Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2023
Deliberând asupra cererii de recurs în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Alba Iulia împotriva deciziei penale nr. 680 din 20 iulie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia penală, în dosarul nr. x/2018, privind pe inculpaţii A. şi B., constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 36 din 19.03.2020 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă excepţia prescripţiei răspunderii penale invocată de inculpata A..
În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatei A., pentru complicitate la infracţiunea de folosirea de documente false care a avut ca urmare obţinerea pe nedrept de fonduri europene, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 52 alin. (2) C. pen. şi art. 5 C. pen.
S-a constatat că legea penală mai favorabilă în cazul inculpatului B. o reprezintă C. pen. din 1969.
Inculpatul B. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1), lit. a), teza II-a (dreptul de fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat) şi lit. c) (dreptul de a ocupa funcţia de administrator, director, asociat sau membru în consiliul de administraţie al unei societăţi comerciale) C. pen. din 1969, pentru complicitate la infracţiunea de folosirea de documente false care a avut ca urmare obţinerea pe nedrept de fonduri europene, prev. de art. 26 C. pen. din 1969 (în prezent art. 48 C. pen.) rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea 78/2000 cu aplic. art. 31 alin. (2) C. pen. din 1969 (în prezent art. 52 alin. (2) C. pen.) şi art. 5 C. pen.
S-a constatat că infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţă este concurentă în accepţiunea art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 cu infracţiunile care au făcut obiectul operaţiunii de contopire în sentinţa penală nr. 1387/2017 a Judecătoriei Deva.
S-au repus în individualitate pedepsele contopite prin sentinţa penală nr. 1387/2017 a Judecătoriei Deva (şi a înlăturat temporar sporul de 1 lună închisoare) după cum urmează: 2 ani închisoare şi 10 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. din 1969, pentru infracţiunea de conflict de interese prev. de art. 2531, alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplic art. 5 alin. C. pen., aplicată prin sentinţa penală nr. 2251/2014 a Judecătoriei Deva, definitivă la data de 21.04.2015; 6 luni închisoare pentru instigare la infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 25 C. pen. din 1969, rap. la art. 248 C. pen. din 1969.
În baza art. 36 alin. (1) C. pen. din 1969, rap. la art. 34 alin. (1), lit. b) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen., s-au contopit pedepsele de mai sus cu pedeapsa aplicată prin sentinţă şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 3 luni închisoare, urmând ca în final, inculpatul B. să execute pedeapsa de 3 ani şi 3 luni închisoare.
În baza art. 35 C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a (dreptul de fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat) şi lit. c) (dreptul de a ocupa funcţia de administrator, director, asociat sau membru în consiliul de administraţie al unei societăţi comerciale) C. pen. din 1969, pe o perioadă de 10 ani.
În condiţiile şi pe durata prev. de art. 71 C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen., s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a (dreptul de fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat) C. pen. din 1969.
În baza art. 36 alin. (3) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen., s-au dedus din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului, perioadele de timp executate, respectiv de la data de 30.04.2015 până la data de 14.12.2015 şi de la data de 25.07.2017 până la data de 06.03.2018.
S-a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice cu sediul în Bucureşti
În baza art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen. din 1969, s-a dispus confiscarea în favoarea statului de la inculpatul B., a sumei de 2.582.629,12 RON.
S-a menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa nr. 94/P/2015 din data de 25.06.2018 a D.N.A.- Serviciul Teritorial Alba Iulia până la concurenţa sumei de 2.582.629,12 RON asupra imobilului aparţinând inculpatului B., situat în Petroşani, judeţul Hunedoara, compus din 2 camere şi dependinţe, înscris în CF x Petroşani (CF vechi x Livezeni), nr. TOP x.
S-a respins cererea formulată de D.N.A.- Serviciul Teritorial Alba Iulia de instituire de măsuri asigurătorii asupra bunurilor deţinute de inculpata A..
În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea următoarelor înscrisuri: copia legalizată a certificatului de atestare fiscală nr. x/08.10.2009 eliberat de DGFP Hunedoara – vol. 5, dosar urmărire penală, copia legalizată a certificatului de atestare fiscală pentru persoane juridice nr. x/30.09.2009 eliberat de Primăria Municipiului Petroşani – vol. 5, dosar urmărire penală şi - documentul intitulat DECLARAŢIE privind neîncadrarea în situaţiile prevăzute de art. 181 - dosar urmărire penală.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Alba Iulia, partea civilă Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei şi inculpatul B..
Prin decizia nr. 680 din 20 iulie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia penală, în dosarul nr. x/2018, s-au decis următoarele:
În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie–Serviciul Teritorial Alba Iulia, partea civilă Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei şi inculpatul B. împotriva sentinţei penale nr. 36 din 19.03.2020 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr. x/2018.
