Şedinţa publică din data de 30 ianuarie 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea penală din data de 04 ianuarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2020 s-au constatat încetate de drept măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţa din data de 23.08.2012, emisă în dosarul de urmărire penală nr. 206/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie faţă de persoanele responsabile civilmente A. S.A., respectiv B. S.A..
Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că ultima verificare a subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii s-a făcut de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia penală nr. 145/A/12.06.2020 şi că în C. proc. pen. sunt prevăzute două situaţii în care intervine încetarea de drept a măsurii asigurătorii: potrivit art. 315 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen. în cazul dispunerii unei soluţii de netrimitere în judecată, când procurorul poate menţine măsurile asigurătorii privind reparaţiile civile şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, care vor înceta de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la comunicarea ordonanţei de clasare sau de renunţare la urmărirea penală şi conform art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., când instanţa a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă măsurile asigurătorii luate în cauză se menţin şi acestea încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Curtea a reţinut că termenele substanţiale sunt cele care ocrotesc drepturi, prerogative şi interese extraprocesuale, preexistente procesului penal şi independente de acesta, limitând durata unor măsuri sau condiţionând îndeplinirea unor acte sau promovarea unor acţiuni care ar anihila un drept sau un interes extraprocesual, iar cele procedurale sunt termenele care ocrotesc drepturile şi interesele procesuale ale participanţilor la procesul penal şi contribuie la disciplinarea şi sistematizarea activităţii procesuale în vederea asigurării realizării la timp şi în mod just a scopului procesului penal.
Potrivit Curţii stabilirea termenelor substanţiale este de natură a asigura certitudinea întinderii răspunderii penale, a sancţiunilor şi a altor măsuri care restrâng drepturile şi libertăţile extraprocesuale ale persoanei vătămate.
Astfel, în materia măsurilor asigurătorii, fiind vorba despre ocrotirea unor drepturi extraprocesuale preexistente, Curtea a apreciat că termenele maxime de 6 luni şi 1 an înăuntrul cărora trebuie verificată măsura asigurătorie sunt termene substanţiale, pornind de la natura drepturilor şi intereselor pe care acestea le ocrotesc şi nu de la sancţiunea care intervine în cazul nerespectării acestora (fie că este prevăzută expres şi în mod particular, fie că este reglementată cu titlu general).
De asemenea, Curtea a precizat că expirarea termenului substanţial atrage o sancţiune specifică, respectiv încetarea de drept, iar împrejurarea că legiuitorul nu a prevăzut în textul de lege nou introdus prin Legea nr. 6/2021 o sancţiune pentru nerespectarea acestor termene, nu le conferă natura unor termene procedurale, atâta vreme cât natura termenului de verificare a măsurii asigurătorii nu depinde de reglementarea expresă a unei sancţiuni, ci de natura intereselor ocrotite, legiuitorul având în vedere eficienţa care urmează a se da art. 1 Protocol 1 din CEDO, de unde derivă şi formularea textului de lege "nu mai târziu de", formulare ce pune în discuţie un termen până la care se putea verifica această măsură.
Din analiza textului de lege a rezultat că legiuitorul a urmărit să impună o obligaţie în sarcina organelor judiciare, aceea de a proceda la verificarea subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii "nu mai târziu de" termenul de 6 luni, respectiv 1 an. O atare obligaţie impusă în sarcina organelor judiciare, în opinia Curţii, nu poate fi apreciată ca o recomandare, doar pentru că nu a fost prevăzută în mod expres una dintre sancţiunile ce se impun cu necesitate ca urmare a constatării nerespectării unui termen imperativ, respectiv decăderea organului judiciar penal din exercitarea dreptului procesual şi nulitatea actului procesual făcut peste termen. Or, din punct de vedere substanţial, neverificarea măsurilor în termenul imperativ impus de lege atrage încetarea de drept (ope legis).
Curtea a constatat că a fost depăşit termenul de 1 an în care, fie judecătorul de cameră preliminară, fie instanţa de judecată ar fi trebuit să procedeze conform art. 2502 din C. proc. pen., considerând că termenul de un an se calculează de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021 prin care s-au introdus dispoziţiile art. 2502 din C. proc. pen., respectiv de la data de 28 februarie 2021, aspect ce rezultă din interpretarea dispoziţiilor legale, legiuitorul arătând mai întâi organele judiciare abilitate să verifice subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, şi anume, procuror, judecătorul de cameră preliminară şi instanţa de judecată, pentru ca ulterior să stabilească termenul maxim în care să se procedeze la verificare.
