Jurisprudence - details - High Court of Cassation and Justice

Stipulaţia pentru altul. Acţiune în răspundere civilă delictuală formulată de beneficiar împotriva promitentului. Condiții și efecte în raport cu natura juridică a stipulaţiei pentru altul

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligaţii. Izvoarele obligaţiilor. Răspunderea civilă

Index alfabetic: Acţiune în răspundere civilă delictuală

Contract de vânzare-cumpărare bunuri mobile
Stipulaţie pentru altul
Principiul disponibilităţii

C. proc. civ., art. 9, art. 22 alin. (4), art. 425 alin. (1) lit. b), art. 488 alin. (2)

C. civ., art. 1284 alin. (2), art. 1350 alin. (3), art. 2023 alin. (6)

Natura juridică a stipulației pentru altul este aceea de excepție de la principiul relativității efectelor contractului, prin aceasta înțelegându-se acea situație juridică determinată de lege în care efectele unui contract se produc și față de alte persoane decât părțile contractante.

Configurată astfel, stipulația pentru altul are ca principal efect pentru beneficiar, conform art. 1284 alin. (2) C. civ., dobândirea de către acesta a dreptului de a cere direct promitentului executarea prestației în favoarea sa, fără a fi necesară intervenția stipulantului în acest demers.

Ca atare, temeiul dreptului beneficiarului de a solicita direct promitentului executarea prestației sau, după caz, plata unor despăgubiri pentru neexecutarea corespunzătoare a prestației, îl constituie tocmai raportul juridic obligațional format între stipulant și promitent cu prilejul încheierii stipulației și acceptării ei de către beneficiar.

Astfel, raportat la mecanismul stipulației și la efectele recunoscute de lege în favoarea terțului beneficiar, ţinând cont de obligaţiile ce revin judecătorului în virtutea rolului activ, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în mod corect a statuat instanța de apel că verificarea îndeplinirii condițiilor stipulației pentru altul nu poate avea loc decât pe tărâm contractual, în ciuda indicării explicite a temeiului delictual al cererii de către reclamantă.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1143 din 23 mai 2024

A. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 09 noiembrie 2020 pe rolul Tribunalului Galați, sub nr. x/121/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. să pună în funcţiune echipamentul liniar cu pivotare 300 m, achiziţionat de reclamantă conform contractului IRTDCR 002/27.02.2020, încheiat între reclamantă şi C. S.p.a., precum și să plătească reclamantei suma de 141.587 euro (echivalentul a 686.700 RON la cursul valutar de 4,85 ron/euro la 06.11.2020), reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul produs reclamantei prin neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei de predare la timp şi de punere în funcţiune a utilajului achiziţionat de reclamantă, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1284-1288 C. civ., art. 1349 și urm. C. civ., art. 1527-1528 C. civ., art. 1530 C. civ.

La data de 09.03.2021, reclamanta a depus cerere precizatoare cu privire la temeiul juridic al cererii, arătând că este beneficiara unei stipulații pentru altul, astfel încât are la îndemână o acțiune directă împotriva pârâtei, întemeiată pe răspunderea delictuală.

La termenul din 14.02.2023, reclamanta și-a majorat cuantumul pretențiilor la suma de 762.300 lei, valoare care a rezultat din expertiza agricolă administrată în cauză.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 164 din 09 iunie 2023, pronunţată de Tribunalul Galați, Secţia a II-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. A fost obligată reclamanta la plata către expertul judiciar D. a sumei de 1825 lei, cu titlu de onorariu expert.

3. Hotărârea instanţei de apel

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., care a fost respins prin decizia civilă nr. 287/A din 02 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galați, Secţia a II-a civilă.

B. Calea de atac exercitată în cauză

La 12 ianuarie 2024 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, sub nr. x/121/2020, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 287/A din 02 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galați, Secţia a II-a civilă.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Galați, Secţia a II-a civilă, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței nr. 164/29.06.2023 a Tribunalului Galați și, în consecință, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia atacată este nemotivată sub aspectul unei înțelegeri corecte a cauzei, instanța de apel preluând motivele reținute de prima instanță, fără a realiza o cercetare proprie a temeiurilor juridice invocate și fără a arăta argumentele proprii în susținerea caracterului neîntemeiat al criticilor formulate.

