Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2023
Deliberând asupra recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa împotriva deciziei penale nr. 450/P din data de 03 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018, privind pe inculpatul A., constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 281/04.05.2021 a Tribunalului Constanţa pronunţată în dosarul penal nr. x/2018 s-a dispus, în baza art. 396 C. proc. pen., în referire la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., achitarea inculpatului A. pentru infracţiunea de abuz în serviciu, faptă prevăzută de art. 132 din Legea 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu e prevăzută de legea penală.
Potrivit art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată în cauza de către partea civilă Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Constanţa.
În baza art. 397 alin. (5) C. proc. pen., s-au menţinut măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţa nr. 255/P/2016 din data de 11 aprilie 2018 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa, prin care s-a dispus instituirea măsurii sechestrului asigurator asupra bunurilor inculpatului A. şi care urmează să înceteze de drept dacă persoana vătămată Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Constanţa, nu introduce acţiune în faţa instanţei civile, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.
În baza art. 272 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorpţie - Serviciul Teritorial Constanţa.
Prin decizia penală nr. 450/P din 03 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie -Serviciul Teritorial Constanţa împotriva sentinţei penale nr. 281/04.05.2021 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul penal nr. x/2018
S-a desfiinţat în totalitate sentinţa penală apelată şi, rejudecând cauza, în temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Cosul penal.
În baza art. 397 alin. (1) rap. la art. 25 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 27 alin. (4) C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, acţiunea civilă formulată de Unitatea Administrativ Teritorială Constanţă-Consiliul Judeţean Constanţa.
În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., s-a ridicat măsura asiguratorie a sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa nr. 255/P/2016 din data de 11 aprilie 2018 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa, asupra bunurilor inculpatului A..
S-au înlăturat din cuprinsul sentinţei penale apelate dispoziţiile privind achitarea inculpatului A. în temeiul art. 396 C. proc. pen., în referire la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., precum şi celelalte dispoziţii contrare prezentei decizii.
S-au menţinut restul dispoziţiilor în măsura în care nu contravin deciziei de faţă.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate pe pentru faza apelului au rămas în sarcina statului. În baza art. 272 C. proc. pen., onorariul parţial al apărătorului din oficiu av. B., în sumă de 250 RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Decizia penală nr. 450/P din 03 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost comunicată Direcţiei Naţionale Anticorupţie la data de 09.05.2023.
Pentru Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie termenul s-a împlinit la data de 08 iunie 2023, în conformitate cu art. 269 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen.
Împotriva deciziei penale nr. 450/P din 03 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie, la data de 17.05.2023.
Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată către inculpatul A. la data de 25.05.2023 şi părţii civile Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Constanţa la data de 23.05.2023.
La data de 31.05.2023, inculpatul A. a depus concluzii scrise şi a solicitat respingerea recursului în casaţie formulat, arătând că instanţa de apel a dispus în mod corect reţinerea incidenţei prescripţiei răspunderii penale, făcând aplicarea art. 16 lit. f) din C. proc. pen.
În esenţă, a susţinut că la momentul pronunţării deciziei în apel, instanţa de control judiciar trebuia să aplice legea penală mai favorabilă intervenită de la data săvârşirii faptelor şi până la data judecării definitive a cauzei şi, prin urmare, să se constate că în cauză a intervenit prescripţia răspunderii penale, fiind împlinite termenele generale de prescripţie prevăzute de lege. Acest raţionament are la bază faptul că prescripţia reprezintă o instituţie de drept penal substanţial şi, prin urmare, schimbările legislative cu privire la aceasta operează ca o lege penală mai favorabilă. În ce priveşte întreruperea cursului prescripţiei, s-a precizat că şi aceasta reprezintă o instituţie de drept penal substanţial, întrucât, în realitate, vizează tot prescripţia, chiar dacă actele întreruptive sunt acte de procedură cărora le este aplicabilă legea procedurală în vigoare la data săvârşirii lor. Actele întreruptive sunt acte de procedură, dar instituţia întreruperii cursului prescripţiei este normă substanţială privitoare la condiţiile atragerii răspunderii penale şi, prin urmare, legalitatea pedepsei.
