Şedinţa publică din data de 06 decembrie 2023
Asupra cauzei de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1256/28.04.2023 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 15 din C. proc. pen., cu aplicarea art. 16 alin. (1) lit. e) teza I din C. proc. pen. şi art. 157 din C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz de încredere prevăzută de art. 238 din C. pen., pentru lipsa plângerii prealabile.
Prin aceeaşi sentinţă penală, în baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de partea civilă S.C. B. S.R.L..
Pentru a hotărî în acest sens, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în perioada 22.06.2018 - 04.08.2020, profitând de faptul că persoana vătămată S.C. B. S.R.L. a depozitat 3 pompe electrice marca x într-o locaţie ce îi aparţine, situată în mun. Timişoara, str. x, jud. Timiş, inculpatul A. a închiriat pompele către diverşi clienţi prin intermediul societăţii administrate de el, S.C. C. S.R.L., cauzând persoanei vătămate un prejudiciu în cuantum total de 71.170,4 RON.
Procedând la analiza şi evaluarea probelor administrate în cauză, prima instanţă a reţinut că situaţia de fapt prezentată anterior reiese din ansamblul probator administrat în cursul urmăririi penale precum şi în cursul judecăţii.
Astfel, potrivit extrasului din REVISAL şi a contractului individual de muncă s-a reţinut că în perioada 29.03.2016-28.09.2018, inculpatul A. a avut calitatea de angajat al persoanei vătămate B. S.R.L., deţinând funcţia de agent de vânzări. Anterior angajării la societatea B. S.R.L., la data de 17.03.2016, inculpatul A. a înfiinţat societatea C. S.R.L. CUI x, în cadrul căreia are calitatea de asociat unic şi administrator, având sediul social în mun. Alba Iulia str. x jud. Alba, cu obiect de activitate comerţ cu ridicata al maşinilor pentru industria minieră şi construcţii. Ulterior, în anul 2017 societatea C. S.R.L. şi-a stabilit punct de lucru în com. Meteş, localitatea Ampoiţa, nr. 28, jud. Alba. Din investigaţiile efectuate, potrivit proceselor-verbale din data de 18.08.2020, a reieşit că la sediul social sau la punctul de lucru al societăţii C. S.R.L. nu se desfăşoară activităţi economice potrivit obiectului de activitate, fiind locuinţe familiale.
În acest sens, prima instanţă a reţinut susţinerile din plângerea penală formulată de persoana vătămată la data de 08.07.2020 şi declaraţiile date de reprezentantul persoanei vătămate, D., atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, din care rezultă că inculpatul era angajat în calitate de agent de vânzări în cadrul societăţii B. S.R.L. în baza contractului individual de muncă nr. x/28.03.2016, fiindu-i predate 3 pompe electrice care trebuiau depozitate în spaţiul deţinut de acesta în Timişoara. Ulterior, la data de 28.09.2018, a intervenit încetarea contractului dintre persoana vătămată şi inculpat, acesta din urmă comunicând faptul că va înapoia cele 3 pompe. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, persoana vătămată a constatat că inculpatul nu are intenţia de a înapoia pompele, astfel încât, la data de 02.07.2020 a transmis o notificare inculpatului prin intermediul căreia i-a solicitat înapoierea utilajelor în termen de 3 zile. În urma acestei notificări, inculpatul a luat legătura cu un reprezentant al persoanei vătămate, invocând faptul că, în trecut, un alt reprezentant al persoanei vătămate, respectiv E., a luat un autoturism al societăţii pe care refuză să îl înapoieze, ocazie cu care au fost luate şi acele echipamente.