A fost desfiinţată sentinţa penală atacată şi procedând la o nouă judecată a cauzei:
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului B. pentru complicitate la infracţiunea de folosirea de documente false care a avut ca urmare obţinerea pe nedrept de fonduri europene, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 52 alin. (2) C. pen. şi art. 5 C. pen., ca efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În baza art. 396 alin. (6), (8) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei A. pentru complicitate la infracţiunea de folosirea de documente false care a avut ca urmare obţinerea pe nedrept de fonduri europene, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 52 alin. (2) C. pen. şi art. 5 C. pen., ca efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (1) şi (5) C. proc. pen., raportat la art. 1357 şi art. 1382 C. civ., a obligat, în solidar, inculpaţii B. şi A. să plătească în favoarea părţii civile Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene în calitate de succesor în drepturi a Ministerului Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei suma de 2.582.629,12 RON, cu titlu despăgubiri civile, la care se adaugă dobânda legală aferentă până la plata integrală a debitului.
În baza art. 249 C. proc. pen., s-a instituit măsura asiguratorie a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpatei A. până la concurenţa sumei de 2.582.629,12 RON.
A fost menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa nr. 94/P/2015 din data de 25.06.2018 a D.N.A.- Serviciul Teritorial Alba Iulia până la concurenţa sumei de 2.582.629,12 RON asupra imobilului aparţinând inculpatului B., situat în Petroşani, judeţul Hunedoara, compus din 2 camere şi dependinţe, înscris în CF x Petroşani (CF vechi x Livezeni), nr. TOP x.
În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea următoarelor înscrisuri: copia legalizată a certificatului de atestare fiscală nr. x/08.10.2009 eliberat de DGFP Hunedoara – vol. 5, dosar urmărire penală; copia legalizată a certificatului de atestare fiscală pentru persoane juridice nr. x/30.09.2009 eliberat de Primăria Municipiului Petroşani – vol. 5, dosar urmărire penală; documentul intitulat DECLARAŢIE privind neîncadrarea în situaţiile prevăzute de art. 181 - dosar urmărire penală.
Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut că inculpata A. a fost trimisă în judecată pentru comiterea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de folosire de documente false care a avut ca urmare obţinerea cu rea-credinţă şi pe nedrept de fonduri europene prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea dispoziţiilor art. 5 şi 52 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în calitate de administrator de drept al S.C. C. S.R.L., cunoscând situaţia financiară a societăţii a acceptat participarea la licitaţia organizată de CJ Hunedoara, procedură în care, pentru a eluda prevederile legislaţiei privind achiziţiile publice a căror nerespectare ar fi dus la neatribuirea contractului şi ulterior la neeligibilitatea cheltuielilor, a folosit documente false constând în certificatul de atestare fiscală nr. x/8.10.2009 eliberat de DGFP Hunedoara, certificatul de atestare fiscală pentru persoane juridice nr. x/30.09.2009 eliberat de Primăria Municipiului Petroşani şi documentul intitulat DECLARAŢIE privind neîncadrarea în situaţiile prevăzute de art. 181 (însuşit prin semnătură) determinând folosirea acestora de către reprezentanţii CJ Hunedoara anexat cererii de pre-finanţare nr. x/12.01.2010, cu consecinţa aprobării la plată a sumelor solicitate .
Cu privire la inculpatul B., s-a reţinut că a fost trimis în judecată sub aspectul comiterii infracţiunii de complicitate la infracţiunea de folosire de documente false care a avut ca urmare obţinerea cu rea-credinţă şi pe nedrept de fonduri europene prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea dispoziţiilor art. 5 şi 52 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în calitate de administrator de fapt al S.C. C. S.R.L. şi prevalându-se de autoritatea pe care o exercita în cadrul societăţii, cunoscând situaţia financiară a societăţii a decis participarea la licitaţia organizată de CJ Hunedoara, procedură în care, pentru a eluda prevederile legislaţiei privind achiziţiile publice a căror nerespectare ar fi dus Ia neatribuirea contractului şi ulterior la neeligibilitatea cheltuielilor, a decis folosirea de documente false constând în certificatul de atestare fiscală nr. x/8.10.2009 eliberat de DGFP Hunedoara, certificatul de atestare fiscală pentru persoane juridice nr. x/30.09.2009 eliberat de Primăria Municipiului Petroşani şi documentul intitulat DECLARAŢIE privind neîncadrarea în situaţiile prevăzute de art. 181 (asumat prin semnătură de inculpata A.), determinând folosirea acestora de către reprezentanţii CJ Hunedoara anexat cererii de pre-finanţare nr. x/12.01.2010, cu consecinţa aprobării la plată a sumelor solicitate.
Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut că în cauză este împlinit termenul de prescripţie al răspunderii penale, termen care începe să curgă în raport de Decizia nr. 5/2019 pronunţată de către Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii de la momentul apariţiei primei pagube, a primului folos necuvenit, în cauza de faţă acesta reprezentându-l data de 8.02.2010, din perspectiva eventualei întreruperi a termenului de prescripţie a răspunderii penale, instanţa de control judiciar reţinând incidenţa Deciziei HP nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Hotărârea din apel a fost comunicată la 20 iulie 2023 Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia, prin TDS, astfel că acesta avea posibilitatea de declarare a recursului în casaţie până la data de 21 august 2023, inclusiv.