Într-o decizie reper a Curţii Constituţionale privind modul de identificare şi aplicare a legii penale mai favorabile (Decizia nr. 365/2014), Curtea nu a pus niciodată sub semnul întrebării caracterul prescripţiei de instituţie de drept substanţial (care trebuie avută în vedere în procesul de identificare a legii penale mai favorabile), ci, raportat la această calificare a prescripţiei, a stabilit modul în care trebuie aplicată legea penală mai favorabilă (global, iar nu pe instituţii autonome).
Concluzionând intermediar, atunci când se succed mai multe legi de drept penal substanţial pe parcursul unui proces (astfel cum s-a întâmplat în speţă), organele judiciare sunt obligate să aleagă dintre legile penale succesive doar una singură, legea care îi conferă persoanei cercetate cea mai favorabilă situaţie, şi să aplice această lege cu exclusivitate (în speţă, aceasta fiind C. pen. în forma pe care o avea în perioada cuprinsă între momentul publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi momentul publicării O.U.G. nr. 71 din 2022 privind art. 155 alin. (1) C. pen.).
Pe cale de consecinţa, aplicarea legii penale mai favorabile în timpul judecaţii se face potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din C. pen. şi în cazul actelor normative declarate neconstituţionale, astfel că, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. nou, ce nu includ nicio cauza de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, reprezintă lege penală mai favorabilă. Ca urmare, prescripţia specială nu operează, iar prescripţia răspunderii penale intervine la împlinirea termenului general de prescripţie prevăzut de art. 154 C. pen.
Având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi prevederile art. 5 C. pen., legea penală mai favorabilă era Noul C. pen. în forma ulterioară publicării Deciziei CCR nr. 297/2018, lege conform căreia nu există caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, aşa încât, la data împlinirii termenelor generale de prescripţie, a intervenit prescripţia răspunderii penale, soluţia legală care se impunea fiind încetarea procesului penal.
În concret, referitor la data consumării/epuizării infracţiunilor pentru care inculpatul a fost judecat s-a reţinut ca fiind anul 2010.
În ce priveşte pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prin raportare la art. 132 din Legea nr. 78/2000, era închisoarea de la 2 ani şi 8 luni la 9 ani şi 4 luni, iar termenele generale de prescripţie conform art. 154 alin. (1) din C. pen., erau 8 ani pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prin raportare la art. 132 din Legea nr. 78/2000, în consecinţă, termenul general de prescripţie de 8 ani s-a împlinit încă din anul 2018.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub dosar nr. x/2018, iar judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 05.09.2023.
În cuprinsul cererii de recurs în casaţie formulată, în esenţă, s-a invocat cazul de recurs în casaţie prev de art. 438 pct. 8 din C. proc. pen. şi s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, întrucât în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, atâta vreme cât nu era împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale.
S-a susţinut că instanţa a procedat în mod greşit apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 a prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că în cazul prescripţiei răspunderii penale Curtea Constituţională a României a pronunţat două decizii cu efecte contradictorii (nr. 297/2018 şi nr. 358/2022), iar principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.
Pentru respectarea acestui principiu, având în vedere că infracţiunea ce face obiectul cauzei este una din infracţiunile ce aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, instanţa trebuia să facă aplicarea prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, care înlătură noţiunea de instituţie autonomă a prescripţiei din interpretarea globală a legii penale mai favorabile.
În acest sens, s-au prezentat următoarele argumente:
Din jurisprudenţa Curţii Constituţionale privitoare la aplicarea retroactivă a normelor prin care anumite infracţiuni au fost declarate imprescriptibile (Deciziile nr. 511/2013 şi nr. 341/2014) rezultă că, în cazul normelor privitoare la prescripţie, principiul aplicării legii penale mai favorabile poate fi pus în balans cu cerinţele echităţii substanţiale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului distinge, cu privire la aplicarea art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privitoare la principiul neretroactivităţii legii penale mai favorabile, între normele privind prescripţia şi cele care definesc infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează. Dacă în discuţie nu este reapariţia posibilităţii de a sancţiona fapte cu privire la care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit, neaplicarea celei mai favorabile interpretări a legii privitoare la prescripţie nu pune probleme din perspectiva art. 7 din Convenţie (decizia din data de 22 septembrie 2015 din cauza Borcea c. României, par. 64-67).
