Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2023
Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală 67/09.03.2020 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2015, referitor la inculpatul A. s-au dispus următoarele:
În temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a 2-a din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de constituire grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (2) din C. pen.
În temeiul art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul A., la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.
În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe o perioadă de 3 ani, în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. c).
În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., i s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) din C. pen.
În temeiul art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 a fost condamnat inculpatul A. la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani.
I s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) din C. pen., pe o perioadă de 2 ani.
În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., i s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) din C. pen.
În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare, la care s-a adăugat 1/3 din cealaltă pedeapsă, inculpatul urmând a executa pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare.
În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară rezultantă, respectiv interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) din C. pen. pe o perioadă de 3 ani.
În baza art. 45 alin. (5) şi (3) lit. a) din C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie rezultantă, respectiv interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) din C. pen.
În temeiul art. 72 alin. (1) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi a arestului la domiciliu, de la data de 26.05.2015 până la data de 25.06.2015.
În temeiul 404 alin. (4) lit. d) din C. proc. pen. raportat la art. 33 din Legea 656/2002, s-a dispus confiscarea specială a suprafeţei de 56 ha de plantaţie viticolă, aflată în prezent în proprietatea S.C. B. S.R.L. de pe raza localităţii Zăbrani, plantaţie care a făcut obiectul cererii de modificare a datelor în Registrul plantaţiilor viticole nr. 7516/01.11.2013.
În temeiul art. 397 din C. proc. pen. raportat la art. 1349 şi următoarele din C. civ., s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Consiliul Local al Comunei Zăbrani şi, în consecinţă, a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 110.250 euro, reprezentând prejudiciul cauzat UAT Consiliul Local Zăbrani.
În temeiul art. 397 alin. (2)-(4) din C. proc. pen. raportat la art. 249 din C. proc. pen., s-a dispus menţinerea măsurilor asigurătorii luate de procuror prin Ordonanţa din 08 iunie 2015, respectiv sechestrul asigurător luat asupra următoarelor bunuri imobile: 22 imobile aparţinând inculpatului A. (din care 2 construcţii cu teren aferent şi 20 terenuri extravilane); 23 imobile aparţinând inculpatului C. (din care 2 apartamente, 1 teren intravilan cu construcţii, un teren intravilan şi 19 terenuri extravilane); 2 imobile (teren extravilan) aparţinând inculpatului D.; 1 imobil (teren extravilan) aparţinând inculpatului E.; menţinerea măsurilor asigurătorii luate de procuror prin Ordonanţa din data de 30 iulie 2015, prin care s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra unui număr de 9 imobile (teren extravilan) aparţinând inculpatei S.C. F. S.R.L. şi indisponibilizarea sumelor de bani (în RON şi valută) din conturile bancare ale inculpatelor S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L. şi S.C. H. S.R.L.; menţinerea măsurii asigurătorii luată de procuror prin Ordonanţa din data de 02 decembrie 2015, prin care s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunului imobil-plantaţie de viţă de vie, formată din butaşi şi sistem de susţinere, de pe suprafaţa de 56 ha, pe teritoriul administrativ al comunei Zăbrani, aflată în proprietatea S.C. B. S.R.L..
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, inculpaţii A., I., E., D. şi C., precum şi părţile civile Agenţia de Plăţi şi Intervenţii în Agricultură şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad.
Prin decizia penală nr. 142/A din data de 28 ianuarie 2021 pronunţată în Dosarul nr. x/2015, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., Curtea de Apel Timişoara a dispus următoarele:
În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de către inculpaţii A. şi I. Petru împotriva sentinţei penale nr. 67 din data de 9 martie 2020 pronunţate de Tribunalul Arad în Dosarul x/2015
În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, inculpaţii E., D. şi C., precum şi de către părţile civile Agenţia de Plăţi şi Intervenţii în Agricultură şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
A desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată, după cum urmează:
Cu privire la inculpatul A.:
L-a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzute de art. 367 alin. (1) din C. pen.
