat la 998 şi urm. vechiul C. civ., admite acţiunea civilă formulată de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa şi obligă inculpaţii A. şi S.C. B. S.R.L. Valu lui Traian, jud. Constanţa, în solidar, la plata către aceasta a sumei de 12.867.425 RON, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii, conform Codului de procedură fiscală, de la momentul producerii prejudiciului(25.10.2010) şi până la data achitării integrale a debitului, cu titlu de daune materiale.
În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., lasă nesoluţionată acţiunea civilă formulată faţă de inculpatul C. de către partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa.
În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., art. 397 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 249 C. proc. pen. menţine măsura sechestrului asigurător instituită prin ordonanţa nr. 161/P/2017 din data de 09.12.2019 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa asupra bunurilor aparţinând inculpaţilor A., S.C. B. S.R.L. Valu lui Traian, jud. Constanţa, până la concurenţa sumei de 12.867.425 RON, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii, datorate conform Codului de procedură fiscală, de la momentul producerii prejudiciului(25.10.2010) şi până la data achitării integrale a debitului, cu titlu de daune materiale.
În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., art. 397 alin. (5) C. proc. pen., menţine măsura sechestrului asigurător instituită prin ordonanţa nr. 161/P/2017 din data de 09.12.2019 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa asupra bunurilor aparţinând inculpatului C.. Măsura încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. (…)"
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Constanţa a constatat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa, înregistrat pe rolul acestei instanţe sub numărul de dosar x/2017, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor:
- C., pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, în modalitatea evidenţierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 alin. (1) C. pen.
- A., pentru comiterea complicităţii la infracţiunea de evaziune fiscală în modalitatea evidenţierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 alin. (1) C. pen.
- S.C. B. S.R.L., înregistrată sub nr. x/22.06.2010, CUI x/24.06.2010, pentru comiterea complicităţii la infracţiunea de evaziune fiscală în modalitatea evidenţierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, prevăzută de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.
La fila x se află certificatul de deces nr. x/01.04.2021 emis de DEP Slobozia din care reiese că, la data de 19.12.2020, a intervenit decesul inculpatului C..
Instanţa de fond a reţinut ca şi situaţie de fapt:
În perioada 06.07.2010 - 25.10.2010, inculpatul A., în calitate de administrator în fapt, în numele şi în realizarea obiectului de activitate al S.C. B. S.R.L., cu intenţie şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, l-a ajutat pe inculpatul C., administrator al S.C. D. S.R.L., să comită infracţiunea de evaziune fiscală în modalitatea evidenţierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale ori fictive, prin emiterea către acesta a mai multor facturi care nu aveau la bază operaţiuni reale şi care au fost înregistrate în evidenţa contabilă a S.C. D. S.R.L., cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat cu suma totală de 12.867.425 RON reprezentând impozit pe profit în cuantum de 5.146.970 RON şi TVA în cuantum de 7.720.455 RON, la producerea căruia a participat.
În perioada 06.07.2010 - 25.10.2010, inculpata S.C. B. S.R.L., prin A., care a acţionat în calitate de administrator în fapt, în numele şi în realizarea obiectului de activitate al societăţii, cu intenţie şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, l-a ajutat pe C., administrator al S.C. D. S.R.L., să comită infracţiunea de evaziune fiscală în modalitatea evidenţierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale ori fictive, prin emiterea către acesta a mai multor facturi care nu aveau la bază operaţiuni reale şi care au fost înregistrate în evidenţa contabilă a S.C. D. S.R.L., cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat cu suma totală de 12.867.425 RON reprezentând impozit pe profit în cuantum de 5.146.970 RON şi TVA în cuantum de 7.720.455 RON, la producerea căruia a participat.
În drept, instanţa de fond a constatat că fapta inculpatului A. întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de evaziune fiscală în modalitatea evidenţierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 alin. (1) C. pen.
Fapta inculpatei S.C. B. S.R.L., întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de evaziune fiscală în modalitatea evidenţierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 alin. (1) C. pen.
Împotriva sentinţei penale nr. 172 din data de 12.05.2022, pronunţată în dosarul penal nr. x/2019 al Tribunalului Constanţa, inculpatul A. a declarat apel.
În motivele de apel, inculpatul a solicitat, în principal, încetarea procesului penal în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., ca efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale în raport de noile decizii ale Curţii Constituţionale în această materie.
În subsidiar, a solicitat reindividualizarea pedepsei aplicate prin sentinţa instanţei de fond.
Prin decizia penală nr. 457/P/2023 din 5 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a admis apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 172 din data de 12.05.2022, pronunţată în dosarul penal nr. x/2019 al Tribunalului Constanţa, s-a desfiinţat în parte hotărârea penală atacată şi, pronunţând o nouă hotărâre conform regulilor privind judecata în fond, s-a decis:
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen.:
S-a încetat procesul penal faţă de inculpatul A., privind infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 48 C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen.
S-au înlăturat din cuprinsul hotărârii apelate dispoziţiile privind condamnarea inculpatului A. şi cele privitoare la concursul de infracţiuni, precum şi orice dispoziţii contrare prezentei decizii.
În baza art. 419 C. proc. pen., s-au exstins efectele apelului declarat în cauză şi faţă de intimata inculpată S.C. B. S.R.L.
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a decis:
S-a încetat procesul penal faţă de inculpata S.C. B. S.R.L., privind infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 48 C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen.
S-au înlăturat din cuprinsul hotărârii apelate dispoziţiile privind condamnarea inculpatei S.C. B. S.R.L., precum şi orice dispoziţii contrare prezentei decizii.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate, în măsura în care nu contravin prezentei.
Analizând calea de atac declarată de inculpatul A., instanţa de apel a reţinut că, în mod corect, a stabilit prima instanţă că sunt îndeplinite exigenţele impuse de dispoziţiile art. 396 alin. (2) C. proc. pen. pentru pronunţarea unei soluţii de condamnare, în ceea ce priveşte fapta pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată.
Procedând la analiza motivelor de apel, Curtea a examinat cu prioritate legea penală mai favorabilă aplicabilă inculpatului A., reţinând ca lege penală mai favorabilă potrivit dispoziţiilor art. 5 C. pen., noul C. pen., prin raportare la regimul sancţionator prevăzut de lege, având în vedere cele două decizii ale Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte prescripţia, anume 297/2018 şi 359/2022, precum şi aspectele statuate în decizia nr. 67 din data de 25.10.2022, prin care instanţa supremă a stabilit că "în dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.."
Examinând motivul de apel ce vizează intervenirea prescripţiei răspunderii penale, în raport de noile decizii la Curţii Constituţionale în această materie, la soluţionarea cauzei urmând a fi avută în vedere situaţia de fapt descrisă pe larg în cuprinsul hotărârii de primă instanţă, Curtea a reţinut, în primul rând, că activitatea infracţională a inculpatului A. s-a desfăşurat în perioada 06.07.2010 - 25.10.2010.
Aşadar, Curtea a constatat că în cauză este incidentă una din cauzele de împiedicare a exercitării acţiunii penale, respectiv prescripţia răspunderii penale, prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care, potrivit art. 153 alin. (1) din C. pen., înlătură răspunderea penală.
Infracţiunea dedusă judecăţii este pedepsită de legiutor cu închisoarea între 5 şi 11 ani, după aplicarea variantei agravante prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005.