Judecătoria a coroborat declaraţiile persoanei vătămate cu declaraţiile martorului E., director general al societăţii B. S.R.L., din care rezultă faptul că inculpatul A. a primit de la persoana vătămată B. S.R.L., 3 pompe electrice marca x cu seriile: x anul 2007, x anul 2007 şi x anul 2007, în scopul de a fi depozitate pentru o perioadă determinată de timp într-un spaţiu folosit de inculpatul A. în mun. Timişoara. Anterior, în anul 2017 sau prima parte a anului 2018, cele 3 pompe electrice au fost închiriate de către societatea B. S.R.L., prin inculpatul A., unei societăţi din partea de vest a ţării, pentru evacuarea apei din pânza freatică. După încetarea relaţiei comerciale cu acea societate, cele 3 pompe electrice aparţinând persoanei vătămate B. S.R.L. au fost depozitate, de comun acord cu inculpatul A., în mun. Timişoara, str. x A, jud. Timiş. De asemenea, în cursul cercetării judecătoreşti, martorul a arătat că pompele se aflau la inculpat în depozitul din Timişoara, fiind închiriate în diverse locaţii din ţară, iar după închirieri, reveneau în depozitul inculpatului. A precizat că toate pompele aparţineau persoanei vătămate, iar inculpatul, în calitate de agent de vânzări, trebuia să le închirieze în numele societăţii, respectiv în numele persoanei vătămate. În ciuda acestui fapt, inculpatul închiria pompele în numele societăţii administrate de el, respectiv S.C. C. S.R.L..
S-a mai reţinut că după încetarea relaţiei de muncă cu persoana vătămată B. S.R.L., inculpatul A. şi-a însuşit cele 3 pompe electrice marca x aparţinând persoanei vătămate.
Prima instanţă a constatat că potrivit facturilor anexate plângerii penale nr. x/06 din 02.04.2015 şi nr. x/12 din 24.02.2016, valoare de achiziţie a celor 3 pompe electrice marca x, cu seriile: x anul 2007, x anul 2007 şi x anul 2007 a fost de 16.000 euro, fiind înregistrate în evidenţa contabilă a persoanei vătămate B. S.R.L. la valoarea totală de 71.170,4 RON, conform notelor de recepţie şi constatare nr. 32 şi nr. 70.
Conform dovezii depuse la dosarul cauzei, în data de 02.07.2020, judecătoria a reţinut că persoana vătămată B. S.R.L. l-a notificat în scris pe inculpatul A. să predea cele 3 pompe electrice marca x, în termen de 3 zile calendaristice de la data primirii notificării, însă bunurile nu au fost restituite.
Prin adresa nr. x/16.07.2020, inculpatul A. a răspuns persoanei vătămate B. S.R.L., recunoscând faptul că deţine bunurile mobile cerute prin notificare, fiind de acord să le restituie, dar a solicitat în schimb daune pentru rezultatele financiare pozitive ale persoanei vătămate B. S.R.L. din perioada 2014-2016, menţionând că acestea i se datorează într-o bună măsură, deşi a fost angajat al persoanei vătămate pe funcţia de agent de vânzări doar din data de 29.03.2016.
De asemenea, potrivit facturilor anexate plângerii penale nr. x/06 din 02.04.2015 şi nr. x/12 din 24.02.2016, valoare de achiziţie a celor 3 pompe electrice marca x, cu seriile: x anul 2007, x anul 2007 şi x anul 2007 a fost de 16.000 euro, fiind înregistrate în evidenţa contabilă a persoanei vătămate B. S.R.L. la valoarea totală de 71.170,4 RON, conform notelor de recepţie şi constatare nr. 32 şi nr. 70.
Prima instanţă a mai reţinut că, fiind efectuate percheziţii domiciliare în spaţiile folosite de societatea C. S.R.L., situate în mun. Alba Iulia, str. x, jud. Alba şi în mun. Timişoara, str. x, jud. Timiş, nu au fost identificate cele 3 pompe electrice, fiind în schimb găsite şi ridicate înscrisuri precum contracte şi facturi referitoare la închirierea de către această societate a pompelor electrice aparţinând persoanei vătămate către diverşi clienţi.
La data de 04.09.2020, organele de cercetare au ridicat de pe şantierul societăţii F. S.R.L. (client al S.C. C. SRL), pompa electrică identificată ulterior ca fiind cea cu seria x din 2007, iar la datele de 08.09.2020 şi respectiv 02.11.2020 inculpatul a predat celelalte două pompe identificate ulterior ca având seria x din 2007 şi seria x anul 2007. Cele 3 pompe electrice marca x, cu seriile: x anul 2007, x anul 2007 şi x anul 2007, au fost predate în custodie persoanei vătămate B. S.R.L., cu drept de folosinţă.
S-a constatat că în cuprinsul balanţei de stocuri raportată la luna decembrie a anilor 2017-2019, contul 371-mărfuri, societatea C. S.R.L. a evidenţiat 1 buc pompă electrică de vacuum HC 488-12 2008 la valoarea de 24.000 RON. Lista de imobilizări la 28.08.2020 atestă faptul că societatea C. S.R.L. a înregistrat 2 mijloace fixe cu număr inventar 49 şi 70 cu denumirea pompă de vacuum având ca dată de intrare 20.03.2019 şi 25.07.2019.