A menţinut pedeapsa aplicată de prima instanţă, de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000.
A menţinut pedeapsa aplicată de prima instanţă, de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.
A aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de-a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) din C. pen., pe o durată de 3 ani, pe lângă fiecare pedeapsă principală.
În baza art. 65 alin. (1) a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, pe lângă fiecare pedeapsă principală, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) din C. pen.
În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 4 luni închisoare (pedeapsa cea mai grea de 3 ani + 1/3 din celelalte pedepse).
În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) din C. pen., pe o perioadă de 3 ani.
În baza art. 45 alin. (5) şi (3) lit. a) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) din C. pen.
Împotriva acestei decizii, contestatorul condamnat A. a formulat contestaţie în anulare.
Prin decizia penală nr. 87/CA din 23 martie 2023, Curtea de Apel Timişoara a respins, ca nefondată, cererea de suspendare a procesului penal formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara.
În temeiul art. 432 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 426 lit. b) din C. proc. pen., a admis contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva deciziei penale nr. 142/A din data de 28 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. x/2015.
A desfiinţat, în parte, decizia penală nr. 142/A din 28 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara şi, implicit, sentinţa penală nr. 67 din data de 09 martie 2020 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2015, în latură penală, cu privire la acest inculpat şi numai în ceea ce priveşte infracţiunea de constituirea unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) din C. pen. şi, rejudecând apelul în aceste limite:
A descontopit pedeapsa rezultantă de 4(patru) ani şi 4(patru) luni de închisoare aplicată inculpatului A. şi a repus în individualitatea lor pedepsele componente, respectiv:
- pedeapsa de 1 (unu) an de închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) din C. pen.
- pedeapsa de 3(trei) ani de închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000;
- pedeapsa de 3(trei) ani de închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.
A înlăturat sporul de pedeapsă de 1 an şi 4 luni de închisoare aplicat în urma contopirii.
În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a-II-a din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen., astfel cum a fost interpretat prin deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzute de art. 367 alin. (1) din C. pen., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.
În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatului A. respectiv:
- pedeapsa de 3(trei) ani de închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000;
- pedeapsa de 3(trei) ani de închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 din C. pen.
A aplicat pedeapsa cea mai grea, de 3(trei) ani de închisoare, la care a adăugat un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 1(unu) an de închisoare, inculpatul urmând a executa pedeapsa rezultantă de 4(patru) ani de închisoare, în regim de detenţie.
A anulat Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 97 din data de 28.01.2021 emis de Tribunalul Arad în baza sentinţei penale nr. 67 din data de 09.03.2020 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia penală nr. 142/A din 28 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara şi a dispus emiterea unui nou mandat în conformitate cu prevederile prezentei hotărâri.
A menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei penale atacate, care nu contravin prezentei hotărâri.
Împotriva deciziei penale nr. 87/CA din 23 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Timişoara, la data de 21 aprilie 2023.
În motivarea cererii de recurs în casaţie formulate, procurorul a susţinut că în speţă este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., întrucât în mod greşit instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal cu privire la infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzute de art. 367 alin. (1) din C. pen.
Pentru a pronunţa decizia penală nr. 87/CA din 23 martie 2023, instanţa a luat în considerare interpretarea dată prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 şi a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că în cazul prescripţiei răspunderii penale instanţa de contencios constituţional a pronunţat două decizii contradictorii (nr. 297/2018 şi nr. 358/2022).
Infracţiunea ce face obiectul cauzei este una dintre infracţiunile care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, întrucât inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru infracţiunile de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) din C. pen., de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, iniţiativa constituirii grupului infracţional organizat aparţinându-i chiar inculpatului A., iar scopul constituirii grupului a fost tocmai comiterea de infracţiuni prin care s-a adus atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, prin fraudarea fondurilor provenind din Fondul European de Garantare în Agricultură, fonduri destinate sprijinirii planurilor individuale de restructurare/reconversie viticolă.
Principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept a Uniunii.
