Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2023
Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 119 din data de 17.02.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia Penală, a hotărât următoarele:
În baza art. 218 alin. (1) şi (3) lit. c) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 77 lit. e) C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 7 ani pentru săvârşirea infracţiunii de viol în formă continuată (persoană vătămată B. cu domiciliul în Bucureşti), cu executare în regim de detenţie.
În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii pe o durată de 5 ani a exerciţiului următoarelor drepturi prev. de art. 66 C. pen.:
a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
n) dreptul de a comunica, prin orice mijloace, cu persoana vătămată B. şi dreptul de a se apropia de aceasta la o distanţă mai mică de 200 m;
o) dreptul de a se apropia de locuinţa persoanei vătămate B. la o distanţă mai mică de 200 m.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării următoarelor drepturi prev. de art. 66 C. pen.:
a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
n) dreptul de a comunica, prin orice mijloace, cu persoana vătămată B. şi dreptul de a se apropia de aceasta la o distanţă mai mică de 200 m;
o) dreptul de a se apropia de locuinţa persoanei vătămate B. la o distanţă mai mică de 200 m.
În baza art. 72 C. pen., a scăzut din pedeapsa principală de 7 ani închisoare aplicată inculpatului prin prezenta hotărâre reţinerea, arestarea preventivă şi arestul la domiciliu de la 27.04.2021 la 13.07.2022 inclusiv.
În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., a menţinut măsura preventivă a controlului judiciar faţă de inculpatul A. (măsura preventivă a controlului judiciar fiind dispusă prin încheierea de şedinţă din data de 11.07.2022, dată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2021, definitivă la data de 13.07.2022 prin necontestare).
În baza art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., a dispus ca executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi va începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.
În baza art. 65 alin. (3) C. pen., a dispus ca pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi să se execute din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.
În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat.
În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 25 alin. (1) C. proc. pen. şi la art. 19 alin. (3) C. proc. pen., a admis în parte acţiunea civilă exercitată în cauză din oficiu de către procuror în numele persoanei vătămate B. şi a obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 50.000 RON reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 17.000 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat, sumă ce include şi cheltuielile judiciare stabilite prin rechizitoriu.
A menţinut măsura sechestrului asigurător dispusă prin ordonanţa nr. 269/P/2021 din 14.07.2021 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti asupra imobilului situat în Bucureşti până la concurenţa sumei totale de 67.000 RON (din care 50.000 RON daune morale şi 17.000 RON cheltuieli judiciare către stat la care inculpatul a fost obligat prin prezenta hotărâre).
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul A..
Prin decizia penală nr. 1312/A din data de 29 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2021¸ în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 119/2023 din data de 17.02.2023 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, pronunţate în dosarul nr. x/2021.
A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând în fond:
În temeiul art. 218 alin. (1) şi (3) lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 77 lit. e) C. pen. şi art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 6 ani pentru săvârşirea infracţiunii de viol în formă continuată.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., s-a ridicat sechestrul asigurător dispus prin ordonanţa nr. 269/P/2021 din data de 14.07.2021 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti asupra imobilului situat în Bucureşti până la concurenţa sumei totale de 67.000 RON (din care 50.000 RON daune morale şi 17.000 RON cheltuieli judiciare către stat la care inculpatul a fost obligat prin hotărâre).
În temeiul art. 249 C. proc. pen., s-a instituit sechestrul asigurător asupra sumei de 17 000 RON consemnată la C., potrivit recipisei nr. x din data de 16.06.2023 în vederea garantării plăţii cheltuielilor judiciare, şi a sumei de 50 000 RON consemnată la aceeaşi unitate bancară, conform recipisei nr. x din data de 16.06.2023 în vederea garantării plăţii despăgubirilor civile.
Executorie în ceea ce priveşte luarea măsurile asigurătorii, potrivit art. 397 alin. (4) C. proc. pen.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
*****
Împotriva deciziei din apel, nr. 1312/A din data de 29 iunie 2023, a formulat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat D., în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.
Prin recursul în casaţie formulat, recurentul inculpat A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).