În continuare, cu referire la motivele reținute de prima instanță, recurenta a arătat că prevederea cuprinsă în art. 5.10 din contract a fost calificată drept un mandat acordat pârâtei de vânzătoarea din Italia, fără a se indica probele pe care se fundamentează această calificare și cu ignorarea contraargumentelor expuse de reclamantă referitor la acest aspect și a declarației reprezentantului pârâtei asupra naturii raporturilor dintre societatea pârâtă și cea italiană.

Totodată, recurenta a arătat că instanța de apel a reținut că partea nu are la îndemână acțiunea în răspundere delictuală, pe care se grefează acțiunea directă formulată de aceasta, în calitate de beneficiar al unei stipulații pentru altul, fără a motiva această concluzie.

Consideră recurenta că, inclusiv în ipoteza în care pârâta a acționat în temeiul unui mandat acordat de societatea din Italia, aceasta avea la îndemână acțiunea directă reglementată de art. 2023 alin. (6) C. civ.

Fiind în prezența unei soluții nemotivate, care denotă înțelegerea precară a obiectului acțiunii și a cauzei acesteia, recurenta consideră că această situație echivalează cu necercetarea fondului și împiedică exercitarea controlului judiciar, fiind de natură să încalce dreptul părții la un proces echitabil.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1284 C. civ., ignorând precizările reprezentantului părții adverse, potrivit cărora aceasta era împuternicită în temeiul unei clauze contractuale să presteze anumite servicii, constând în livrarea și punerea în funcțiune a utilajelor, relația sa comercială cu societatea din Italia având la bază un contract de distribuție.

A mai susținut recurenta că toate condițiile contractuale și post contractuale conduc la concluzia că intimata pârâtă a îndeplinit o obligație proprie, cu atât mai mult cu cât ea însăși nu a invocat niciodată că obligația punerii în funcțiune a utilajului ar fi aparținut furnizorului sau că societatea ar fi acționat în temeiul unui mandat acordat de furnizor.

Ca atare, recurenta consideră că există o prezumție a existenței unui contract între furnizor, în care aceasta este desemnată drept beneficiar al stipulațiilor vânzătorului în sarcina intimatei.

Pe de altă parte, însușirea obligației de către intimată, reiese, în opinia recurentei, din comportamentul acesteia, reprezentanții societății deplasându-se în mai multe rânduri la adresa la care trebuia pus în funcțiune utilajul, în acest scop.

Recurenta invocă, totodată, greșita aplicare a prevederilor art. 2013 raportat la art. 2023 C. civ., arătând că este titulara unei acțiuni directe împotriva persoanei pe care mandatarul și-a substituit-o, respectiv a intimatei pârâte, a cărei răspundere delictuală este dovedită prin probatoriul administrat.

În sfârșit, recurenta invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., arătând că nu se poate reține inadmisibilitatea acțiunii în răspundere delictuală împotriva intimatei pârâte, pe considerentul că partea ar avea la îndemână acțiune în răspundere contractuală, întrucât caracterul subsidiar al acțiunii delictuale în raport cu cea contractuală presupune identitate de părți.

Recurenta subliniază că, în acord cu principiul disponibilității, a ales să se îndrepte împotriva intimatei pârâte pentru despăgubiri, deși nu avea un raport contractual cu aceasta, dovedind îndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale.

În continuare, recurenta face referiri la probele din dosar care atestă fapta ilicită a intimatei, constând în livrarea cu întârziere și eșecul în punerea în funcțiune a utilajului, ce a determinat producerea unei pagube în patrimoniul celei dintâi, a cărui reparare se solicită în prezentul litigiu.

C. Apărarea intimatei

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea primului și celui de-al doilea motiv de recurs, ca inadmisibile, iar în subsidiar, ca nefondate; cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs a solicitat, în principal, aplicarea sancțiunii decăderii din termenul de modificare a cererii și admiterea excepției inadmisibilității acestui motiv de recurs; în subsidiar, a solicitat respingerea motivului de recurs ca nefondat; cu privire la cel de-al patrulea motiv de recurs a solicitat anularea acestuia; a menționat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

D. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 C. proc. civ., conform căruia, „Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”.