Soluţia legislativă care prevedea întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen., a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, considerându-se că întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă, producându-şi efectele de o manieră completă, doar în condiţiile unei pârghii legale de încunoştiinţare a persoanei în cauză cu privire la debutul unui nou termen de prescripţiei.
Ulterior acestei decizii, Curtea Constituţională României a pronunţat şi Decizia nr. 358 din 26.05.2022, prin care a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituţionale, fiind clarificată natura juridică a Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a României, nefind aplicabilă instituţia prescripţiei speciale în perioada dintre cele două decizii, ca efect al înlăturării din fondul dispoziţiilor normative a aceleia care reglementa/dispunea/permitea întreruperea curgerii termenului prescripţiei generale a răspunderii penale, prevăzute/reglementate de art. 154 C. proc. pen.
Drept urmare, Curtea a constatat că faţă de apelantul inculpat nu mai poate fi angajată răspunderea penală, ca efect al incidenţei prescripţiei răspunderii penale.
În aceste condiţii, termenul de prescripţie a răspunderii penale prevăzut prin dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen. (10 ani), se calculează în raport cu data comiterii infracţiunii reţinută în sarcina inculpatului, astfel cum a fost redată anterior, fiind împlinită în cursul lunii octombrie 2020.
Observând că termenul de prescripţie a răspunderii penale, aşa cum a fost reţinut, s-a împlinit, fără a fi fost în mod legal întrerupt, instanţa de apel a pronunţat o soluţie de încetare a procesului penal, întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. faţă de apelantul inculpat.
Totodată, Curtea a reţinut că, la termenul de judecată din data de 16.03.2023, intimata inculpată S.C. B. S.R.L., a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 419 C. proc. pen. ce reglementează efectul extensiv al apelului, şi în consecinţă să se pronunţe şi în ceea ce o priveşte o soluţie de încetare a procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei penale.
Astfel, instanţa de apel a avut în vedere că intimata inculpată a fost trimisă în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 raportat art. 48 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., în mod corect apreciindu-se de către judecătorul din cadrul instanţei de fond că şi faţă de aceasta sunt îndeplinite exigenţele impuse de art. 396 alin. (2) C. proc. pen. pentru pronunţarea unei soluţii de condamnare.
Activitatea infracţională a S.C. B. S.R.L., s-a desfăşurat în perioada 06.07.2010 - 25.10.2010.
Şi faţă de intimata inculpată instanţa de apel a stabilit ca lege penală mai favorabilă noul C. pen., având în vedere aceleaşi considerente menţionate în cazul apelantului inculpat A..
Astfel, în raport de aceste elemente, Curtea a constatat că situaţia juridică a intimatei inculpate este identică cu cea a inculpatului A., relativ la împlinirea termenului de prescripţie, motiv pentru care a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 419 C. proc. pen., care statuează că, instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.
Aşadar, în baza aceloraşi temeiuri reţinute cu ocazia analizei intervenirii prescripţiei răspunderii penale faţă de apelantul inculpat, a pronunţat o soluţie de încetare a procesului penal în baza ar. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi faţă de intimata inculpată, termenul de prescripţie a răspunderii penale fiind împlinit de asemenea în cursul lunii octombrie 2020.
Referitor la solicitarea procurorului ce vizează prioritizarea dreptului Uniunii Europene, având ca şi consecinţă lipsa de aplicabilitate a Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a reţinut că în prezenta chestiune prevalează dreptul naţional, întrucât în cuprinsul hotărârilor Taricco II, se menţionează că ipoteza învederată instanţei de către reprezentantul Ministerului Public în materia infracţiunilor de fraudă gravă contra bugetului de stat, în sensul neaplicării dispoziţiilor interne în materie de prescripţie, poate fi aplicată numai în măsura în care o atare soluţie nu ar determina o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii faptei.
Drept urmare, Curtea a reţinut că principiul legalităţii impune judecătorului să interpreteze de o manieră strictă dispoziţiile legii penale, fiind imperativă - în ce priveşte principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor- aplicarea retroactivă a dispoziţiilor legii penale mai favorabile, aşa încât nu se poate aprecia că există o incompatibilitate între dreptul Uniunii Europene şi aplicarea legii naţionale, respectiv a legii penale mai favorabile în materia prescripţiei răspunderii penale, ca urmare a examinării incidenţei art. 155 alin. (1) C. pen. în interpretarea Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 si nr. 358/2022.
Împotriva deciziei penale nr. 457/P/2023 din 5 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA - Serviciul Teritorial Constanţa a formulat cerere de recurs în casaţie, la data de 19.05.2023, invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
S-a arătat că, în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., privind infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 48 C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., precum şi faţă de inculpata S.C. B. S.R.L., privind infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 48 C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen.
În dezvoltarea motivului de recurs în casaţie, s-a făcut referire la instituţia prespcripţiei răspunderii penale şi Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, respectiv la Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, susţinându-se că înlăturarea termenului special de prescripţie, ca urmare a Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel national şi nu doar pentru infracţiunile de corupţie şi spălarea banilor, ci a tuturor infracţiunilor, cu excepţia celor imprescriptibile, menţionându-se, totodată, că această înlăturare a termenului special de prescripţie nu reprezintă voinţa legiuitorului.
Motivele mai conţin consideraţii teroretice referitoare la necesitatea aplicării dreptului Uniunii Europene, precizându-se că legătura cauzei cu dreptul Uniunii Europene, este dată de obiectul acesteia, respectiv săvârşirea unor infracţiuni de fraudă contra bugetului Uniunii Europene, fenomen infracţional pe care România s-a obligat să îl combată prin tratatele la care a devenit parte odată cu aderarea la Uniunea Europeană.
Avându-se în vedere atât jurisprudenţa CJUE (cauzele Tarico I şi II şi Euro Box Promotion), considerentele Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi jurisprundenţa constantă şi unanimă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în perioada 2018 - 2022, s-a apreciat că instanţa de apel trebuia să facă aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene privind neaplicarea deciziilor Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie menţionte anterior, care au generat o impunitate sistemică pentr comiterea unor infracţiuni pe care România s-a angajat în faţa Uniunii Europene să le combată eficient.
În baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., procurorul a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanţa de apel.
Analizând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA - Serviciul Teritorial Constanţa, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:
Cu titlu prealabil subliniază că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, examinând exclusiv legalitatea deciziei recurate (art. 477 C. proc. pen.).
Astfel, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.
Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.
Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
În speţă, recurenta solicită să fie casată decizia instanţei de apel, în principal, pentru că principiul supremaţiei dreptului UE impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestuia şi să lase neaplicată orice reglementare sau practică naţională care este contrară unei dispoziţii de drept a Uniunii. Este vorba despre Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale.
Incidenţa Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
În raport de problematica juridică relevată de recurentă (greşita încetare a procesului penal prin aplicarea unei decizii a ICCJ, respectiv a două decizii pronunţate de CCR) şi de argumentele prezentate (preeminenţa dreptului Uniunii faţă de dreptul intern), se impune menţiunea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recunoaşte, pe deplin şi fără rezerve, supremaţia dreptului Uniunii, şi, în limitele competenţelor legitime, aplică cu prevalenţă, dispoziţiile acestuia. Astfel, instanţa supremă urmăreşte ca, prin valorificarea interpretărilor date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare, CJUE) în deciziile pronunţate, să le asigure eficienţa practică, ţinând seama, în mod corespunzător, de domeniul de aplicare al acestora.
Preliminar analizei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că obiectul pe fond al cauzei îl constituie infracţiuni prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, care face parte din Secţiunea a 41-a "Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene".
