Şedinţa publică din data de 02 aprilie 2024
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea din 21 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. formulată de recurentul inculpat A..
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut următoarele:
Prin cererea depusă la 21 februarie 2024, recurentul inculpat A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., arătând că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a cererii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât excepţia de neconstituţionalitate este ridicată de părţi, în faţa unei instanţe judecătoreşti, priveşte dispoziţii dintr-o lege care au legătură cu soluţionarea cauzei, iar prevederile invocate nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, recurentul inculpat A. a arătat că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. sunt contrare prevederilor art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 23 alin. (12) şi art. 124 alin. (2) din Constituţia României, art. 13 raportat la art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în măsura în care nu permit exercitarea căii de atac a recursului în casaţie şi în situaţia în care instanţa nu a dispus încetarea procesului penal, pertinenţa excepţiei fiind pusă în evidenţă de particularităţile cauzei, constând, pe de o parte, în regăsirea "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii", şi, pe de altă parte, în imposibilitatea in abstracto a recurentului de a promova cu succes orice cale extraordinară de atac (în principal, contestaţie în anulare sau recurs în casaţie), în pofida erorilor judiciare existente în hotărârea instanţei de apel, cu privire la incidenţa, în dosarul de faţă, a cauzei de nepedepsire prevăzute de art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005.
Făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi la doctrină, inculpatul a susţinut, în esenţă, că modificările legislative şi hotărârile recente ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizând aplicarea prescripţiei au readus în prim-plan şi au clarificat domeniul de aplicare a cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen.. (Deciziile nr. 67/2022 şi nr. 10/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).
Astfel, spre deosebire de calea de atac a recursului în casaţie, când cazurile de recurs "pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor" (art. 438 alin. (2) C. proc. pen..), în situaţia contestaţiei în anulare este interzisă formularea unui "apel deghizat", prin care să se sancţioneze eroarea de judecată a instanţei.
Or, condiţiile riguroase care limitează utilizarea contestaţiei în anulare doar la sancţionarea unor erori de procedură (omisiuni), în coroborare cu forma actuală a articolului 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., creează o consecinţă de natură a încălca dispoziţiile constituţionale şi convenţionale, întrucât, în ipoteza (extrem de întâlnită) în care, în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a unei erori de judecată a instanţei cu privire la incidenţa unei caz prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen.., justiţiabilii nu beneficiază de posibilitatea formulării unei căi extraordinare de atac, astfel încât echilibrul juridic să fie restabilit.
În opinia inculpatului, urmările acestui fapt sunt, sine dubio, inacceptabile, astfel că apare ca necesară modificarea formei actuale a textului de lege criticat [iar nu (şi) a art. 426 lit. b) C. proc. pen.. care reglementează contestaţia în anulare având drept specific doar înlăturarea erorilor de procedură, nu a celor de judecată], astfel încât recursul în casaţie să poată fi exercitat şi în cazurile în care, în mod greşit, nu s-a dispus încetarea procesului penal.
Totodată, apărarea a făcut trimitere şi la Decizia nr. 120/2022 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 715 din 15 iulie 2022, prin care s-a reţinut că "(…) o asemenea eroare juridică (constând în faptul că instanţa s-a pronunţat greşit cu privire la lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal) ar putea fi îndreptată, eventual, pe calea recursului în casaţie, aceasta fiind calea de atac reglementată de legiuitor în scopul îndreptării erorilor de drept comise cu prilejul judecării apelului. (...) În aceste condiţii, Curtea a reţinut că reglementarea acestei din urmă soluţii ar putea constitui obiectul unei viitoare intervenţii legislative a Parlamentului asupra prevederilor art. 438 din C. proc. pen. sau ar putea face obiectul unei viitoare analize de constituţionalitate a dispoziţiilor legale anterior menţionate" şi a susţinut că intervenţia legislativă este esenţială în vederea eliminării unui tratament discriminatoriu, care poate fi privit din două perspective: pe de o parte, există o inegalitate de şanse între justiţiabili - victime ale unor erori judiciare (spre exemplu, inculpaţii care au rămas în pasivitate pe parcursul judecării apelului beneficiază de posibilitatea unei noi judecăţi a cauzelor lor, pe când cei care au avut un rol activ în dovedirea lipsei de obiect a procesului sunt nevoiţi să accepte o soluţie vădit greşită), iar, pe de altă parte, se remarcă un tratament discriminatoriu între acuzare şi apărare, art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. putând fi invocat de reprezentantul Ministerului Public sau de partea civilă, deşi instanţa de apel s-a pronunţat asupra incidenţei cauzei de încetare, iar în cazul justiţiabilului a cărui situaţie juridică a fost marcată neîntemeiat de o soluţie de condamnare, de renunţare sau de amânare a aplicării pedepsei, remediile sunt vădit mai dificil sau imposibil de promovat.
