Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023
Asupra recursului în casaţie de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 804 din 28.06.2022 pronunţată de Judecătoria Brăila, în dosarul nr. x/2018, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 207 alin. (1), (2), (3) C. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj.
În baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 351 C. pen. a fost achitat acelaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de camătă.
În baza art. 397 C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, acţiunile părţilor civile.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că inculpatul A. a fost trimis în judecată, în stare de arest la domiciliu, prin rechizitoriul nr. x/2018 din 20.03.2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Focşani pentru săvârşirea infracţiunilor de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1), (2), (3) C. pen. şi camătă, prevăzută de art. 351 C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
În conţinutul actului de sesizare, s-a reţinut că fapta inculpatului A. de a solicita persoanei vătămate B. cedarea a 90% din părţile sociale ale S.C. C. prin constrângere cu formularea unei plângeri penale referitoare la emiterea de către persoana vătămată a unor D. uri fără acoperire respectiv prin constrângere cu vânzarea patrimoniului societăţii în cadrul unei proceduri de executare silită în scopul determinării de adopta o atitudine de conformare respectiv cedarea patrimoniului S.C. C., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1), (2), (3) C. pen.
De asemenea s-a menţionat că, fapta aceluiaşi inculpat care, la data de 04.04.2012, a acordat împrumuturi garantate imobiliar persoanelor vătămate E. şi F. fiecare de câte 7.500 de euro în realitate lui E. fiindu-i remisă suma de 5.000 de euro, iar, lui F. suma de 6.000 de euro restul până la 7.500 de euro fiind dobândă; la data de 09.11.2015 a împrumutat martorului G. suma de 70.000 de euro stabilind ca acesta să-i plătească dobândă de 10% pe lună, în perioada 09.11.2015-15.02.2016 datoria ridicându-se la 95.000 RON, diferenţa de 25.000 de RON reprezentând dobânda; în cursul lunii noiembrie 2015 l-a împrumutat pe acelaşi martor cu suma de 53.000 de RON pentru care a pretins aceeaşi dobândă de 10% lunar, la finalul anului 2016 nivelul dobânzii ridicându-se la 10.600 RON; a pretins de la B. reprezentant al S.C. C. suma totală de 84.000 de RON cu dobândă pentru creanţele în valoare de 43.395, 65.607, 80461 RON creanţe cesionate de S.C. C. către G., iar, de la G. către inculpat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de camătă, prevăzută de art. 351 C. pen.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut că, actul de inculpare reţine că o primă modalitate de săvârşire a infracţiunii de şantaj s-a realizat sub forma constrângerii persoanei vătămate B. cu formularea unei plângeri penale referitoare la emiterea de către această persoană vătămată de D. uri fără acoperire pentru a o determina să cedeze către inculpatul A. 90% din părţile sociale ale S.C. C..
Or, potrivit declaraţiei persoanei vătămate B., dată la data de 27.09.2017, în cursul urmăririi penale, nu rezultă acest aspect.
În declaraţia menţionată, persoana vătămată B. a susţinut că A. a zis că "bagă D. urile la plată", persoana vătămată solicitând o amânare.
Astfel, instanţa de fond a reţinut că, menţionarea faptului că inculpatul va băga D. urile în plată, nu a fost făcută cu intenţia de a şantaja, cu atât mai mult cu cât, din aceeaşi declaraţie, a rezultat că D. urile erau valabile, fapt confirmat de persoana vătămată inculpatului, doar că sumele nu erau reale, respectiv că ele erau mai mari decât datoria pe care o avea persoana vătămată către G..
Din declaraţia persoanei vătămate, instanţa de fond a reţinut că inculpatul i-a spus persoanei vătămate să fie mulţumită că nu îi formulează plângere penală pentru emitere de D. uri fără acoperire după ce inculpatul a constatat că D. urile fuseseră refuzate la plată, iar inculpatul a început demersurile pentru executarea silită.
Sub acest aspect, s-a reţinut că învinuirea formulată sub această modalitate de săvârşire nu subzistă, întrucât ameninţarea nu a fost făcută în sensul de a şantaja, respectiv de a obţine, în mod injust, pentru sine un folos patrimonial, ci mai degrabă a fost un reproş faţă de lipsa de disponibil bănesc.
De altfel, contractul de cedare a 90% din părţile sociale pentru care s-a reţinut că a fost făcută constrângerea nu atestă nici sub aspect subiectiv intenţia calificată pe care o presupune şantajul.
În susţinerea celor anterior consemnate, instanţa de fond a făcut trimitere la conţinutul convenţiei nr. 1758/19.09.2014, potrivit căreia, în schimbul cedării a 90 % din părţile sociale, inculpatul renunţa la executarea silită, în condiţiile în care ar fi putut adjudeca imediat pensiunea dacă acesta ar fi fost scopul pentru că avea această unică oportunitate.
În schimbul acestei dobândiri, inculpatul se obliga să achite suma de 9.329 RON debit de la AFP Vrancea. Până la data de 30.12.2017 inculpatul nu avea voie să înstrăineze părţile sociale dobândite cu singura excepţie când B. ar fi vrut să răscumpere părţile sociale, deci să-şi plătească datoria. Inculpatul nu a devenit nici măcar cesionar deplin al părţilor sociale, ci numai a 90%, deşi dacă ar fi vrut să obţină prin şantaj pensiunea, ar fi putut lua 100% părţile sociale fără a le bloca pentru alte înstrăinări cu singura excepţia a persoanei vătămate care îşi putea relua părţile sociale la societatea S.C. C. căreia îi aparţinea pensiunea disputată. Cele 90% părţi sociale preluate astfel de inculpat nu erau numai din activul societăţii, ci, în egală măsură şi din pasivul societăţii, în aceste condiţii fiind bizar să şantajezi pentru a plăti şi datorii, potrivit primei instanţe.
De asemenea, s-a reţinut că, orice act pe care S.C. C. ar fi vrut să-l încheie, ar fi putut-o face în prezenţa, atât a inculpatului cât şi a persoanei vătămate, care rămânea administrator unic cu specimen de semnătură, fiind unicul beneficiar al fructelor civile şi cu obligaţia de a-şi achita taxele şi impozitele.
A doua modalitate de realizare a constrângerii conform actului de sesizare, a constat în fapta inculpatului de a-i spune persoanei vătămate că îi va vinde patrimoniul societăţii în cadrul unei proceduri de executare silită, adică că îi va vinde pensiunea în cadrul executării silite, prin aceasta determinând persoana vătămată să cedeze cele 90% părţi sociale.
Sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut că contractul de cedare a celor 90% părţi sociale a fost încheiat în urma întreruperii procedurii de executare silită, pe care inculpatul, în calitate de creditor o începuse deja şi în cadrul căreia avea toate şansele să devină proprietar al pensiunii.
Parcurgând conţinutul convenţiei de cedare a părţilor sociale nr. 1758/19.09.2014, aşa cum a fost menţionat şi anterior, s-a reţinut că nu trădează o intenţie de santajare, adică de obţinere în mod injust a unui folos patrimonial pentru sine, în condiţiile în care inculpatul devenea cesionar a 90% din activ şi pasiv în egală măsură, nu putea înstrăina până la termen ceea ce dobândise decât cu singura excepţie a persoanei vătămate care putea să-şi reia pensiunea în condiţiile în care îşi achita datoria, plătea datoriile între care dincolo de recuperarea propriei datorii şi a cheltuielilor de executare, trebuia să achite şi debitul către AJFP Vrancea a S.C. C. în cuantum de 9329 RON.
Faţă de conţinutul infracţiunii de şantaj, instanţa de fond a reţinut că, în cauză, fapta nu există pentru că nu a existat acţiunea de constrângere a persoanei vătămate cu un scop calificat din partea inculpatului pentru a dobândi injust pensiunea pentru sine, între părţi existând raporturi de ordin comercial, sens în care s-a ajuns şi la încheierea convenţiei de cedare a convenţiei amintite.
Referitor la acuzaţia de camătă reţinută în sarcina inculpatului, instanţa de fond a arătat că, infracţiunea de camătă constă în săvârşirea unui număr suficient de acte care să dovedească obişnuinţa inculpatului de a acorda împrumuturi cu dobândă, în condiţiile în care nu ar fi autorizat să facă acest lucru. Camăta este o infracţiune de obicei care presupune deci repetabilitate.
În acest sens, instanţa de fond a analizat primordial actele de dare de bani cu dobândă către persoanele vătămate E. şi F..