Astfel, ratione materiae, acestea pot face obiectul examenului de conformitate cu interpretarea dată de CJUE în jurisprudenţa sa, cel mai recent în cauza C-107/23 din 24.07.2023. Hotărârea pronunţată în această cauză a fost generată de o sesizare cu o cerere de decizie preliminară făcută de o instanţă din România, vizând interpretarea dispoziţiilor dreptului intern care reglementează materia prescripţiei răspunderii penale, în legătură cu principiile legalităţii incriminării şi pedepsei şi regimul aplicării legii penale mai favorabile, prin prisma respectării dreptului Uniunii, a art. 325 alin. (1) din TFUE, art. 49 alin. (1) din Cartă, art. 2 din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (par. 73-74 din Hotărâre).
Înalta Curte de Casaţi şi Justiţie reţine că, potrivit art. 19 alin. (1) şi (3) lit. b) din TUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asigură interpretarea dreptului Uniunii, respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor.
Oferind reperele necesare înţelegerii procedurii prevăzută de art. 267 din TFUE, Curtea de Justiţie notează că aceasta e întemeiată pe o separare clară a funcţiilor între statele naţionale şi Curte, şi că instanţa naţională este singura competentă să constate şi să aprecieze situaţia de fapt din litigiul naţional, precum şi să interpreteze şi să aplice dreptul naţional (pct. 76 din Hotărârea C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi şi alţii, C-158/21, EU:C:57, pct. 61, Hotărârea din 21 martei 2023, Mercedes-Benz Group, C-100/21, EU:C:2023:229, pct. 59).
Prin urmare, CJUE furnizează elemente de interpretare a dreptului Uniunii, în coordonatele fixate de instanţa de trimitere, necesare pentru soluţionarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunţe (pct. 23 din Hotărârea din 5 decembrie 2017, Cauza C-42/17, Marea Cameră; Hotărârea din 5 iulie 2016, Ognyanov, C-614/14, EU:C:2016:514, pct. 16), în cazul infracţiunilor de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Raportând datele obiectului cauzei pe fond la limitele trasate prin interpretarea făcută de CJUE în Hotărârea C-107/23 din 24.07.2023, se constată că prezintă relevanţă, în special, punctele 95-138 din Hotărâre, din secţiunea "obligaţiile ce revin instanţelor". În esenţă, sunt reamintite principii şi orientări din jurisprudenţa anterioară, cu accent pe:
- obligaţia de a interpreta reglementările naţionale conform dreptului Uninii şi de a lăsa neaplicate, la nevoie, dispoziţii sau practici naţionale contrare acestuia în cazul fraudelor grave care aduc atingere intereselor financiare ale UE -pct. 95,97,98,99 (aspect cu care ICCJ este, în principiu, în acord, însă în limitele ce vor fi arătate);
- efectul direct al art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF -pct. 96 (aspect de necontestat).
În egală măsură şi consecventă jurisprudenţei anterioare, Curtea de la Luxemburg pune accent pe obligaţia instanţelor de a verifica dacă, lasând neaplicate decizii sau practici naţionale, drepturile fundamentale se mai bucură de protecţie, aşa cum cere Carta şi principiile de bază ale dreptului Uniunii -pct. 100-101 (aspect cu care, de asemenea, ICCJ este în acord).
În continuare, CJUE prezintă interpretarea făcută de instanţa de trimitere principiilor legalităţii infracţiunilor şi pedepselor şi a aplicării retroactive a legii penale mai favorabile şi concluzionează că efectele unei decizii a Curţii Constituţionale se limitează la perioada ulterioară publicării ei în Monitorul oficial (pct. 122), iar instanţele naţionale ar fi obligate "să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile ce permite punerea in discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare".
Înalta Curte reţine că ansamblul considerentelor Hotărârii CJUE, reliefează omisiuni şi informaţii neconforme ale instanţei de trimitere care au influenţat procesul de interpretare, aspect important în contextul în care în jurisprudenţa sa instanţa de la Luxemburg a subliniat că îi revine obligaţia "de a lua în considerare, în cadrul repartizării competenţelor între instanţele Uniunii şi instanţele naţionale, contextul factual şi normativ, astfel cum este definit în decizia de trimitere, în care se încadrează întrebările respective" (Hotărârea din 26 octombrie 2017, Argenta Spaarbank, C-39/16, EU:C:2017:813, pct. 38, Cauza C42/17 "Taricco 2", pct. 24)".
Informaţiile şi explicaţiile instanţei de trimitere neconforme
Înalta Curte constată că sub trei aspecte (cel puţin) informaţiile şi explicaţiile instanţei de trimitere sunt incomplete sau neconforme:
1) - explicaţiile vizând efectele pe care le produce o decizie de neconstituţionalitate în dreptul intern (pct. 105-106, 113 din cererea de hotărâre preliminară);
2) - oferirea unei interpretări proprii, izolate şi contrară jurisprudenţei obligatorii a ICCJ (Decizia 67/2022) şi CCR prin care neagă natura şi regimul juridic al situaţiei analizate, ca fiind o succesiune de legi penale în timp, cu incidenţa inerentă a legii penale mai favorabile (pct. 95-96, 105, 121 din cererea de hotărâre preliminară);
3) - omisiunea de a furniza toate elementele ce configurează natura şi regimul normelor care reglementează legalitatea incriminării şi pedepselor în dreptul nostru. Pe cale de consecinţă, Hotărârea CJUE nu se referă la standardul de protecţie circumscris interdicţiei aplicării retroactive/ultraactive a legii penale mai severe, principii esenţiale atât în dreptul Uniunii cât şi în jurisprudenţa CEDO.
În procesul de evaluare a conformităţii normelor cu dreptul Uniunii, folosind informaţiile şi explicaţiile instanţei de trimitere, CJUE reţine următoarele:
"Contrar standardului naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale, care, potrivit instanţei de trimitere, se limitează la neutralizarea efectului de întrerupere al actelor de procedură efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, şi 30 mai 2022, data intrării în vigoare a O.U.G nr. 71/2002, standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) ar permite, cel puţin în anumite cazuri, neutralizarea efectului de întrerupere al unor acte de procedură efectuate chiar şi înainte de 25 iunie 2018, dar după intrarea în vigoare a C. pen. la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioadă mai mare de patru ani" (pct. 122).
Totodată, în acelaşi context argumentativ, vorbind despre standardul naţional de protecţie al drepturilor fundamentale şi folosind informaţiile şi interpretările oferite de instanţa de trimitere, CJUE conchide [folosind sintagma "În consecinţă..."] că instanţele naţionale nu pot, ca în cazul infracţiunilor de fraudă gravă ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul de protecţie referitor la principiul aplicării legii penale mai favorabile (lex mitior) pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale (pct. 124 din Hotărâre).
În primul rând, este de reţinut că, în ceea ce priveşte deciziile Curţii Constituţionale, efectele acestora se aplică nu doar în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea în Monitorul oficial, (facta futura), aşa cum a explicat instanţa de trimitere, ci şi situaţiilor juridice pendinte şi, în mod excepţional, unor situaţii care au devenit facta praeterita, în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituţie şi a jurisprudenţei dezvoltate pe marginea acestuia de către Curtea Constituţională (Decizia nr. 847 din iulie 2008, Decizia nr. 26 din 3 martie 2016).
Curtea Constituţională a stabilit că decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 605 din 14 august 2008).