În motivare, în cuprinsul cererii de recurs în casaţie, apărarea inculpatului a arătat că fapta pentru care inculpatul a fost trimis in judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3, constă în aceea că:
"Inculpatul A. (in vârsta de 63 de ani), preot in parohia Fotachesti a Videle, jud. Teleorman, în perioada aprilie 2019-26 aprilie 2021 a întreţinut prin constrângere psihica (şantaj emoţional exercitat faţă de un minor aflat într-o situaţie vulnerabilă cauzată de situaţia materiala - lipsit de ocrotire părintească şi internat într-un centru de plasament, cât şi de dependenţa materială faţă de inculpat) şi abuzând de poziţia recunoscută de încredere pe care o avea faţă de victimă, în mod repetat, acte sexuale orale cu minorul B. (în vârsta de 14 ani două luni la începutul perioadei de referinţă şi în vârstă de 16 ani şi două luni momentul epuizării activităţii infracţionale) în imobilul situat la adresa din Bucureşti."
Astfel, s-a arătat că, încadrarea juridică a fost aceea de viol, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 218 alin. (1) si 3 lit. c) C. pen., potrivit cărora: (1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare, se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 10 ani şi interzicerea exercitării un drepturi.
(3) Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepţi atunci când: c) victima este un minor.
A arătat apărarea că, parchetul a reţinut ca element material al laturii obiective, că infracţiunea s-a realizat prin întreţinerea mai multor acte sexuale orale, prin constrângere psihică.
A menţionat apărarea recurentului inculpat că în cursul cercetării judecătoreşti a solicitat instanţei încuviinţarea probei cu expertiză medico-legală care să constate dacă inculpatului îi este afectată funcţia sexuală erectilă, însă reprezentantul parchetului s-a opus unei astfel de expertize, precizând că învinuirea/acuzaţia/descrierea elementului material al laturii obiective sunt în sensul în care actul de natură sexuală analizat din perspectivă penală este descris ca un act în care subiectul activ al actului sexual este persoana vătămata iar subiectul pasiv al actului este inculpatul.
S-a precizat că, în descrierea efectiv făcută, s-a reţinut că persoanei vătămate i s-a făcut sex oral de către inculpat, arătând apărarea că în aceste condiţii s-a reţinut situaţia de fapt de mai sus.
În opinia apărării inculpatului, o astfel de situaţie de fapt şi elementul material al laturii obiective al infracţiunii se regăsesc în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 219 C. pen. - Agresiunea sexuală.
În esenţă, referitor la deosebirea dintre viol şi agresiunea sexuală, apărarea a făcut referire la Decizia nr. 3/23.05.2005 a ÎCCJ, concluzionând că în doctrină şi jurisprudenţă s-a reţinut în mod unanim că diferenţa majora şi definitorie dintre cele doi fapte incriminate este aceea că la viol se prezumă penetrarea persoanei vătămate pe când la agresiunea sexuală nu există acte de penetrare a persoanei vătămate ci doar acţiune asupra unor părţi sexuale sau de natura sexuală a acesteia.
Însă, a precizat apărarea că faţă de cele reţinute în decizia penală recurată la pag. 29 alin. (3) şi următorul, rezultă că procurorul şi instanţele de fond şi apel au reţinut corect situaţia de fapt, care este contrară încadrării juridice.
În plus, s-a arătat că şi motivarea Curţii de Apel Bucureşti relativ la constrângerea psihică este în sensul susţinut de apărarea inculpatului, întrucât între constrângere morală, ce Curtea reţine că a fost probată şi prin constrângerea psihică definită ca şantaj emoţional exercitat faţă de un minor aflat într-o situaţie vulnerabilă cauzată de situaţia materială - lipsit de ocrotire părinteasca şi internat într-un centru de plasament, cât şi de dependenţa materială faţă de inculpat, sunt diferenţe de netrecut.
În aceste condiţii, apărătorul a susţinut că fapta pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva inculpatului şi pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat, nu este prevăzută de dispoziţiile art. 218 C. pen. - legea penală pentru care a fost condamnat.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 29.09.2023, când s-a stabilit termen la data de 31.10.2023, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.
Cu prilejul examinării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, prin încheierea din data de 31 octombrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi a dispus trimiterea cauzei completului competent, în compunere de trei judecători, pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.
Cu prilejul dezbaterilor asupra recursului în casaţie de la termenul din 12.12.2023, s-au luat concluziile apărării recurentului şi ale parchetului. De asemenea, pentru acest termen, apărarea recurentului inculpat A. a depus la dosar concluzii scrise.
Analizând recursul în casaţie formulat în cauză de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate efectuată de instanţa de recurs nu este însă una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.
În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de viol în formă continuată, în temeiul art. 218 alin. (1) şi (3) lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 77 lit. e) C. pen. şi art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., la o pedeapsă principală de 6 ani închisoare.