Împotriva hotărârii instanţei de apel, a declarat recurs în casaţie, la data de 26 iulie 2023, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia, prin procuror şef-serviciu, prin adresa nr. x/2023, invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
În motivarea recursului în casaţie, s-a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, cu privire la inculpaţii B. şi A..
În contradicţie, cu motivarea instanţei de control judiciar, cu referire la Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a considerat că, în ceea ce priveşte infracţiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene (printre care se numără şi infracţiunile incriminate în secţiunea 41 din Legea nr. 78/2000), supremaţia dreptului Uniunii impune aplicarea cu prioritate a deciziilor europene prin asigurarea efectului deplin al art. 325 alin. (1) şi (2) din Tratatul de Funcţionare al Uniunii Europene (IFUE).
Din această perspectivă, potrivit jurisprudenţei CJUE, instanţele naţionale, dacă este necesar, lasă neaplicate dispoziţiile de drept naţional care ar avea ca efect împiedicarea statului membru să respecte obligaţiile care nu sunt impuse prin articolul sus amintit, în caz contrar, s-ar crea un risc sistemic de impunitate în toate cauzele penale care vizează obiectul sus amintit.
Preocuparea Uniunii privind protecţia fondurilor sale este constantă şi consecventă, fiind consemnată iniţial în chiar Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, apoi în Decizia nr. 928/2006, privind obligaţiile asumate de România în contextul aderării la UE.
Această preocupare constantă pentru protecţia intereselor financiare ale UE este consacrată şi prin diferite decizii ale instanţei de contencios european, dintre care cea mai importantă decizie, ce se aplică fără discuţie în cauza de faţă, este cea pronunţată în data de 24.07.2023 în cauza C-107/23 PPU.
Totodată, s-a apreciat că relevante în motivarea supremaţiei normelor europene sunt şi următoarele: hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, EU:C:1964:66, p. 1158-1160, hotărârea C-105/14 - Tarico, în dosarul nr. x/2019 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a făcut aplicarea dispoziţiilor CJUE din 21.12.2021, lăsând neaplicată o decizie a Curţii Constituţionale, aspect important relativ la potenţialele efecte ale deciziilor unei instanţe de control de constituţionalitate a legilor a unui stat membru, hotărârea pronunţată în cauzele preliminare conexate C-357/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19.
În aplicarea acestei hotărâri, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a arătat: "constatând că, în cauză, contestatorii au fost condamnaţi pentru infracţiuni a căror sancţionare intră sub incidenţa dreptului Uniunii şi având în vedere elementele de interpretare a dispoziţiilor europene aplicabile furnizate de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, va lăsa neaplicată Decizia nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale aplicarea standardului instituit prin decizia ultim menţionată, relativ la noţiunea de instanţă constituită potrivit legii, fiind de natură a genera încălcarea dispoziţiilor articolului 325 alin. (1) TFUE, precum şi a obiectivelor de referinţă enunţate în anexa la Decizia 2006/928, în condiţiile în care viciul constatat nu este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil potrivit standardelor europene."
În continuare, instanţa supremă a subliniat "caracterul obligatoriu al dezlegării date prin hotărârea prealabilă, instanţa naţională fiind ţinută de decizia pronunţată cu titlu preliminar de Curte în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor dreptului Uniunii în cauză, în vederea soluţionării litigiului principal (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal. 106/77, Hotărârea din 5 aprilie 2016, PFE. C-689/13)", precum şi că efectele asociate principiului supremaţiei dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispoziţiile interne, inclusiv de ordin constituţional, să poată împiedica acest lucru. Instanţele naţionale sunt ţinute să lase neaplicată, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naţionale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional"
În concluzie, având în vedere decizia CJUE pronunţată la data de 24.07.2023, s-a apreciat că efectul menţionat anterior al Deciziei nr. 358/2022 a instanţei de contencios constituţional, datorită specificului infracţiunii de comiterea căreia sunt acuzaţi inculpaţii trebuie cu necesitate înlăturat de la aplicare în temeiul ort 325 TFUE şi în aplicarea jurisprudenţei constante a instanţei de contencios european, astfel încât în cauză nu se poate vorbi de împlinirea termenului de prescripţie general, fiind incidente dispoziţiile referitoare la prescripţia specială, a cărui termen nu s-a împlinit în prezenta cauză dat fiind faptul că anterior publicării Deciziei 297/2018 a Curţii Constituţionale au existat acte întreruptive de prescripţie, dintre care, cu titlu exemplificative, aducerea la cunoştinţa a învinuirii realizată la data de 02.10.2017 (A., fila x, B., fila x, voi. II U.P.), dată care se situează în interiorul termenului de prescripţie generală de 10 ani stabilit de lege în raport de limitele de pedeapsă pentru infracţiunea dedusă judecăţii.
Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată tuturor participanţilor, iar până la expirarea termenului de 10 zile, prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., au fost depuse concluzii de inculpata A., prin apărător ales.
Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 6 septembrie 2023, iar la înaintarea dosarului în calea de atac, procedură de comunicare a recursului în casaţie era îndeplinită.
La dosar, nu au fost depuse alte concluzii scrise, iar la data de 26 octombrie 2023 a fost întocmit raportul de magistratul-asistent.
Prin încheierea din 31 octombrie 2023, s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie–Serviciul Teritorial Alba Iulia împotriva deciziei penale nr. 680 din 20 iulie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia penală, în dosarul nr. x/2018.
S-a trimis cauza Completului 2, în compunere de 3 judecători şi s-a acordat termen la data de 28 noiembrie 2023, cu citarea inculpaţilor B. şi A..
Examinând admisibilitatea cererii de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte a constatat că aceasta îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 434 C. proc. pen., decizia penală nr. 680 din 20 iulie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia penală, în dosarul nr. x/2018, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.
De asemenea, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie întruneşte condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele procurorului care a exercitat calea de atac şi organul judiciar din care face parte, hotărârea atacată, precum şi semnătura persoanei care a exercitat calea extraordinară de atac, care este, de asemenea, promovată în termen legal. Şi condiţia reglementată de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. este îndeplinită de calea de atac promovată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia, acesta invocând cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., cu argumentarea că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, cu privire la inculpaţii B. şi A..
Examinând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Alba Iulia în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că motivele invocate sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Alba Iulia a formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că încetarea procesului penal faţă de inculpaţii A. şi B. în raport de deciziile instanţei de control constituţional, a fost dispusă în mod eronat.
Ca atare, instanţa de recurs în casaţie va evalua problema intervenirii prescripţiei răspunderii penale, raportat la deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi la decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, reglementată în art. 155 alin. (1) din C. proc. pen. intrat în vigoare la 01.02.2014, avea următoarea formă: "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".
Prin decizia nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 518 din data de 25.06.2018, Curtea Constituţională a României a constatat că: "soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.
Ulterior, prin decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 565 din data de 09.06.2022, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituţionale.
În considerentele acestei din urmă decizii, instanţa de control constituţional a reţinut următoarele: (...) deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (paragraful 72); în consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (paragraful 73); astfel, Curtea observă că termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curţii Constituţionale (paragraful 74); aşadar, Curtea constată că, în cazul de faţă, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituţionalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice şi să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripţiei răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menţionate (paragraful 76).
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine, în conformitate cu considerentele obligatorii ale deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, că, în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la data de 25 iunie 2018, şi momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., în Monitorul Oficial, Partea I nr. 531 din data de 30 mai 2022, în legislaţia naţională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispoziţiile cuprinse în prevederile art. 153 – 154 din C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale fiind cele menţionate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.
Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1141 din data de 28.11.2022 prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile.
Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislaţia penală substanţială, cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie, prevăzute de art. 154 din C. pen.
În acest context, evaluarea termenului de prescripţie a răspunderii penale se face în raport de termenul general de prescripţie, calculat de la momentul săvârşirii faptei, efectele întreruptive de prescripţie ale actelor de procedură comunicate neputând fi valorificate.
Astfel, decizia instanţei de control constituţional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forţă juridică a instituţiei prescripţiei speciale, cu consecinţa revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit. Potrivit alin. (1) lit. c) şi lit. d) din articolul anterior menţionat, termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani şi d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, cu privire la inculpatul B. constată că pentru infracţiunea prevăzută de art. art. 181 alin. (1), (3) din Legea 78/2000 pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 ani la 10 ani şi 6 luni închisoare, ceea ce conduce la un termen general al prescripţiei de 10 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen.
Având în vedere că potrivit art. 154 alin. (2) C. pen. coroborat cu Decizia nr. 5/11.02.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii, termenul de prescripţie începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii; prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înţelege momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit, fapta fiind comisă la data de 08.02.2010, (data la care s-a efectuat prima plată către S.C. C. SRL) astfel că, termenul de 10 ani s-a împlinit la data de 07.02.2020 (conform art. 186 alin. (1) C. pen. " la calcularea timpului luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei la care a început să curgă"), la care, adăugând perioada în care judecata cauzei a fost suspendată de drept între 16.03.2020-14.05.2020 (60 zile) în baza art. 43 alin. (2) din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi apoi în baza art. 64 alin. (5) din Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, s-a împlinit în 07.04.2020.
Fiind întrunite elementele de tipicitate ale complicităţii la infracţiunea de folosirea de documente false care a avut ca urmare obţinerea pe nedrept de fonduri europene cu privire la inculpata A., cu ocazia analizei incidenţei prescripţiei răspunderii penale în privinţa inculpatului B. s-a constatat că termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 07.04.2020, astfel că, în mod corect, s-a constatat că tot la data de 07.04.2020 s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale şi cu privire la inculpata A. în ce priveşte săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea 78/2000 cu aplic. art. 52 alin. (2) C. pen. şi art. 5 C. pen.
Prin urmare, instanţa de control judiciar prin decizia pronunţată la data de 20 iulie 2023, în mod corect a dispus încetarea procesului penal, fiind incidentă instituţia prescripţiei răspunderii penale.