Din cuprinsul situaţiilor întocmite de reprezentanţii societăţii C. S.R.L. privind închirierea de utilaje aferente perioadei 2018-2020, raportat la produsul pompă electrică marca x, s-a reţinut faptul că societatea C. S.R.L. oferea spre închiriere 5 pompe electrice marca x cu vol 250mc/h.
Totodată, s-a constatat că deşi societatea C. S.R.L. deţinea în proprietate doar 2 pompe electrice marca x, inculpatul A., în numele societăţii pe care o administra, închiria în mod efectiv 5 pompe electrice marca x către diverşi clienţi, dispunând astfel şi de cele 3 pompe ale persoanei vătămate.
În acest sens au fost întocmite contracte de închiriere, procese-verbale de predare-primire, oferte de închiriere, situaţii întocmite de reprezentanţii societăţii C. S.R.L. privind închirierea de utilaje, documente de evidenţă contabilă (balanţă de stocuri, lista obiecte de inventar în folosinţă liste imobilizări, facturi emise către clienţi cu obiect închiriere pompă cu filtre aciculare).
Astfel, s-a reţinut că inculpatul A. a dispus de cele 3 pompe electrice marca x, de la persoana vătămată B. S.R.L., fiind perceput de clienţii societăţii C. S.R.L. ca fiind proprietarul de fapt şi de drept legitim al acestora. Judecătoria a apreciat că ceea ce întăreşte intrarea celor 3 pompe electrice marca x în stăpânirea de fapt a inculpatului A. este faptul că veniturile obţinute ca urmare a închirierii acestora nu au fost virate persoanei vătămate, ci au intrat în patrimoniul societăţii pe care o administra inculpatul.
Fiind audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul A. şi-a exercitat dreptul de a nu da declaraţii, nu a propus administrarea niciunei probe şi nu a oferit nicio variantă de apărare care să poată fi verificată în cursul urmăririi penale.
Ulterior, fiind audiat în cursul judecăţii, inculpatul a recunoscut parţial săvârşirea faptei, arătând că în anul 2018 a încetat contractul încheiat cu persoana vătămată. A precizat că în luna ianuarie 2019 a formulat primul refuz de restituire la celor 3 pompe către persoana vătămată, pentru că mai avea bani de încasat, persoana vătămată solicitându-i restituirea printr-un mesaj prin intermediul aplicaţiei whatsapp. A mai arătat că pompele nu i-au fost cerute pentru a fi restituite la data încetării contractului, ci în luna ianuarie 2019 şi ulterior, printr-o notificare în anul 2020.
Cu privire la momentul formulării refuzului de restituire, prima instanţă a reţinut şi declaraţia reprezentantului persoanei vătămate, în care arată că numitul E.,în anul 2018 a fost la inculpat să ceară restituirea celor 3 pompe, iar inculpatul a refuzat, iar ulterior, a găsit pompele la o altă firmă.
În acest sens, prima instanţă a reţinut că inculpatul şi-a exprimat refuzul de restituire şi în discuţiile purtate prin intermediul aplicaţiei Whatsapp .
S-a mai constatat că persoana vătămată, prin concluziile scrise, a menţionat că reprezentantul acesteia, numitul E., a solicitat restituirea bunurilor, în mod repetat, începând cu luna septembrie 2018.
Judecătoria Timişoara a apreciat că, în drept, fapta inculpatului A. care, în perioada 22.06.2018-04.08.2020, profitând de faptul că persoana vătămată S.C. B. S.R.L. a depozitat 3 pompe electrice marca x într-o locaţie aparţinând inculpatului situată în mun. Timişoara, str. x, jud. Timiş, a închiriat aceste pompe către diverşi clienţi prin intermediul societăţii administrate de el, S.C. C. S.R.L., cauzând persoanei vătămate un prejudiciu în cuantum total de 71.170,4 RON, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere, prev. de art. 238 alin. (1) C. pen., în modalitatea însuşirii şi refuzului de restituire.