Recurentul inculpat A. a formulat recurs în casaţie, criticile acestuia fiind întemeiate pe cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
În esenţă, în motivarea cererii de recurs în casaţie apărarea recurentului A. a susţinut că fapta pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva inculpatului şi pentru care a fost trimis în judecată şi apoi condamnat în cauză, nu este prevăzută de dispoziţiile art. 218 C. pen., susţinând că situaţia de fapt reţinută în speţă este în opinia sa contrară încadrării juridice.
Astfel, a susţinut apărătorul inculpatului recurent A. că descrierea efectiv realizată de către instanţă prin hotărârea de condamnare (prin care s-a reţinut că raportul sexual oral a fost efectuat de inculpat asupra persoanei vătămate), ar întruni elementul material al laturii obiective a infracţiunii de agresiunea sexuală prevăzută şi pedepsită de art. 219 C. pen. şi nu a celei de viol prevăzută de dispoziţiile art. 218 C. pen., invocând în apărare Decizia nr. 3 din 23 martie 2005 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, concluzionând apărarea că, în doctrină şi jurisprudenţă s-a reţinut în mod unanim că diferenţa majora şi definitorie dintre cele doi fapte incriminate este aceea că la viol se prezumă penetrarea persoanei vătămate pe când la agresiunea sexuală nu există acte de penetrare a persoanei vătămate ci doar acţiune asupra unor părţi sexuale sau de natura sexuală a acesteia.
Prin urmare, se constată că în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în concret, apărarea inculpatului A. a solicitat instanţei de casaţie, urmare a reanalizării circumstanţelor comiterii faptei, să se dispună schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de viol în infracţiunea de agresiune sexuală.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocat de recurent, Înalta Curte reaminteşte că acesta nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel. În acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 83/RC din 23 februarie 2021, Decizia nr. 82/RC din 23 februarie 2021, Decizia nr. 167/RC din 20 aprilie 2021, Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019.
Pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. doar criticile referitoare la lipsa incriminării, precum şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii din perspectiva laturii obiective, criticile vizând latura subiectivă neputând fi cenzurate prin cazul de casare invocat. Astfel, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie dată fiind împrejurarea că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie dată fiind dezincriminarea faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).
În aceste coordonate, în raport de motivele de recurs în casaţie astfel formulate, de dispoziţiile legale incidente şi scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că argumentele invocate prin recursul în casaţie de faţă de către apărarea recurentului inculpat A. nu se circumscriu cazului de casare indicat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în condiţiile în care, în realitate, inculpatul contestă fundamentul soluţiei de condamnare, prin motivele formulate, contestându-se de fapt încadrarea juridică dată faptei pentru care s-a dispus condamnarea sa, solicitând pe calea recursului în casaţie să se constate că situaţia de fapt reţinută de instanţe este "contrară încadrării juridice", mai exact, s-a susţinut că "situaţia de fapt şi elementul material al laturii obiective a infracţiunii se regăsesc în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 219 C. pen. - Agresiunea sexuală."
În actuala procedură, starea de fapt, încadrarea juridică ori vinovăţia inculpatului nu mai pot fi analizate de către instanţa de recurs în casaţie, scopul căii extraordinare de atac fiind reformarea hotărârii definitive numai sub aspecte de drept, iar nu de fapt.
Limitarea normativă a obiectului judecăţii în recursul în casaţie la situaţii de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel, şi, implicit, cenzurarea stării de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel ori concordanţa acesteia cu probele administrate.
Schimbarea încadrării juridice a faptelor aşa cum s-a solicitat în cauză de apărarea inculpatului excedează vădit limitelor cazurilor de casare prevăzute de lege, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor, având în vedere scopul recursului în casaţie reglementat ca şi o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic.
Contrar celor susţinute de apărarea inculpatului, Înalta Curte constată că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, pornind de la materialul probator administrat în cauză, au reţinut o situaţie de fapt ce corespunde corectei încadrări juridice a faptei săvârşite de inculpatul A..
Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită definitiv de instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acţiunile inculpatului A. corespund elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de viol prevăzută şi pedepsită de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
Astfel, în prezenta cauză, Înalta Curte constată că prin decizia recurată, pe baza stării de fapt aşa cum a fost reţinută în cauză şi care nu mai poate fi schimbată în actuala procedură, instanţa de apel a statuat că probatoriul cauzei relevă că fapta inculpatului A., care în perioada iulie 2019 - 26.04.2021, a întreţinut prin constrângere psihică (şantaj emoţional exercitat faţă de un minor aflat într-o situaţie vulnerabilă cauzată atât de situaţia familială - lipsit de ocrotire părintească şi internat într-un centru de plasament, cât şi de dependenţa materială faţă de inculpat) şi abuzând de poziţia recunoscută de încredere pe care o avea faţă de victimă, în mod repetat, acte sexuale orale cu persoana vătămată B. (în vârstă de 14 ani şi 4 luni la începutul perioadei de referinţă şi în vârstă de 16 ani şi 2 luni la momentul epuizării activităţii infracţionale), în imobilul situat la adresa din Bucureşti, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol în formă continuată, prevăzută de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 77 lit. e) C. pen. şi art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen.