Totodată, Parchetul a mai considerat că dacă s-ar accepta că de la publicarea Deciziei nr. 358/2022 nu a operat niciun act de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale s-ar crea un risc sistemic de impunitate pentru infracţiuni grave de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale UE sau de corupţie în general, invocând cauza CJUE "Taricco 1".
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a recunoscut în jurisprudenţa sa semnificaţia calificării în dreptul intern al statelor membre a anumitor instituţii juridice şi a eficienţei standardelor de protecţie consacrate de dreptul naţional. Curtea a arătat că principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor prevăzut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare precum dreptul garantat prin CEDO. Curtea a arătat însă că statele membre au libertatea să prevadă în ordinea juridică proprie că regimul prescripţiei răspunderii penale ţine, asemenea normelor privind definirea infracţiunilor şi stabilirea pedepselor, de dreptul penal material şi este, ca atare, supus, la fel ca aceste din urmă norme, principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor. De asemenea, autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii.
Standardul naţional de protecţie circumscris exigenţelor ce derivă din principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei este superior celui consacrat prin jurisprudenţa CEDO, incluzând în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării şi normele în materia prescripţiei răspunderii penale.
Consecinţa includerii în dreptul naţional a normelor în materia prescripţiei răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării rezidă în obligaţia autorităţilor judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă.
În Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a reţinut că "principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a nu aplica dispoziţiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripţiei (obligaţie stabilită anterior de Curte în "Taricco 1") se aduce atingere principiului legalităţii incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii" (paragraful 60). Curtea a arătat că "Dacă instanţa naţională ar fi astfel determinată să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile în cauză ale C. pen. se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligaţii, iar aceasta chiar dacă respectarea obligaţiei respective ar permite îndreptarea unei situaţii naţionale incompatibile cu dreptul Uniunii" (paragraful 61).
Astfel fiind, susţinerea procurorului în sensul aplicabilităţii cauzei "Taricco 1" nu poate fi reţinută de către instanţa de recurs în casaţie.
Cât priveşte incidenţa Hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-107/23 PPU (Hotărârea Lin), invocată de procuror în susţinerea recursului în casaţie, Inalta Curte reţine următoarele:
Prin Hotărârea pronunţată în cauza C-107/23 PPU (Hotărârea Lin), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) a declarat:
"1) Articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
2) Principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun ale unui stat membru sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale, precum şi de cele ale instanţei supreme ale acestui stat membru şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţă este contrară unor dispoziţii ale dreptului Uniunii care au efect direct."
Preliminar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că obiectul pe fond al cauzei îl constituie infracţiunea prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, infracţiune inclusă în Secţiunea a 41-a "Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene".
Astfel, ratione materiae, aceasta poate face obiectul examenului de conformitate cu interpretarea dată de CJUE în hotărârea pronunţată în cauza C-107/23 din 24.07.2023. Această hotărâre a fost generată de o sesizare vizând interpretarea dispoziţiilor dreptului intern care reglementează materia prescripţiei răspunderii penale, în legătură cu principiile legalităţii incriminării şi pedepsei şi regimul aplicării legii penale mai favorabile, prin prisma respectării dreptului Uniunii, a art. 325 alin. (1) din TFUE, art. 49 alin. (1) din Cartă, art. 2 din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (par. 73-74 din Hotărâre).
Despre procedura prevăzută de art. 267 din TFUE, Curtea de Justiţie notează că aceasta e întemeiată pe o separare clară a funcţiilor între statele naţionale şi Curte, şi că instanţa naţională este singura competentă să constate şi să aprecieze situaţia de fapt din litigiul naţional, precum şi să interpreteze şi să aplice dreptul naţional (pct. 76 din Hotărârea C-107/23 din 24.07.2023).
Aşadar, CJUE furnizează elemente de interpretare a dreptului Uniunii, în coordonatele fixate de instanţa de trimitere, necesare pentru soluţionarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunţe (pct. 23 din Hotărârea din 5 decembrie 2017, Cauza C-42/17, Marea Cameră; Hotărârea din 5 iulie 2016, Ognyanov, C-614/14, EU:C:2016:514, pct. 16), în cazul infracţiunilor de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Din cuprinsul considerentelor Hotărârii Lin se poate observa că informaţiile şi explicaţiile instanţei de trimitere conţin omisiuni şi informaţii neconforme ce influenţează, în ansamblu, procesul de interpretare pe componenta efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, a interdicţiei retroactivării/ultraactivării unei legi penale mai severe, a respectării principiului legalităţii incriminării şi pedepsei (pct. 102, 111, 119, 121, 122).
În primul rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în ceea ce priveşte deciziile Curţii Constituţionale, efectele acestora se aplică nu doar în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea în Monitorul oficial (facta futura), aşa cum a explicat instanţa de trimitere, ci şi situaţiilor juridice pendinte şi, în mod excepţional, unor situaţii care au devenit facta praeterita, în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituţie şi a jurisprudenţei dezvoltate pe marginea acestuia de către Curtea Constituţională (Decizia nr. 847 din iulie 2008, Decizia nr. 26 din 3 martie 2016).