Astfel, a constatat că în cauză există situaţia premisă, respectiv deţinerea de către inculpatul, cu orice titlu, a unor bunuri mobile aparţinând persoanei vătămate în temeiul unui raport juridic netranslativ de proprietate, cu obligaţia restituirii acestora de către inculpat la încetarea contratului.
În acest sens, prima instanţă a avut în vedere că, aşa cum s-a reţinut anterior, inculpatul a arătat că în luna ianuarie 2019 a formulat primul refuz de restituire la celor 3 pompe către persoana vătămată, aceasta din urmă solicitându-i restituirea printr-un mesaj prin intermediul aplicaţiei whatsapp. A mai arătat că pompele nu i-au fost cerute la data încetării contractului, ci în luna ianuarie 2019 şi ulterior, printr-o notificare în anul 2020.
Raportat la dispoziţiile art. 296 alin. (1) din C. proc. pen., care prevede că plângerea prealabilă trebuie să fie introdusă în termen de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei, prima instanţă a reţinut că din momentul primului refuz de restituire se produce o schimbare, în sensul că detenţia licită a bunului se schimbă într-o posesie ilicită, iar termenul de introducere al plângerii prealabile se raportează la data primului refuz.
Astfel, a menţionat că prin stabilirea termenului de 3 luni, calculat potrivit dispoziţiilor art. 296 alin. (1) din C. proc. pen., legiuitorul dă dreptul persoanei vătămate de a solicita tragerea la răspundere a făptuitorului într-un interval de timp, corelativ cu posibilitatea ca făptuitorul să fie tras la răspundere şi după trecerea acestui interval. În această perioadă de 3 luni, persoana vătămată ale cărei drepturi şi interese au fost prejudiciate printr-o faptă penală poate decide asupra atitudinii pe care o adoptă, respectiv dacă uzează de dreptul de a sesiza organele judiciare, dat fiind că o atare situaţie juridică este guvernată de principiul disponibilităţii.
S-a mai reţinut că, pe de altă parte, termenul de 3 luni curge şi în favoarea făptuitorului, faţă de care se poate cere tragerea la răspundere penală numai în limitele acestui interval de timp.
Judecătoria a mai arătat că, având în vedere că dispoziţiile art. 296 alin. (1) din C. proc. pen. nu conţin niciun fel de distincţie referitoare la formele de săvârşire a infracţiunii, reiese că acele dispoziţii se aplică indiferent dacă infracţiunile constau în fapte consumate sau în fapte epuizate, termenul curgând fără niciun fel de diferenţiere din momentul în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei.
Reţinând că problema tardivităţii introducerii plângerii prealabile se raportează la data primului refuz al intimatului, respectiv în anul 2018, iar persoana vătămată a formulat plângere prealabilă la data de 08.07.2020, cu depăşirea termenului de 3 luni imperativ prevăzut de dispoziţiile art. 296 alin. (1) C. proc. pen., prima instanţă a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. e) teza I din C. proc. pen. (lipseşte plângerea prealabilă).
Prin decizia penală nr. 647/A din data de 26 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara şi persoana vătămată S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei penale nr. 1256/28.04.2023 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2021.
În esenţă, instanţa de apel, a reţinut că prin plângerea penală înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara în data de 08.07.2020, persoana vătămată S.C. B. S.R.L. a solicitat tragerea la răspundere penală a inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, iar în data de 09.09.2020, persoana vătămată a formulat o "precizare la plângerea penală" în care s-a menţionat că plângerea "include şi variantele alternative ale infracţiunii, de dispunere şi folosire, pe lângă cele de însuşire şi refuzul de restituire".
S-a constatat că, prin ordonanţa din 15.09.2020 emisă în dosarul nr. x/2020, organul de cercetare penală a dispus schimbarea încadrării juridice pentru care se efectua urmărirea penală din infracţiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 238 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea de furt prevăzută de art. 228 alin. (1) din C. pen., ulterior fiind pusă în mişcare acţiunea penală faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt prevăzută de art. 228 alin. (1) din C. pen.
Din analiza declaraţiilor de martori, inculpat şi persoană vătămată, a plângerii penale şi concluziilor scrise Curtea a constatat că cele trei pompe în speţă au fost predate sau lăsate inculpatului de către martorul E., în calitatea sa de director general şi administrator de fapt, pentru a fi închiriate în numele şi pentru profitul persoanei vătămate, atât declaraţiile martorului E., cât şi cele ale lui D., fiind contradictorii în privinţa faptului că pompele au fost depozitate la inculpat în temeiul contractului de muncă sau în afara acestuia, însă s-a apreciat a fi cert faptul că bunurile au ajuns în detenţia inculpatului cu acordul unei persoane ce face parte din organele de conducere ale firmei.
