Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023
Asupra recursului în casaţie, în baza actelor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 682 din 21.12.2022, pronunţată de Judecătoria Slobozia, în baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 196 alin. (2) şi (3) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămarea corporală din culpă, faptă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din C. pen., comisă la data de 20.10.2019.
În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe o durată de 2 ani, termen de supraveghere stabilit în condiţiile art. 92 din C. pen.
În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, condamnatul va respecta următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) din C. pen., i s-a impus condamnatului să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională.
În baza art. 93 alin. (3) şi (4) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile. S-a desemnat Direcţia Pieţe şi Gestionare Activităţi Comerciale Sector IV şi Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti ca entităţi din cadrul comunităţii unde urmează să execute obligaţia de a presta munca neremunerată în folosul comunităţii.
În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., a pus în vedere condamnatului dispoziţiile art. 96 din C. pen., a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării şi executarea pedepsei.
Prin decizia penală nr. 1141/A din 31.05.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2021, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-inculpat A. împotriva sentinţei penale nr. 682 din 21 decembrie 2022 a Judecătoriei Slobozia, pronunţată în dosarul nr. x/2021.
Împotriva deciziei penale nr. 1141/A din 31.05.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2021, în termen legal, inculpatul A. a formulat cerere de recurs în casaţie, invocând dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului în casaţie şi, în principal, achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal şi, în subsidiar, rejudecarea cauzei de către instanţa de apel.
Prin încheierea din 21 septembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1141/A din data de 31 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2021.
Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:
Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., judecarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Faţă de scopul căii de atac a recursului în casaţie, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei investită cu judecarea recursului în casaţie.
Ca atare, motivele de casare trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.
Limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a normelor substanţiale sau de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.
În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului." (decizia nr. 350/RC/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).
Totodată, s-a reţinut că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblu sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv." (decizia nr. 442/R/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
În cauză, inculpatul A. a formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând în esenţă că, în mod greşit, s-a dispus condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din C. pen., întrucât, în cauză existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, respectiv cazul fortuit, ca şi cauză de neimputabilitate ale cărei efecte se extind asupra tuturor participanţilor, conform art. 23 alin. (2) C. pen.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul inculpat a preciat că, din probele administrate în cauză, rezultă că, la data de 20.10.2019, circula pe DN21 cu auto x cu nr. x în mod corespunzător, având viteza potrivită şi adaptată pentru condiţiile de trafic şi în limitele vitezei legale admise pe tronsonul de drum respectiv, astfel că accidentul rutier nu s-ar fi produs dacă cel de-al treilea şofer nu ar fi creat starea reală de pericol, prin aceea că a executat manevra de depăşire neregulamentară, în condiţiile în care din sens invers circulau alte autoturisme şi exista pericol iminent de coleziune frontală cu acestea.
Astfel, recurentul inculpat a susţinut că fapta nu îi este imputabilă, chiar dacă acţiunea sa ilicită de a trage dreapta de volan pentru a evita impactul cu autoturismul condus de cel de-al treilea şofer a condus la vătămarea părţii civile, manevra de depăşire neregulamentară efectuată de cel de-al treilea conducător auto (cu privire la care nu s-a întreprins nicio activitate pentru identificarea şi audierea lui) reprezentând fără îndoială o împrejurare imprevizibilă.
În concret, recurentul inculpat a susţinut că nu a avut la dispoziţie nicio altă posibilitate pentru a evita coleziunea cu autoturismul condus de cel de-al treilea şofer, efectuarea unei alte manevre în afara celei de a trage dreapa de volan putând avea consecinţe mult mai grave; drumul era prevăzut doar cu o singură bandă de circulaţie pe sens şi cu protecţii metalice pe marginea drumului, ceea ce nu a dat posibilitatea inculpatului să părăsească partea carosabilă pentru a evita situaţia limită imprevizibilă cauzată de cel de-al treilea şofer.
În aceste coordonate de principiu, în limitele criticilor ce se circumscriu motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte notează că, în cuprinsul hotărârii instanţei de fond, confirmată de instanţa de apel, a fost descrisă fapta care a justificat încadrarea acesteia ca realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din C. pen., fiind reţinută în concret acţiunea inculpatului A. şi motivele pentru care s-a considerat că acesta a săvârşit fapta.
În fapt, instanţele de fond şi apel au reţinut că, în data de 20.10.2019, în jurul orei 11:20, în apropierea km 83+810 metri, conducând autoturismul marca x, cu numărul de înmatriculare x, inculpatul A. se deplasa pe DN 21, pe sensul de mers Brăila către Slobozia, când a pătruns pe contrasens şi a intrat în impact cu autoturismul x, cu numărul de înmatriculare x, condus de persoana vătămată B.. Impactul a avut loc între partea frontală extremă stânga a autoturismului x şi partea laterală stânga faţă a autoturismului x, care a fost proiectat spre marginea din dreapta sa, în parapetul metalic al sensului său de mers şi s-a oprit la circa 82 m de locul impactului, pe sensul de mers Brăila-Slobozia, cu partea laterală stânga în parapetul metalic, în timp ce autoturismul x a revenit în banda sa de mers. În zona menţionată, pe sensul de mers Slobozia - Brăila, drumul este în pantă uşoară şi curbă la dreapta, carosabilul are îmbrăcăminte asfaltică, iar la momentul accidentului carosabilul era uscat şi vizibilitatea era bună.