Curtea Europeană de Justiţie consideră că neutralizarea efectului temporal al întreruperii termenului de prescripţie poate crea un risc sistemic de impunitate în cauzele privind fraude grave aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. În acest caz, instanţa internă trebuie să lase neaplicată legea internă privind reducerea termenului prescripţiei speciale, cu excepţia cazului în care neaplicarea legii interne mai favorabile determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii. Faptul că legiuitorul naţional prelungeşte un termen de prescripţie cu aplicare imediată, inclusiv unor fapte imputate care nu sunt încă prescrise, nu aduce, în principiu, atingere principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor - deciziile din cauzele C-105/14 (Taricco I) şi C-42/17 (Taricco II).
Deşi prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept material, instituţia întreruperii termenului de prescripţie este o instituţie preponderent de drept procedural. Ea reprezintă în esenţă unul dintre efectele actelor de procedură, acte realizate în cursul procesului penal de către organele judiciare. Acest fapt rezultă inclusiv din aceea că în cuprinsul Deciziei nr. 358/2022 (par. 67) Curtea Constituţională tratează în mod distinct cele două instituţii. Având în vedere natura ei, întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale este guvernată de principiul aplicării imediate a legii care guvernează actele de procedură. Ca urmare, orice act de procedură întocmit în intervalul de timp situat până la data de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) a produs efectul juridic prevăzut de dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale.
Aşadar prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională a decis că noua reglementare nu este constituţională pentru că este lipsită de previzibilitate şi contrară principiului legalităţii incriminării pentru că suspectul şi inculpatul nu pot cunoaşte că a fost întrerupt cursul termenului prescripţiei răspunderii penale. În considerente, s-a arătat că reglementarea din vechiul C. pen. satisfăcea toate exigenţele de constituţionalitate. Ulterior Deciziei nr. 297/2018 textul prevedea în continuare posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, iar practica judiciară, în conformitate cu jurisprudenţa C.E.D.O. a clarificat gradual regulile răspunderii penale, a înlăturat dubiile cu privire la interpretarea art. 155 C. pen. şi s-a uniformizat în sensul că întreruperea cursului prescripţiei se produce prin îndeplinirea unui act care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.
Prin Decizia nr. 358/2022, Curtea Constituţională a declarat întreg alin. (1) al art. 155 C. pen. neconstituţional încă o dată considerând că este imprevizibil, întrucât cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei au fost stabilite de practica judiciară şi nu de legiuitor. De asemenea, în pofida practicii judiciare constante în sens contrar, Curtea Constituţională a arătat, în considerentele hotărârii, că între 2018 şi 2022 în legislaţie nu ar fi fost prevăzut vreun caz de întrerupere a cursului prescripţiei.
Cu toate aceste polemici, înainte de publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 în Monitorul Oficial nr. 565 din 09 iunie 2022, prin O.U.G. nr. 71/2022 publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022 s-a modificat art. 155 alin. (1) din C. pen. în sensul că termenul de prescripţie a răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului, adică exact în sensul art. 124 C. pen. din 1969, a celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 297/2018 şi conform interpretării constante şi unanime date de instanţa supremă timp de aproape 4 ani (de la data publicării Deciziei nr. 297/2018, până la pronunţarea Deciziei nr. 358/2022).
Consecinţele Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, riscul sistemic de impunitate, înlăturarea termenului special de prescripţie, ca urmare a Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel naţional şi nu doar pentru infracţiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene şi de corupţie, ci a tuturor infracţiunilor cu excepţia celor imprescriptibile.
Procedurile penale referitoare la infracţiunile ce aduc atingere intereselor Uniunii Europene, precum cea în cauză, implică anchete complexe şi greoaie, mai ales datorită faptului că organele judiciare sunt sesizate după mulţi ani de la data săvârşirii unor asemenea fapte.
Durata procedurii în faţa tuturor instanţelor este de aşa natură, în acest tip de cauze, încât impunitatea de fapt nu ar constitui în România un caz excepţional, ci regula.
Faţă de aspectele menţionate, s-a apreciat că în cauză nu se impunea constatarea încetării procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripţie, întrucât, dând prevalenţă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., aşa cum fusese statuat prin chiar Decizia CCR nr. 297/2018, privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspectului/inculpatului, să constate că termenul de prescripţie specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.
Astfel, faptele fiind săvârşite în intervalul decembrie 2009 - noiembrie 2018, în viziunea neaplicării deciziilor CCR amintite, cursul prescripţiei răspunderii penale s-a întrerupt inclusiv prin emiterea rechizitoriului, la data de 14 mai 2018.