Curtea a apreciat că pentru existenţa infracţiunii de abuz de încredere este necesar să existe un raport juridic între persoana vătămată şi făptuitor, în temeiul căruia acesta din urmă dobândeşte detenţia bunului mobil şi are îndatorirea să îl păstreze, să îl restituie la termenul şi în condiţiile stabilite ori să îi dea destinaţia indicată de cel de la care l-a primit, situaţia premisă fiind o relaţie juridică de ordin patrimonial, care conferă celui care primeşte bunul poziţia juridică a detentorului precar. S-a arătat că această relaţie juridică nu a fost contestată nici de martorul E., nici de D. în declaraţiile date în cursul procesului penal. Cu referire la motivele de apel ale părţii civile cum că nu a existat niciun contract încheiat de aceasta cu inculpatul A. cu privire la cele trei pompe, s-a considerat că din punct de vedere al situaţiei premisă a infracţiunii de abuz de încredere este necesară existenţa unui anumit raport juridic cu drepturi şi obligaţii, iar nu consemnarea acestuia într-un înscris şi că noţiunea de "titlu" din cuprinsul definiţiei legale a infracţiunii are sensul de raport juridic, iar nu pe cel de contract scris. De altfel, s-a considerat că ceea ce se invocă în motivele de apel ale părţii civile echivalează cu propria culpă a organelor de conducere ale societăţii comerciale constând în aceea că administrarea de fapt era realizată de martorul E. şi nu s-au consemnat în contracte drepturile şi obligaţiile privind cele trei pompe, deşi din mesajele whatsapp rezultă că au fost convenite între martor şi inculpat.
Referitor la faptul că martorul E. nu ar fi deţinut nicio calitate în cadrul societăţii – parte civilă şi nu ar fi putut angaja voinţa acesteia; că discuţiile purtate de martor cu inculpatul A. ar fi doar simple discuţii între doi angajaţi, foşti colegi, nu au fost reţinute de instanţa de apel în condiţiile în care din declaraţia administratorului societăţii rezultă că sarcina recuperării pompelor îi revenea martorului E.. Mai mult, s-a constatat că martorul E. nu era un simplu angajat al societăţii, ci deţinea calitatea de director general şi administrator de fapt, aspecte ce rezultă din declaraţiile acestuia şi ale reprezentantului părţii civile, D.. De altfel, s-a observat că în dosarul de urmărire penală înscrisul intitulat "împuternicire", prin care D., "în calitate de reprezentant legal al S.C. B. SRL", îl deleagă pe "Dl E. (...) având funcţia de director general în cadrul societăţii mai sus numite" să reprezinte societatea în faţa organelor de poliţie în dosarul de urmărire penală.
Faţă de aspectul că pompele în speţă au ajuns în detenţia inculpatului prin manifestarea de voinţă a unui persoane ce făcea parte din organele de conducere ale părţii civile, nefiind contestat faptul că ele trebuiau depozitate într-un spaţiu ce aparţine inculpatului şi închiriate de acesta, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a apreciat că ar fi îndeplinite elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz de încredere prevăzută de art. 238 din C. pen. şi nu cele ale infracţiunii de furt prevăzută de art. 228 alin. (1) din C. pen.
Referitor la modalitatea de comitere a faptei de abuz de încredere, s-a observat că poziţia procesuală, exprimată de reprezentaţii părţii civile sau în numele acesteia de către avocatul ales prin plângerea penală sau concluziile scrise, a fost atât în sensul însuşirii bunurilor, cât şi în cel al refuzului de restituire. Indiferent de varianta alternativă reglementată de art. 238 din C. pen. ce s-ar imputa inculpatului A., Curtea a arătat că faptele s-au consumat mult înainte de notificarea comunicată la data de 02.07.2020, prin intermediul avocatului, fiind evident că inculpatul nu a procedat la restituirea celor trei pompe, imediat după încetarea contractului de muncă cu partea civilă, ceea ce în opinia reprezentanţilor acesteia ar echivala cu o însuşire a bunurilor. În acelaşi timp, s-a constatat că au existat mai multe manifestări de refuz de restituire anterior anului 2020. Din declaraţiile date în cauză s-a observat că martorul E. a susţinut că prima solicitare de a se restitui pompele a formulat-o imediat după încetarea contractului de muncă şi a fost amânat pentru primăvara următoare, precum şi că în urma numeroaselor refuzuri primite a sesizat administratorul părţii civile şi s-a realizat notificarea prin intermediul avocatului. Totodată, s-a observat că reprezentantul societăţii, D., a susţinut că martorul E. a fost la inculpat în anul 2018 şi a solicitat restituirea pompelor, însă acesta nu a vrut să le restituie şi apoi au fost găsite la o altă firmă.