Deliberând asupra admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată în cauză, instanţa a reţinut următoarele:
Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerinţe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege: a) calitatea de parte în proces a autorului excepţiei; b) identificarea normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii; c) existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului (fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" - mutatis mutandis, decizia Curţii Constituţionale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014); d) verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.
Instanţa a constatat că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare. O atare evaluare nu contravine, însă, dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. În întocmirea unui astfel de act, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării instanţei de contencios constituţional în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.
În egală măsură, dat fiind efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, consacrat de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, în examenul admisibilităţii sesizărilor, instanţa de judecată trebuie să ia în considerare şi hotărârile Curţii înseşi, atunci când ele sunt expresia unei jurisprudenţe constante şi îndelungate a instanţei constituţionale în materia analizată. Din această perspectivă, o cerere de sesizare a Curţii în controlul de constituţionalitate a posteriori poate fi calificată ca inadmisibilă atunci când, cu titlu exemplificativ, tinde la învestirea acesteia cu un examen ce excedează, în mod vădit, competenţei sale, intrând, cu titlu de exemplu, în sfera de competenţă exclusivă a legiuitorului (mutatis mutandis deciziile nr. 284/24 ianuarie 2011, nr. 176/06 martie 2012, nr. 187/06 martie 2012, nr. 378/26 iunie 2014 ale Curţii Constituţionale).
În aceste coordonate de principiu, analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, instanţa a constatat următoarele:
Excepţia a fost ridicată de o parte din proces (recurentul inculpat A.), în faţa unei instanţe judecătoreşti învestite cu soluţionarea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie formulat împotriva deciziei penale nr. 1627/A din data de 14 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2019 şi vizează dispoziţii din C. proc. pen. în vigoare, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 8, care prevede că "(1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: 8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;".
Referitor la condiţia ca textul de lege criticat să nu fi fost anterior declarat neconstituţional, s-a constatat că este îndeplinită această exigenţă.
S-a reţinut că deşi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul inculpat A. îndeplineşte cerinţele de admisibilitate privind calitatea autorului excepţiei de a fi parte într-un proces în curs de soluţionare, aflarea în vigoare a dispoziţiei legale criticate şi inexistenţa unei decizii prin care Curtea Constituţională să fi sancţionat anterior acest text de lege, cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional apare ca fiind inadmisibilă, argumentele prezentate neconstituind veritabile critici de neconstituţionalitate intrinseci textului de lege în forma în vigoare, apte să provoace un examen al conformităţii normei legale cu legea fundamentală a României.
Potrivit art. 2 alin. (3) privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.".
Astfel, s-a reţinut că deşi autorul excepţiei susţine că textul de lege criticat contravine art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 23 alin. (12), art. 124 alin. (2) din Constituţia României, art. 13 raportat la art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în realitate, prin invocarea excepţiei, recurentul tinde, practic, la obţinerea unei modificări legislative, care să aibă drept consecinţă completarea conţinutului art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. prin introducerea unui nou caz de recurs în casaţie (situaţia în care instanţa nu a dispus încetarea procesului penal) şi nu urmăreşte armonizarea normei de drept criticate cu dispoziţiile legii fundamentale. Or, aceste aspecte nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate, întrucât modificarea textelor de lege este atributul exclusiv al legiuitorului.
De altfel, reglementarea privind cazurile în care se poate exercita calea extraordinară de atac a recursului în casaţie reprezintă o opţiune de politică legislativă ce revine în competenţa exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.