Procedura de soluţionare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 C. proc. civ.

E. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În cauza de față, instanțele au fost învestite cu soluționarea unei acțiuni în pretenții, întemeiate pe răspunderea delictuală, prin intermediul căreia reclamanta A. S.R.L. (în prezent E. S.R.L.), pretinzând că este beneficiara unei stipulații pentru altul, a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la punerea în funcțiune a utilajului achiziționat în baza contractului IRTDCR 002/27.02.2020, încheiat cu o societate italiană, precum și la plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea corespunzătoare a obligației de punere în funcțiune a utilajului respectiv.

Reținând că temeinicia pretențiilor reclamantei nu se poate verifica decât pe tărâm contractual, faptul că nu s-a făcut dovada stipulației pentru altul, dar și caracterul subsidiar al răspunderii delictuale în raport cu cea contractuală, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Reclamanta critică decizia din apel, susținând, în esență, că nu a fost motivată în acord cu exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. [art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.] și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. raportat la art. 1284 și art. 2023 alin. (6) C. civ.].

Prin primul motiv de recurs invocat, recurenta a arătat că decizia atacată este nemotivată sub aspectul unei înțelegeri corecte a cauzei, instanța de apel preluând motivele reținute de prima instanță, fără a realiza o cercetare proprie a temeiurilor juridice invocate și fără a arăta argumentele proprii în susținerea caracterului neîntemeiat al criticilor formulate.

Prealabil, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este invocat formal, cum pretinde intimata pârâtă, ci este dezvoltat într-o manieră care permite încadrarea criticilor în ipoteza normativă a textului de lege menționat.

Procedând la analiza acestora, Înalta Curte reține că susținerile recurentei sunt contrazise de considerentele deciziei recurate, care cuprind analiza criticilor și apărărilor părților privind existența/inexistența unei obligații proprii a pârâtei în legătură cu predarea și punerea în funcțiune a utilajului achiziționat de reclamantă în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat cu o societate italiană, cu referiri la realitatea faptelor stabilită pe baza probelor administrate în cauză, dar și la prevederile legale care reglementează instituția stipulației pentru altul, respectiv caracterul subsidiar al răspunderii delictuale în raport cu cea contractuală.

Prin urmare, concluzia instanței de apel, în sensul neîndeplinirii condițiilor pentru angajarea răspunderii pârâtei B. S.R.L. nu a fost arbitrară, ci argumentată pe baza împrejurărilor de fapt verificate în concret în speță și a dreptului material aplicabil.

Împrejurarea că instanța de apel nu a validat construcția juridică propusă de reclamantă ca fundament al pretențiilor sale, ci a confirmat raționamentul primei instanțe, nu echivalează cu nemotivarea, atâta timp cât în considerentele hotărârii sunt arătate motivele pentru care au fost înlăturate criticile din apel.

Se constată, așadar, că instanța de apel a răspuns într-o manieră exhaustivă și cu respectarea rigorilor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., criticilor pe care reclamanta le-a formulat prin cererea de apel.

În plus, raportat la maniera lipsită de rigoare juridică în care a fost prezentată cauza cererii de chemare în judecată, hotărârea reflectă preocuparea instanței de a asigura respectarea principiului consacrat de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia ,,Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă”.

Referitor la argumentele prin care recurenta combate considerentele instanței de apel, pretins preluate din hotărârea primei instanțe, Înalta Curte arată că nu se circumscriu motivului de casare invocat, ci urmează a fi valorificate, eventual, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât privesc încălcarea unor norme de drept material.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 1284 și art. 2023 alin. (6) C. civ.

Cu referire al primul text de lege pretins aplicat greșit, recurenta nu a arătat nicio critică punctuală de nelegalitate care să privească raționamentul instanței de apel, ci s-a limitat a relua motivele de apel care au primit deja o dezlegare din partea instanței de prim control judiciar.