În ceea ce priveşte aspectul că din discuţiile purtate prin intermediul aplicaţiei whatsapp nu ar rezulta un refuz al inculpatului de restituire a pompelor, Curtea a constatat că după schimbul de mesaje din aprilie 2019 rezultă că inculpatul condiţiona restituirea pompelor de lichidarea datoriilor dintre firme şi predarea unei maşini, pe care partea civilă o recuperase folosind cheia de rezervă, astfel că nu se poate susţine că a existat vreun echivoc asupra refuzului acestuia.
Cu referire la susţinerea parchetului că raportat la faptul că una dintre modalităţile alternative, respectiv dispunerea (contractele de închiriere a bunurilor) a fost săvârşită în perioada 22.06.2018 - 04.08.2020, iar plângerea penală a persoanei vătămate a fost formulată la data de 08.07.2020 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara, prin care a menţionat expres că inculpatul A. a fost notificat la data de 02.07.2020, iar ca urmare a refuzului de restituire a formulat plângere penală, nu se poate considera că termenul de 3 luni s-a împlinit.
Curtea a reţinut că infracţiunea de abuz de încredere se consumă în momentul săvârşirii uneia dintre modalităţile alternative reglementate de art. 238 din C. pen., iar nu pentru fiecare modalitate alternativă în parte. Faptul că ulterior, inculpatul mai comite şi o altă activitate dintre cele indicate de textul legal, s-a apreciat că are relevanţă din punct de vedere al epuizării infracţiunii.
S-a apreciat că prima instanţă s-a raportat în mod corect la momentul refuzului de restituire de la începutul anului 2019, întrucât acesta este momentul în care o persoană cu atribuţii în conducerea şi administrarea societăţii comerciale a luat cunoştinţă de conduita inculpatului şi avea posibilitatea de a sesiza organele de urmărire penală (D. a confirmat că martorul E. era administratorul de fapt).
În cauză, Curtea a constatat că plângerea penală înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara în data de 08.07.2020 nu respectă dispoziţiile art. 296 alin. (1) din C. proc. pen., astfel că echivalează cu neîndeplinirea condiţiei pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 386 alin. (2) din C. proc. pen., Curtea a constatat că nu sunt aplicabile în situaţia din speţă întrucât organele de urmărire penală nu s-au sesizat din oficiu cu privire la infracţiune de furt prevăzută de art. 228 alin. (1) din C. pen., ci, de la bun început, au fost sesizate de persoana vătămată cu privire la infracţiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 238 din C. pen.. Aşadar, s-a opinat că aspectul privind încadrarea juridică a faptelor imputate inculpatului într-o infracţiune care necesită formularea unei plângerii prealabile nu este nou, ci persoana vătămată l-a avut în vedere încă din momentul declanşării procesului penal. Instanţa de apel a observat că un raţionament diferit ar conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 296 alin. (1) din C. proc. pen. prin simplul fapt al unei schimbări a încadrării juridice, ce se reţine cu titlu definitiv a fi netemeinică.
Împotriva deciziei penale nr. 647/A din data de 26 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia penală, recurenta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs în casaţie.
Cauza a fost a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 11.09.2023, când s-a stabilit termen la data de 08 noiembrie 2023, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen.
Cererea de recurs în casaţie formulată de recurenta B. S.R.L. a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.