În al doilea rând, informaţiile neconforme oferite de instanţa de trimitere cu privire la calificarea normelor care reglementează legalitatea incriminării şi legalitatea sancţiunilor penale, activitatea legii penale şi a principiilor adiacente, au condus şi la ignorarea efectului aplicării ultraactive/retroactive a legii penale mai severe, principii de bază ale dreptului Uniunii şi jurisprudenţei CEDO.
Interdicţia aplicării retroactive a legii penale mai severe în procesul penal, în cazul unei succesiuni de legi penale în timp, este consacrată de Constituţie (art. 15 alin. (2), de C. pen. (art. 1, 2 şi 5), dar şi de Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului (art. 7) şi de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (art. 49), care interzic aplicarea retroactivă a legii penale mai severe, concept esenţial, adiacent principiului legalităţii incriminării şi sancţiunilor penale, indisolubil legat de statul de drept, valoare primară pe care se întemeiază Uniunea (art. 2 TUE).
Or, lăsarea neaplicată a Deciziilor Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 67/2022 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conduce fie la ultraactivitatea legii penale, respectiv a art. 155 alin. (1) C. pen. în configurarea anterioară scoaterii lui din fondul normativ prin deciziile Curţii Constituţionale, fie aplicarea retroactivă a aceloraşi prevederi pentru perioada anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, în forma actuală a textului.
Stabilind că prevederile iniţiale ale art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale, Curtea Constituţională a consfiinţit disparţia totală a acestuia din ordinea juridică internă. Altfel spus, între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul oficial a Deciziei nr. 297 a CCR) şi 30 mai 2022 (data publicării O.U.G. nr. 71/2022) nu a mai existat niciun caz de întrerupere a termenelor de prescripţie a răspunderii penale.
În scopul de a acoperi acest vid, prin O.U.G. nr. 71/2022 a fost modificat C. pen., şi în cuprinsul art. 155 alin. (1) a fost reglementată, în conţinut, instituţia întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale. Norma astfel modificată începând cu 30 mai 2022 conţine dispoziţii mai severe, deoarece până la această dată nu exista niciun caz de întrerupere al termenului prescripţiei răspunderii penale, pe când, în noua configurare juridică, cursul acesteia se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.
Aşadar, cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în condiţiile O.U.G. nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data intrării în vigoare a acestui act normative (30 mai 2022) şi nicidecum retroactiv în cauzele pendinte, întrucât nu au natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă.
Aşa cum s-a expus anterior, în Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a reţinut că "principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a nu aplica dispoziţiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripţiei (obligaţie stabilită anterior de Curte în "Taricco 1") se aduce atingere principiului legalităţii incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii" (pct 60).
Explicaţiile cu privire la Cartă [articolul 52 alin. (3)] confirmă că dreptul recunoscut la articolul 49 vizând protecţia drepturilor fundamentale, are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare precum cel garantat de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Art. 7 din CEDO interzice, în mod absolut, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în dezavantajul persoanei în cauză. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" (Del Rio Prada împotriva Spaniei, Marea Cameră, pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52).
Principiul neretroactivităţii legii penale mai severe se aplică atât dispoziţiilor care definesc infracţiunile (Vasiliuskas împotriva Lituaniei, MC, pct. 165-166) cât şi celor care stabilesc pedepsele (Jamil împotriva Franţei, pct,.34-36; M împotriva Germaniei, pct. 123, 135-137; Gurguchiani împotriva Spaniei, pct. 32-44).
Obligaţia de a aplica, dintre mai multe norme penale, pe cea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile persoanei acuzate, constituie o clarificare a normelor referitoare la succesiunea legilor penale, care este conformă cu un alt element esenţial al articolului 7 [din CEDO], şi anume previzibilitatea sancţiunilor (Hotărârea Scoppola împotriva Italiei, par 108).
Aplicarea unei pedepse mai severe pentru simplul motiv că aceasta era prevăzută la momentul săvârşirii infracţiunii ar determina o aplicare în detrimentul persoanei acuzate a normelor care guvernează succesiunea legilor penale în timp. Aceasta ar echivala cu ignorarea oricărei modificări legislative favorabile persoanei acuzate, intervenită înainte de hotărâre, şi cu continuarea aplicării unor pedepse pe care statul şi colectivitatea pe care o reprezintă le consideră în prezent excesive (ibidem).
Într-o altă cauză, Curtea de la Strasbourg a constatat, de asemenea, că a fost încălcat art. 7 din Convenţie întrucât aplicarea retroactivă a Codului [penal] din 2003 [în raport de codul anterior din anul 1976] a fost în detrimentul reclamanţilor în ceea ce priveşte impunerea pedepselor, astfel încât nu se poate afirma că aceştia au beneficiat de garanţii efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe" (Hotărârea din 18 iulie 2013, Maktouf şi Damjanovic împotriva Bosniei şi Herţegovina, par 70).