Prin urmare, autorul excepţiei nu invocă un pretins tratament juridic diferenţiat aplicabil titularilor acestei căi extraordinare de atac cu privire la acelaşi caz de casare, ci tinde la introducerea unui nou caz de recurs în casaţie fundamentat pe interesul său procesual particular în raport de soluţia de condamnare pronunţată în calea ordinară de atac a apelului.
Or, finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituţionalitate a posteriori orice dispoziţie legală, care să modifice norma criticată, chiar în esenţa acesteia. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanţa de contencios constituţional să dispună, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, modificarea acestor dispoziţii.
Cât priveşte referirea/comparaţia pe care autorul excepţiei o face, invocând prevederile art. 426 lit. b) C. proc. pen.., care constituie unul din cazurile prevăzute de legiuitor pentru promovarea contestaţiei în anulare, aceasta nu poate fi primită ca argument în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate în raport cu prevederile art. 2 alin. (3) privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, anterior redate, coroborat cu jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios constituţional.
Astfel, sub acest aspect, Curtea Constituţională a reţinut în mod consecvent că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei (decizia nr. 202 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 361 din 11 mai 2016; decizia nr. 365 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 693 din 13 noiembrie 2013; decizia nr. 349 din data de 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 963 din 03 octombrie 2022; decizia nr. 129 din 21 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 594 din 29 iunie 2023).
Curtea Constituţională a mai reţinut că, procedându-se altfel, s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele (în acest sens, decizia nr. 486 din 11 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 19 ianuarie 2004 şi decizia nr. 701 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015).
Pe cale de consecinţă, instanţa a apreciat că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepţiei să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, ci de reformare legislativă.
Cât priveşte deciziile Curţii Constituţionale prezentate în susţinerea admisibilităţii sesizării, s-a notat, prioritar, că acestea sunt decizii de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate ce au făcut obiectul sesizărilor respective şi, ca atare, nu au putere obligatorie, iar, în subsidiar, nu pot fi considerate ca dezlegând admisibilitatea unor sesizări ulterioare, altele decât cele ce au făcut obiectul cauzelor respective, cum solicită apărarea.
Împotriva încheierii din 21 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019, a formulat recurs inculpatul A..
În susţinerea căii de atac, în esenţă, recurentul inculpat A. a arătat că, la momentul examinării admisibilităţii excepţiei, au fost suplimentate condiţiile prevăzute de Legea nr. 47/1992, reţinându-se că examinarea criticilor formulate nu ar fi de competenţa instanţei de control constituţional.
S-a făcut trimitere la prevederile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, conform cărora cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional este respinsă ca inadmisibilă dacă este contrară dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (2) şi 3 din Legea nr. 47/1992 şi s-a susţinut că trebuie să se facă o distincţie între inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate (aspect ce trebuie analizat de Curtea Constituţională) şi inadmisibilitatea cererii de sesizare a instanţei de control constituţional.
În opinia recurentului, prima instanţă a depăşit atribuţiile conferite puterii judecătoreşti, întrucât a realizat o examinare pe fond a excepţiei de neconstituţionalitate.
Recurentul a apreciat că este îndeplinită cerinţa privind legătura excepţiei cu soluţionarea cauzei, întrucât cererea de recurs în casaţie a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., pe motiv că în mod greşit nu s-a reţinut incidenţa cauzei de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005, iar instanţa a respins recursul în casaţie, ca inadmisibil.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi, pe cale de consecinţă, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
Examinând încheierea recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu motivele formulate de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care au legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".
Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor patru cerinţe:
- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale;
- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În ceea ce priveşte primele trei condiţii, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepţia a fost invocată de recurentul inculpat A., într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia penală (dosarul nr. x/2019), are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., iar textul criticat nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces, prin dezlegarea unei probleme de drept ce ţine de interpretarea Curţii Constituţionale.