Prin urmare, fiind deja întrerupt cursul prescripţiei răspunderii penale conform însăşi motivării deciziei CCR nr. 297/2018, nu poate fi incidentă situaţia de vid legislativ stabilită după interpretarea naturii consecinţelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 518/25.06.2018 de către Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 565/09.06.2022, în considerente la paragraf 73:,,... pe perioada cuprinsă între data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 518/25.06.2018 şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea prescripţiei răspunderii penale", deoarece deciziile CCR nu se aplică retroactiv, încetarea procesului penal în această formă fiind chiar expresia aplicării retroactive a Deciziei CCR nr. 358/2022, deoarece actele de întrerupere produseseră deja efecte juridice pozitive de întrerupere care nu pot fi reformate.
Cu privire la faptul că infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 din C. pen. nu ar intra, conform curţii de apel, sub incidenţa art. 325 alin. (1) TFUE, care obligă statele membre să combată frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, făcând referire la cauza Euro Box Promotion şi alţii (C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19) C.J.U.E. (par. 188).
Totodată, C.J.U.E. a mai arătat în par. 169 că "obiectivele de referinţă pe care România s-a angajat astfel să le atingă au caracter obligatoriu pentru acest stat membru, în sensul că acesta este supus obligaţiei specifice de a atinge obiectivele respective şi de a lua măsurile adecvate în vederea realizării lor în cel mai scurt timp. De asemenea, statul membru menţionat are obligaţia de a se abţine să pună în aplicare orice măsură care ar risca să compromită atingerea aceloraşi obiective. Or, obligaţia de a lupta în mod efectiv împotriva corupţiei şi în special a corupţiei la nivel înalt, care decurge din obiectivele de referinţă prezentate în anexa la Decizia 2006/928 coroborate cu angajamentele specifice ale României, nu se limitează doar la cazurile de corupţie care aduc atingere intereselor financiare ale Uniuni".
În niciun moment legiuitorul nu a avut o astfel de contribuţie şi voinţă spre a micşora termenele de prescripţie a răspunderii penale.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. şi art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., s-a solicitat admiterea în principiu a recursului în casaţie împotriva deciziei penale nr. 450 din 03.05.2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în dosarul nr. x/2018, casarea deciziei şi dispunerea rejudecării apelului declarat în cauză.
Prin încheierea din 05 septembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa, împotriva deciziei penale nr. 450/P din 03 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe intimatul-inculpat A..
S-a trimis cauza Completului 2, în compunere de 3 judecători. S-a acordat termen la data de 17 octombrie 2023, cu citarea intimatului inculpat A. şi a intimatei parte vătămată Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Constanţa.
Procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul Teritorial Constanţa a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. şi îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie.
De asemenea, s-a reţinut că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte şi condiţiile prevăzute de art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., precum şi cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) a, b, c şi d din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele procurorului din cadrul Parchetului Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul Teritorial Constanţa care a exercitat calea extraordinară de atac, hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 450/A din 03.05.2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa), precum şi semnătura procurorului care a exercitat calea de atac şi a procurorului general.
În ceea ce priveşte condiţia prev. de art. 437 alin. (1) lit c din C. proc. pen., în cauză, s-a invocat cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. şi s-a susţinut, în esenţă, că se impune înlăturarea greşitei aplicări a legii, constând în aceea că, în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, motivat de împlinirea termenului general de prescripţie, atâta vreme cât nu era împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale.
Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul Teritorial Constanţa a fost declarată în termen legal şi îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 434, 436 alin. (1) şi art. 437 din C. proc. pen., iar motivele invocate se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.
Examinând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că motivele invocate sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa a formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. în raport de deciziile instanţei de control constituţional, a fost dispusă în mod eronat.
Ca atare, instanţa de recurs în casaţie va evalua problema intervenirii prescripţiei răspunderii penale, raportat la deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi la decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, reglementată în art. 155 alin. (1) din C. proc. pen. intrat în vigoare la 01.02.2014, avea următoarea formă:
"cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".
Prin decizia nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 518 din data de 25.06.2018, Curtea Constituţională a României a constatat că:
"soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.
Ulterior, prin decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 565 din data de 09.06.2022, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituţionale.