Aşadar, o normă juridică care a fost declarată neconstituţională s-a bucurat doar anterior de prezumţia de conformitate cu Constituţia, ulterior unui astfel de moment, însă, respectiva normă nemaiputând fi valorificată juridic în niciun fel, deoarece ar conduce la consfinţirea ultraactivităţii acesteia, contrar oricărei prevederi legale. În consecinţă, orice cauză în care este incidentă o decizie a Curţii Constituţionale admisă este considerată pendinte până la finalizarea procesului penal. În acest sens, Curtea Constituţională a subliniat că excepţia de neconstituţionalitate nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, (deci unor situaţii viitoare ipotetice), întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret.
Curtea Constituţională a mai reţinut că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia (cauze pendinte), în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes (Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 525 din 2 august 2007; Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 74 din 31 ianuarie 2007; Decizia 126 din 3 martie 2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 11 martie 2016).
Explicaţiile furnizate de către instanţa de trimitere cu privire la întinderea duratei neutralizării efectului de întrerupere al actelor de procedură, potrivit interpretării constituţionale tradiţionale din dreptul intern, şi legătura directă a acesteia cu standardul naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale sunt echivoce şi, prin urmare, neconforme.
În al doilea rând, informaţiile neconforme oferite de instanţa de trimitere cu privire la calificarea normelor care reglementează legalitatea incriminării şi legalitatea sancţiunilor penale, activitatea legii penale şi a principiilor adiacente, a condus şi la ignorarea efectului aplicării ultraactive/retroactive a legii penale mai severe, principii de bază ale dreptului Uniunii şi jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului (în continuare, CtEDO).
Interdicţia aplicării retroactive a legii penale mai severe în procesul penal, în cazul unei succesiuni de legi penale în timp
Acest principiu este unul fundamental, fiind prevăzut în Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului (în art. 7), şi Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (art. 49), documente care interzic aplicarea legii penale mai severe. Conceptul este unul esenţial, adiacent principiului legalităţii incriminării şi sancţiunilor penale, indisolubil legat de statul de drept. Acesta din urmă este, la rându său, valoare primară pe care se întemeiază Uniunea (art. 2 TUE). În dreptul intern, art. 15 alin. (2) din Constituţie, precum şi art. 1, 2 şi 5 din C. pen., cuprind dispoziţii exprese în acest sens şi interzic aplicarea legii penale mai severe în caz de conflict de legi penale în timp.
Efectele anihilării Deciziilor Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 67/2022 a ICCJ ar fi ultraactivitatea legii penale, respectiv a art. 155 alin. (1) C. pen. în configurarea anterioară scoaterii lui din fondul normativ, sau aplicarea retroactivă a aceloraşi prevederi pentru perioada anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, în forma actuală a textului.
Stabilind că prevederile iniţiale ale art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale, Curtea Constituţională a consfinţit dispariţia totală a acestuia din ordinea juridică internă. Altfel spus, între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul oficial a Deciziei nr. 297 a CCR) şi 30 mai 2022 (data publicării O.U.G. nr. 71/2022) nu a mai existat niciun caz de întrerupere a termenelor de prescripţie a răspunderii penale.
În continuare, în scopul de a acoperi acest vid, prin O.U.G. nr. 71/2022 a fost modificat C. pen., şi în cuprinsul art. 155 alin. (1) a fost reglementată, în conţinut, instituţia întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale. Norma astfel modificată începând cu 30 mai 2022 conţine dispoziţii mai severe, deoarece până la această dată nu exista niciun caz de întrerupere al termenului prescripţiei răspunderii penale, pe când, în noua configurare juridică, cursul acesteia se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.
În aceste condiţii, cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în forma O.U.G. nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022. Acestea nu pot fi aplicate retroactiv în cauzele pendinte, întrucât nu au natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă.
Jurisprudenţa CJUE este fără echivoc în sensul că "acest principiu fundamental al dreptului Uniunii [principiul securităţii juridice] impune, pe de o parte, ca normele de drept să fie clare şi precise şi, pe de altă parte, ca aplicarea lor să fie previzibilă pentru justiţiabili, mai ales atunci când ele pot produce consecinţe defavorabile. Principiul menţionat constituie un element esenţial al statului de drept, care este identificat la articolul 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât şi ca valoare comună statelor membre (pct. 114 din Hotărâre, precum şi Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C:2017:236, punctele 161 şi 162, precum şi Hotărârea din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul şi Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, punctele 136 şi 223).
Una dintre hotărârile relevante cu privire la această problematică este cea pronunţată în Cauza C42/17 ("Taricco 2"), în care CJUE a reţinut că "principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a nu aplica dispoziţiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripţiei (obligaţie stabilită anterior de Curte în "Taricco 1") se aduce atingere principiului legalităţii incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii" (pct 60).
Explicaţiile cu privire la Cartă [articolul 52 alin. (3)] confirmă că dreptul recunoscut la articolul 49 vizând protecţia drepturilor fundamentale, are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare precum cel garantat de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar art. 7 din Convenţie interzice, în mod absolut, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în dezavantajul persoanei în cauză. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" (Del Rio Prada împotriva Spaniei, Marea Cameră, pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52).
Principiul neretroactivităţii legii penale mai severe se aplică atât dispoziţiilor care definesc infracţiunile (Vasiliuskas împotriva Lituaniei, MC, pct. 165-166) cât şi celor care stabilesc pedepsele (Jamil împotriva Franţei, pct,.34-36; M împotriva Germaniei, pct. 123, 135-137; Gurguchiani împotriva Spaniei, pct. 32-44), iar obligaţia de a aplica, dintre mai multe norme penale, pe cea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile persoanei acuzate, constituie o clarificare a normelor referitoare la succesiunea legilor penale, care este conformă cu un alt element esenţial al articolului 7 [din CEDO], şi anume previzibilitatea sancţiunilor (Hotărârea Scoppola împotriva Italiei, par 108).
"Aplicarea unei pedepse mai severe pentru simplul motiv că aceasta era prevăzută la momentul săvârşirii infracţiunii ar determina o aplicare în detrimentul persoanei acuzate a normelor care guvernează succesiunea legilor penale în timp. Aceasta ar echivala cu ignorarea oricărei modificări legislative favorabile persoanei acuzate, intervenită înainte de hotărâre, şi cu continuarea aplicării unor pedepse pe care statul şi colectivitatea pe care o reprezintă le consideră în prezent excesive" (ibidem).
Într-o altă cauză, Curtea de la Strasbourg a constatat, de asemenea, că a fost încălcat art. 7 din Convenţie întrucât aplicarea retroactivă a Codului [penal] din 2003 [în raport de codul anterior din anul 1976] a fost în detrimentul reclamanţilor în ceea ce priveşte impunerea pedepselor, astfel încât nu se poate afirma că aceştia au beneficiat de garanţii efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe" (Hotărârea din 18 iulie 2013, Maktouf şi Damjanovic împotriva Bosniei şi Herţegovina, par 70).
Calificarea normelor şi a regimului acestora are incidenţă directă asupra legalităţii infracţiunilor şi pedepselor
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fundamentat Decizia nr. 67/2022, în principal, pe principiul legalităţii incriminării, consfiinţind caracterul de normă de drept material celei care reglementează materia prescripţiei răspunderii penale, aşa cum este recunoscut, în mod tradiţional, în doctrină, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, sau a instanţelor judecătoreşti, cu consecinţele specifice ce decurg din art. 7 CEDO, art. 49 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.
