Şedinţa publică din data de 05 decembrie 2023
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea din 23 noiembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2018, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.. formulată de recurentul A..
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a constatat că excepţia de neconstituţionalitate evaluată a fost ridicată de o parte din proces (recurentul inculpat A.), în faţa unei instanţe judecătoreşti învestite cu soluţionarea recursului în casaţie formulat de aceasta împotriva deciziei penale nr. 953/A din data de 10 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
S-a menţionat că prin încheierea din 12 octombrie 2023 Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei anterior menţionate, exclusiv sub aspectul cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., prin prisma căruia recurentul a invocat judecarea cauzei în fond şi în apel de către o instanţă necompetentă în raport cu calitatea de personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor, fiind asimilat procurorului cu grad profesional de Parchet de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe care o deţinea atât la momentul săvârşirii faptelor deduse judecăţii, cât şi în cursul judecăţii, şi cu dispoziţiile art. 40 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen.
Excepţia de neconstituţionalitate a vizat dispoziţii legale în vigoare, respectiv art. 40 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.., care nu au fost anterior constatate ca fiind neconstituţionale. Astfel, Înalta Curte a constatat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul inculpat A. îndeplineşte cerinţele de admisibilitate privind calitatea autorului excepţiei de a fi parte într-un proces în curs, aflarea în vigoare a dispoziţiilor legale criticate şi inexistenţa unei decizii prin care Curtea Constituţională să fi sancţionat anterior textul de lege criticat.
În ceea ce priveşte, însă, examenul legăturii excepţiei cu cauza, Înalta Curte a apreciat că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aşadar, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.
Or, condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză nu este, însă, îndeplinită în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.
Înalta Curte a reţinut ca relevante în acest sens Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016), Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014 (paragraful 26), Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 18 decembrie 2014 (paragraful 14), şi Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 19 februarie 2015 (paragraful 14)]" (paragraful 52); Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016), Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018).
În contextul jurisprudenţial anterior expus, reţinând, pe de o parte, specificul excepţiei de neconstituţionalitate (mijloc de apărare recunoscut de lege părţilor, prin care se tinde la evitarea tranşării definitive a unui raport juridic de conflict în baza unei norme neconstituţionale) şi, pe de altă parte, natura textului de lege criticat, care, fiind normă de drept procesual, este de aplicare imediată, deci nu retroactivează, Înalta Curte a constatat că, fiind invocat direct în faza căii extraordinare de atac a recursului în casaţie (ulterior, aşadar, soluţionării definitive a cauzei) prezentul demers judiciar al recurentului inculpat A. nu are aptitudinea funcţională de a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii definitive din procesul principal.
Curtea Constituţională a subliniat în jurisprudenţa sa că, "în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecaţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract. [...] Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată." (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, paragraful 30, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016).
Tot astfel, Curtea a mai reţinut, într-o altă cauză, că "autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu are un interes real în promovarea acesteia. Astfel, posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia acestuia (...)." (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, paragraful 20, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014, cu referire la Decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 3 aprilie 2014).
S-a apreciat că aceste considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, unde eventuala admitere a excepţiei de neconstituţionalitate ar servi doar unui interes general, iar nu şi cauzei în care a fost ridicată, unde nu ar putea produce vreo consecinţă juridică. În prezenta cauză, soluţionată definitiv în baza unor norme ce s-au bucurat de prezumţia de constituţionalitate, invocarea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii abia ulterior rezolvării definitive a cauzei tinde la transformarea, în mod nepermis, a controlului de constituţionalitate într-un instrument juridic abstract.
Împotriva încheierii din 23 noiembrie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2018, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, a formulat recurs inculpatul A..
În cererea scrisă, recurentul a susţinut că este îndeplinită condiţia referitoare la legătura normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, arătând că primul motiv de recurs în casaţie este întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.. raportat la încălcarea prevederilor art. 40 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.. şi tinde la admiterea recursului declarat, casarea deciziei penale nr. 953/A din 10 mai 2023, pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2018, a sentinţei penale nr. 500/F din 12 februarie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia penală, în dosarul nr. x/2018 şi a încheierii de cameră preliminară din data de 15 octombrie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în aceeaşi cauză. În situaţia admiterii excepţiei de neconstituţionalitate invocată ar însemna că art. 40 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.. este neconstituţional în măsura în care competenţa de primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, şi cea privind competenţa instanţei de apel nu sunt reţinute şi faţă de personalul de specialitate juridică asimilat procurorilor cu grad profesional de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Condiţia din art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este îndeplinită doar prin dovedirea existenţei legăturii dintre norma juridică criticată ca fiind neconstituţională şi soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului, oricare ar fi obiectul acesteia. Recurentul a susţinut că în măsura în care instanţa ar sesiza Curtea Constituţională, iar aceasta din urmă ar declara neconstituţional art. 40 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.., ar fi incidente prevederile art. 452 alin. (1) raportat la art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. privind revizuirea, cale de atac extraordinară care reprezintă o fază a litigiului în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Examinând încheierea recurată, în raport cu motivele invocate de recurentul A., Înalta Curte constată următoarele:
Art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată
"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care au legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă.
(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".
Din interpretarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor patru cerinţe:
- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale;
- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi (3), instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Acest text de lege instituie o obligaţie în sarcina instanţei de a verifica legalitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituţional al acesteia.
În aplicarea acestui text de lege, instanţa de judecată realizează o verificare sub aspectul realizării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În ceea ce priveşte existenţa unei legături efective între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, prin decizia nr. 443/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (nepublicată) s-au reţinut următoarele: "Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 916/16.12.2014)."
Din cele ce preced rezultă că, în speţă, excepţia a fost invocată într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are în vedere neconstituţionalitatea art. 40 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.., iar textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Referitor la condiţia ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că dosarul în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a avut ca obiect cererea de recurs în casaţie formulat de A. împotriva deciziei penale nr. 953/A din data de 10 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, cererea a fost întemeiată pe dispoziiile art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., prin prisma cărora recurentul a invocat judecarea cauzei în fond şi în apel de către o instanţă necompetentă în raport de calitatea de personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor.
În raport de dispoziţiile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi ale art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională a statuat că, prin admiterea excepţiei, deciziile de constatare a neconstituţionalităţii pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes (Decizia nr. 169 din 02 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000).
Totodată, de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Efectul ex nunc al actelor Curţii Constituţionale constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecinţă, efectele deciziei Curţii Constituţionale nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională (Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009). Decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor (Decizia nr. 847 din 08 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008).
În cauză nu există o legătură efectivă şi necesară între pronunţarea unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, inculpatul nejustificând un interes real în promovarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale. Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei.
Raportat la speţa de faţă, în acord cu prima instanţă, se apreciază că o eventuală soluţie de admitere a acestei excepţii de neconstituţionalitate ar servi doar unui interes general, iar nu şi cauzei în care a fost ridicată, unde nu ar putea produce vreo consecinţă juridică. Fiind invocată în calea extraordinară a recursului în casaţie, soluţionarea unei potenţiale excepţii nu produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Pentru a produce consecinţe juridice, o atare excepţie de neconstituţionalitate trebuia invocată până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva încheierii din 23 noiembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2018 prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga recurentul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva încheierii din 23 noiembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2018 prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Obligă recurentul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 05 decembrie 2023.