S-a notat că raţiunea termenului de un an instituit pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii în cursul judecăţii este aceea de a respecta caracterul proporţional al măsurii în raport de durata şi evoluţia procedurii, respectiv de a elimina arbitrariul cât priveşte menţinerea pe o durată nedeterminată a unei măsuri restrictive de drepturi.
Totodată, s-a arătat că menţinerea măsurii asigurătorii în procesul penal trebuie să respecte exigenţele de proporţionalitate impuse de CEDO.
În aceste condiţii, Curtea a apreciat că sancţiunea care intervine în situaţia nerespectării termenelor maxime de 6 luni şi 1 an în care trebuie verificată măsura asigurătorie se impune a fi privită din punct de vedere substanţial şi este, încetarea de drept (ope legis) a măsurilor neverificate în termenul imperativ impus de lege.
Aplicând aceste principii în cauză, Curtea a observat că ultima verificare a măsurilor asigurătorii a avut loc la data de 12.06.2020 când, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia penală nr. 145/A/12.06.2020, a apreciat că menţinerea lor este justificată de stadiul procesual şi de valoarea considerabilă a pretenţiilor civile, astfel că, la momentul analizei efectuate de instanţa de fond, respectiv 27.10.2023 termenul substanţial de un an, impus de art. 2502 din C. proc. pen. a fost depăşit.
În cauză, s-a reţinut că prin ordonanţa din 23.08.2012 măsurile asigurătorii au fost dispuse în vederea recuperării pagubei, astfel că nu se poate susţine întemeiat că acestea ar fi fost menţinute definitiv prin decizia 145/A/12.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei prin care s-a soluţionat definitiv latura penală a cauzei. Fiind măsuri asigurătorii dispuse în vederea reparării prejudiciului, soarta acestora este legată de soluţia ce urmează a fi pronunţată asupra laturii civile. Şi cum latura civilă a cauzei a fost disjunsă şi încă nesoluţionată, Curtea a conchis că era necesar ca măsurile asigurătorii să fi fost verificate în termen de 1 an de la data de 12.06.2020, data ultimei verificări.
Împotriva acestei încheieri, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a formulat contestaţie.
În esenţă, parchetul a criticat faptul că în mod nelegal prima instanţă a constatat încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, calificând termenul de 1 an ca termen substanţial şi aplicând în mod greşit sancţiunea încetării de drept a măsurilor asiguratorii, sancţiune neprevăzută de lege şi utilizată de instanţă prin analogie cu regimul măsurilor preventive.
Parchetul a considerat că este greşită calificarea termenului ca termen substanţial, fiind vorba, în realitate, de un termen procedural de recomandare, având în vedere că termenele procedurale sunt toate acele termene ce sunt dictate de nevoia de disciplină şi sistematizare a activităţilor procesual penale în timp ce scopul termenelor substanţiale este acela de a limita anumite acţiuni care ar paraliza sau limita un drept, un interes sau o prerogativă. Pentru a determina natura termenului, parchetul a precizat că trebuie avută în vedere raţiunea legiuitorului, aspect ce reiese din expunerea de motive, în acest caz fiind clar că termenele prevăzute de art. 2502 din C. proc. pen. sunt termene procedurale, instituite pentru disciplinarea şi sistematizarea activităţii procesual penale.
În continuare, s-a arătat că, la rândul lor, termenele procedurale se clasifică în termene de recomandare (cele înăuntrul cărora trebuie să se efectueze un act, dar fără a atrage o sancţiune pentru depăşirea acestuia), termene imperative, numite şi peremptorii (în limitele cărora este necesar să se efectueze un act procesual, în caz contrar intervenind sancţiunea decăderii urmată de nulitatea actului efectuat peste termen) şi termene prohibitive (care permit efectuarea actului doar după trecerea unei anumite durate de timp). Analizând textul legal în discuţie, în opinia parchetului se poate stabili că termenele prevăzute de art. 2502 din C. proc. pen. sunt termene de recomandare, neexistând o sancţiune stipulată de legiuitor în cazul depăşirii acestor termene şi ţinând cont de materia în care legiferează, nefiind posibilă utilizarea analogiei.