În acest sens, s-a reţinut că din declaraţia dată în cursul urmăririi penale de persoana vătămată F. a rezultat că împrumutul luat de la inculpat a fost de 7.500 euro, din care 6.000 euro erau bani cash şi valoarea a 1/2 din maşina pe care o deţinea împreună cu F., iar, diferenţa de 1.500 euro era dobânda de camătă.
Potrivit declaraţiei persoanei vătămate E., de la urmărirea penală, a rezultat că, în cazul său împrumutul luat de la inculpat a fost tot de 7.500 euro, din care 5.000 euro bani cash şi valoarea a 1/2 din maşina pe care o deţinea împreună cu F., iar, diferenţa de 2.500 euro era dobânda de camătă.
În ceea ce priveşte valoarea automobilului coproprietatea persoanelor vătămate E. şi F., instanţa de fond a reţinut că, deşi aceştia au susţinut că împrumuturile acordate au inclus şi valoarea x cu număr de Bucureşti, acest autovehicul a fost luat de persoanele vătămate, atunci când au plecat în Italia, după momentul împrumutului, şi recuperat de martorul H. conform declaraţiei acestuia de la urmărirea penală fila x. În aceste condiţii, instanţa a reţinut că aspectul mai sus relatat, dovedeşte faptul că suma de bani împrumutată a fost de câte 3000 de euro. Astfel, s-a reţinut că susţinerile nu se coroborează cu contractele de împrumut, unde automobilul nu apare, iar sumele sunt altele.
În aceste condiţii, dincolo de neconcordanţa sumelor de bani împrumutate apare şi neclaritatea referitoare la dobândă, care după declaraţiile persoanelor vătămate nu ar mai fi de 1.500 euro respectiv de 2.500, aşa cum a reţinut rechizitoriul, ci de 4.500 euro, respectiv 5.500 euro.
Astfel, pe latură obiectivă, elementul material al infracţiunii de camătă constă în darea de bani cu dobândă. În cauza de faţă, cele 2 persoane vătămate au declarat că au fost împrumutate cu o parte în cash şi o parte reprezentând contravaloarea unui autovehicul.
Autovehiculul în discuţie nu apare în înscrisuri, în contractele de împrumut apărând garanţiile imobiliare.
În ambele cazuri, conform contractelor de împrumut cu garanţie imobiliară nr. 1.056/4.04.2014 autentificat la Notar Public I., dosar de urmărire penală şi nr. 1055/4.04.2014 încheiat la acelaşi notar public, dosar de urmărire penală, împrumutul a fost garantat imobiliar de împrumutaţii E. şi F. cu casele deţinute.
Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a reţinut că, potrivit probelor nu se pot stabili sumele efectiv date şi dobânda percepută pentru că, din probele administrate rezultă că au existat 2 contracte de împrumut imobiliar şi nu 2 fapte de camătă.
Pe latură subiectivă, instanţa a reţinut că, potrivit art. 351 C. pen. vinovăţia inculpatului trebuie să îmbrace forma intenţie directe. Or, actele materiale ale inculpatului nu au dovedit altceva decât faptul că acesta împrumutase sumele şi avea o garanţie a restituirii lor, nerezultând intenţia inculpatului de a fi dat bani cu dobândă ca şi îndeletnicire.
Din contractele de împrumut, instanţa de fond a reţinut că, acordarea acestora a fost pentru suma de câte 7.500 euro, pentru care a existat o garanţie imobiliară. Făcând trimitere la declaraţiile inculpatului din data de 06.01.2015, date în faţa notarului public, din care rezultă că acesta a primit sumele împrumutate celor 2 persoane vătămate, iar, faptul că, la aceeaşi dată, un imobil a fost achiziţionat de fiul inculpatului, iar, celălalt de fiul unui cunoscut al inculpatului, instanţa de fond a reţinut că acest aspect nu demonstrează latura subiectivă a infracţiunii de camătă.
Referitor tot la infracţiunea de camătă, al cărei caracter de obişnuiţă ţine de esenţa infracţiunii, instanţa de fond a reţinut că, în cuprinsul rechizitoriului, s-a consemnat în susţinerea învinuirii faptul că inculpatul l-a împrumutat pe G. cu 70.000 euro, dobânda fiind de 25.000 de euro pe perioada 09.11.2015 - 05.02.2016.
Dobânda percepută de inculpat conform rechizitoriului ar fi fost de 10% pe lună, în timp ce martorul a declarat că a existat o dobândă de 10% pe an şi ea a fost cerută în alte condiţii, respectiv pentru că atâta trebuia să restituie inculpatul către J..
Potrivit declaraţiei martorului dată în cursul urmăririi penale, fila x, d.u.p., instanţa de fond a reţinut că, dobânda solicitată de 10% pe an de către inculpat a fost motivată de faptul că banii pe care îi împrumutase martorului G. proveneau dintr-un împrumut bancar de la J. şi pe cale de consecinţă, inculpatul trebuia să restituie ceea ce datora băncii.
Acest aspect nu demonstrează că a existat o dare de bani cu dobândă pentru că învinuirea a reţinut că dobânda a fost de 10% pe lună timp de trei luni şi declaraţia martorului a fost că dobânda cerută a fost de 10% pe an pentru restituirea împrumutului. Cuantumul dobânzii reţinute în cuprinsul rechizitoriului a fost de 25.000 de euro, ori 10% din 70.000 euro reprezintă 7.000 euro, care, înmulţit cu perioada de 3 luni înseamnă 21.000 de euro.
Dincolo de aproximarea sumelor care reprezintă dobândă, instanţa de fond a reţinut mai întâi că, din probele administrate, nu rezultă învinuirea adusă inculpatului nici cu privire la împrumutul acordat lui G..
Cu privire la fapta de camătă reţinută la adresa persoanei vătămate B., instanţa a reţinut din rechizitoriu faptul că inculpatul a pretins suma de 84.000 RON ca dobândă pentru creanţe în valoare de 43.395 RON, 65.607 RON şi 80.461 RON creanţe cesionate de C. către G., iar de G. către inculpat. Cu privire la cesiunile menţionate, instanţa a reţinut că acestea reprezentau relaţii comerciale între persoane juridice, or, învinuirea adusă inculpatului este raportată la persona sa fizică şi nu la calitatea de reprezentant al vreunei persoane juridice.
Faţă de cele anterior menţionate, instanţa de fond a apreciat că fapta de camătă nu există în materialitatea sa pentru că nu a existat actiunea de dare de bani cu dobândă ca obişnuinţă din partea inculpatului.
Pe latură civilă, instanţa de fond a respins acţiunile părţilor civile, ca nefondate, în conformitate cu dispoziţiile art. 397 C. proc. pen.
Împotriva sentinţei penale mai sus arătate, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila şi părţile civile F., E. şi B..
Prin decizia penală nr. 514/A din 27.04.2023 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila şi de părţile civile F. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 804/28.06.2022 a Judecătoriei Brăila, a fost desfiinţată în totalitate sentinţa penală apelată şi, în rejudecare, a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 4 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1), (2) şi 3 C. pen.
În baza art. 396 alin. (1) şi (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., coroborat cu art. 153 C. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen., interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României şi prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de camătă, prevăzută de art. 351 C. pen., ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.
A fost admisă în parte acţiunea civilă şi, în temeiul art. 19, art. 25 şi art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 349, 1357-1358, 1381, 1385 C. civ. a fost obligat inculpatul A. la plata următoarelor sume:
- 11.000 euro la cursul BNR de la data plăţii efective, reprezentând daune materiale, către partea civilă F.;
- 12.157 euro la cursul BNR de la data plăţii efective, reprezentând daune materiale, către partea civilă E.;
- 261.647 euro la cursul BNR de la data plăţii efective, reprezentând daune materiale, către partea civilă B.;
- 20.000 euro la cursul BNR de la data plăţii efective, reprezentând daune morale, către partea civilă B..
În temeiul art. 424 alin. (3) C. proc. pen., raportat la art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. şi art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii, arestului preventiv şi arestului la domiciliu, executată în perioada 25.01.2018-27.04.2018.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu contravin deciziei instanţei de apel.
Pentru a decide astfel, Curtea a arătat că, în ceea ce priveşte infracţiunea de şantaj, această faptă există şi a fost săvârşită cu vinovăţie de inculpat.
Astfel, sub aspectul situaţiei de fapt, a reţinut că, în anul 2010, S.C. C. Tulnici, prin administrator B., a obţinut un contract de finanţare cu fonduri europene în vederea construirii unei pensiuni turistice în comuna Tulnici, sat Lepşa, judeţul Vrancea. Pentru edificarea construcţiei, B. a încheiat un contract de execuţie lucrări (nr. 21/01.10.2010, dosar urm. pen. vol. II) cu S.C. K. S.R.L. Călăraşi, al cărei administrator de fapt era martorul G.. Durata contractului a fost de 24 luni, iar valoarea acestuia era de 64.887,90 RON la care se adaugă TVA, în cuantum de 15.573,1 RON (80.461 RON în total). Procesul-verbal de recepţie finală a fost semnat la data de 02.09.2012 .