Or, Înalta Curte subliniază că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept.

Prin urmare, atunci când criticile formulate nu se raportează punctual la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, ci la cel al sentinței pronunțate de prima instanță, acest fapt nu constituie o motivare adecvată a recursului, întrucât nu se combate dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanței de apel.

În această situație, constatând că, în ce privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 1284 C. civ., recurenta reclamantă nu a arătat în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii și nu s-a raportat la considerentele acesteia, ci a reluat ad litteram criticile formulate în faza procesuală anterioară, asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat, Înalta Curte nu va primi motivul de recurs constând în greșita aplicare a textului de lege menționat, aceasta fiind susținută doar formal.

În ce privește motivul de recurs referitor la greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 2023 alin. (6) C. civ., care reglementează acțiunea directă a mandantului împotriva persoanei pe care mandatarul și-a substituit-o, Înalta Curte constată, în acord cu intimata pârâtă, că acesta nu poate fi analizat, întrucât a fost invocat omisso medio, cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora ,,Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor”.

Critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., care reglementează dreptul de dispoziție al părților, care va fi analizată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât privește încălcarea unor reguli de procedură, nu este întemeiată.

Se constată că, raportat la situația de fapt calificată juridic prin cererea de chemare în judecată, precum și la dispozițiile art. 1284 C. civ., instanța de apel a statuat în mod corect că verificarea îndeplinirii condițiilor stipulației pentru altul nu poate avea loc decât pe tărâm contractual, în ciuda indicării explicite a temeiului delictual al cererii, de către reclamantă.

Această concluzie este în acord cu natura juridică a stipulației pentru altul, aceea de excepție de la principiul relativității efectelor contractului, prin aceasta înțelegându-se acea situație juridică determinată de lege în care efectele unui contract se produc și față de alte persoane decât părțile contractante.

Ca atare, temeiul dreptului beneficiarului de solicita direct promitentului executarea prestației sau, după caz, plata unor despăgubiri pentru neexecutarea corespunzătoare a prestației, îl constituie tocmai raportul juridic obligațional format între stipulant și promitent cu prilejul încheierii stipulației și acceptării ei de către beneficiar.

Astfel, raportat la mecanismul stipulației și la efectele recunoscute de lege în favoarea terțului beneficiar, instanța de apel a analizat în mod corect temeinicia criticilor reclamantei pe tărâm contractual, în cadrul procesual fixat prin însăși cererea de chemare în judecată, în condițiile în care reclamanta a precizat că acționează în calitate de beneficiară a unei stipulații pentru altul pentru a obține angajarea răspunderii pârâtei-promitent pentru neexecutarea corespunzătoare a obligației asumate.

Față de aceste clarificări asupra naturii raportului care ia naștere între promitent și terțul beneficiar, în temeiul stipulației pentru altul, Înalta Curte constată că nu a avut loc o încălcare a principiului disponibilității de către instanța de apel, nefiind depășite limitele învestirii din perspectiva cauzei acțiunii, astfel cum a fost aceasta identificată în mod corect, prin exercitarea rolului activ recunoscut judecătorului.

Fiind în prezența unei acțiuni în răspundere contractuală, îndreptate împotriva promitentului, în cauză nu se pune problema incidenței dispozițiilor art. 1350 alin. (3) C. proc. civ., care reglementează raportul răspunderii contractuale cu alte tipuri de răspundere, argumentele instanței de apel referitoare la caracterul subsidiar al răspunderii delictuale în raport cu cea contractuală fiind indiferente și, ca atare, putând lipsi din considerentele hotărârii, fără a o lipsi de fundament, în condițiile în care acestea erau străine de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată din perspectiva cauzei acțiunii.

Referitor la criticile prin care recurenta aduce în discuție interpretarea clauzelor contractului, respectiv culpa pentru neexecutarea obligației născute din contractul de vânzare cumpărare încheiat cu societatea italiană, întemeiate pe probatoriul administrat în fața instanțelor de fond, Înalta Curte arată că nu pot fi avute în vedere, întrucât reprezintă critici de netemeinicie, care nu pot face obiectul recursului, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Faţă de cele expuse, reținând netemeinicia motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat în cauză.