A precizat că prescripţia răspunderii penale în ceea ce priveşte infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) din C. pen., de care este acuzat inculpatul A., a fost întreruptă prin mai multe acte de procedură, respectiv prin ordonanţa din data de 22.05.2015, prin care s-a dispus, printre altele, efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de acesta inclusiv sub aspectul infracţiunii menţionate, inculpatului fiindu-i aduse la cunoştinţa faptele pentru care este cercetat, prin ordonanţa din data de 26 mai 2015, prin care a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de inculpat şi prin ordonanţa din data de 27 noiembrie 2015 privind extinderea urmăririi penale şi punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002.
Totodată, a precizat că, pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat săvârşită în perioada 2011-2015, termenul de prescripţie generală a răspunderii penale, de 5 ani, prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. a început să curgă din 2015, fiind întrerupt succesiv la 22.02.2015, 26.05.2015, 27.11.2015, de fiecare dată începând să curgă un nou termen de prescripţie.
Prin urmare, fiind întrerupt cursul prescripţiei anterior pronunţării şi publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 518/25.06.2018, nu mai este incidentă situaţia de vid legislativ stabilită prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 565/09.06.2022.
În sprijinul acestei interpretări, a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale privind aplicarea retroactivă a dispoziţiilor legale prin care anumite infracţiuni au fost declarate imprescriptibile (Deciziile nr. 511/2013 şi 341/2014), din care rezultă că, în cazul normelor care reglementează prescripţia, principiul aplicării legii penale mai favorabile poate fi pus în balans cu cerinţele echităţii substanţiale.
Totodată, a subliniat distincţia pe care o face Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la aplicarea art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile între normele privind prescripţia şi cele care definesc infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează. Astfel, dacă nu este pusă în discuţie posibilitatea de a sancţiona fapte cu privire la care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit, neaplicarea celei mai favorabile interpretări a legii în materie nu pune probleme din perspectiva art. 7 din Convenţie (Decizia din data de 22 septembrie 2015, cauza Borcea c. României, par. 64-67).
Curtea Europeană de Justiţie consideră că neutralizarea efectului temporal al întreruperii termenului de prescripţie poate crea un risc sistemic de impunitate în cauzele privind fraude grave aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. În acest caz, instanţa internă trebuie să lase neaplicată legea internă privind reducerea termenului prescripţiei speciale, cu excepţia cazului în care neaplicarea legii interne mai favorabile determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii. Faptul că legiuitorul naţional prelungeşte un termen de prescripţie cu aplicare imediată inclusiv pentru fapte imputate care nu sunt încă prescrise nu aduce, în principiu, atingere principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor - deciziile din cauzele C-105/14 (Taricco I) şi C-42/17 (Taricco II).
A apreciat că, deşi prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept material, instituţia întreruperii prescripţiei reprezintă în esenţă unul dintre efectele actelor de procedură, acte realizate în cursul procesului penal de către organele judiciare. Acest fapt rezultă inclusiv din aceea că în cuprinsul Deciziei nr. 358/2022 (par. 67) Curtea Constituţională tratează în mod distinct cele două instituţii. Având în vedere natura ei, întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale este guvernată de principiul aplicării imediate a legii care guvernează actele de procedură. Ca urmare, orice act de procedură întocmit în intervalul de timp situat până la data de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) a produs efectul juridic prevăzut de dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale.
A mai precizat că, în Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, EU:C: 1964:66, p. 1158-1160), Curtea a stabilit principiul supremaţiei dreptului comunitar, înţeles în sensul în care consacră prevalenţa acestui drept asupra dreptului statelor membre. În această privinţă, Curtea a constatat că instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii, acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea statelor menţionate de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice, o măsură unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul CEE norme de drept naţional, indiferent de natura acestora, altfel existând riscul ca acest drept să îşi piardă caracterul comunitar şi ca fundamentul juridic al Comunităţii înseşi să fie pus în discuţie. Or, în acest context faptic şi normativ, a considerat evident că, prin prisma jurisprudenţei CJ.U.E. (cauzele Taricco I şi II şi Euro Box Promotion) şi având în vedere Ordonanţa dispusă ca urmare a numeroaselor sesizări cu acelaşi obiect (respectiv întrebările dacă neaplicarea Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale ar fi conformă dreptului comunitar şi dacă lăsarea neaplicată a prevederilor naţionale în materie de prescripţie aduce atingere art. 49 paragraful 1 teza ultimă din Carta drepturilor fundamentale), pentru evitarea riscului sistemic de impunitate este necesară aplicarea legislaţiei naţionale privind prescripţia specială a răspunderii penale, făcându-se abstracţie de interpretarea dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 297/2018.