Curtea a reţinuit că, în timpul executării lucrărilor de construcţie, firma executantă nu ar mai fi avut capacitatea de finalizare a lucrării, motiv pentru care, pentru a nu pierde finanţarea fondurilor europene, B. a ajuns la o înţelegere cu G.. Potrivit acestei înţelegeri, persoana vătămată se angaja să termine lucrările în regie proprie, iar fondurile urmau să figureze cu rulaj prin contabilitatea S.C. K. S.R.L., reprezentată de G., ca şi când această societate ar fi executat lucrările.
Potrivit înţelegerii, G. urma să primească un comision de 10% din valoarea totală a contractului de execuţie a pensiunii, care era în cuantum de 880.000 RON. Cu acelaşi prilej, G. l-a împuternicit pe B. să efectueze plăţi şi implicit să finalizeze lucrările de pensiune. Dovadă în acest sens stau odinele de plată aflate la dosar urm. pen. vol. III, semnate de B. în numele S.C. K. S.R.L.
În perioada 2010-2014 B. i-a achitat lui G. suma de 880.000 RON, reprezentând comisionul de 10%, iar lucrările au fost finalizate în ianuarie 2014, dată la care S.C. C. achitase toate datoriile către societatea edificatoare a construcţiei - S.C. K. S.R.L.
A mai reţinut că, la terminarea lucrărilor, G. i-ar fi solicitat persoanei vătămate B. ajutor financiar pentru a achita unele datorii acumulate la bugetul de stat (acesta dorea să obţină la rândul său fonduri europene pentru edificarea unei pensiuni) - fie să îi plătească datoriile, fie să îi dea o garanţie, respectiv D. uri semnate şi ştampilate, context în care acesta a ales să emită trei file D. cu sumele de 65.607 RON, 80.461 RON şi 43.395 RON, în numele S.C. C. Totodată, între cei doi au fost încheiate şi trei contracte de împrumut, autentificate ulterior la notariat, pentru a justifica emiterea celor trei file D.. Astfel, pentru suma de 65.607 RON a fost încheiat contractul de împrumut nr. x/23.03.2015, pentru suma de 43.395 RON a fost încheiat contractul de împrumut nr. x/23.03.2015 . Respectivele contracte de împrumut figurează a fi fost încheiate cu mult timp înainte - 05.08.2013, respectiv 30.08.2013.
Contractele de împrumut iniţiale au fost suplimentate ulterior cu alte convenţii notariale şi acte adiţionale aferente, încheiate între cele două societăţi, suma totală împrumutată ajungând la 207.405 RON.
În acest context, martorul G. a relatat că l-a cunoscut pe inculpat cu care a avut anumite raporturi comerciale în anul 2013, pe parcursul cărora inculpatul i-a furnizat anumite cantităţi de cherestea, martorul predându-i în anul 2014 inculpatului filele D. primite de la B..
Instanţa de apel a mai reţinut că B. a fost sunat de inculpat, care a susţinut că va introduce la plată D. urile. Partea civilă i-a solicitat răgaz, iar inculpatul i-a acordat un termen de 3 luni, cu condiţia să-i achite suma de 20.000 RON/lunar, încheindu-se contractul de împrumut înregistrat cu nr. x/15.08.2014 la Cabinet avocat L., soţia inculpatului A., în care era stipulată valoarea totală de 60.000 RON, fiind prevăzut ca termen de restituire data de 15.11.2014.
La datele de 15.12.2014, respectiv 19.01.2015, au fost încheiate acte adiţionale la respectivul contract de împrumut, care prelungeau termenul de restituire şi scadenţa filelor D., însă persoana vătămată nu a putut achita sumele respective motiv pentru care, după expirarea termenului, s-a încheiat actul adiţional de prelungire a termenului până la 19.01.2015, urmat de eliberarea a încă trei file D., în valoare de 20.000 RON fiecare, cu scadenţă la 30 zile, succesiv. Martorul G., partea civilă B. şi inculpatul au continuat pe linia raporturilor iniţiale, respectiv împrumuturi, urmate de cesiuni de creanţă şi remitere file D..
Deoarece partea civilă B. nu a putut restitui sumele de bani astfel însumate, la data de 19.03.2015 inculpatul a introdus la plată în bancă primele trei file D., iar la data de 03.04.2015 pe următoarele trei (în valoare de 20.000 de RON fiecare). Având în vedere că filele D. au fost refuzate la plată, la data de 24.09.2015 inculpatul a început demersurile de executare silită a părţii civile B..
Instanţa de apel a mai reţinut că inculpatul a profitat de situaţia creată şi i-a propus părţii civile să îi cedeze 90% din acţiunile firmei, sub formă de garanţii, partea civilă nu a fost de acord, astfel că inculpatul a continuat executarea silită.
În ziua în care urma să aibă loc licitaţia pentru vânzarea imobilului (evaluat la 581.733 RON - aproximativ 129.000 euro) reprezentând pensiunea turistică, inculpatul a continuat exercitarea presiunilor asupra lui B., afirmând că are deja un cumpărător. Partea civilă a fost nevoită să accepte propunerea şi a cedat inculpatului 90% din acţiunile S.C. C., încheind Convenţia autentificată sub nr. x/19.09.2016 care stipula faptul că, în caz de neachitare a datoriei până la data de 31.12.2017, inculpatul va deveni proprietar în proporţie de 100% al societăţii C.
Referitor la relaţia contractuală dintre S.C. C. şi S.C. K. S.R.L. Călăraşi, Curtea a reţinut că aceasta este "neelucidată". Sub acest aspect, s-a arătat că, pe de o parte, persoana vătămată B. a susţinut că societatea lui G. nu a mai putut executa lucrările de contrucţie a pensiunii, fapt ce l-a determinat să continue lucrările în regim propriu, derulând însă operaţiunile comerciale prin firma lui G., iar, înscrisurile depuse de B. în faţa instanţei de apel atestă că S.C. K. S.R.L. Călăraşi a emis periodic facturi pentru lucrările executate, iar S.C. C. le-a achitat.
Instanţa de apel a mai reţinut că potrivit martorului G., partea civilă B. nu a achitat decât valoarea facturilor emise de societatea sa, nu şi TVA-ul aferent, fapt ce a generat datorii către bugetul de stat. Deşi existau aceste datorii, martorul nu a sistat lucrările întrucât nu dorea ca partea civilă să piardă finanţarea, dar i-a solicitat lui B. nişte garanţii - filele D.. Martorul G. a confirmat că a cunoscut împrejurarea că filele D. nu aveau acoperire la momentul emiterii, însă avea speranţa legitimă că B. va deveni solvabil când vor intra banii europeni, însă la finalizarea lucrării nu era achitată datoria lui B. către societatea sa (TVA-ul datorat bugetului de stat).
De asemenea, a reţinut şi că în faza de urmărire penală martorul a admis că pe parcursul derulării lucrărilor de construcţie, au intervenit unele probleme de sănătate şi a fost nevoit să-l împuternicească pe B. să aibă acces la conturile societăţii sale, pentru a asigura continuitatea contractului. Martorul a recunoscut că între cele două societăţi s-au derulat relaţii comerciale de tip suveică, pentru ca B. să dovedească cofinanţarea. Spre finalul relaţiei contractuale, s-au acumulat datorii ale S.C. C., fapt pentru care cei doi administratori s-au deplasat la notariat şi au încheiat un contract de împrumut. Au mai urmat şi alte contracte de împrumut, pentru ca în final B. să-i înmâneze patru file D., în valoare totală de aproximativ 200.000 RON - despre care ştia că nu au acoperire.
După finalizarea pensiunii, între societăţile părţii civile şi cea a martorului G. exista o creanţă nestinsă, garantată cu trei file D., dublate de alte trei contracte de împrumut (ce datează din august 2013, chiar dacă au fost autentificate la notar în martie 2015), prin urmare creanţa îşi are izvorul în perioada când edificarea pensiunii lui B. era în curs de realizare.
În perioada imediat următoare, martorul G. l-a cunoscut pe inculpatul A. cu care a început o relaţie comercială, pe fondul căreia acumulează o serie de datorii. Cum G. nu a fost în măsură să restituie respectivele datorii, a folosit filele D. primite de la B. ca garanţie a solvabilităţii sale.
