Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea din 25 mai 2023 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2023, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpatul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale a României.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut următoarele:
Prin cererea formulată, petentul condamnat A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 426 lit. a)-i) C. proc. pen.. din cauza limitării condiţiilor textului de lege care nu respectă dispoziţiile prevăzute în Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului Bakrina contra Rusiei din data de 17.05.2016, prin care s-a arătat că deficienţa fundamentală în cadrul procesului care justifică anularea unei hotărâri definitive şi obligatorii include şi erori de judecată, încălcări grave ale procedurii, abuzul de putere, erori vădite în aplicarea dreptului material sau orice alte motive puternice care decurg în interesul justiţiei.
S-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Raportând dispoziţiile anterior menţionate la solicitarea formulată de către inculpatul A., Curtea de Apel Ploieşti a constatat că deşi petentul aduce în discuţie anumite texte din Constituţia României pe care art. 426 C. proc. pen.. nu le-ar respecta, în realitate cererea acestuia nu reprezintă o veritabilă critică privind neconstituţionalitatea textului de lege învederat, ci o nemulţumire a sa referitoare la presupusa insuficienţă a cazurilor pentru care se poate formula calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, astfel cum este aceasta prevăzută de lege lata în C. proc. pen.
Prin urmare, s-a constatat că, în mod vădit, se relevă caracterul inadmisibil al solicitării inculpatului A..
Împotriva încheierii din 25 mai 2023 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2023, a formulat recurs inculpatul A..
Prin motivele de recurs, în esenţă, recurentul A. a susţinut că, la data formulării cererii privind sesizarea Curţii Constituţionale, erau întrunite toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului şi sesizarea instanţei de contencios constituţional cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
Examinând încheierea recurată, în raport cu motivele invocate de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care au legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".
Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor patru cerinţe:
- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale;
- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi 3, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
În aplicarea acestui text de lege, instanţa de judecată realizează o verificare sub aspectul realizării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal, căci verificarea admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate de către judecătorul în faţa căruia este ridicată are ca efect evitarea încărcării inutile a Curţii Constituţionale şi eliminarea încercărilor de tergiversare nejustificată a cauzelor aflate pe rolul instanţelor.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
În ceea ce priveşte existenţa unei legături efective între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, prin decizia nr. 443/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală (nepublicată) s-au reţinut următoarele: "Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 916/16.12.2014)."
Referitor la condiţia ca excepţia de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că dosarul în care a fost invocată excepţia are ca obiect contestaţia în anulare formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 821 din data de 30.06.2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti (prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 49 din 25 februarie 2021 pronunţată de Tribunalul Prahova), fiind invocat cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen.. Prin motivele de contestaţie în anulare, inculpatul a solicitat să se dispună încetarea procesului penal în ceea ce priveşte infracţiunile de operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice (art. 365 C. pen.) şi alterarea integrităţii datelor informatice (at. 362 C. pen.). Sub acest aspect, inculpatul a criticat încadrarea juridică reţinută prin sentinţa penală nr. 49 din data de 25 februarie 2021 pronunţată de Tribunalul Prahova, rămasă definitivă prin decizia împotriva căreia a fost formulată contestaţia în anulare, considerând că a fost condamnat pe nedrept cu privire la infracţiunile de operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice, prev. de art. 365 C. pen. şi de alterarea integrităţii datelor informatice, prev. de art. 362 C. pen.
În susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, recurentul a arătat că dispoziţiile art. 426 lit. a)-i) C. proc. pen.. sunt contrare prevederile art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1), (2) şi 3 art. 24 alin. (1) şi (2) din Constituţia României şi art. 6 paragraful 1-3, art. 13 şi art. 17 din Conveţia Europeană a Drepturilor Omului, din cauza limitării condiţiilor textului de lege care nu respectă dispoziţiile prevăzute în Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului Bakrina contra Rusiei din data de 17.05.2016, prin care s-a arătat că deficienţa fundamentală în cadrul procesului care justifică anularea unei hotărâri definitive şi obligatorii include şi erori de judecată, încălcări grave ale procedurii, abuzul de putere, erori vădite în aplicarea dreptului material sau orice alte motive puternice care decurg în interesul justiţiei.
Înalta Curte constată că, în speţă, recurentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. a)-i) C. proc. pen.., cu toate că, cererea de contestaţie în anulare a fost întemeiată doar pe cazul reglementat de art. 426 lit. b) C. proc. pen.. În situaţia în care calea extraordinară de atac ar fi fost întemeiată şi pe prevederile art. 426 lit. a), c)-i C. proc. pen.., recurentul ar fi justificat un interes în invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a acestor din urmă dispoziţii, textele de lege considerate neconstituţionale putând avea, astfel, o înrâurire în speţă.
Cu privire la cazul de contestaţie în anulare invocat de recurent, prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen.. (când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal), Înalta Curte constată că acest caz a fost invocat doar formal, întrucât, în realitate, inculpatul critică încadrarea juridică reţinută prin sentinţa penală nr. 49 din data de 25 februarie 2021 pronunţată de Tribunalul Prahova, rămasă definitivă prin decizia împotriva căreia a fost formulată contestaţia în anulare, însă astfel de critici nu pot fi analizate prin prisma cazul de contestaţie în anulare invocat.
Potrivit C. proc. pen., contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunţate cu încălcarea normelor procesual penale. Contestaţia în anulare este o cale de retractare, instanţa care a pronunţat hotărârea cu încălcarea legii, anulând-o în scopul înlăturării erorilor de procedură în legătură cu exercitarea drepturilor procesuale ale părţilor sau persoanei vătămate, ori a celor referitoare la instanţa de judecată. Prin reglementarea strictă a erorilor de procedură care pot justifica exercitarea contestaţiei în anulare se urmăreşte, pe de o parte, respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive, iar, pe de altă parte, respectarea securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive (care interzice rejudecarea unor aspecte avute deja în vedere de către instanţa de judecată).
În acest context, se constată că motivele formulate de recurent (cu privire la încadrarea juridică reţinută de instanţa de fond şi menţinută de cea de apel) nu se circumscriu cazului reglementat de art. 426 lit. b) C. proc. pen.., fiind incompatibile cu actuala reglementare a contestaţiei în anulare, astfel de critici putând fi analizate în cursul cercetării judecătoreşti, de către instanţa de fond sau cea de apel.
Cu toate că recurentul a făcut trimitere la prevederile art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1), (2) şi 3 art. 24 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, Înalta Curte constată că, în cauză, nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textului de lege (art. 426 lit. b) C. proc. pen..), dorindu-se, în realitate, o modificare a dispoziţiilor care reglementează judecata în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.
În concluzie, având în vedere că, în cauza de faţă, nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 25 mai 2023 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2023.
Conform prevederilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va fi obligat recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Potrivit dispoziţiilor art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 340 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 25 mai 2023 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2023.
Obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 340 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2023.