Şedinţa publică din data de 30 ianuarie 2024
Deliberând asupra cererii formulate de contestatorul A., reţine următoarele:
Prin decizia penală nr. 1630/A din data de 16 noiembrie 2023 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în baza art. 47 din C. proc. pen. raportat la art. 429 alin. (1) din C. proc. pen., a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti.
În baza art. 50 din C. proc. pen. raportat la art. 426 lit. b) din C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect contestaţie în anulare, formulată de apelantul inculpat A., în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Prin cererea înregistrată la data de 21.08.2023 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, condamnatul A. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 1169/R/02.04.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2011.
În esenţă, în susţinerea contestaţiei în anulare, condamnatul a arătat că prin sentinţa penală nr. 844/F/08.11.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin decizia penală nr. 1169/R/02.04.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acesta a fost condamnat, deşi existau probe ce conduceau la încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În acest sens, contestatorul a arătat că infracţiunea pentru care a fost condamnat a fost săvârşită în anul 1999, fiind condamnat definitiv la data de 08.11.2010, iar raportat la dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. ar rezulta că la data condamnării sale intervenise prescripţia răspunderii penale, termenul de prescripţie pentru infracţiunile ce au dus la condamnarea sa (iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat sau aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup, prevăzută de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 şi a unui infracţiuni de complicitate la trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 26 vechiul C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea 143/2000) fiind de 10 ani, întrucât limitele de pedeapsă sunt între 5 şi 20 de ani închisoare.
Analizând contestaţia în anulare declarată de contestatorul A., în temeiul art. 432 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 426 lit. b) din C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.
Condamnatul a formulat contestaţie în anulare, motivând că la data condamnării era împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, împotriva deciziei penală nr. 1169/02 aprilie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/2011, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin decizia penală nr. 1169/02 aprilie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la contestator, a admis recursul acestuia împotriva deciziei penale nr. 144 din 28 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a Penală, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a casat în parte decizia recurată şi sentinţa penală nr. 844 din data de 08.11.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, sub aspectul aplicării dispoziţiilor legii penale mai favorabile.
Rejudecând, în aceste limite, a descontopit pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârile casate inculpatului A. alias "B.", în pedepsele componente.
În continuare, făcând aplicarea art. 5 din noul C. pen. a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului din art. 7 pct. 1 şi 3 din Legea nr. 39/2003 în art. 367 alin. (1) şi (2) din noul C. pen.
În baza art. 367 alin. (1) şi (2) din noul C. pen. a condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 ani închisoare.
În baza art. 67 C. pen. a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), e) şi f) din noul C. pen. pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.
Mai departe, în aplicarea art. 5 din noul C. pen. a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului din art. 26 C. pen. anterior rap. la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 6 C. pen. anterior şi art. 75 lit. a) C. pen. anterior în art. 48 din noul C. pen. rap. la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 11 şi art. 77 lit. a) din noul C. pen.
În baza art. 48 din noul C. pen. rap. la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 11 şi art. 77 lit. a) din noul C. pen. a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 7 ani închisoare.
În baza art. 67 din noul C. pen. a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), e) şi f) din noul C. pen. pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b), art. 35 alin. (1) C. pen. anterior şi art. 5 din noul C. pen. a contopit cele două pedepse în pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare, urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa de 8 ani închisoare şi de 5 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), e) şi f) din noul C. pen.
În baza art. 65 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), e) şi f) din noul C. pen.
Înalta Curte constată că în contestaţia în anulare s-a argumentat că termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa era împlinit la momentul condamnării definitive.
Astfel, a susţinut că faptele au fost comise în anul 1999, iar cum limitele legale ale pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile reţinute sunt cuprinse între 10 şi 20 de ani, termenul de 10 ani de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen. era împlinit la data condamnării sale din 2 aprilie 2014.
Verificând data de la care curge termenul de prescripţie, Înalta Curte constată însă că aceasta nu este cea indicată de către contestator.
Este adevărat că s-a reţinut că inculpatul A. a aderat în anul 1999 l-a grupul infracţional organizat de către coinculpatul C., care se ocupa de traficul de heroina din 1995, dar deopotrivă de adevărat este că fapta reţinută în sarcina inculpatului A. nu a constat în simpla aderare, ci şi în sprijinirea grupului infracţional organizat, sprijinire care a încetat la data de 14 decembrie 2007.
Astfel, s-a reţinut că faptele inculpatului A. - de a adera şi sprijini un grup organizat în scopul desfăşurării de trafic ilicit de droguri de mare risc şi de a ajuta împreuna cu inculpaţii C. şi D., la efectuarea transportului de heroina din Turcia către ţări din Europa de Vest, droguri ce au fost capturate la data de 14.12.2007 de către autorităţile turce (55,475 kilograme heroină) - întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 pct. 1 şi 3 din Legea nr. 39/2003 şi a unei infracţiuni de complicitate la trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 26 din C. pen. anterior rap. la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 6 C. pen. anterior.
În calea ordinară de atac a recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că legea nouă este legea penală mai favorabilă, datorită limitelor mai reduse de pedeapsă.
În acest sens, s-a observat că noua incriminare a infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 367 din noul C. pen. preia întocmai vechiul text legal, singura diferenţă fiind numai sub aspectul tratamentului sancţionator, mai favorabil în noua reglementare: pentru art. 367 alin. (2) din C. pen. pedeapsa fiind închisoare de la 3 la 10 ani, pe când pedeapsa anterioară pentru aceeaşi faptă era închisoarea de la 5 la 20 de ani.
Aceeaşi observaţie a fost făcută, în recurs, şi în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, constatându-se reducerea limitelor speciale ale pedepsei închisorii, prin Legea nr. 187/2012 fiind adusă modificarea ce prevede pedeapsa de la 5 la 12 ani închisoare, în loc de la 10-20 de ani închisoare.
Aşadar, Înalta Curte, în contestaţie în anulare, reţine că termenul de prescripţie pentru infracţiunea de constituirea unui grup infracţional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) şi (2) din C. pen., pedepsită cu închisoare de la 3 la 10 ani este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen.. calculat de la 14 decembrie 2007 se împlinea la data de 13 decembrie 2015, deci ulterior condamnării definitive a inculpatului prin decizia penală nr. 1169/02 aprilie 2014.
Similar, termenul de prescripţie pentru infracţiunea de complicitate la trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 48 din noul C. pen. rap. la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, pedepsită la data judecării inculpatului în recurs cu închisoarea de la 5 la 12 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen. este de 10 ani; calculat de la data de 14 decembrie 2007 se împlinea doar în 13 decembrie 2017, deci mult după condamnarea inculpatului prin decizia penală nr. 1169/02 aprilie 2014.
Ca atare, este nefondată susţinerea contestatorului că la data condamnării sale termenele de prescripţie a răspunderii penale erau împlinite.
Aşadar, la data când inculpatul a fost condamnat, nu exista cauza de încetare a procesului penal, constând în prescripţia răspunderii penale.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 432 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 1169 din data de 02 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2011.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pe seama contestatorului, în sumă de 680 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 1169 din data de 02 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2011.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 680 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2024.