În anul 2016, creanţa lui G. faţă de S.C. C. a fost cedată integral inculpatului A. (08.03.2016 fila D. de 43.395 RON şi contractual de împrumut de 24.000 RON; 09.10.2016 cele două file D. în valoare de 80.461 RON, respectiv 65.607 RON), acesta din urmă pretinzând să se încheie un proces-verbal prin care G. să atesta că ar fi primit de la A. suma de 67.395 RON - preţul contractului nr. x/08.03.2016 (cesiunea de creanţă).
Instanţa de apel a mai reţinut că G. nu a fost multumit de calculele inculpatului, astfel că a înţeles să nu mai achite debitul, iar A. a demarat procedura de executare silită a singurei garanţii pe care o avea - filele D. emise de B. cunoscând că nu avea acoperire pentru respectivele instrumente de plată. Inculpatul a procedat în mod deliberat în acest mod, ştiind că societatea acestuia are active imobiliare (pensiunea turistică) care puteau fi valorificate. Curtea de apel a reţinut drept relevante declaraţiile martorilor M. şi N., precum şi convorbirile telefonice dintre persoana vătămată B. şi martorul G., din data de 16.11.2017 .
S-a apreciat că B. nu a emis filele D. cu titlu de instrument de plată, ci cu titlu de garanţie, cu atât mai mult cu cât, la data emiterii acestora, nici nu erau completate potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 1 din Legea 59/1934, condiţii în care nu putea fi reţinută infracţiunea de înşelăciune şi nici infracţiunea prevăzută de Legea nr. 59/1934.
Privitor la infracţiunea de şantaj, instanţa de apel a reţinut că termenul de "constrângere" specific acestei infracţiuni nu este definit în legislaţia penală, aspect ce denotă intenţia legiuitorului de a conferi cuvântului criticat sensul său uzual. În limbajul curent, prin "constrângere" se înţelege determinarea unei persoane să facă sau să nu facă ceva, împotriva voinţei sale.
Infracţiunea de şantaj este o infracţiune împotriva libertăţii de ordin moral a persoanei, drept urmare constrângerea exercitată împotriva subiectului pasiv al infracţiunii de şantaj trebuie să îi producă acestuia o stare de temere, de natură a-l determina să acţioneze conform conduitei prevăzute în dispoziţia normei de incriminare. Astfel, constrângerea astfel exercitată reprezintă punerea în mişcare a unei forţe exterioare subiectului pasiv al infracţiunii, care poate fi de natură fizică sau morală. În cazul constrângerii fizice, aceasta poate fi exercitată, în mod direct, prin energia fizică a făptuitorului sau prin punerea în mişcare, de către acesta, a unei alte energii de aceeaşi natură, capabilă să înfrângă rezistenţa fizică a subiectului pasiv. Spre deosebire de aceasta, constrângerea psihică se exercită prin efectuarea de către făptuitor a unui act de natură să inspire victimei temerea că, în viitor, ea sau o altă persoană apropiată ei va suporta un rău. În ambele cazuri, pentru realizarea conţinutului constitutiv al infracţiunii, constrângerea trebuie să fie efectivă.
Curtea de apel a apreciat că, în speţă, persoana vătămată B. a fost constrânsă moral de inculpatul A. să încheie Convenţia autentificată sub nr. x/19.09.2016, prin care ceda acestuia 90% din părţile sociale ale societăţii sale şi care stipula faptul că, în caz de neachitare a datoriei până la data de 31.12.2017, va deveni proprietar în proporţie de 100% al societăţii C.
Constrângerea s-a exercitat sub forma întregii strategii adoptate de inculpat, respectiv creşterea nejustificată a debitului S.C. C. prin încheierea unor noi contracte de împrumut, fictive, ameninţarea cu formularea unor plângeri penale şi mai apoi executarea silită a unei persoane juridice care nu era debitor direct al său, ci doar un debitor cedat.
Instanţa de apel a mai apreciat că inculpatul nu e demarat procedura de executare silită a unei simple creanţe, pentru a se putea apăra susţinând că a uzat de mijloacele legale pe care le avea la dispoziţie. Acesta şi-a confecţionat şi a sporit o creanţă în mod artificial (datoria reală a lui B. faţă de S.C. K. S.R.L. era mult mai mică) şi a folosit-o ca mijloc de recuperare a debitului pe care îl avea faţă de G. atunci când acesta a ales să stea în pasivitate.
S-a mai apreciat că tipicitatea subiectivă sub forma intenţiei există cu atât mai mult cu cât inculpatul a ştiut tot timpul că B. este doar o victimă colaterală, "sacrificată" într-o relaţie contractuală eşuată cu G.. Curtea a apreciat relevantă replica inculpatului din cuprinsul conversaţiei din data de 05.01.2018 cu B. "Începând cu 03.01.2018 s-au pierdut. Ai pierdut toate drepturile. …Eu pă cine execut? Pă cine am prins, nu?".
În opinia Curţii, prezumţia de nevinovăţie a inculpatului a fost înlăturată în raport de circumstanţele concrete reţinute şi a apreciat că se impune condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de şantaj.
În ceea ce priveşte infracţiunea de camătă, instanţa de control judiciar a apreciat că şi această faptă a fost deplin dovedită.
Astfel, a reţinut că la data de 04.04.2014 părţile civile F. şi E. au împrumutat de la inculpat câte 7.500 euro fiecare, celui dintâi fiindu-i remisă efectiv suma de 5000 euro, iar părţii civile E. suma de 6000 euro, restul până la 7.500 euro fiind dobândă, iar în luna noiembrie 2015 l-a împrumutat pe martorul G. cu suma de 70.000 euro, respectiv 53.000 RON, cu dobândă de 10%, adiţionată fiecărei sume împrumutate.
Totodată, instanţa de apel a reţinut şi sumele percepute de la partea civilă B. în cadrul procedurii de recuperare a ceanţei, conform contractului de cesiune din anul 2016 încheiat cu martorul G., expuse în cadrul analizei de la infracţiunea de şantaj.
Instanţa de apel a făcut trimitere şi la declaraţiile martorilor O., P., Q., R. care au relatat împrejurări cu privire la împrumuturi făcute de inculpat în anii 2001, 2002 şi 2010, dar care exced actului de inculpare care vizează exclusiv acte de împrumut din anii 2014 şi 2015.
Curtea de apel a reţinut că acordarea de împrumuturi cu camătă a reprezentat pentru inculpatul A. o obişnuiţă, acest aspect fiind dovedit, în opinia Curţii, nu numai din declaraţiile persoanelor vătămate şi ale martorilor, ci şi din conţinutul convorbirilor telefonice interceptate. S-a reţinut că, aproape fără excepţie, fiecare convorbire a acestuia avea ca principală temă datorii ale unor persoane către el şi recuperarea acestora, inculpatul negociind constant termene de plată, dobânzi şi modalităţi de recuperare a banilor împrumutaţi.
În opinia instanţei de apel, vinovăţia inculpatului A. cu privire la săvârşirea infracţiunii de camătă rezultă din mijloacele de probă administrate, ce denotă îndeletnicirea acestuia de a acorda împrumuturi cu dobândă. Totuşi, intervenind deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 care se aplică tuturor cauzelor pendinte, în temeiul prevederilor art. 396 alin. (1) şi (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., coroborat cu art. 153 C. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pentru comiterea infracţiunii de camătă, prevăzută de art. 351 alin. (1) C. pen., urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.
Împotriva hotărârii instanţei de apel, la data de 25.05.2023, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., prin apărător ales, S., invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în sensul că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
În susţinerea căii de atac, s-a arătat, în esenţă, că, inculpatul a fost condamnat de către instanţa de apel pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj într-o formă care nu a fost reţinută în actul de sesizare, respectiv "încheierea unor contracte de împrumut fictive", fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 371 C. proc. pen.
Totodată, s-a precizat că, modalitatea în care inculpatul a acţionat în vederea obţinerii drepturilor sale este expres prevăzută de lege, iar, demararea unei proceduri de executare silită şi obţinerea încuviinţării executării silite, nu reprezintă o modalitate de constrângere pentru obţinerea, în mod injust, a unui folos patrimonial, ci reprezintă o modalitate legală de aducere la îndeplinire a obligaţiilor cuprinse în titlul executoriu.
Sub acelaşi aspect, s-a apreciat că, ameninţarea cu formularea unei plângeri penale nu reprezintă o formă de constrângere în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 207 alin. (1) C. pen., ci realizarea unui drept legitim împotriva celui ameninţat, prin folosirea unei căi legale, chiar dacă aceasta ar expune persoana ameninţată la anumite consecinţe păgubitoare.