Contract de concesiune. Calificarea investițiilor ca fiind bunuri de retur raportat la prevederile contractului de concesiune. Condiţii şi efecte în raport cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 219/1998

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Diferite contracte speciale. Contractul de vânzare/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Procedura în faţa primei instanţe. Hotărârile judecătoreşti

Index alfabetic: Acţiune în anulare

Contract de vânzare-cumpărare
Contract de concesiune
Bunuri de retur
Drept de proprietate
Proprietate rezolubilă
Vânzarea lucrului altuia
Putere de lucru judecat

Legea nr. 219/1998, art. 12, art. 29 alin. (1), alin. (2) lit. a), art. 32

C. civ., art. 17 alin. (1), art. 1270, art. 1531, art. 1532 alin. (2), art. 1665 alin. (2)

C. proc. civ., art. 430 alin. (2), art. 488 alin. (1) pct. 7, pct. 8

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 219/1998 „La expirarea termenului de concesiune concesionarul este obligat să restituie, în deplină proprietate, liber de orice sarcină, bunul concesionat, inclusiv investiţiile realizate, în conformitate cu prevederile contractului de concesiune.”, iar conform alin. (2) „În contractul de concesiune trebuie precizate, în mod distinct, categoriile de bunuri ce vor fi utilizate de concesionar în derularea concesiunii, respectiv: a) bunurile de retur care revin de plin drept, gratuit şi libere de orice sarcini concedentului, la expirarea contractului de concesiune. Sunt bunuri de retur bunurile care au făcut obiectul concesiunii, precum şi cele care au rezultat în urma investiţiilor impuse prin caietul de sarcini; (...)”.

Lipsa caietului de sarcini nu are relevanţă în stabilirea calităţii de bunuri de retur, în situaţia în care investiţiile care trebuiau realizate de concedent au fost individualizate în cuprinsul contractelor de concesiune încheiate şi nici una dintre părţi nu a contestat realizarea acestora în conformitate cu prevederile contractuale.

Intabularea de către concesionar a dreptului de proprietate asupra investiţiilor, cu acordul concedentului, nu înseamnă că cedentul a renunţat la dreptul său de proprietate asupra investiţiilor, acestea revenind de plin drept, gratuit şi libere de orice sarcini concedentului, potrivit clauzelor contractuale şi dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 219/1998, fiind un mod legal de dobândire a proprietăţii.

Aşa fiind, în mod corect a reţinut instanţa de apel că dreptul de proprietate al concesionarului, chiar de la data edificării construcţiilor, nu este un drept de proprietate pur şi simplu, ci are natura juridică a unui drept de proprietate rezolubilă.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 791 din 11 aprilie 2024

Notă: Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor a fost abrogată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 34/2006 şi înlocuită de Ordonanţa de urgenţă nr. 54/2006, fiind în vigoare până la data de 29 iunie 2006.

Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată la data de 27 decembrie 2016 pe rolul Tribunalului Bihor, Secţia a II-a civilă, sub nr. x/111/2016, reclamantul Municipiul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L., C. S.R.L. şi D. S.R.L. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză, să dispună:

- anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între B. S.R.L. şi C. S.R.L., autentificat la SPN E. la data de 22.12.2014, înscris în cartea funciară nr. (...) Oradea la data de 29.12.2014 prin Încheierea nr. 101241;

- anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între B. S.R.L. şi D. S.R.L., autentificat la SPN E. la data de 22.12.2014, înscris în cartea funciară nr. (...) Oradea la data de 26.01.2015 prin Încheierea nr. 5648;

- rectificarea intabulării de sub B.8 din CF nr. 158982 Oradea și de sub B.21 din CF nr. 186419 Oradea, în temeiul prevederilor art. 908 alin. (1) pct. 3 teza I coroborat cu art. 908 alin. (4) C. civ., întrucât dobânditorii construcţiilor edificate de B. S.R.L. sunt de rea-credinţă;