În urma accidentului, conducătorul auto al autoturismul x cu numărul de înmatriculare x, numitul B. a suferit leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 110-120 zile de îngrijiri medicale, conform raportului de primă expertiză medico-legală cu examinarea persoanei nr. 6913/A1/429 emis de S.M.L. Ialomiţa, la data de 27.11.2019.
În drept, instanţa de apel a reţinut că fapta inculpatului A., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din C. pen.
Din raportul de expertiză tehnică auto şi suplimentul la raport rezultă că "accidentul s-a produs din cauza conducătorului autoturismului x care, într-un moment când vigilenţa i-a scăzut sub nivelul necesar conducerii în siguranţă pe DN 21, a pierdut controlul autoturismului şi a intrat pe contrasens în faţa autoturismului x ce se apropia venind dinspre Slobozia", precum şi că "nu se poate dezvolta dinamica preimpact a autoturismului x şi cauza ce a determinat intrarea autoturismului x pe contrasens." Totodată, în raportul de expertiză tehnică auto s-a concluzionat că au fost încălcate de către conducătorul autoturismului x, prevederile art. 41 alin. (1) şi art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 - republicată.
Prin cererea de recurs în casaţie, inculpatul A. a susţinut că fapta sa nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă, invocând cazul fortuit, ca şi cauză de neimputabilitate, respectiv împrejurarea că acţiunea sa de a trage dreapta de volan, ce a condus la vătămarea părţii civile, a fost determinată de necesitatea de a evita impactul cu autoturismul condus de un al treilea şofer, care a efectuat neregulamentar o manevră de depăşire.
Pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv. În ipoteza în care situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nu se suprapune pe tipicitatea obiectivă a infracţiunii, astfel cum aceasta este prevăzută de lege, devin incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 196 alin. (2) C. pen., lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă
Conform art. 196 alin. (3) C. pen., când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Pornind de la aceste considerente de ordin teoretic, în analiza motivelor de recurs în casaţie, Înalta Curte constată că fapta imputată inculpatului A. constă în aceea că, în data de 20.10.2019, în jurul orei 11:20, conducând autoturismul marca x, model x cu numărul de înmatriculare x, pe drum public, respectiv pe DN 21 (E584), în afara municipiului Slobozia, judeţul Ialomiţa, la km 83+810 metri a pătruns pe sensul opus de mers şi a acroşat autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x, condus regulamentar de către persoana vătămată B., cauzându-i leziuni traumatice care au necesitat 110-120 zile îngrijiri medicale pentru vindecare.
Sub aspectul laturii obiective a infracţiunii, prin decizia recurată s-a reţinut că elementul material constă în acţiunea de a pătrunde pe sensul opus de mers şi a acroşa autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x, condus regulamentar de către persoana vătămată B., urmare a nerespectării dispoziţiilor legale referitoare la adaptarea unei conduite care să nu afecteze integritatea şi siguranţa celorlalţi participanţi la trafic.
În condiţiile în care prin motivele de recurs în casaţie, în esenţă, inculpatul A. susţine că, fapta nu îi este imputabilă, fiind consecinţa cazului fortuit, având în vedere că, din probele administrate în cauză, rezultă că a condus autoturismul în mod corespunzător, având viteza potrivită şi adaptată pentru condiţiile de trafic şi în limitele vitezei legale admise pe tronsonul de drum respectiv, iar accidentul rutier nu s-ar fi produs dacă un al treilea şofer nu ar fi creat o stare reală de pericol, printr-o manevra de depăşire neregulamentară, Înalta Curte constată că motivele invocate vizează, în concret, temeinicia deciziei penale recurate şi nu chestiuni de legalitate; de altfel, probele nu confirmă manevra vreunui alt conducător auto care să fi generat starea de pericol, iar o asemenea acţiune nu se circumscrie cazului fortuit, câtă vreme, prin raportul de expertiză tehnică auto s-a concluzionat că inculpatul nu a respectat dispoziţiile art. 41 alin. (1) şi art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată.
În plus, Înalta Curte observă că aceleaşi susţineri ale inculpatului au fost analizate şi în calea de atac a apelului, acestea regăsindu-se în cadrul motivelor de apel, instanţa de apel constatând că, şi în situaţia în care mijloacele de probă ar fi susţinut situaţia de fapt invocată de inculpat, ceea ce nu s-a întâmplat, în cauză tot nu se putea reţine incidenţa cazului fortuit.
Aşadar, criticând decizia instanţei de apel, susţinerile recurentului inculpat tind, în realitate, la reanalizarea probelor şi înlăturarea raţionamentului care a condus la soluţia de condamnare, practic, la o rejudecare a cauzei în parametrii unei căi ordinare de atac, nefiind reliefate aspecte de nelegalitate din perspectiva neprevederii faptei în legea penală.
Însă, reevaluarea situaţiei de fapt reţinută în cauză, cu titlu definitiv, de către instanţa de apel şi concordanţa cu probele administrate, precum şi interpretarea dată acesteia prin hotărârea definitivă, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.
Concluzionând, raportat la cele expuse, Înalta Curte constată că fapta imputată inculpatului A., astfel cum au fost reţinută în mod definitiv de instanţa de apel, întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din C. pen.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1141/A din data de 31 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2021.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1141/A din data de 31 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2021.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2023.