Concluzionând, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale nr. 514/A din 27.04.2023 şi achitarea inculpatului.
Totodată, în temeiul art. 441 C. proc. pen., s-a solicitat suspendarea executării hotărârii cu impunerea respectării unora dintre obligaţiile prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Ulterior, la data de 04.09.2023, recurentul - inculpat A. a depus la dosar, un memoriu dezvoltând motivele de recurs în casaţie.
Astfel, s-a arătat că, obiectul recursului în casaţie priveşte atât soluţia de condamnare pentru infracţiunea de şantaj, cât şi soluţia de încetare a procesului penal pentru infracţiunea de camătă.
În susţinere, s-a precizat că, în ceea ce priveşte infracţiunea de camătă, situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, respectiv existenţa doar a două acte materiale de pretinse împrumuturi cu camătă, nu realizează elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii "de obicei" pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.
Prin urmare, s-a solicitat, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achitarea inculpatului şi sub aspectul săvârşirii infracţiunii de camătă, prevăzută de art. 351 C. pen., iar, în baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., acţiunea civilă să fie lăsată nesoluţionată.
Prin încheierea din 07.09.2023, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 514/A din 27 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2018, a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casaţie la Completul nr. 6, în compunere de 3 judecători şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, la data de 16 noiembrie 2023.
Totodată, în baza art. 441 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus suspendarea executarea hotărârii atacate până la soluţionarea recursului în casaţie.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
Cu titlu prealabil subliniază că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, examinând exclusiv legalitatea deciziei recurate (art. 477 C. proc. pen.).
Astfel, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.
Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.
Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
În speţă, recurentul susţine că nu există elemente de tipicitate obiectivă cu privire la cele două infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat de către instanţa de apel, în privinţa infracţiunii de şantaj, prev. de art. 207 alin. (1) C. pen. lipsind "constrângerea", respectiv ameninţarea cu un rău, în sensul legii penale, şi cerinţa "obţinerii, în mod injust, a unui folos patrimonial", iar cu privire la infracţiunea de camătă, prev. de art. 351 C. pen., existenţa a două acte materiale de pretinse împrumuturi cu camătă, nu realizează elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii "de obicei".
Este de subliniat că recursul în casaţie nu poate conduce la reformarea situaţiei de fapt reţinută de către instanţele care au soluţionat fondul acuzaţiilor penale. Pornind de la premisa că în actualul cadru procesual instanţa de casaţie poate analiza doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţele ordinare, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare, fără a putea proceda la o reevaluare a materialului probator sau la stabilirea unei alte situaţii de fapt, se poate concluziona că instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.
Starea de fapt reţinută în cauză nu poate fi modificată, acest caz de casare vizând doar acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, cu alte cuvinte pentru că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.
În speţă, recurentul -inculpat A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea a două infracţiuni, una de şantaj, prev. de art. 207 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. şi cealaltă, de camătă, prev. de art. 351 C. pen.
Înfracţiunea de şantaj
Desfiinţând soluţia de achitare dispusă în cauză de Judecătoria Brăila pe temei că "fapta nu există" (art. 16 lit. a) C. proc. pen.), Curtea de Apel Galaţi a decis condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 4 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie.
În esenţă, s-a reţinut că între inculpatul A. şi partea civilă B. s-au derulat raporturi de natură comercială pe o perioadă mai lungă de timp, în cadrul cărora un rol determinant a jucat o altă persoană, martorul G..
Astfel, încă din anul 2010, partea civilă B. a obţinut un contract de finanţare cu fonduri europene pentru edificarea unei pensiuni, executantul lucrării fiind S.C. K., administrată de martorul G.. Pe parcursul executării lucrărilor, firma martorului G. a intrat în incapacitate de a le mai finaliza şi, cum pesiunea se edifica prin fonduri europene, partea civilă B. avea nevoie de a menţine aparenţa de legalitate şi sustenabilitatea proiectului. În acest scop, a recurs la crearea unei situaţii faptice fictive, respectiv a continuat lucrările în regie proprie în timp ce martorul G. a întocmit acte contabile fictive, atestând nereal continuarea lucrărilor şi rulajul necesar de materiale, precum şi plăţi inexistente, în schimbul unei remunerări din partea lui B., de 10 % comision din valoare totală a contractului (suma de 880.000 RON). Concomitent, martorul G. l-a împuternicit pe partea civilă B. să efectueze plăţi şi să întreprindă, în numele societăţii sale, tot ce era necesar pentru finalizarea lucrărilor, raporturi derulate timp de 4 ani, până în anul 2014.
Cei doi parteneri contractuali şi-au extins propriile relaţii de afaceri, iar începând cu anul 2013, martorul G. a stabilit, la rândul său, raporturi contractuale şi cu inculpatul A. de la care a achiziţionat materiale de construcţie al căror preţ nu a reuşit să îl achite la scadenţă, garantând cu file D. pe care le avea de la partea civilă B.. În această conjunctură de relaţii patrimoniale, s-a ajuns ca în anul 2016 martorul G., fiindu-i debitor, să-i cedeze inculpatului, prin contract de cesiune, întreaga creanţă pe care o avea faţă de societatea părţii civile.
Pe acest fond al raporturilor comerciale derulate între cei trei protagonişti timp de 6 ani, beneficiind de titluri executorii ajunse la scadenţă, inculpatul T. a cerut plata de la debitor (partea civilă B.), şi, cum acesta nu a plătit, a început formalităţile de executare silită pe parcursul cărora au încheiat convenţia autentificată sub nr. x/19.09.2016, prin care partea civilă ceda, în schimbul datoriei, 90% din părţile sociale ale societăţii către inculpat. Inculpatul îi acorda prin acelaşi contract un termen de graţie de 1 an şi 3 luni persoanei vătămate pentru a plăti datoria, în caz contrar urmând să devină titularul tuturor părţilor sociale.
Instanţa de apel a considerat că încheierea acestor convenţii şi recurgerea la executarea silită a debitorului cedat (B.) sunt elemente de "constrângere" din partea inculpatului, tipice pentru infracţiunea de şantaj. Totodată, afirmaţia inculpatului A., adresată parţii civile B., în sensul că va formula o plângere penală dată fiind lipsa disponibilului pentru filele D., constituie, de asemenea, element ce conturează infracţiunea de şantaj.
Înalta Curte de Casaţi şi Justiţie apreciază că în niciuna din modalităţile reţinute nu poate fi incidentă infracţiunea de şantaj.
Astfel, constituie infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 207 C. pen., constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul şi se pedepseşte cu închisoarea cuprinsă între 1 şi 5 ani, iar dacă fapta este comisă în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Din analiza elementelor constitutive ale infracţiunii, rezultă că elementul material al acesteia implică existenţa unor variante alternative, respectiv constrângerea unei persoane prin orice mijloace să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial/patrimonial pentru sine sau pentru altul.
În esenţă, şantajul constă în exercitarea unei presiuni asupra persoanei vătămate pentru ca aceasta să aibă un anumit comportament ori să se abţină de la ceva. În ceea ce priveşte acţiunea de constrângere (motiv de recurs în casaţie invocat de inculpat), legiuitorul a extins modalităţile în care aceasta se poate realiza, putând fi exercitată prin orice alte mijloace, nerezumându-se doar la ameninţări sau violenţe.
Aşadar, instanţa supremă apreciază că fapta nu este tipică dacă nu se probează existenţa unor acte de constrângere.
Legiuitorul nu defineşte termenul de constrângere, această sintagmă a fost explicată de Curtea Constituţională care, prin Decizia nr. 689 din 7 noiembrie 2017 reţine că semnifică "determinarea unei persoane să facă sau să nu facă ceva împotriva voinţei sale. Cum este o infracţiune (…) împotriva libertăţii de ordin moral a persoanei, (…) constrângerea exercitată împotriva subiectului pasiv al infracţiunii de şantaj trebuie să îi producă acestuia o stare de temere, de natură a-l determina să acţioneze conform conduitei prevăzute în dispoziţia normei de incriminare. Prin urmare, constrângerea, astfel exercitată, reprezintă punerea în mişcare a unei forţe exterioare subiectului pasiv al infracţiunii, care poate fi de natură fizică sau morală. (…) Constrângerea psihică se exercită prin efectuarea de către făptuitor a unui act de natură să inspire victimei temerea că, în viitor, ea sau o altă persoană apropiată ei va suporta un rău, care va provoca o pagubă. În ambele cazuri, pentru realizarea conţinutului constitutiv al infracţiunii, constrângerea trebuie să fie efectivă" (paragraf 14).