Instanţa constată că este îndeplinită şi această ultimă condiţie, prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992, dispoziţia a cărei constituţionalitate este contestată având legătură cu soluţionarea cauzei, aceasta vizând procedura admisibilităţii în principiu a căi extraordinare de atac a recursului în casaţie (art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. priveşte un caz în care se poate face recurs în casaţie).
În acest sens se observă că, în cauză, inculpatul A. a fost formulat recurs în casaţie [împotriva deciziei penale nr. 1627/A din 14 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2019, prin care, printre altele, în baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. x, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 5 C. pen., art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen.., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă principală de 4 ani şi 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală (5 acte materiale în perioada 01 martie 2014 – 19 septembrie 2016)] şi a invocat cazul reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., iar în etapa admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie instanţa verifică, din punct de vedere formal, corespondenţa între cazurile de casare pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora. În speţă, recurentul inculpat A. a susţinut că, în mod greşit, nu s-a dispus încetarea procesului penal, întrucât erau incidente în cauză dispoziţiile art. 10 alin. (1)1 şi 12 din Legea nr. 241/2005 care reglementează o cauză de nepedepsire, invocând, astfel, prin motivele formulate, teza inversă reglementată de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. ("în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal").
În concluzie, se constată că, în speţă, excepţia a fost invocată în faţa instanţei de judecată, de către o parte din dosar, că dispoziţiile a căror constituţionalitate este contestată vizează drepturile şi interesele părţii şi au legătură cu soluţionarea cauzei, vizând chiar textul de lege (art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen..) care determină inadmisibilitatea recursului în casaţie, iar textul criticat nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, fiind astfel îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea instanţei de contencios constituţional.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din 21 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019, va casa încheierea atacată şi, rejudecând, va dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
~~~~~~~~~~
Opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., se observă că acestea prevăd că hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: (...) 8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.
Înalta Curte apreciază că textul de lege criticat contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din Constituţia României, referitoare la egalitatea în drepturi şi accesul liber la justiţie, întrucât, în actuala reglementare, sunt supuse casării doar hotărârile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, prin care în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, nefiind, însă, reglementată posibilitatea de a supune controlului de legalitate hotărârea instanţei de apel atunci când, dintr-o eroare în aplicarea legii, nu s-a dispus încetarea procesului penal, deşi aceasta era soluţia legală.
Aşadar, în forma în care este reglementat la acest moment cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în ipoteza pronunţării greşite a instanţei asupra unei cauze de încetare a procesului penal, textul permite doar procurorului şi părţii civile să atace soluţia eronată de încetare a respectivului proces, iar nu şi inculpatului soluţia simetrică, şi anume constatarea lipsei incidenţei a unei asemenea cauze.
Este adevărat că inculpatul poate formula contestaţie în anulare împotriva unei hotărâri definitive, potrivit art. 426 lit. b) C. proc. pen.., care prevede că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: (...) b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. În această situaţie, însă, omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal reprezintă o eroare de procedură, întrucât nu au fost analizate aspectele care ar fi putut conduce la o soluţie de încetare a procesului penal.
Sub acest aspect, este avută în vedere şi decizia nr. 10/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen.., instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal.
Înalta Curte apreciază că intervenţia Curţii Constituţionale este necesară având în vedere că, raportat şi la cele stabilite prin decizia nr. 10 din 29 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 25 mai 2017), legea procesual penală nu oferă părţii un remediu efectiv, contestaţia în anulare vizând exclusiv omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, nu şi pronunţarea greşită asupra unei astfel de cauze. În acest context, se observă că se creează o inegalitate procesuală evidentă între procuror şi partea civilă, pe de o parte, care pot invoca cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., în situaţia în care în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal şi inculpat, pe de altă parte, acesta din urmă fiind lipsit de posibilitatea exercitării recursului în casaţie conform propriului său interes, respectiv atunci când în mod greşit instanţa de apel nu a dispus încetarea procesului penal.
Deopotrivă, instanţa are în vedere şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 453 din 24 iunie 2020 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1190 din 07 decembrie 2020), după cum urmează:
"26. (...) contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac ce poate fi formulată împotriva unor hotărâri judecătoreşti definitive, în vederea îndreptării unor erori de procedură, ce nu au putut fi invocate în faza apelului. Acest aspect rezultă, de altfel, şi din analiza cazurilor în care aceasta poate fi exercitată, reglementate la art. 426 lit. a) şi c)-i) din C. proc. pen.