În acest sens, a susţinut că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal întrucât lipseşte plângerea prealabilă, reţinându-se că voinţa părţii civile a fost exprimată prin intermediul martorului E., instanţa de apel neanalizând susţinerile recurentei şi ignorând dispoziţiile legale privitoare la manifestările de voinţă ale unei persoane juridice, respectiv art. 1240, art. 212 şi art. 218 din C. civ., art. 197 alin. (3) raportat la art. 75 din Legea nr. 31/1990, dispoziţii din care rezultă că în relaţie cu terţii persoana juridică este angajată doar prin actele organelor sale, respectiv administratorii în cazul unui S.R.L..
Recurenta a arătat că în raporturile dintre partea civilă şi inculpatul A. prezintă relevanţă juridică din perspectiva solicitării de restituire numai actul expres, scris, respectiv solicitarea nr. 268/30.06.2020 comunicată inculpatului la 02.07.20201 prin care i se acorda acestuia un termen de 3 zile calendaristice pentru restituirea utilajelor şi întrucât inculpatul nu s-a conformat solicitării s-a procedat la formularea plângerii. A precizat că ulterior, inculpatul a transmis notificarea din 16.07.2020, comunicată părţii civile în 31.07.2020, prin care refuza predarea utilajelor invocând un presupus drept de retenţie. În acest context, recurenta a apreciat că refuzul inculpatului trebuie raportat la data expirării termenului din solicitarea nr. 268/30.06.2020, respectiv 06.07.2020 sau cel târziu la data comunicării refuzului scris al inculpatului 31.07.2020, ca fiind momentul de la care a început să curgă termenul de formulare a plângerii prealabile şi a considerat că plângerea formulată respectă termenul de 3 luni impus de art. 296 alin. (1) din C. proc. pen.
De asemenea, s-a învederat că nu există niciun document la dosarul cauzei prin care martorul E. să fi fost împuternicit de partea civilă să acţioneze în numele acesteia în relaţia cu inculpatul A., discuţiile dintre cei doi relevând doar îndeplinirea obligaţiei de fidelitate a martorului faţă de partea civilă în calitate de angajator. Recurenta a apreciat că existenţa unei împuterniciri prin care D. îl deleagă pe martorul E. să reprezinte societatea în faţa organelor de poliţie nu conduce la concluzia că martorul ar fi dobândit calitatea de reprezentant al recurentei. Şi discuţiile purtate pe whatsapp între martor şi inculpat, în opinia recurentei nu reprezintă un refuz de restituire din partea inculpatului.
Un alt aspect invocat de recurentă a fost acela că în urma schimbării încadrării juridice s-a stabilit că infracţiunea de abuz de încredere a fost săvârşită în modalitatea alternativă a însuşirii, însă motivarea oferită prin decizia instanţei de apel, cât şi prin sentinţa instanţei fondului face referire la modalitatea alternativă a refuzului de restituire, însă partea civilă a luat cunoştinţă de refuzul inculpatului prin notificarea din 16.07.2020, iar cu ocazia cercetărilor a aflat şi de închirierea de către inculpat a bunurilor, ceea ce, în opinia sa, este echivalent cu varianta alternativă a însuşirii.
Recurenta a considerat că au fost încălcate dispoziţiile art. 386 alin. (2) din C. proc. pen. prin raportare la faptul că după schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de furt în cea de abuz de încredere, instanţa fondului nu a solicitat părţii civile să precizeze dacă înţelege să formuleze plângere prealabilă. A susţinut că raţionamentul instanţei de apel este eronat întrucât persoana vătămată prin formularea unei plângeri sesizează organele de cercetare penală cu privire la o anumită împrejurare de fapt pe care o apreciază ca fiind o anumită infracţiune, revenind organelor judiciare obligaţia legală de a face încadrarea juridică corectă.
Prin încheierea de şedinţă din data de 08 noiembrie 2023, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de recurenta S.C. B. S.R.L.
III. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
Acest caz de casare poate fi invocat atunci când, faţă de actele şi lucrările dosarului, prin hotărârea recurată s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen., dispunându-se încetarea procesului penal.
În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. lit). e teza I din C. proc. pen., respectiv lipseşte plângerea prealabilă, întrucât nu a fost formulată în termenul legal de 3 luni de la data săvârşirii infracţiunii imputate inculpatului.
Potrivit art. 238 alin. (1) din C. pen., infracţiunea de abuz de încredere constă în însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredinţat în baza unui titlu şi cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui.
Ceea ce prezintă relevanţă în cazul recursului în casaţie o reprezintă faptul de a se stabili dacă există sau nu o cauză de încetare a procesului penal.