(…) "Legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul normei de incriminare criticate modalităţile concrete de realizare a constrângerii (…). În acest fel intră sub incidenţa dispoziţiei legale analizate toate formele de constrângere, care au ca rezultat determinarea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, săvârşite în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, indiferent de acţiunile sau inacţiunile prin care constrângerea este executată" (paragraful 15 al deciziei).
Privitor la acţiunea de constrângere, Înalta Curte apreciază că o primă concluzie ce se impune este în sensul că aceasta trebuie să fie efectivă, numai în acest mod sunt realizate cerinţele normei de incriminare.
Totodată, acţiunea de constrângere implică acte exercitate de subiectul activ apte să-i provoace o stare de temere serioasă victimei, să-i fie lezat liberul arbitru şi dreptul la autodeterminare. În evaluarea aptitudinii acţiunii de a produce o stare de temere, instanţa supremă apreciază că se au în vedere particularităţile fizice şi morale ale agresorului şi victimei, precum şi mijloacele folosite.
O altă chestiune invocată de inculpat prin cererea de recurs în casaţie a fost reprezentată de inexistenţa unui folos patrimonial injust pentru sine sau pentru altul.
Referitor la acest aspect, instanţa supremă constată că, în ceea ce priveşte natura folosului urmărit de făptuitor, prevederile legale fac referire la dobândirea unui folos în mod injust, folosul reprezentând scopul urmărit de inculpat. Articolul de lege nu face vorbire de caracterul injust al folosului, ci doar de modalitatea injustă prin care se urmăreşte obţinerea lui, infracţiunea de şantaj existând şi când folosul are un caracter just.
Astfel, în esenţă, chestiunile invocate de inculpat şi care urmează a fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., sunt reprezentate de existenţa constrângerii inculpatului exercitată asupra victimei, aptitudinea conduitei acestuia de a produce o stare de temere, precum şi existenţa unei modalităţi injuste de obţinere a unui folos, analiză pe care o va face exclusiv din perspectiva situaţiei de fapt reţinute cu autoritate de lucru judecat de instanţa de apel, fără a face o reapreciere a materialului probator administrat şi fără a stabili o nouă situaţie de fapt.
În continuare, în raport de situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, Înalta Curte va analiza dacă acţiunea inculpatului realizează corespondenţa dintre fapta concret săvârşită şi elementele de natură obiectivă prevăzute în norma de incriminare, respectiv dacă fapta inculpatului poate fi încadrată în elementul material al infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 207 alin. (1), (2), (3) C. pen.
Pornind de la consideraţiunile de natură teoretică anterior evocate, Înalta Curte constată că inculpatul-recurent nu a realizat activităţile prevăzute de norma de incriminare, constatând inexistenţa constrângerii.
Revenind la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, Înalta Cute constată că acţiunea inculpatului A. care, în cursul anului 2013 a stabilit relaţii patrimoniale cu martorul G., prins la rândul său în astfel de raporturi cu partea civilă B. încă din anul 2010 şi printr-un şir de operaţiuni comerciale, inculpatul a intrat în posesia unui titlu executoriu (dobândit de la martorul G.), iar la scadenţă, în lipsa îndeplinirii obligaţiei de plată de către debitor (B.) a pornit executarea lui silită, acesta fiind debitor cedat, iar pe de altă parte, fiind în posesia de file D. emise de partea civilă B., refuzate la plată pentru lipsa disponibilului, inculpatul a afirmat că îi va face plangere penală, aceste acţiuni nu realizează corepondenţa cu modelul de incriminare pentru infracţiunea de şantaj, nefiind întrunite elementele constrângerii, din perspectiva ilicitului penal.
Circumstanţele concrete ale cauzei în care incupatul, partea civilă şi martorul G. au derulat raporturi juridice patrimoniale pe o durată de 7 ani, pe fondul unui parcurs sinuos marcat de incapacităţi de plată, împrumuturi încrucişate, subsecvente şi reciproce, marcate de frecvente blocaje, inclusiv din partea părţii civile, care a recurs la acţiuni fictive pentru a masca operaţiuni ilicite cu fonduri europene, îi plasează pe cei trei protagonişti în planul unor raporturi exclusiv comerciale, fără a se putea reţine vreun element de "constrângere" care să-l fi determinat pe partea civilă să aibă o conduită împotriva propriei voinţe, sau de natură să-i afecteze liberul arbitru.
Recurgerea la procedura executării silite pentru o datorie consfiinţită prin act autentic, executoriu, cu concursul organelor judicare ale statului, implică constrângerea legii atunci când debitorul nu îşi execută obligaţiile. O astfel de constrângere, însă, exclude asimilarea cu elementul material al laturii obiective a infracţiunii de şantaj, cât timp se derulează în condiţiile C. proc. civ. (art. 622 şi urm) şi se face de către organele învestite de stat cu o astfel de putere, deoarece constituie o modalitate justă de realizare a unui drept legitim (recuperarea unei creanţe).
În cauză, inculpatul a dobândit calitatea de creditor faţă de partea civilă B. printr-un procedeu legal, respectiv cesiune de creanţă, de la martorul G. căruia partea civilă îi era datoare cu suma stipulată.
Această procedură judiciară, expres reglementată de prevederile C. civ. (art. 1566 şi urm), nu poate constitui, sub niciun temei, circumstanţă/stare care să poată fi plasată în vreun complex cauzal al infracţiunii de şantaj, aşa cum în mod artificial a făcut instanţa de apel, deoarece, în sine, şi în absenţa unor elemente exterioare de ameninţare/influenţare a liberului arbitru al celor implicaţi nu poate fi pervertită într-un act ilicit. Nu se poate ajunge la concluzia ca inculpatul, în calitate de creditor, şi valorificându-şi drepturile decurgând din această calitate, a presat psihologic victima peste o stare inerentă procedurii de executare silită, în sine.
Aşa cum anterior a fost menţionat, partea civilă B. a derulat relaţii de afaceri cu martorul G. şi cu inculpatul timp de câţiva ani, perfectând contracte de executare lucrări, achiziţii materiale, împrumuturi, garanţii, ş.a.m.d.
Făcând trimitere la datoria părţii civile, curtea de apel face mai multe referiri insuficient de precise, fără a-i stabili cert nici izvorul şi nici întinderea, aspect ce rezultă din chiar considerentele deciziei penale (conform paragrafului final din pag. 13, primelor paragrafe din pag. 15, paragrafului 4 din pag. 16), unde se menţionează:
"Curtea va conchide ca sursa datoriei persoanei vătămate B. faţă de societatea lu G. a rămas neelucidată; (or, era obligaţia instanţei de a "elucida");
"aceasta datorie are caracter cert din punct de vedere al existenţei nu şi al cuantumului" (?);
"datoria reală a lui B. faţă de S.C. K. era mult mai mică" (dar cât?).
Totodată, vorbeşte despre caracterul fictiv al contractului prin care inculpatul ar fi sporit debitul, însă, conform celor mai sus evidenţiate, conchide în sensul că întinderea acestuia nu este clară, condiţii în care, o astfel de concluzie prezintă o şi mai evidentă inadecvare juridică, în lipsa cuantificării şi explicitării mecanismului şi detaliilor unei eventuale constrângeri.
În context, instanţa supremă subliniază că, atunci când sunt în discuţie chestiuni ce ţin de stabilirea unei vinovăţii penale, sau de stabilirea obligaţiei de plată a anumitor sume de bani, instanţelor de judecată le este prohibit să opereze cu aproximări, întrebări retorice sau nedumeriri.
Potrivit celor reţinute de instanţa de apel, inculpatul A. i-a spus părţii civile B. să fie mulţumită că nu îi formulează plângere penală pentru emiterea de D.-uri fără acoperire, aspect ce a fost apreciat drept element material al infracţiunii de şantaj.
Translatarea acestei afirmaţii din planul unui reproş adresat de inculpat faţă de lipsa disponibilului, în planul unei ameninţări se plasează într-un tablou speculativ, ce nu corespunde, sub niciun temei, tiparului de incriminare specific infracţiunii de şantaj. În niciun caz nu poate echivala, în mod implicit, cu o acţiune de constrângere specifică elementului material al laturii obiective a infracţiunii de şantaj, nefiind astfel îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă prevăzute de lege.
Drept urmare, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că acţiunile inculpatului nu realizează, în mod obiectiv, conţinutul constitutiv al infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1), (2), (3) C. pen.