- radierea înscrierilor de sub B.8 din CF nr. (....) Oradea și de sub B.21 din CF nr. (...) Oradea;

- să se constate că bunul imobil constând în atelier auto în regim de înălţime P, înscris sub A1.1 din CF nr. (...) Oradea și bunul imobil constând în magazin piese auto P+1E și show room piese auto, înscris sub A.1.1 din C.F. nr. (...) Oradea sunt bunuri de retur potrivit clauzelor contractelor de concesiune nr. 638/27.07.2000 şi nr. 710/03.04.2002, precum şi a sentinţei nr. 3998/CA/2012, pronunţate de Tribunalul Bihor, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, menţinută de Curtea de Apel Oradea prin decizia nr. 4389/RCA/06.12.2012;

- obligarea la restituirea în deplină proprietate și posesie a acestor bunuri de retur către Municipiul A., inclusiv anexele acestora, cu titlu gratuit și libere de orice sarcini, într-un termen scurt, fixat de către instanţa de judecată, iar în cazul nerespectării acestei obligaţii în termenul dat, să autorizaţi instituţia noastră să treacă la preluarea acestor bunuri imobile, pe cheltuiala pârâţilor;

- înscrierea în C.F. nr. (...) Oradea și CF nr. (...) Oradea a dreptului de proprietate al Municipiului A. asupra imobilelor de sub A.1.1 din cele două cărţi funciare;

- compensarea sumelor datorate de către pârâte cu titlu de impozit pe clădiri conform art. 463 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal [art. 256 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 - Codul fiscal anterior] cu taxa pe clădiri prevăzută de art. 463 alin. (2) C. fisc. [art. 256 alin. (3) din Codul fiscal anterior);

- obligarea în solidar a pârâtelor B. S.R.L., C. S.R.L. şi D. S.R.L. la achitarea sumei de 138.107,26 lei, reprezentând beneficiul nerealizat care se compune din suma de 62.756,76 lei, ce constă în lipsa de folosinţa a terenului situat în Oradea, str. (...), ce a făcut obiectul contractelor de concesiune nr. 638/27.07.2000 şi nr. 710/03.04.2002, precum şi suma de 75.350,5 lei, reprezentând lipsa de folosinţă a construcţiilor care, fiind bunuri de retur, trebuiau predate Municipiului A. în 01.08.2010, respectiv 01.05.2011, ambele sume fiind calculate pentru perioada 01.01.2014 - 31.12.2016 sau, în subsidiar, în cazul în care se va stabili că pârâtele nu răspund solidar:

a) obligarea B. S.R.L. la achitarea sumei de 53.793,90 lei, reprezentând beneficiul nerealizat, aferent perioadei 01.01.2014-31.12.2014, care se compune din suma de 24.444,29 lei [cu titlu de lipsă de folosinţă a terenului situat în Oradea, str. (...), ce a făcut obiectul contractelor de concesiune nr. 638/27.07.2000 și nr. 710/03.04.2002] şi suma de 29.349,61 lei reprezentând lipsa de folosinţă a construcţiilor, care fiind bunuri de retur trebuiau predate Municipiului A. în 01.08.2010, respectiv 01.05.2011, sumele menţionate fiind calculate pentru perioada 01.01.2014 - 31.12.2014;

b) obligarea D. S.R.L. la achitarea sumei de 52.137,54 lei reprezentând beneficiul nerealizat, aferent intervalului 01.01.2015 - 31.12.2016, care se compune din suma de 19.776,87 lei [cu titlu de lipsă de folosinţă a terenului situat în Oradea, str. (...), nr. cadastral (...)] şi suma de 32.360,67 lei, reprezentând lipsa de folosinţă a construcţiilor edificate de B. S.R.L., care sunt bunuri de retur;

c) obligarea C. S.R.L. la achitarea sumei de 32.175,82 lei, reprezentând beneficiul nerealizat, aferent intervalului 01.01.2015 - 31.12.2016, care se compune din suma de 18.535,60 lei [cu titlu de lipsă de folosinţă a terenului situat în Oradea, str. (...), nr. cadastral 1699] şi suma de 13.640,22 lei reprezentând lipsa de folosinţă a construcţiilor edificate de B. S.R.L., care sunt bunuri de retur;