Au reţinut instanţele că persoana vătămată B., în perioada de referinţă, era minoră şi vulnerabilă, în sensul art. 113 alin. (2) C. proc. pen., existând o relaţie de dependenţă între aceasta şi inculpatul A., constatând că încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu este corectă, neavând relevaţă juridică dacă actul sexual a fost consimţit sau nu, atâta vreme cât elementul material al constrângerii morale a fost dovedit.
Sub acest aspect hotărârea atacată nu poate comporta niciun fel de critică. Instanţa de casaţie analizează doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de curtea de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.
În concret, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a statuat că probatoriul cauzei a relevat că, în prezenta cauză, elementul material al laturii obiective a infracţiunii de viol este realizat, pentru fiecare act material în parte, printr-un act sexual oral realizat de inculpat persoanei vătămate, reţinându-se că fiecare act material în parte a fost realizat prin constrângere.
Sub acest aspect, instanţele au avut în vedere că: la momentul primului act sexual oral persoana vătămată avea vârsta de puţin peste 14 ani, era instituţionalizată, fugită din centrul de plasament, fără surse materiale de întreţinere şi fără ajutor material sau afectiv din partea vreunei persoane şi de câteva zile dormea în locuinţa inculpatului (pe care îl cunoştea de mai mulţi ani şi era şi naşul său) la ajutorul căruia apelase în acest sens până îşi rezolva situaţia; ajutorul acordat de inculpat persoanei vătămate a creat premisele folosirii vulnerabilităţii persoanei vătămate în scopul şantajării emoţionale a acesteia în contextul acestei situaţii (cunoscută de către inculpat); în aceste condiţii persoana vătămată nu a fost de acord iniţial ca inculpatul să-i facă sex oral dar a cedat când acesta i-a spus că altfel nu îl va mai lăsa să locuiască la el; actele sexuale orale ulterioare primului act sunt grefate pe aceeaşi stare de vulnerabilitate pe fondul căreia inculpatul i-a creat o stare de dependenţă de ajutorul lui, folosindu-le în scopul şantajării emoţionale a persoanei vătămate şi obţinând astfel întreţinerea repetată de acte sexuale orale cu persoana vătămată.
Instanţele au constatat că pentru fiecare act material în parte urmarea imediată a infracţiunii există şi constă în încălcarea libertăţii persoanei vătămate de a decide cu privire la întreţinerea unui act sexual, iar legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că faptele reţinute în sarcina recurentului întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunii de viol, prevăzută de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. c) C. pen., criticile fiind neîntemeiate sub acest aspect.
Norma de incriminare are următorul conţinut:
Art. 218 din C. pen. - violul
(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare, se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi atunci când:
c) victima este un minor;
În cauza de faţă, instanţa de apel a reţinut explicit elementele constitutive ale infracţiunii de viol, conform situaţiei de fapt relevată de probatoriul cauzei, respectiv: inculpatul A., preot la Parohia Fotăcheşti din Videle, jud. Teleorman, a întreţinut prin constrângere psihică (şantaj emoţional exercitat faţă de un minor aflat într-o situaţie vulnerabilă cauzată atât de situaţia familială - lipsit de ocrotire părintească şi internat într-un centru de plasament, cât şi de dependenţa materială faţă de inculpat) şi abuzând de poziţia recunoscută de încredere pe care o avea faţă de persoana vătămată, în mod repetat, acte sexuale orale cu persoana vătămată B. (în vârstă de 14 ani şi 4 luni la începutul perioadei de referinţă şi în vârstă de 16 ani şi 2 luni la momentul epuizării activităţii infracţionale), în imobilul situat la adresa din Bucureşti.
Au reţinut instanţele că în cauză a fost dovedită starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, atât din punct de vedere material cât şi din punct de vedere afectiv, aceasta grefată atât pe vârsta persoanei vătămate (puţin după împlinirea vârstei de 14 ani) la primul act sexual cu inculpatul, dar şi pe ascendentul moral pe care îl avea inculpatul asupra persoanei vătămate (persoana vătămată îl ştia pe inculpat de mai mulţi ani ca fiind preot şi naşul lui şi îl vizita împreună cu mama sa destul de des anterior instituţionalizării lui), aspecte apte a dovedi că un act sexual cu inculpatul nu putea fi obţinut decât prin constrângere.