Înfracţiunea de camătă
Curtea de apel a apreciat că acordarea a două împrumuturi cu dobândă părţilor civile F. şi E., precum şi raporturile patrimoniale derulate cu G. care au implicat, pe lângă alte convenţii, şi două împrumuturi cu dobândă, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de camătă, pentru care a dispus soluţia de încetare a procesului penal ca efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Înalta Curte reţine că infracţiunea de camătă, prev. de art. 351 C. pen., este fapta unei persoane care, fără a fi autorizată, dă bani cu dobândă, ca îndeletnicire.
Aşa cum este consacrat în doctrină şi jurisprudenţa constantă a instanţelor, infracţiunea de camătă, ca formă a unităţii legale de infracţiuni, este o infracţiune de obicei al cărei element material se realizează prin repetarea acţiunii tipice de mai multe ori, repetare din care rezultă obişnuinţa persoanei de a o săvârşi ca şi îndeletnicire.
Prin decizia nr. 82 din 23 februarie 2016, Curtea Constituţională a reţinut că "sintagma ca îndeletnicire, califică fapta ca fiind o infracţiune de obicei, prin urmare, numărul actelor materiale de dare de bani cu dobândă, de către o persoană neautorizată, trebuie să fie suficient de mare pentru a denota comiterea acestora în mod frecvent sau constant. Legiuitorul a lăsat instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea cauzei penale o marjă de apreciere cu privire la numărul actelor materiale care conferă acţiunii caracter de îndeletnicire. Această marjă de apreciere este justificată prin particularităţile condiţiilor concrete în care este săvârşită fiecare infracţiune de camătă" (paragraful 14).
Referinţele teoretice din doctrină evidenţiază că pentru a fi considerată o îndeletnicire, darea de bani cu dobândă trebuie să aibă o repetitivitate de cel puţin trei ori pentru a avea caracter penal (referinţe validate şi prin dec. pen. nr. 381/RC/2023 a ÎCCJ).
În continuare, pornind de la situaţia de fapt reţinută în mod definitiv de către instanţa de apel, Înalta Curte urmează să stabilească dacă cele două împrumuturi cu dobândă din data de 04.04.2014, precum şi împrumuturile din luna noiembrie 2015 acordate lui G., sunt acţiuni care realizează corespondenţa cu trăsăturle modelului abstract prevăzut de norma de incriminare (art. 351 C. pen.).
Raportând aspectele cu caracter teoretic mai sus evidenţiate la baza factuală reţinută de către instanţa de apel, instanţa supremă constată că doar două dintre cele patru acte de împrumut ar fi tipice pentru a putea fi calificate, în mod obiectiv, ca încadrându-se în acea acumulare de repetări, dar care, prin numărul lor, sunt insuficiente pentru a constitui o îndeletnicire, care să fie circumscrisă ilicitului penal (este vorba despre împrumuturile acordate părţilor civile F. şi E.).
Raporturile de împrumut realizate cu martorul G. se înscriu într-un cadru mai complex al unor relaţii amplu analizate anterior, în cadrul infracţiunii de şantaj. Astfel încă din anul 2013, aceştia s-au implicat în relaţii de afaceri, încheind mai multe tipuri de convenţii (achiziţie cherestea, garanţii, cesiune de creanţă) astfel încât particularităţile concrete ale condiţiilor împrumutului îl plasează în acest complex relaţional ce nu se integrează în infracţiunea unică de camătă. Acordurile derulate timp de 3 ani între inculpat şi G., tipul şi dinamica acestora, dau împrumuturilor particularitatea de succesiune a unui business. Acestea nu se încadrează nici ca deprindere şi nici ca interval de timp (la o distanţă de 1 ani şi 7 luni faţă de primele două împrumuturi) în infracţiunea de camătă, care implică nu doar regularitate ci şi intervale relativ apropiate pentru a releva caracterul unei activităţi de a fi nu doar constantă, ci şi frecventă pentru a putea fi calificată ca îndeletnicire.
Cât priveşte referirile la declaraţiile martorilor O., P., Q., R. care au relatat împrejurări cu privire la împrumuturi făcute de inculpat în anii 2001, 2002 şi 2010 (perioadă în care fapta nu era incrimată ca infracţiune), acestea au doar caracter circumstanţial, cât timp exced actului de inculpare care vizează exclusiv acte de împrumut din anii 2014 şi 2015.
În fine, instanţa supremă subliniează că statuarea asupra caracterului "repetabil" al actelor de împrumut ca fiind sau nu o "îndeletnicire" nu este de natură a schimba situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, ci are semnificaţia de a verifica existenţa sau nu a corespondenţei între trăsăturile faptei/faptelor concret reţinute de instanţa de apel şi trăsăturile modelului de incrimnare pentru infracţiunea de camătă
Drept urmare, în raport de argumentele expuse, în majoritate, va admite recursul în casaţie declat de inculpat şi, în consecinţă, va desfiinţa în totalitate, decizia penală nr. 514/A din 27 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi rejudecând:
În baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu referire la art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., va achita pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1), (2) şi (3) C. pen.. Totodată, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., va achita pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de camătă, prevăzută de art. 351 C. pen.
În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen. va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă formulată de părţile civile B., F. şi E..
Va anula formele de executare emise în baza deciziei penale nr. 514/A din 27 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2018.
Va constata că recurentul-inculpat a fost reţinut, arestat preventiv şi la domiciliu, în perioada 25.01.2018-27.04.2018, precum şi că s-a aflat în executarea pedepsei aplicate prin decizia atacată, în perioada 27.04.2023 - 07.09.2023 şi va stabili să rămână în sarcina statului cheltuielile judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
În majoritate,
Admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 514/A din 27 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2018.
Desfiinţează, în totalitate, decizia atacată şi, în rejudecare:
În baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu referire la art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achită pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1), (2) şi (3) C. pen.
În baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu referire la art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achită pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de camătă, prevăzută de art. 351 C. pen.
În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen. lasă nesoluţionată acţiunea civilă.
Anulează formele de executare emise în baza deciziei penale nr. 514/A din 27 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2018.
Constată că recurentul-inculpat a fost reţinut, arestat preventiv şi la domiciliu, în perioada 25.01.2018-27.04.2018, precum şi că s-a aflat în executarea pedepsei aplicate prin decizia atacată, în perioada 27.04.2023 - 07.09.2023.
Înlătură dispoziţia privind obligarea inculpatului A. la plata sumei de 2.400 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat (1.200 RON aferente fazei de urmărire penală şi 1.200 RON aferente fazei de cercetare judecătorească).
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea cauzei rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2023.
Cu opinie separată, în sensul respingerii, ca nefondat, a recursului în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 514/A din 27 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2018 şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de soluţionarea cauzei.
Motivarea opiniei separate
În dezacord cu opinia majoritară consider că nu se impunea admiterea recursului în casaţie formulat de către inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 514/A din 27 aprilie 2023 pronunţată de către Curtea de Apel Galaţi, soluţia pe care o apreciez ca fiind una legală fiind cea de respingerea a căii extraordinare de atac ca fiind nefondată.
Fiind sesizată cu această cale de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, examinând exclusiv legalitatea deciziei recurate, pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
Recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
De asemenea, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. (neprevederea în legea penală şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege) şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situaţiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, deci doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii.
În prezenta cauză, cu privire la infracţiunea de şantaj reţinută în sarcina inculpatului A., Curtea de Apel Galaţi, cu autoritate de lucru judecat, a stabilit că persoana vătămată B. a fost constrânsă moral de inculpatul A. să încheie Convenţia autentificată sub nr. x/19.09.2016, prin care ceda acestuia 90% din părţile sociale ale societăţii sale şi care stipula faptul că, în caz de neachitare a datoriei până la data de 31.12.2017, A. va deveni proprietar în proporţie de 100% al societăţii C.. Constrângerea s-a exercitat sub forma întregii strategii adoptate de inculpat: creşterea nejustificată a debitului S.C. C. prin încheierea unor noi contracte de împrumut, fictive, ameninţarea cu formularea unor plângeri penale şi mai apoi executarea silită a unei persoane juridice care nu era debitor direct al său, ci doar un debitor cedat.
Acestea sunt coordonatele factuale stabilite prin decizia atacată, iar cu privire la aceste elemente Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate interveni, în condiţiile în care aşa cum anterior s-a menţionat starea de fapt stabilită de către instanţa de apel este intrată în puterea de lucru judecat.
Criticile recurentului inculpat cu privire la această infracţiune vizează mai multe paliere, însă nu toate pot fi subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
În mod evident Înalta Curte, sesizată cu recursul în casare întemeiat pe prevederile articolului menţionat, nu poate să verifice în ce măsură au fost respectate prevederile art. 371 C. proc. pen.., prin prisma stării de fapt reţinute în hotărârea atacată raportat la actul de sesizare.