Prescripţia răspunderii penale este reglementată în Partea generală a C. pen. şi cuprinde totalitatea normelor în dispoziţiile art. 153 din C. pen. (prescripţia răspunderii penale), art. 154 din C. pen. (termenele de prescripţie a răspunderii penale), art. 155 din C. pen. (întreruperea cursului prescripţiei penale) şi art. 156 din C. pen. (suspendarea cursului prescripţiei penale). Aşadar, instituţia juridică a prescripţiei penale cuprinde domeniul de aplicare şi excepţiile de la acesta, termenele în care poate interveni şi modalitatea de calcul al acestora, întreruperea şi suspendarea cursului acestor termene şi efectele împlinirii termenului de prescripţie, fiind dispoziţii de drept material în integralitate.
Din această perspectivă, separarea regimului aplicabil actelor întreruptive de prescripţie de restul elementelor acesteia (celor dintâi atribuindu-li-se caracter de drept procesual) ar fi forţată şi nesusţinută de argumente juridice, contrară unei jurisprudenţe consolidate, cel mai recent exprimată de către instanţa supremă prin Decizia nr. 67/2022, prin care au fost explicitate efectele de drept material ale întreruperii cursului prescripţiei, constând în modificarea regimului răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul poate exercita, în mod legal, dreptul de a trage la răspundere penală.
Consecinţa includerii în dreptul naţional a normelor în materia prescripţiei răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării rezidă în obligaţia autorităţilor judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă.
Legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor este un principiu fundamental atât în dreptul intern, cât şi în dreptul Uniunii şi în jurisprudenţa CtEDO. Acesta implică cerinţe privind accesibilitatea şi previzibilitatea în ceea ce priveşte definirea infracţiunii şi stabilirea pedepsei (par. 104 din Hotărârea CJUE C-107/23 din 24.07.2023; cauzele CtEDO Cantoni împotriva Franţei, pct. 29, Kafkaris impotriva Cirpului, pct. 140, Del Rio Prada impotriva Spaniei, pct. 91).
În privinţa protecţiei drepturilor fundamentale, hotărârile fac referire la respectarea drepturilor garantate de Cartă şi la principiile generale ale dreptului Uniunii (pct. 101 cauza C-107/23 din 24.07.2023; Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, EU:C:2019:30, pct. 33, Hotărârea din 21 dcembrie 2021, euro Box Promoton şi alţii, C-357/19, C-378/19, C-547/19 şi C-840/19, EU:C:22021:1034, pct. 204). Or, art. 52 alin. (3) din Cartă prevede în mod expres că "În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată".
Prin mai multe hotărâri, CJUE subliniază, în mod constant, că cerinţele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securităţii juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esenţial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uninii, cât şi ca valoare comună statelor membre (pct. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, pct 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul şi Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, pct. 136 şi 223).
Dreptul justiţiabilului de a putea şti în ce condiţii se poate angaja răspunderea sa penală şi ce sancţiune riscă, a fost circumscris condiţiei previzibilităţii legii penale, în jurisprudenţa instanţelor europene.
Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor (cauza Kafkaris împ. Ciprului, pct. 141).
Prin jurisprudenţa sa, CtEDO sancţionează interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aseasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52].
Subliniind importanţa ca normele de drept să fie clare şi precise, iar aplicarea lor să fie previzibilă, mai ales atunci când ele pot produce consecinţe defavorabile, CJUE afirmă că aceste cerinţe constituie o expresie specifică a principiului securităţii juridice (par. 114).
Obligaţia de a garanta recuperarea eficientă a resurselor proprii ale Uniunii nu poate exonera o instanţă de a asigura respectarea drepturilor fundamentale garantate de Cartă, atunci când se pune problema unor infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, deoarece dispoziţiile Cartei nu au o valoare inferioară celei a art. 325 alin. (1) din TFUE (Hotărârea Kolev, punctele 68 şi 71, Hotărârea Dzivev, punctul 33, şi Hotărârea Euro Box Promotion, punctul 204).
În cauza pendinte, dreptul fundamental este cel prevăzut de art. 49 alin. (1) din Cartă (teză ultimă), care interzice atât ultraactivitatea unei legi care a ieşit din fondul activ şi care este mai severă (respectiv aprecierea că sunt incidente cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei ulterior datei de 25 iuie 2018 în procesele care nu s-au încheiat), cât şi aplicarea retroactivă a unei legi penale mai severe (art. 155 C. pen., în conţinutul prev. de O.U.G. nr. 71/2022).
În mod inevitabil, pentru a respecta legalitatea aplicării sancţiunilor penale în procesele în curs, este incidentă instituţia legii penale mai favorabile, care este corolarul principiului neretroactivităţii legii penale mai severe.
De altfel, principiul aplicării legii penale mai favorabile, face parte, de asemenea, din dreptul primar al Uniunii. Curtea de Justiţie arată, în jurisprudenţa sa, că aplicarea legii penale mai favorabile se întemeiază pe constatarea că legiuitorul şi-a schimbat optica "fie cu privire la calificarea penală a faptelor, fie cu privire la pedeapsa care trebuie aplicată unei infracţiuni". În Hotărârile din 7 august 2018, Clergeau şi alţii, C-115/17, EU:C:2018:651, pct. 26; din 6 octombrie 2016, Paoletti şi alţii, C-218/15, EU:C:2016:748, pct. 25 şi din 3 mai 2005, Berlusconi şi alţii, C-387/02, C-391/02 şi C-403/02, EU:C:2005:270, pct. 68 şi 69, Curtea a statuat că acest principiu decurge din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre şi, în consecinţă, trebuie să fie considerat ca făcând parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii pe care instanţa naţională trebuie să le respecte atunci când aplică dreptul naţional. Astfel, Curtea indică faptul că principiul lex mitior se aplică normelor de drept material în aceste cauze.
În continuare, trebuie analizat dacă o decizie a Curţii Constituţionale care consfinţeşte neconstituţionalitatea totală a unei norme de drept material în materie penală poate fi considerată ca încadrându-se într-o "modificare legislativă", în sensul dreptului Uniunii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţa de trimitere a comunicat o altă informaţie neconformă Curţii de Justiţie.
În paragraful 39 al Hotărârii, Curtea de Justiţie a UE reţine că "potrivit instanţei de trimitere, situaţia caracterizată prin lipsa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală nu rezultă dintr-un act care să reflecte voinţa legiuitorului (...). Or, principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile ar fi aplicabil numai în cazul succesiunii în timp a unor legi adoptate de legiuitor".
Înalta Curte constată că intervenţia legiuitorului delegat (Guvernul României) prin O.U.G nr. 71/2022 privind modificarea C. pen., prin care reglementează instituţia întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale, dând conţinut art. 155 alin. (1) C. pen., contrazice flagrant alegaţiile instanţei de trimitere.
Aşa cum a fost menţionat anterior, efectul constatării neconstituţionalităţii art. 155 C. pen., este scoaterea definitivă a acestuia din ordinea juridică, ulterior publicării deciziei în Monitorul oficial. Acest fapt echivalează, din punct de vedere material, cu o modificare a legii, caracter consfinţit prin decizii ale Curţii Constituţionale. Astfel, instanţa de contencios constituţional statuează că odată constatată "lipsa de conformitate cu legea superioară, Constituţia, lipseşte de efecte juridice actul normativ, sancţiunea aplicată vizând exclusiv îndepărtarea actului din fondul activ al dreptului" (pct. 80, Decizia nr. 68/2017 a Curţii Constituţionale; în acelaşi sens, Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, pct. .73 din Decizia nr. 358/2022).