Prin urmare, în cauzele care vizează interesele financiare ale Uniunii Europene (infracţiuni de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, corupţie, evaziune fiscală şi contrabandă), potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, deciziile instanţei constituţionale care afectează aceste interese devin inaplicabile.
Faţă de aspectele dezvoltate pe larg în cererea scrisă aflată la dosar, a apreciat că în cauză nu se impunea constatarea încetării procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripţie, întrucât, dând prevalentă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspecţilor/inculpaţilor şi să constate că termenul de prescripţie specială nu s-a împlinit în prezenta cauză, cu atât mai mult cu cât, în considerarea Deciziei CJUE din data de 21.12.2021, Completul de 5 Judecători al ICCJ a lăsat neaplicată o altă decizie a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 417/2019, considerând ca ar fi generat un risc sistemic de impunitate (Decizia penală nr. 41, pronunţată la data de 07.04.2022 în Dosarul x/2018 al I. C. civ..J).
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 19 mai 2023, când s-a stabilit termen la data de 28 iunie 2023, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen.
Prin încheierea din data de 28 iunie 2023, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Timişoara împotriva deciziei penale nr. 87/CA din data de 23 martie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală şi a fost trimisă cauza Completului C1 în vederea judecării cererii de recurs în casaţie.
Analizând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie se poate exercita exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive de legalitate expres şi limitativ prevăzute de legea procesual penală. Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
În acest context, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate nici remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de faţă, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar şi cu regulile de drept aplicabile la data soluţionării definitive a cauzei, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.
În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale valorificat în rejudecare de către instanţa de apel, după admiterea contestaţiei în anulare, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., fiind constatată intervenirea prescripţiei răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie.
Situaţia de fapt pe care s-a întemeiat decizia recurată constă în aceea că, inculpatul A., împreună cu E., a iniţiat şi constituit un grup structurat, grup la care au aderat ulterior şi l-au sprijinit inculpaţii C. şi D., în vederea comiterii de infracţiuni prin care s-a adus atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, prin fraudarea fondurilor provenind din Fondul European de Garantare în Agricultură, grup infracţional organizat care a acţionat între anii 2011-2015.
În ce priveşte cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, în rejudecarea apelului după admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, s-a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) din C. pen., de 5 ani, reglementat de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., care a început să curgă din 2015 şi s-a împlinit în 2020, înainte de pronunţarea deciziei penale 142/A din 28 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Timişoara.
Pentru a aprecia în acest sens, curtea a avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul infracţiunii ce face obiectul judecăţii, acestea fiind cuprinse între 1 şi 5 ani de închisoare. Potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă la data săvârşirii infracţiunii, respectiv din anul 2015 şi acest termen s-a împlinit în anul 2020.
Examinând criticile formulate în recurs în casaţie, Înalta Curte constată că, în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanţei supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, aceasta are caracter nefondat.
Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată şi art. 5 din C. pen.
În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat, printre altele, că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.
Prin urmare, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, întrucât o eventuală combinare a dispoziţiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.
Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.
Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunţate, referitoare la natura dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în general, şi a întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, în special, este incidentă şi în speţa de faţă.