S-a mai reţinut în decizia pronunţată în cauză că probatoriul cauzei a dovedit, fără dubiu, că inculpatul a cunoscut încă de la primul act sexual oral starea de minoritate a persoanei vătămate şi starea de vulnerabilitate a acesteia, dar şi că inculpatul, prin ajutorul pe care i l-a acordat persoanei vătămate, a folosit vulnerabilitatea acesteia pentru a crea o dependenţă de ajutorul lui, şantajând emoţional persoana vătămată pentru acordarea ajutorului, inculpatul obţinând în acest mod satisfacerea unui interes personal vizând viaţa sa sexuală, întreţinând acte sexuale orale cu persoana vătămată timp de aproape 2 ani de zile.
Astfel, în raport cu dispoziţiile legale ce reglementează infracţiunea de viol şi având în vedere argumentele recurentului, Înalta Curte constată că prin decizia recurată instanţa a evidenţiat corespondenţa între baza factuală şi elementele de tipicitate ale infracţiunii de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. c) C. pen.
Aşa cum s-a reţinut în cauză, ceea ce se critică prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac este încadrarea juridică dată faptei de viol imputată recurentului inculpat, întrucât, printr-o proprie interpretarea a stării de fapt şi a circumstanţelor comiterii faptei, inculpatul A. consideră nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost condamnat, prevăzută de art. 218 C. pen., având în vedere că, în opinia sa, situaţia de fapt reţinută de instanţe s-ar circumscrie infracţiunii de agresiunea sexuală prevăzută de art. 219 C. pen., cu referire la Decizia nr. 3 din 23 martie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul unui recurs în interesul legii.
Pe de-o parte, aşa cum s-a menţionat anterior, încadrarea juridică dată faptelor, starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casaţie.
Pe de altă parte, în cauză, conform celor anterior redate şi contrar argumentelor apărării, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat în mod judicios că inculpatul A. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de viol în formă continuată, reţinută în concret în sarcina acestuia şi ca atare, Înalta Curte constată că, în speţă, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile recurentului inculpat A. sunt neîntemeiate.
În plus, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită nici critica apărării recurentului care consideră că fapta sa se regăseşte în infracţiunea de agresiunea sexuală prevăzută de art. 219 C. pen. cu referire la decizia pronunţată în recurs în interesul legii invocată în cadrul motivelor de recurs şi care nu este incidentă în speţă.
Înalta Curte constată că, prin Decizia nr. 3 din 23 martie 2005, invocată de recurent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. (1) cu referire la art. 198 şi la art. 201 din C. pen. anterior, a stabilit că:
1. Prin act sexual de orice natură, susceptibil a fi încadrat în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 din C. pen., se înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
2. Prin acte de perversiune sexuală, în accepţiunea prevederilor art. 201 din C. pen., se înţelege orice alte modalităţi de obţinere a unei satisfacţii sexuale decât cele arătate la pct. 1.
Această decizie nu îşi găseşte aplicabilitate în cauză, fiind pronunţată relativ la înţelesul unor termeni şi expresii din conţinutul articolelor prevăzute de vechea reglementare penală, anterior intrării în vigoare a actului C. pen.. Art. 197 din C. pen. anterior reglementa violul ca fiind actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Or, în conţinutul art. 218 alin. (1) din C. pen. în vigoare, sub imperiul căruia s-a săvârşit fapta în discuţie, se defineşte explicit infracţiunea de viol ca fiind raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare, iar în speţă, toate statuările instanţei de fond şi apel din prezenta cauză au conchis în sensul că faptele inculpatului A., astfel cum au fost detaliate în sentinţa de condamnare, definitivă prin decizia recurată, întrunesc elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de viol aşa cum este incriminată de dispoziţiile art. 218 alin. (1) şi (3) lit. c) C. pen.
În concluzie, faţă de cele anterior reţinute în cauză, constatând că elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de viol în formă continuată corespund faptelor reţinute în concret în sarcina inculpatului A., Înalta Curte constată că apărările formulate de apărarea recurentului inculpat prin intermediul recursului în casaţie referitoare la neîntrunirea elementelor constituite ale infracţiunii de viol reţinute în sarcina inculpatului sunt nefondate.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1312/A din data de 29.06.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1312/A din data de 29.06.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 decembrie 2023.