De altfel, această interpretare este conformă şi cu jurisprudenţa CtEDO în care, analizând dacă a fost respectat art. 7 din Convenţie, a analizat incidenţa unei decizii de neconstituţionalitate ca şi cum ar fi fost o modificare legislativă, deci o"succesiune a legilor în timp" (Hotărârea din 12 iulie 2016, Ruban împotriva Ucrainei (CE:ECHR:2016:0712JUD000892711, par. 41-46).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, indiferent de modalitatea de abordare a acestei problematici de drept, în cauză este inerentă analiza succesiunii de legi penale în timp, în raport de conţinutul modificat al art. 155 alin. (1) C. pen., de la momentul intrării în vigoare a noului cod şi până în prezent, urmare modificării aduse prin O.U.G. nr. 71/2022.
Drept urmare, indiferent de optica analizată şi de soluţia împărtăşită, dreptul Uniunii protejează, prin art. 49 alin. (1) din Cartă, de o interpretare arbitrară. Instanţa nu va putea anihila, sub niciun temei, respectarea principiului legalităţii incriminării şi pedepselor, şi nici a principiilor ce derivă direct din acesta, respectiv interdicţia ultraactivităţii sau retroactivităţii unei legi penale mai severe într-o cauză ce se află în curs de judecată.
Schimbarea intempestivă a jurisprudenţei consolidate ar conduce la încălcarea art. 7 din CEDO
În urma pronunţării Deciziei nr. 358/2022 de către Curtea Constituţională, instanţele judecătoreşti au pronunţat, în mod constant, soluţii de încetare a procesului penal acolo unde se împlinise termenul general de prescripţie. Aşadar, ulterior acestei date, s-a înregistrat o practică judiciară generalizată cu privire la efectul concret al acesteia. De altfel, această practică vine într-o continuitate, fără întrerupere, a jurispudenţei naţionale privitor la modalitatea de aplicare a legii penale în caz de succesiune de legi penale în timp.
CtEDO sancţionează, din perspectiva previzibilităţii, orice interpretare în defavoarea acuzatului (in malam partem) atunci când această interpretare rezultă dintr-un riviriment imprevizibil al jurisprudenţei (Dragotoniu şi Militaru-Pridhorni împotriva României, pct. 39-48). Or, situaţia juridică pe care ar crea-o schimbarea modalităţii de evaluare şi aplicare a instituţiei succesiunii de legi penale în timp, s-ar concretiza într-o astfel de schimbare intempestivă în defavoarea acuzaţilor.
Mai mult, anihilarea prevederilor Deciziilor CCR şi ÎCCJ numai în cazul infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale UE, ar conduce la un arbitrariu fără precedent, ajungându-se în acest fel ca în unele cauze, pentru infracţiuni de altă natură decât cele de fraudă cu fonduri europene dar de aceeaşi gravitate sau chiar sporită, să se beneficieze de înlăturarea răspunderii penale, deseori în cadrul aceluiaşi proces, şi chiar în cazul aceluiaşi inculpat, atunci când există o pluralitate de infracţiuni.
Nu se poate vorbi de un risc sistemic de impunitate creat de Deciziile CCR, în condiţiile în care legislaţia naţională prevede un termen de prescripţie de 8 sau 10 ani, mult peste termenele minime prevăzute de art. 12 din Directiva PIF.
Sancţiunile penale pentru fraudele împotriva intereselor financiare ale UE sunt, fără îndoială, efective şi disuasive, ca atare. Este de necontestat că, teoretic, termenele generale de prescripţie sunt adecvate în condiţiile în care depăşesc (spre dublu) termenele propuse de Directiva europeană.
Intervalele de timp de 8 sau 10 ani sunt, chiar şi fără raportarea la termenele de prescripţie specială, suficiente pentru a asigura echilibrul dintre obligaţia pe care statul român şi-a asumat-o de a combate eficient acţiunile ilicite îndreptate împotriva intereselor financiare ale UE, pe de o parte, şi drepturile persoanei acuzate de comitere a unei astfel de infracţiuni, pe de altă parte.
Este adevărat că dreptul Uniunii impune instanţei naţionale să lase neaplicate dispoziţii legale sau practici naţionale, însă nu în orice condiţii. Un standard dublu de regim sancţionator aplicabil persoanelor care săvârşesc infracţiuni ar fi incompatibil cu principiile pe care este fundamentat statul de drept
Principiul statului de drept presupune securitate juridică, respectiv încrederea legitimă a destinatarilor în efectele dispoziţiilor legale în vigoare şi în modul lor de aplicare, astfel încât orice subiect să îşi poată determina, în mod previzibil, conduita (Decizia CCR nr. 390/2021, pct. 86).
Instanţele judecătoreşti nu pot ca, de la caz la caz, să lase neaplicate prevederi legale sau decizii obligatorii ale CCR ori ÎCCJ, după cum nu pot da valoare juridică proprie şi nici conţinut propriu-zis unor noţiuni ca "risc sistemic de impunitate", sau "fraudă gravă intereselor financiare ale UE", ori "cauze a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autorităţi" dacă acestea nu au o reglementare legală, pentru că într-o asemenea situaţie s-ar deschide calea arbitrariului. Instanţele trebuie să se limiteze la conţinutul prevederilor legale, urmare transpunerii Directivei PIF prin Legea nr. 283/2020, respectiv Legea nr. 234/2022, în corpul Secţiunii a 41-a "Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene", din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
Problematica limitelor interpretării judiciare a unor norme de incriminare se subsumează standardului privitor la previzibilitatea legii penale. Curtea de la Strasbourg vorbeşte, în jurisprudenţa sa, despre caracterul previzibil în mod rezonabil al interpretării judiciare, deoarece "Justiţiabilul trebuie să poată şti, pornind de la formularea dispoziţiei relevante şi, după caz, cu ajutorul interpretării ei de către instanţe sau beneficiind de asistenţă judiciară, ce fapte şi omisiuni angajează răspunderea sa penală şi ce pedeapsă riscă pentru acestea" (cauzele CtEDO Cantoni împotriva Franţei, pct. 29; Kafkaris impotriva Cirpului, pct. 140; Del Rio Prada impotriva Spaniei, pct. 79). Or, un astfel de standard ar fi anihilat printr-o interpretare extinsă şi imprevizibilă a legii penale în defavoarea acuzatului, ori prin analogie.
Pronunţându-se cu privire la un astfel de potenţial comportament din partea judecătorilor, CCR a conchis că "În măsura în care unele instanţe judecătoreşti lasă neaplicate din oficiu dispoziţii naţionale pe care le consideră ca fiind contrare dreptului european, în vreme ce altele aplică aceleaşi reglementări naţionale, considerându-le conforme dreptului european, standardul de previzibilitate al normei ar fi puternic afectat, ceea ce ar genera o gravă insecuritate juridică şi, implicit, încălcarea principiului statului de drept" (pct. 86 din Decizia nr. 390/2021).
Separaţia puterilor în stat (legislativă, executivă şi judecătorească) este, de asemenea, element esenţial al statului de drept, potrivit art. 1 alin. (4) din Constituţie. Aceasta implică interdicţia pentru oricare dintre cele trei puteri de a intra în domeniul de competenţă al celeilalte. Instanţele judecătoreşti nu pot, astfel, exercita atributul de legiuitor pozitiv sau negativ.