Deopotrivă, lăsarea neaplicată a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, prin care a fost sancţionată lipsa de previzibilitate şi claritate a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale (a limitelor răspunderii penale) conduce şi la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, astfel cum acestea au fost protejate de art. 7 din CEDO.
În jurisprudenţa CJUE s-a statuat că principiul securităţii juridice (principiu fundamental al dreptului Uniunii) "impune, pe de o parte, ca normele de drept să fie clare şi precise şi, pe de altă parte, ca aplicarea lor să fie previzibilă pentru justiţiabili, mai ales atunci când ele pot produce consecinţe defavorabile. Principiul menţionat constituie un element esenţial al statului de drept, care este identificat la articolul 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât şi ca valoare comună statelor membre (pct. 114 din Hotărâre, precum şi Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C:2017:236, punctele 161 şi 162, precum şi Hotărârea din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul şi Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, punctele 136 şi 223).
Plecând de la deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, prin care a fost sancţionată lipsa de previzibilitate şi claritate a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fundamentat Decizia nr. 67/2022, în principal, pe principiul legalităţii incriminării, consfiinţind caracterul de normă de drept material celei care reglementează materia prescripţiei răspunderii penale, aşa cum este recunoscut, în mod tradiţional, în doctrină, jurisprudenţa Curţii Constituţionale sau a instanţelor judecătoreşti, cu consecinţele specifice ce decurg din art. 7 CEDO şi art. 49 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.
Instituţia juridică a prescripţiei răspunderii penale este reglementată în Partea generală a C. pen. şi cuprinde domeniul de aplicare şi excepţiile de la acesta, termenele în care poate interveni şi modalitatea de calcul al acestora, întreruperea şi suspendarea cursului acestor termene şi efectele împlinirii termenului de prescripţie, fiind dispoziţii de drept material în integralitate.
Din această perspectivă, separarea regimului aplicabil actelor întreruptive de prescripţie de restul elementelor acesteia (prin hotărârea de trimitere celor dintâi atribuindu-li-se caracter de drept procesual) ar fi forţată şi nesusţinută de argumente juridice, contrară unei jurisprudenţe consolidate, cel mai recent exprimată de către instanţa supremă prin Deciza nr. 67/2022, prin care au fost explicitate efectele de drept material ale întreruperii cursului prescripţei, constând în modificarea regimului răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul poate exercita, în mod legal, dreptul de a trage la răspundere penală.
Consecinţa includerii în dreptul naţional a normelor în materia prescripţiei răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării rezidă în obligaţia autorităţilor judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă.
Legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor este un principiu fundamental atât în dreptul intern, cât şi în dreptul Uniunii şi în jurisprudenţa CEDO. Acesta implică cerinţe privind accesibilitatea şi previzibilitatea în ceea ce priveşte definirea infracţiunii şi stabilirea pedepsei (par. 104 din Hotărârea CJUE C-107/23 din 24.07.2023; cauzele CtEDO Cantoni împotriva Franţei, pct. 29, Kafkaris impotriva Cirpului, pct. 140, Del Rio Prada impotriva Spaniei, pct. 91).
În privinţa protecţiei drepturilor fundamentale, hotărârea face referire la respectarea drepturilor garantate de Cartă şi la principiile generale ale dreptului Uniunii (pct. 101 cauza C-107/23 din 24.07.2023).
Or, art. 52 alin. (3) din Cartă prevede în mod expres că "În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată".
Mai mult, CJUE subliniază că cerinţele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securităţii juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esenţial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uninii, cât şi ca valoare comună statelor membre (pct. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, pct. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul şi Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, pct. 136 şi 223).
Dreptul justiţiabilului de a putea şti în ce condiţii se poate angaja răspunderea sa penală şi ce sancţiune riscă, a fost circumscris condiţiei previzibilităţii legii penale, în jurisprudenţa instanţelor europene. CEDO a sancţionat interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aseasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52].
Subliniind importanţa ca normele de drept să fie clare şi precise, iar aplicarea lor să fie previzibilă, mai ales atunci când ele pot produce consecinţe defavorabile, CJUE afirmă că aceste cerinţe constituie o expresie specifică a principiului securităţii juridice (par. 114).
Obligaţia de a garanta recuperarea eficientă a resurselor proprii ale Uniunii nu poate exonera o instanţă de a asigura respectarea drepturilor fundamentale garantate de Cartă, atunci când se pune problema unor infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, deoarece dispoziţiile Cartei nu au o valoare inferioară celei a art. 325 alin. (1) din TFUE (Hotărârea Kolev, punctele 68 şi 71, Hotărârea Dzivev, punctul 33, şi Hotărârea Euro Box Promotion, punctul 204).