Parchetul a făcut trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, solicitând admiterea contestaţiei, desfiinţarea încheierii atacate, şi rejudecând să se constate legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanţa nr. 206/P/2006 din data de 23.08.2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
Examinând contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Înalta Curte constată că aceastan este fondată, pentru următoarele considerente:
Preliminar, se observă că instanţa supremă a fost investită cu soluţionarea contestaţiei formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva încheierii din data de 04 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2020, prin care aceasta din urmă a constatat că au încetat de drept măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţa nr. 206/P/2006 din data de 23.08.2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, urmare a cererii formulate de părţile responsabile civilmente A. S.A. şi B. S.A., considerând că termenul de 6 luni, respectiv 1 an în care instanţa de judecată ar fi trebuit să procedeze, conform art. 2502 din C. proc. pen., este un termen substanţial şi neverificarea măsurilor în termenul imperativ impus de lege atrage încetarea de drept a acestora.
Înalta Curte constată că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin inculpatului sau părţii responsabile civilmente, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune sau realizării confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.
Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.
Potrivit art. 2502 din C. proc. pen., introdus prin Legea nr. 6/2021, în tot cursul procesului penal instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse.
Prin această modificare legislativă s-a instituit obligaţia procedurală pozitivă de verificare periodică a legalităţii şi temeiniciei măsurilor asigurătorii, precum şi necesitatea menţinerii acestora, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii măsurilor, raportat la ingerinţa acestora în dreptul de proprietate, verificarea fiind justificată şi de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.
Ingerinţa instituirii măsurilor obligatorii asupra dreptului de proprietate reprezintă raţiunea legiferării obligaţiei procedurale a efectuării de către organele judiciare în cursul procesului penal a analizei testului de proporţionalitate consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în scopul asigurării unei protecţii mai eficiente a dreptului de proprietate (CEDO, cauza Forminster Entreprises Limited c. Republici Cehe, hotărârea din 9 ianuarie 2009, parag. 76 78, CEDO, cauza Benet Praha SPOL S.R.O. c. Republicii Cehe, hotărârea din 28 septembrie 2010, parag. 103).
Această raţiune nu a determinat însă legiuitorul să ataşeze instituirii obligaţiei şi sancţiunea încetării de drept a măsurii asiguratorii, în cazul în care măsura nu a fost verificată în termen.
De aceea, excede raţiunii avute în vedere de către legiuitor considerentul primei instanţe, în sensul că neverificarea în termen a măsurii asiguratorii atrage sancţiunea încetării de drept.
Aceasta cu atât mai mult cu cât legislaţia incidentă în materia măsurilor asigurătorii, atât normele penale, cât mai ales normele non-penale, prevede expres cazurile în are măsura asiguratorie încetează de drept.
Aşadar, crearea pe cale de interpretare judiciară a unui caz de încetare de drept într-o materie în care legiuitorul a prevăzut expres cazurile care atrag încetarea de drept excede puterii de interpretare judiciară.
Cum raţiunea instituirii termenelor de verificare, a căror nerespectare în interpretarea primei instanţe ar atrage încetarea de drept, a constat nu în stabilirea unei durate fixe pe care să fie luată sau menţinută măsura asiguratorie, ci în verificarea necesităţii şi proporţionalitaţii acesteia, în acord cu jurisprudenţa CEDO incidentă, Înalta Curte constată că prima instanţă nu s-a conformat acestei obligaţii, esenţiale pentru protejarea dreptului de proprietate, ceea ce atrage desfiinţarea încheierii atacate.
Având în vedere că încheierea atacată nu analizează necesitatea şi proporţionalitatea măsurii asigurătorii, Înalta Curte nu poate efectua această verificare direct în contestaţie, deoarece ar încălca instituirea celor două grade de jurisdicţie de către legiuitor prin art. 2502 rap. la art. 2501 din C. proc. pen., introdus prin Legea nr. 6/2021, avându-se în vedere şi Decizia CCR nr. 24/2016 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (6) din C. proc. pen.
În concluzie, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile aduse de parchet.
Faţă de considerentele expuse anterior, va admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva încheierii din data de 04 ianuarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2020, va desfiinţa încheierea penală atacată şi în rejudecare:
Va respinge cererile de ridicare a măsurilor asigurătorii instituite în cursul urmăririi penale prin ordonanţa nr. 206/P/2006 din data de 23.08.2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie formulate de părţile responsabile civilmente A. S.A. şi B. S.A..
În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea contestaţiei formulată de parchet, vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva încheierii din data de 04 ianuarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2020, desfiinţează încheierea penală atacată şi în rejudecare:
Respinge cererile de ridicare a măsurilor asigurătorii instituite în cursul urmăririi penale prin ordonanţa nr. 206/P/2006 din data de 23.08.2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie formulate de părţile responsabile civilmente A. S.A. şi B. S.A..
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea contestaţiei formulată de parchet, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2024.