ÎCCJ nu a înţeles, de altfel, că dreptul Uniunii ar încuraja astfel de comportamente. Cu atât mai puţin, dreptul Uniunii ar impune anihilarea unor norme din dreptul intern în orice condiţii. În Cauza C42/17 ("Taricco 2"), Curtea de Justiţie ia în considerare opinia instanţei de trimitere (din Italia) care afirmă că "nu poate defini conţinutul concret al condiţiilor în care ar trebui să lase neaplicate aceste dispoziţii, şi anume în ipoteza în care acestea ar împiedica aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă, fără a încălca limitele impuse marjei sale de apreciere de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor" (pct. 50).
Or, este evident că un asemenea risc evidenţiat de jurisprudenţa CJUE se regăseşte şi în cazul instanţei supreme.
Prevederile legii care guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor faţă de lege, îi limitează atribuţiile exclusiv la identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi adaptarea la faptele jurdice pe care le-a stabilit" fiindu-i interzisă competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu" (pct. 44 Decizia CCR nr. 265/2014, în acelaşi sens, Decizia nr. 838/2009).
Încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat este sancţionată de Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 68/2017, în cadrul căreia comportamentul neconstituţional a vizat arogarea de către reprezentanţii autorităţii judecătoreşti a atribuţiei aparţinând puterii legislative, prin depăşirea competenţelor lor legal recunoscute (pct. 120 din Decizie).
În aceleaşi coordonate, referindu-se la comportamentul în afara cadrului constituţional, CCR a statuat că interpretarea contra legem făcută de instanţe echivalează cu "a permite judecătorului să legifereze", ceea ce a fost sancţionat drept neconstituţional (pct. 55 Decizia nr. 265/2014).
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, aşa cum CJUE evidenţiază "atunci când răspunde la întrebări preliminare, revine Curţii [de Justiţie] obligaţia de a lua în considerare, în cadrul repartizării competenţelor între instanţele Uniunii şi instanţele naţionale, contextul factual şi normativ, astfel cum este definit în decizia de trimitere, în care se încadrează întrebările respective" (Hotărârea din 26 octombrie 2017, Argenta Spaarbank, C-39/16, EU:C:2017:813, pct. 38, Cauza C42/17 "Taricco 2", pct. 24), o primă concluzie care se poate trage este aceea că, în hotărârile preliminare, hotărâtor este cadrul fixat de instanţa de trimitere. Această concluzie se desprinde atât din paragraful de mai sus, cât mai ales din parcursul considerentelor Hotărârii din cauza C-107/23 din 24.07.2023. În privinţa acesteia, ÎCCJ a identificat şi analizat omisiunile şi informaţiile neconforme furnizate de către instanţa de trimitere, cu efect de distorsiune în actul inferenţial şi, pe cale de consecinţă, în interpretarea, în ansamblu, a normelor (raţionament corect din punct de vedere juridic, dar cu erori de ordin factual).
Cea de-a doua concluzie este că dreptul Uniunii nu impune instanţei naţionale să lase neaplicate Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, şi nici dispoziţii legale sau practici naţionale în orice condiţii.
Observând că, deşi CJUE vorbeşte despre posibilitatea de a da dreptului naţional o interpretare conformă dreptului Uniunii chiar prin îndepărtarea de la jurisprudenţa unei instanţe superioare, limitează, totuşi, această posibilitate la interdicţia ca acest lucru să se facă prin interpretări contra legem faţă de dreptul naţional (Hotărârea din 4 martie 2020, Telecom Italia, C-34/19, EU:C:2020:148, pct. 59 şi 60), şi Hotărârea din 4 mai 2023, ANI, C-40/21, EU:C:2023:367, pct. 71).
Cea de-a treia concluzie este în sensul că drepturile fundamentale nu pot fi mai puţin importante decât interesele financiare ale UE. Altfel spus, interesele financiare ale Uniunii nu pot fi protejate cu preţul încălcării drepturilor fundamentale, a principiilor primare din dreptul penal român şi dreptul internaţional.
Cea de-a patra concluzie este în sensul că drepturile protejate de Carta Drepturilor Fundamentale ale UE nu pot fi interpretate de către instanţa supremă într-un mod care să restrângă conţinutul acestora.
Cea de-a cincea concluzie este în sensul că ÎCCJ nu poate aplica un standard dublu de regim sancţionator persoanelor care săvârşesc infracţiuni, deoarce ar fi incompatibil cu principiile pe care este fundamentat statul de drept. De altfel, posibilitatea de a alege şi/sau combina legea pe care o preferă în caz de succesiune de legi penale în timp, îi este prohibită judecătorului, Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţională, interzicând sub sancţiune de neconstituţionalitate, crearea printr-un astfel de procedeu, a unei lex tertia.
Cea de-a şasea concluzie Standardul intern de protecţie a drepturilor fundamentale nu periclitează supremaţia, unitatea şi efectivitate dreptului Uniunii. Primul argument rezidă în identitatea valorilor protejate de CEDO, Carta DFUE, jurisprudenţa dezvoltată pe marginea acestora şi cele din dreptul intern. De asemenea, prin termenele de prescripţie prevăzute de dreptul intern (de 8 sau 10 ani), chiar fără raportarea la prescripţia specială, cât şi prin limitele de pedeapsă a închisorii prescrise de legiuitor, obiectivele prevăzute în Directiva PIF sunt protejate. Potrivit acestora, în cazul infracţiunilor împotriva intereselor finciare ale Uniunii, statele trebuie să prevadă niveluri de sancţiuni cu "efect de descurajare", respectiv "norme corespunzătoare referitoare la prescripţie necesar combaterii actvităţilor ilegale pe seama intereselor financiare ale Uniunii", cerinţe, pe deplin, satisfăcute.
Cea de-a şaptea concluzie Chiar şi în condiţiile înlăturării răspunderii penale prin aplicarea prescripţiei generale, nu se pune problema absolvirii totale de răspundere a inculpaţilor, în condiţiile în care, în toate cazurile, este antrenată răspunderea civilă în scopul recuperării prejudiciilor. Totodată, în astfel de cauze, rămân incidente măsurile de confiscare a instrumentelor şi produsului infracţiunii sau a bunurilor rezultat al acestora, perspectivă din care nu se poate spune că interesul public este neglijat.
Cea de-a opta concluzie Instanţa supremă este ţinută ca, atunci când soluţionează cauze cu incidenţă în materia combaterii fraudei împotriva intereselor financiare ale UE, să respecte, pe deplin, dreptul Uniunii în toate componentele sale, atât din perspectiva art. 325 alin. (1) din TFUE, cât şi a respectării Cartei DFUE, care nu are o valoare inferioară. De altfel, chiar Directiva PIF subliniază, în partea introductivă care o fundamentează (pct. 28,31), că "efectul de descurajare urmărit prin aplicarea sancţiunilor penale necesită o atenţie deosebită în ceea ce priveşte respectarea drepturilor fundamentale. Prezenta Directivă respectă drepturile fundamentale şi principiile consacrate, în special, de Carta DFUE, cu precădere dreptul (...) la un proces echitabil, principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor".
Cea de-a noua concluzie Relativ la respectarea drepturilor fundamentale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că standardul de protecţie al aplicării legii penale mai favorabile (mitior lex), atribuit dreptului intern prin Hotărârea C-107/23 din 24.07.2023, este, în realitate, şi standard de protecţie al drepturilor fundamentale în dreptului Uniunii, precum şi standard de protecţie al CEDO, aşa cum rezultă din jurisprudenţa precitată, circumscris tradiţiilor constituţionale ale acelor state care califică prescripţia răspunderii penale ca fiind o instituţie de drept material. Acest principiu este consfiinţit la nivel de tratat, art. 67 din TFUE prevăzând că "Uniunea constituie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, cu respectarea drepturilor fundamentale şi a diferitelor sisteme de drept şi tradiţii juridice ale statelor membre". Totodată, art. 52 alin. (4) din Cartă prevede că "În măsura în care prezenta cartă recunoaşte drepturi fundamentale, aşa cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradiţiile menţionate".