În cauza pendinte, dreptul fundamental este cel prevăzut de art. 49 alin. (1) din Cartă (teză ultimă), care interzice atât ultraactivitatea unei legi care a ieşit din fondul active (fiind sancţionată de Curtea Constituţională pentru lipsa de previzibilitate şi claritate) şi care este mai severă (respectiv aprecierea că sunt incidente cazurile de înterupere a cursului prescripţiei ulterior datei de 25 iuie 2018 în procesele care nu s-au încheiat), cât şi aplicarea retroactivă a unei legi penale mai severe (art. 155 C. pen., în conţinutul stabilit de O.U.G. nr. 71/2022).
În mod inevitabil, pentru a respecta legalitatea aplicării sancţiunilor penale în procesele în curs, este incidentă instituţia legii penale mai favorabile, care este corolarul principiului neretroactivităţii legii penale mai severe.
Principiul aplicării legii penale mai favorabile, face parte, de asemenea, din dreptul primar al Uniunii. Curtea de Justiţie arată, în jurisprudenţa sa, că aplicarea legii penale mai favorabile se întemeiază pe constatarea că legiuitorul şi-a schimbat optica "fie cu privire la calificarea penală a faptelor, fie cu privire la pedeapsa care trebuie aplicată unei infracţiuni". În Hotărârile din 7 august 2018, Clergeau şi alţii, C-115/17, EU:C:2018:651, pct. 26; din 6 octombrie 2016, Paoletti şi alţii, C-218/15, EU:C:2016:748, pct. 25 şi din 3 mai 2005, Berlusconi şi alţii, C-387/02, C-391/02 şi C-403/02, EU:C:2005:270, pct. 68 şi 69, Curtea a statuat că acest principiu decurge din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre şi, în consecinţă, trebuie să fie considerat ca făcând parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii pe care instanţa naţională trebuie să le respecte atunci când aplică dreptul naţional. Astfel, Curtea indică faptul că principiul lex mitior se aplică normelor de drept material în aceste cauze.
Deopotrivă, dispoziţiile art. 7 din CEDO sunt nerespectate şi prin încălcarea interdicţiei instituite prin jurisprudenţa Curţii Europene relative la efectul retroactiv al interpretării jurisprudenţiale imprevizibile in malam partem.
După pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022, instanţele judecătoreşti au pronunţat, în mod constant, soluţii de încetare a procesului penal în situaţia în care termenul general de prescripţie era implinit.
Aşadar, ulterior publicării deciziei anterior menţionate, s-a înregistrat o practică judiciară generalizată cu privire la efectul acesteia. De altfel, această practică vine într-o continuitate, fără întrerupere, a jurisprudenţei naţionale privitor la modalitatea de aplicare a legii penale în caz de succesiune de legi penale în timp.
CEDO a sancţionat, din perspectiva previzibilităţii, orice interpretare în defavoarea acuzatului (in malam partem) atunci când această interpretare rezultă dintr-un reviriment imprevizibil al jurisprudenţei (Dragotoniu şi Militaru Pridhorni împotriva României, pct. 39-48).
Or, schimbarea modalităţii de evaluare şi aplicare a instituţiei succesiunii de legi penale în timp s-ar concretiza într-o astfel de schimbare intempestivă în defavoarea acuzaţilor. Mai mult, limitarea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale în aplicarea principiului legalităţii şi a aplicării retroactive a legii penale mai favorabile cu referire la incidenţa prescripţiei răspunderii penale în cazul infracţiunilor contra intereselor financiare ale Uniunii Europene ar conduce la arbitrariu, ajungându-se în acest fel ca, pentru infracţiuni de altă natură decât fraudă cu fonduri europene, dar de aceeaşi gravitate sau chiar de o gravitate mai mare, să se beneficieze de înlăturarea răspunderii penale chiar în cadrul aceluiaşi proces şi chiar în cazul aceluiaşi inculpat, atunci când există o pluralitate de infracţiuni.
Este adevărat că dreptul Uniunii impune instanţei naţionale să lase neaplicate dispoziţii legale sau practici naţionale, însă nu în orice condiţii. Un standard dublu de regim sancţionator aplicabil persoanelor care săvârşesc infracţiuni ar fi incompatibil cu principiile pe care este fundamentat statul de drept.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că aspectele anterior prezentate, rezultate din interpretarea pct. 2 al Hotărârii pronunţate la data de 23 iulie 2023 în cauza C-107/23 PPU [Lin] conduc la încălcarea art. 7 din CEDO.
Constatând, astfel, că există neconcordanţă între standardul de protecţie conferit de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie o Uniunii Europene şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că primul este inferior celui de-al doilea, Înalta Curte apreciază că, în mod întemeiat, prin decizia recurată s-a făcut aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi a constatat intervenţia prescripţiei răspunderii penale.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Alba Iulia împotriva deciziei penale nr. 680 din 20 iulie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia penală, în dosarul nr. x/2018, privind pe inculpaţii A. şi B..
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie vor rămâne în sarcina statului.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi, în cuantum de câte 170 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Alba Iulia împotriva deciziei penale nr. 680 din 20 iulie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia penală, în dosarul nr. x/2018, privind pe inculpaţii A. şi B..
Cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Alba Iulia rămân în sarcina statului.
Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi, în cuantum de câte 170 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 28 noiembrie 2023.