Curtea de Apel Timişoara a valorificat incidenţa prescripţiei generale a răspunderii penale, ca efect al adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, interpretând şi aplicând normele de drept penal pertinente în concordanţă cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menţionate.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept şi situaţia factuală definitiv reţinută prin hotărârea instanţei de apel şi care nu mai poate fi cenzurată de instanţa de casaţie, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea dedusă judecăţii, prevăzută de art. 367 alin. (1) din C. pen., este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., de 5 ani şi a început să curgă în anul 2015, odată cu consumarea infracţiunii.
De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituţional, legea penală mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanţa de apel, respectiv C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripţie generală s-a împlinit, în cauză, în anul 2020, astfel că soluţia de încetare a procesului penal este legală în raport de interpretarea obligatorie a instanţei supreme la care am făcut referire.
Cu privire la invocarea hotărârii pronunţate de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 se reaminteşte că, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare, nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate.
Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât şi legislativ. Astfel, în cazul prescripţiei răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ şi interpretativ existent la data pronunţării deciziei.
Or, hotărârea Curţii Europene de Justiţie, Marea Cameră, în cauza C-107/23, a fost pronunţată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate, aşadar, legalitatea soluţiei de încetare din data de 23 martie 2023 nu poate fi analizată în raport de această decizie.
Astfel, la momentul pronunţării deciziei atacate, calificarea în dreptul naţional a instituţiei prescripţiei ca fiind o instituţie de drept substanţial, chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanţa supremă prin decizia amintită, atrăgea incidenţa principiului legii penale mai favorabile, iar elementele de interpretare oferite prin Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, cât şi prin Hotărârea din 5 decembrie 2017, în cauza C-42/17, nu ofereau argumente pentru o eventuală înlăturare a jurisprudenţei obligatorii menţionate.
În acest sens, este relevantă statuarea din cuprinsul paragrafului 209 din hotărârea pronunţată la data de 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, în cuprinsul căreia Curtea precizează expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea prealabilă, sunt antamate cerinţele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene privind dreptul la un proces echitabil, situaţie în care nu poate fi opus un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanţa naţională având obligaţia de a se asigura că infracţiunile ce intră în domeniul dreptului Uniunii fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv. Curtea a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situaţia în care instanţa naţională ajunge să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale în cauză se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situaţie în care nu este ţinută să se conformeze acestei obligaţii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61).
Or, în speţă, în raport de deciziile obligatorii amintite, era incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiţie la pronunţarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, (Taricco 2), prin care s-a statuat în sensul că "Articolul 325 alin. (1) şi (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanţei naţionale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracţiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziţii interne în materie de prescripţie care intră sub incidenţa dreptului material naţional şi care se opun aplicării unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripţie mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepţia cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii.".
Acest raţionament este reluat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi în considerentele Hotărârii pronunţate în cauza C-107/23, (paragrafele 95-125), Curtea concluzionând că instanţele române nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile instanţei de contencios constituţional amintite, în pofida existenţei unui risc sistemic de impunitate a unor infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile se întemeiază pe principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripţie referitor la infracţiuni.
Elementul de noutate în interpretarea articolului 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF a constat în aceea că aplicarea de către o instanţă naţională a standardului naţional de protecţie care repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerat ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenţei amintite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, punctul 212).
Cât priveşte obligativitatea deciziei menţionate, care impune instanţei naţionale să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) şi permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de pronunţarea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, aceasta operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunţării sale, în contextul în care legea procesual penală în vigoare nu reglementează un remediu pentru situaţia în care o hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.
Înalta Curte reţine totodată că primează principiul securităţii raporturilor juridice şi cel al autorităţii de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât şi în sistemele juridice naţionale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând constant asupra necesităţii ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu mai poată fi puse în discuţie (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepţia situaţiei în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 şi Hotărârea din 10 iulie 2014, K. Spa, în cauza C-213/13).
În concluzie, analiza privind cazul de recurs în casaţie se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunţării deciziei în apel, instanţa nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Timişoara împotriva deciziei penale nr. 87/CA din data de 23 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.
În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva deciziei penale nr. 87/CA din data de 23 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.
Cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 octombrie 2023.