Nu se poate considera că este subsumată noţiunii de faptă ce nu este prevăzută de legea penală situaţia în care instanţa pronunţă o condamnare pentru infracţiunea ce a făcut obiectul sesizării sale, însă prin reţinerea unei stări de fapt ce exceda starea de fapt reţinută în actul de sesizare.
În mod evident, în această situaţie, ceea ce se invocă, nelegalitatea respectivă, depăşirea limitelor sesizării, nu poate face obiectul recursului în casaţie prin prisma vreunui motiv de casaţie dintre cele prevăzute de art. 438 C. proc. pen.
Un al doilea palier al criticilor formulate de către recurent vizează plasarea temporală a discuţiei în care inculpatul a procedat la ameninţarea persoanei vătămate cu formularea unei plângeri penale. Potrivit susţinerilor acestuia ameninţarea ar fi rezultat dintr-o convorbire telefonică ulterioară încheierii convenţiei privind cedarea părţilor sociale, deci ameninţarea nu ar fi fost proferată anterior încheierii actului juridic, nefiind determinantă în constrângerea exercitată.
Nici cu privire la acest aspect, în condiţiile în care antamează starea de fapt reţinută prin hotărârea atacată, Înalta Curte nu poate să intervină, reinterpretarea probatoriului şi stabilirea unei stări de fapt diferite de cea reţinută prin hotărârea atacată nefiind posibilă în prezenta cale de atac fără a încălca autoritatea de lucru judecat. Prin hotărârea atacată, instanţa nu a fixat temporal ameninţarea cu formularea plângerii penale ulterior datei încheierii convenţiei prin care persoana vătămată a cedat părţile sociale al firmei sale, ci la un moment anterior.
De altfel, convorbirea telefonică invocată de către recurent, din data de 12 decembrie 2017, a fost reţinută de către instanţa de apel, însă elementele avute în vedere sunt diferite de cele susţinute, în considerentele deciziei precizându-se că din respectiva discuţie rezultă motivul pentru care inculpatul a început executarea silită a persoanei vătămate, precum şi faptul că acesta intenţiona să înstrăineze pensiunea, ce reprezenta bunul cel mai important existent în patrimoniul societăţii comerciale cedate de persoana vătămată, la preţul stabilit de către expertul desemnat în cursul executării silite, preţ care era mult sub preţul pieţii.
Ultima critică formulată de către recurent vizează faptul că toate acţiunile reţinute de către instanţa de apel ca având natura unor constrângeri în realitate reprezintă exercitarea unor drepturi recunoscute de lege, ce nu pot fi niciodată confundate cu o dobândire în mod injust.
Astfel, precizează acesta faptul că prin formularea unei plângeri penale în mod evident nu se întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, această manifestare de voinţă neavând caracterul unei constrângeri, reprezentând o simplă exercitare a drepturilor conferite de constituţie.
Pe de altă parte, învederează recurentul că nici demersurile pe care le-a efectuat pentru punerea în executare silită a titlurilor de creanţă pe care le avea împotriva părţii vătămate nu poate reprezenta o acţiune de constrângere în condiţiile în care, în conformitate cu prevederile legale, aceasta este modalitate prin care creditorul îşi realizează dreptul dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia benevol.
Consider că toate aceste susţineri ale recurentului nu pot fi primite faţă de circumstanţele concrete ale cauzei.
În mod evident, formularea unei plângeri penale, precum şi executarea silită imobiliară a unor creanţe, reprezintă exercitarea unor drepturi care sunt recunoscute tuturor persoanelor, atât prin Constituţie, cât şi prin normele legale, însă, în cauza prezentă, aşa cum rezultă din starea de fapt reţinută de către instanţa de apel, prin exercitarea acestor drepturi nu s-a avut în vedere finalitatea consacrată legal, ci s-a urmărit constrângerea persoanei vătămate la adoptarea unei conduite prin care inculpatul să obţină un folos material injust.
În esenţă, atât susţinerea inculpatului referitoare la formularea unei plângeri penale cu privire la emiterea unor cecuri fără acoperire, cât şi iniţierea procedurii de executare silită a respectivelor cecuri, au avut ca finalitate determinarea persoanei vătămate la încheierea convenţiei prin care aceasta ceda 90% din părţile sociale ale societăţii comerciale al cărei asociat era, societate care avea în patrimoniu imobilul, pensiune turistică.
În măsura în care inculpatul, de bună credinţă, ar fi încercat exercitarea drepturilor sale legale, nu era necesară, pe de o parte, înştiinţarea persoanei vătămate cu privire la formularea plângerii penale, iar pe de altă parte sistarea executării silite doar după semnarea convenţiei.
Aceste modalităţi de exercitare a drepturilor recunoscute nu reprezintă o utilizare a căilor legale puse la dispoziţia inculpatului în conformitate cu finalitatea acestora, ci mijlocul prin care acesta a realizat constrângerea persoanei vătămate la adoptarea unei conduite de natură să îi procure un folos material injust.
În fine, recurentul a susţinut şi că folosul pe care l-a obţinut nu a fost unul injust, în condiţiile în care avea o creanţă faţă de persoana vătămată.
Cu privire la acest aspect, aşa cum s-a reţinut prin decizia atacată, creanţa inculpatului avea o valoare mult mai redusă decât valoarea imobilului pe care acesta l-a obţinut prin constrângerea persoanei vătămate, iar diferenţa semnificativă reprezintă un folos injust în sensul normei de incriminare.
Raportat la toate aceste elemente, apreciez că acţiunile inculpatului, aşa cum au fost reţinute prin decizia atacată, întrunesc elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1), (2) şi 3 C. pen., acesta constrângând persoana vătămată, prin ameninţarea cu formularea unei plângeri penale, precum şi prin punerea în executare silită a cecurilor ajunse în posesia sa, să încheie convenţia de cedare a părţilor sociale ale societăţii comerciale la care ultimul era unic asociat, obţinând astfel un folos material injust reprezentat de diferenţa de valoarea dintre creanţă şi valoarea imobilului.
În aceste condiţii, consider că se impunea respingerea recursului formulat, faptele inculpatului fiind prevăzute de legea penală, întrunind tipicitatea obiectivă a infracţiunii menţionate.
În privinţa infracţiunii de camătă, cu privire la care s-a dispus prin decizia atacată, susţinerile recurentului referitoare la faptul că se pot reţine în sarcina sa doar două acte materiale specifice acestei infracţiuni ceea ce nu demonstrează realizarea acestei activităţi cu caracter de îndeletnicire, nu pot fi primite.
Legiuitorul nu a realizat în cadrul art. 351 C. pen. o definire a noţiunii de îndeletnicire, doctrina fiind cea care a adoptat pragul menţionat de recurent, de minim trei acte materiale, pentru a se putea reţine caracterul de îndeletnicire al activităţii.
În mod evident, fără a nega valenţele doctrinei cu privire la clarificarea unor prevederi legale, nu se poate considera că această statuare are un caracter normativ, esenţial fiind ca din probele existente la dosarul cauzei să rezulte faptul că persoana care acordă bani cu dobândă face din această activitate o îndeletnicire.
Faţă de starea de fapt reţinută în decizia atacată, oricum nu prezintă relevanţă această raportare numerică, instanţa stabilind în urma analizării şi coroborării probelor din dosar faptul că recurentul a acordat împrumuturi mai multor persoane, respectiv persoanele vătămate F. şi E., martorii G., O., P., Q., R..
În aceste condiţii, starea de fapt reţinută de instanţa de apel confirma faptul că recurentul avea ca îndeletnicire acordarea de împrumuturi băneşti cu dobândă, fiind fără relevanţă dacă în prezenta cauză figurează ca persoane vătămate doar doi dintre cei care au primit împrumuturi.
Legea nu condiţionează în nici un mod ca reţinerea îndeplinirii condiţiei specifice ataşate laturii obiective a infracţiunii, respectiv ca activitatea desfăşurată de inculpat să aiba caracterul de îndeletnicire, să se realizeze prin raportare la persoanele care au calitatea de persoană vătămată în cauză.
Esenţială este determinarea acestui caracter al activităţii inculpatului pentru ca acţiunile sale să întrunească tipicitatea obiectivă a infracţiunii de camătă, iar în cauză, din probele administrate instanţa de apel a stabilit acest lucru.
În condiţiile în care Înalta Curte nu poate să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată, consider că se impunea respingerea recursului în casaţie ca nefondat şi cu privire la această infracţiune.