Instanţa de apel a reţinut că infracţiunea de abuz de încredere se consumă în momentul săvârşirii uneia dintre modalităţile alternative reglementate de art. 238 din C. pen., iar nu pentru fiecare modalitate alternativă în parte, iar, în urma analizării probatoriului administrat, s-a raportat la momentul refuzului de restituire de la începutul anului 2019, moment de la care trebuia introdusă plângerea prealabilă.
Apărarea, în schimb, a considerat că termenul de 3 luni în care trebuia să introducă plângerea prealabilă curge de la notificarea comunicată la data de 02.07.2020 inculpatului A., prin intermediul avocatului.
În general, refuzul de restituire constă în manifestarea de voinţă a inculpatului de a nu înapoia bunul care i-a fost încredinţat. Refuzul de restituire poate fi expres sau tacit. Refuzul de restituire ca act subsecvent, implică o cerere de restituire.
În acest sens, în cauză, instanţa de apel a reţinut că cele trei pompe au fost predate sau lăsate inculpatului A. de către martorul E., în calitatea sa de director general şi administrator de fapt, pentru a fi închiriate în numele şi pentru profitul persoanei vătămate.
Totodată, a reţinut că din declaraţia administratorului societăţii a rezultat că sarcina recuperării pompelor îi revenea martorului E. (la întrebarea dacă el, personal, a solicitat restituirea pompelor în speţă, a răspuns: "Nu pentru că nu l-am angajat eu. Cine l-a angajat să vorbească cu el"). Mai mult, martorul E. nu era un simplu angajat al societăţii, ci deţinea calitatea de director general şi administrator de fapt, aspecte ce rezultă din declaraţiile acestuia şi ale reprezentantului părţii civile, D.. De altfel, din dosarul de urmărire penală instanţa de apel a observat înscrisul intitulat "Împuternicire", prin care D., "în calitate de Reprezentant legal al S.C. B. SRL", îl deleagă pe "Dl E. (...) având funcţia de director general în cadrul societăţii mai sus numite" să reprezinte societatea în faţa organelor de poliţie în dosarul de urmărire penală.
În acelaşi timp, instanţa de apel a constatat că, apare schimbul de mesaje, din aprilie 2019, din care rezultă că inculpatul condiţiona restituirea pompelor de lichidarea datoriilor dintre firme şi predarea unei maşini şi că, în 15.05.2019, inculpatul i-a trimis martorului E. un mesaj, din care rezultă că refuzul inculpatului de a preda pompele este evident.
Astfel, instanţa de apel s-a raportat la momentul refuzului de restituire de la începutul anului 2019, întrucât acesta este momentul în care o persoană cu atribuţii în conducerea şi administrarea societăţii comerciale a luat cunoştinţă de conduita inculpatului şi avea posibilitatea de a sesiza organele de urmărire penală (D. a confirmat că martorul E. era administratorul de fapt).
Instanţa de casaţie este îndrituită a statua numai asupra aspectelor de legalitate a hotărârii definitive, în strictă concordanţă cu împrejurările factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţa de apel, fără a putea reevalua ea însăşi, în calea extraordinară de atac, temeinicia concluziilor definitive formulate cu privire la configuraţia faptică a acuzaţiilor. Or, reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator nu sunt posibile într-o cale extraordinară de atac menită a remedia exclusiv erori de drept.
În raport cu cele menţionate, Înalta Curte reţine, în urma celor constate de instanţa de apel, că termenul în care se putea introduce plângerea prealabilă se raportează la momentul refuzului de restituire de la începutul anului 2019 şi că, în mod corect, s-a dispus încetarea procesului penal, întrucât sunt incidente dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. e) teza I din C. proc. pen. (lipseşte plângerea prealabilă).
În consecinţă, în cauză este incidentă cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. e) teza I din C. proc. pen., soluţia dispusă faţă de inculpat prin decizia recurată fiind legală sub aspectul criticat.
Cât priveşte celelate critici aduse deciziei din apel prin recursul în casaţie declarat, Înalta Curte constată că acestea nu se circumscriu cazului de casare invocat.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurenta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei penale nr. 647/A din data de 26 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia penală în dosarul nr. x/2021.
În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurenta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei penale nr. 647/A din data de 26 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia penală în dosarul nr. x/2021.
Obligă recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 06 decembrie 2023.