În considerentele acestei din urmă decizii, instanţa de control constituţional a reţinut următoarele: (...) deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (paragraful 72); în consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (paragraful 73); astfel, Curtea observă că termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curţii Constituţionale (paragraful 74); aşadar, Curtea constată că, în cazul de faţă, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituţionalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice şi să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripţiei răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menţionate (paragraful 76).
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine, în conformitate cu considerentele obligatorii ale deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, că, în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la data de 25 iunie 2018, şi momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., în Monitorul Oficial, Partea I nr. 531 din data de 30 mai 2022, în legislaţia naţională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispoziţiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale fiind cele menţionate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.
Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1141 din data de 28.11.2022 prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile.
Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislaţia penală substanţială, cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie, prevăzute de art. 154 din C. pen.
În acest context, evaluarea termenului de prescripţie a răspunderii penale se face în raport de termenul general de prescripţie, calculat de la momentul săvârşirii faptei, efectele întreruptive de prescripţie ale actelor de procedură comunicate neputând fi valorificate.
Astfel, decizia instanţei de control constituţional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forţă juridică a instituţiei prescripţiei speciale, cu consecinţa revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit. Potrivit alin. (1) lit. c) şi lit. d) din articolul anterior menţionat, termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani şi d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, că în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A. cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu reţinută în sarcina acestuia, prev. de art. 132 din Legea 78/2000 raportat la art. 297 C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., care a fost comisă în perioada decembrie 2009 - noiembrie 2010, se constată că limitele legale ale pedepsei principale sunt de la 2 ani şi 8 luni la 9 ani şi 4 luni închisoare.
Potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani, termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani.
Astfel, întrucât termenul de prescripţie a răspunderii penale a început să curgă din noiembrie 2010, acesta s-a împlinit în luna noiembrie 2018, prin urmare, instanţa de control judiciar prin decizia pronunţată la data de 03 mai 2023, în mod corect, a dispus încetarea procesului penal, fiind incidentă instituţia prescripţiei răspunderii penale.
Totodată, Parchetul a mai considerat că dacă s-ar accepta că de la publicarea Deciziei nr. 358/2022 nu a operat niciun act de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale s-ar crea un risc sistemic de impunitate pentru infracţiuni grave de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale UE sau de corupţie în general, invocând cauza CJUE "Taricco 1".
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a recunoscut în jurisprudenţa sa semnificaţia calificării în dreptul intern al statelor membre a anumitor instituţii juridice şi a eficienţei standardelor de protecţie consacrate de dreptul naţional. Curtea a arătat că principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor prevăzut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare precum dreptul garantat prin CEDO. Curtea a arătat însă că statele membre au libertatea să prevadă în ordinea juridică proprie că regimul prescripţiei răspunderii penale ţine, asemenea normelor privind definirea infracţiunilor şi stabilirea pedepselor, de dreptul penal material şi este, ca atare, supus, la fel ca aceste din urmă norme, principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor. De asemenea, autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii.
Standardul naţional de protecţie circumscris exigenţelor ce derivă din principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei este superior celui consacrat prin jurisprudenţa CEDO, incluzând în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării şi normele în materia prescripţiei răspunderii penale.
Consecinţa includerii în dreptul naţional a normelor în materia prescripţiei răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării rezidă în obligaţia autorităţilor judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă.
În Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a reţinut că "principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a nu aplica dispoziţiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripţiei (obligaţie stabilită anterior de Curte în "Taricco 1") se aduce atingere principiului legalităţii incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii" (paragraful 60). Curtea a arătat că "Dacă instanţa naţională ar fi astfel determinată să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile în cauză ale C. pen. se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligaţii, iar aceasta chiar dacă respectarea obligaţiei respective ar permite îndreptarea unei situaţii naţionale incompatibile cu dreptul Uniunii" (paragraful 61).
Astfel fiind, susţinerea procurorului în sensul aplicabilităţii cauzei "Taricco 1" nu poate fi reţinută de către instanţa de recurs în casaţie.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa împotriva deciziei penale nr. 450/P din data de 03 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018, privind pe inculpatul A..
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa împotriva deciziei penale nr. 450/P din data de 03 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018, privind pe inculpatul A..
Cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 28 noiembrie 2023.