27. Curtea reţine, de asemenea, că, spre deosebire de contestaţia în anulare, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac ce poate fi promovată împotriva unor hotărâri judecătoreşti definitive prin care este soluţionat fondul cauzei şi are ca scop îndreptarea anumitor erori grave de drept comise la judecarea apelului.
28. Cauzele de încetare a procesului penal sunt, conform art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., cele prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din acelaşi cod, respectiv: lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale [art. 16 alin. (1) lit. e)]; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică [art. 16 alin. (1) lit. f)]; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii [art. 16 alin. (1) lit. g)]; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege [art. 16 alin. (1) lit. h)]; există autoritate de lucru judecat [art. 16 alin. (1) lit. i)]; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii [art. 16 alin. (1) lit. j)].
29. Având în vedere natura cauzelor de încetare a procesului penal anterior enumerate, orice greşită apreciere a instanţei cu privire la incidenţa acestora constituie o greşeală de drept, ce implică reevaluarea fondului hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate.
30. Spre deosebire de ipoteza anterior invocată, omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal reprezintă o eroare de procedură, în acest caz instanţa neanalizând aspectele ce ar putea determina o soluţie de încetare a procesului penal.
31. Aşa fiind, invocarea de către persoana condamnată a unei cauze de încetare a procesului penal, care ar fi existat la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive de condamnare şi asupra căreia instanţa de apel s-a pronunţat - şi nu doar a incidenţei în cauza în care persoana a fost condamnată a unei cauze de încetare a procesului penal asupra căreia instanţa de apel a omis să se pronunţe - presupune o critică a raţionamentului judiciar făcut de instanţa de apel cu privire la cauza de încetare a procesului penal invocată de persoana condamnată, cauză analizată cu prilejul soluţionării apelului, şi, implicit, o reevaluare a fondului cauzei, prin invocarea unei căi extraordinare de atac, ceea ce ar transforma contestaţia în anulare într-un apel deghizat.
32. Având în vedere diferenţele dintre calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare şi cea a recursului în casaţie, Curtea reţine că o asemenea greşeală juridică (constând în faptul că instanţa s-a pronunţat greşit cu privire la lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal) ar putea fi îndreptată, eventual, pe calea recursului în casaţie, aceasta fiind calea de atac reglementată de legiuitor în scopul îndreptării erorilor de drept comise cu prilejul judecării apelului. Spre deosebire de aceasta, incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal asupra căreia instanţa de apel a omis să se pronunţe va fi invocată pe calea contestaţiei în anulare, care are ca scop îndreptarea unor erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului.
33. Curtea reţine însă că ipoteza invocată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu se regăseşte, în prezent, printre cazurile în care poate fi invocat recursul în casaţie, întrucât art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. vizează, în mod expres, doar ipoteza dispunerii în mod greşit a încetării procesului penal, nu şi soluţia simetrică a greşitei nedispuneri a încetării procesului penal. Reglementarea acestei din urmă soluţii ar putea constitui obiectul unei viitoare intervenţii legislative a Parlamentului asupra prevederilor art. 438 din C. proc. pen. sau ar putea face obiectul unei viitoare analize de constituţionalitate a dispoziţiilor legale anterior menţionate.
34. Prin urmare, Curtea reţine că omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei cauze de încetare a procesului penal poate face obiectul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, prevăzută la art. 426 lit. b) din C. proc. pen., pe când, soluţia greşitei nedispuneri a încetării procesului penal, în situaţia în care instanţa, în mod eronat, a constatat lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal nu face obiectul de reglementare al textului criticat. Cu toate acestea, având în vedere natura instituţiei recursului în casaţie, greşita pronunţare a instanţei cu privire la lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal este necesar a fi reglementată la art. 438 din C. proc. pen..".
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din 21 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019, va casa încheierea atacată şi, rejudecând, va dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din 21 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019.
Casează încheierea atacată şi, rejudecând:
Dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 02 aprilie 2024.