Cea de-a zecea concluzie Punând în balanţă necesitatea protejării intereselor financiare ale UE şi respectarea drepturilor fundamentale, aşa cum sunt recunoscute în dreptul Uniunii şi relevate de jurisprudenţa precitată, fără a înclina în favoarea uneia în detrimentul celeilalte, raportat şi la dispoziţiile legale şi jurisprudenţa obligatorie din dreptul intern, care respectă litera şi spiritul Directivei PIF, a Convenţiei, precum şi a tratatelor UE şi a Cartei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine incidenţa Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 67/2022 pronunţată de instanţa supremă - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Rezumând datele speţei la aspectele evidenţiate, în limitele procesuale menţionate şi respectând liniile de interpretare trasate de dreptul european prin jurisprudenţa CJUE, respectiv a CtEDO, Înalta Curte constată că argumentele invocate de parchet în susţinerea cererii de recurs în casaţie sunt nefondate.
Răspunderea penală a inculpaţilor pentru faptele de complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală în modalitatea evidenţierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive a fost înlăturată, ca efect al împlinirii termenului de prescripţie, cum în mod corect a constatat instanţa de apel.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative din art. 155 alin. (1) C. pen. circumscrisă sintagmei "oricărui act de procedură în cauză", întrucât era lipsită de previzibilitate şi, totodată, contrară principiului legalităţii incriminării (paragraful 31).
Această decizie a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanţa de contencios constituţional a sancţionat unica soluţie legislativă reglementată prin dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (aspect statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, paragraful 61). Referirea la soluţia legislativă cuprinsă în C. pen. anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68, 70) şi aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (paragraful 72).
De la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, "fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale", rămânând incidente termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, paragraful 73, 74).
În scopul de a acoperi acest vid, prin O.U.G. nr. 71/2022 a fost modificat C. pen., şi în cuprinsul art. 155 alin. (1) a fost reglementată, în conţinut, instituţia întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale. Norma astfel modificată prevede întreruperea cursului prescripţiei prin îndeplinirea oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.
Prin decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.. Această interpretare reconfirmă jurisprudenţa CCR, precum şi jurisprudenţa instanţelor privitor la modalitatea de interpretare şi aplicare a legii în caz de succesiune de legi penale în timp.
În consecinţă, având în vedere aspectele reţinute, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 şi până la adoptarea O.U.G. nr. 71/2022, constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenţei unui caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie prevăzute de art. 154 din C. pen.
Raportat la pedeapsa prevăzută de lege pentru sancţionarea infracţiunii prevăzute de art. 48 C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. (închisoarea de la 5 şi 11 ani), termenul de prescripţie incident în cauză (10 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. b) şi data săvârşirii faptelor inculpaţilor A. şi S.C. B. S.R.L. (06.07.2010 - 25.10.2010), răspunderea penală este înlăturată începând cu data de 25.10.2020.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa împotriva deciziei penale nr. 457/P/2023 din data de 5 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2019, privind pe intimaţii inculpaţi A. şi S.C. B. S.R.L..
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie, vor rămâne în sarcina statului.
În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi, în cuantum de câte 680 RON, se plătesc din fondul Ministerului Justiţiei.
În temeiul art. 491 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 273 alin. (1), (2), (4) şi 5 C. proc. pen., onorariul cuvenit mandatarului-practician în insolvenţă E.., în sumă de 2000 RON, precum şi cheltuielile efectuate cu deplasarea cuvenite practicianului în insolvenţă, în sumă de 1109,13 se vor plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa împotriva deciziei penale nr. 457/P/2023 din data de 5 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2019, privind pe intimaţii inculpaţi A. şi S.C. B. S.R.L..
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.
Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi, în cuantum de câte 680 RON, se plătesc din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul cuvenit mandatarului-practician în insolvenţă E.., în sumă de 2000 RON, se plăteşte din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cheltuielile efectuate cu deplasarea cuvenite practicianului în insolvenţă E.., în sumă de 1109,13 se decontează din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2023.
OPINIE CONCORDANTĂ ÎN PRIVINŢA SOLUŢIEI
Consider că recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa împotriva deciziei penale nr. 457/P/2023 din data de 5 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2019, privind pe intimaţii inculpaţi A. şi S.C. B. S.R.L., se impune a fi respins ca nefondat, dar pentru alte considerente decât cele prezentate în opinia principală, motive pe care nu le îmbrăţişez, apreciind că aplicarea hotărârii pronunţate de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 PPU -Lin, în prezenta cauză, s-ar fi putut realiza în baza caracterului obligatoriu al acestor hotărâri şi a principiul colaborării loiale între instanţele naţionale şi CJUE, însă, doar în măsura în care decizia atacată ar fi fost pronunţată ulterior hotărârii CJUE, pentru următoarele considerente.
Critica formulată de către recurent prin intermediul acestei căi extraordinare de atac a vizat, în esenţă, greşita încetare a procesului penal dispusă de către instanţa de apel ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, caz de casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
Motivele invocate în cererea scrisă au vizat faptul că instanţa de apel nu era obligată să facă aplicarea deciziei nr. 328/2022 a Curţii Constituţionale a României, privind modul de interpretare a prevederilor art. 155 C. pen., cauza vizând infracţiuni prin care se aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, caz în care trebuia să se valorifice principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene.
Suplimentar, în susţinerea recursului în casaţie, ulterior admiterii în principiu, recurentul a invocat aplicabilitatea în cauză a Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în data de 24 iulie 2023.
Consider că invocarea hotărârii preliminare se circumscrie unui argument suplimentar în susţinerea criticilor privind aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi, ca atare, se încadrează în limitele devolutive conturate de art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit căruia instanţa de recurs este îndrituită să examineze cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie.
Cu toate acestea, reţinând natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare se poate realiza doar prin raportare la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate.
Hotărârea Curţii Europene de Justiţie, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, a fost pronunţată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate, aşadar, legalitatea soluţiei de încetare din data de 30 martie 2023 nu poate fi analizată în raport de această decizie.
La momentul pronunţării deciziei atacate, în raport de calificarea în dreptul naţional a instituţiei prescripţiei ca fiind o instituţie de drept substanţial, chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanţa supremă prin Decizia nr. 67/2022, era incident principiului legii penale mai favorabile.
Cu privire la principiul autorităţii de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât şi în sistemele juridice naţionale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat constant asupra necesităţii ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu mai poată fi puse în discuţie (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepţia situaţiei în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 şi Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).
Mai mult, Curtea a statuat în sensul că, principiul cooperării nu impune unei instanţe naţionale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătoreşti care a dobândit autoritate de lucru judecat şi să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, Hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04) şi că principiile echivalenţei şi efectivităţii nu se opun "ca o instanţă naţională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în cadrul unei acţiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menţionată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunţate în cadrul unor acţiuni de natură administrativă" (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoş Constantin Târşia, C-69/14).
În concluzie, analiza privind cazul de recurs în casaţie se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunţării deciziei în apel, instanţa nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.