Prin cererea modificatoare depusă la data de 10 ianuarie 2017 s-a arătat că:

I. Reclamantul a înţeles să completeze petitul privind obligarea pârâtelor la plata beneficiului nerealizat constând în lipsa de folosinţă a terenului și a construcţiilor, astfel că a solicitat obligarea în solidar a celor trei pârâte și la achitarea sumelor reprezentând beneficiul nerealizat de Municipiul A., începând cu 01.01.2017 până la data plăţii efective, sume ce constau în lipsa de folosinţă a terenului situat în Oradea, str. (...), ce a făcut obiectul contractelor de concesiune nr. 638/27.07.2000 și nr. 710/03.04.2002, și lipsa de folosinţă a construcţiilor edificate pe parcelele având nr. cadastral (...) Oradea şi nr. cadastral (...) Oradea, în cuantum de 9313,3 (1506,71+2047,45+3574,58+2184,56) lei pe trimestru plus majorări de întârziere, conform modului de calcul din anexa la adresa Serviciului Terenuri din cadrul Direcţiei Patrimoniu Imobiliar a Primăriei A., nr. înreg. 330068 din 17.11.2016, documente care au fost depuse împreună cu cererea de chemare în judecată.

În situaţia în care se va stabili că nu răspund solidar cele trei pârâte pentru plata întregii sume, s-a solicitat obligarea în solidar a S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 3554,16 (1506,71+2047,45) lei pe trimestru plus majorări de întârziere, conform modului de calcul din anexa la adresa Serviciului Terenuri din cadrul Direcţiei Patrimoniu Imobiliar a Primăriei A., nr. înreg. 330068 din 17.11.2016, începând cu 01.01.2017 până la data plăţii efective. De asemenea, s-a solicitat obligarea în solidar a S.C. B. S.R.L. și S.C. D. S.R.L. la plata sumei de 5759,14 (3574,58+2184,56) lei pe trimestru plus majorări de întârziere, conform modului de calcul din anexa la adresa Serviciului Terenuri din cadrul Direcţiei Patrimoniu Imobiliar a Primăriei A., nr. înreg. 330068 din 17.11.2016, începând cu 01.01.2017 până la data plăţii efective. S-a solicitat, în subsidiar, în cazul în care se va stabili că pârâtele nu răspund solidar:

- obligarea C. S.R.L. la achitarea sumelor reprezentând beneficiu nerealizat de Municipiul A., începând cu 01.01.2017 până la data plăţii efective, sume ce constau în lipsa de folosinţă a terenului situat în Oradea, str. (...), nr. cad. (...), și lipsa de folosinţă a construcţiilor edificate pe această parcelă - magazin de piese auto în regim de înălţime P+1E și showroom auto, în cuantum de 3554,16 (1506,71+2047,45) lei pe trimestru plus majorări de întârziere, conform modului de calcul din anexa la adresa Serviciului Terenuri din cadrul Direcţiei Patrimoniu Imobiliar a Primăriei A., nr. înreg. 330068 din 17.11.2016.

- obligarea D. S.R.L. la achitarea sumelor reprezentând beneficiu nerealizat de Municipiul A., începând cu 01.01.2017 până la data plăţii efective, sume ce constau în lipsa de folosinţă a terenului situat în Oradea, str. (...), nr. cad. (...), și lipsa de folosinţă a construcţiilor edificate pe această parcelă - atelier auto în regim de înălţime P, în cuantum de 5759,14 (3574,58+2184,56) lei pe trimestru plus majorări de întârziere, conform modului de calcul din anexa la adresa Serviciului Terenuri din cadrul Direcţiei Patrimoniu Imobiliar a Primăriei A., nr. înreg. 330068 din 17.11.2016.

B. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 204/LP/2018 din 18 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bihor, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/111/2016, s-a respins excepţia puterii de lucru judecat, excepţia lipsei interesului şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; s-a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamantul Municipiul A. prin primar, în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L., C. S.R.L. şi D. S.R.L. şi, în consecinţă:

S-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între B. S.R.L. şi C. S.R.L., autentificat la SPN E. sub nr. 1091 din 22.12.2014, înscris în cartea funciară nr. (...) Oradea la data de 29.12.2014 prin încheierea nr. 101241;

S-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între B. S.R.L. și D. S.R.L., autentificat la SPN E. sub nr. 1092 din 22.12.2014, înscris în cartea funciară nr. (...) Oradea la data de 26.01.2015 prin încheierea nr. 5648;

S-a dispus rectificarea intabulării de sub B.8 din CF nr. (...) Oradea şi de sub B.21 din CF nr. (...) Oradea, în temeiul prevederilor art. 908 alin. (1) pct. 3 teza I coroborat cu art. 908 alin. (4) C. civ.;

S-a dispus radierea înscrierilor de sub B.8 din CF nr. (...) Oradea şi de sub B.21 din CF nr. (...) Oradea;

S-a constatat că bunul imobil constând în atelier auto în regim de înălţime P, înscris sub A1.1 din CF nr. (...) Oradea și bunul imobil constând în magazin piese auto P+1E și show room piese auto, înscris sub A.1.1 din C.F. nr. (...) Oradea sunt bunuri de retur potrivit clauzelor contractelor de concesiune nr. 638/27.07.2000 şi nr. 710/03.04.2002, precum şi sentinţei nr. 3998/CA/2012, pronunţate de Tribunalul Bihor, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, menţinută de Curtea de Apel Oradea prin decizia nr. 4389/RCA/06.12.2012;

Instanţa a mai dispus obligarea la restituirea în deplină proprietate şi posesie a acestor bunuri de retur către Municipiul A., inclusiv anexele acestora, cu titlu gratuit şi libere de orice sarcini, într-un termen de 90 de zile, de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar în cazul nerespectării obligaţiei în termenul dat, a fost autorizat reclamantul să treacă la preluarea acestor bunuri imobile, pe cheltuiala pârâtelor; înscrierea în C.F. nr. (...) Oradea şi CF nr. (...) Oradea a dreptului de proprietate al Municipiului A. asupra imobilelor de sub A.1.1 din cele două cărţi funciare; compensarea sumelor datorate de către pârâte cu titlu de impozit pe clădiri şi impozit pe teren conform art. 455 alin. (1), respectiv art. 463 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal [art. 249 alin. (1), respectiv art. 256 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 - Codul fiscal anterior] cu taxa pe clădiri şi taxa pe teren prevăzută de art. 455 alin. (2), respectiv art. 463 alin. (2) C. fisc. [art. 249 alin. (3), respectiv art. 256 alin. (3) din Codul fiscal anterior].

Pârâta B. S.R.L. a fost obligată la achitarea sumei de 53.793,90 lei, reprezentând beneficiul nerealizat, aferent perioadei 01.01.2014 - 31.12.2014, care se compune din suma de 24.444,29 lei [lipsa de folosinţă a terenului situat în Oradea, str. (...), ce a făcut obiectul contractelor de concesiune nr. 638/27.07.2000 şi nr. 710/03.04.2002] şi suma de 29.349,61 lei (lipsa de folosinţă a construcţiilor, care trebuiau predate Municipiului A. în 01.08.2010, respectiv 01.05.2011).

Pârâta D. S.R.L. a fost obligată la achitarea sumei de 52.137,54 lei reprezentând beneficiul nerealizat, aferent intervalului 01.01.2015 - 31.12.2016, care se compune din suma de 19.776,87 lei, pentru lipsa de folosinţă a terenului situat în Oradea, str. (...), nr. cadastral (...) şi suma de 32.360,67 lei reprezentând lipsa de folosinţă a construcţiilor edificate de B. S.R.L., care sunt bunuri de retur.

Pârâta D. S.R.L. a fost obligată la achitarea sumei de 5.759,14 lei/trimestru plus majorări de întârziere, începând cu data de 01.01.2017, reprezentând beneficiu nerealizat, ca urmare a lipsei de folosinţă a terenului situat în Oradea, str. (...), nr. cad. (...) şi a lipsei de folosinţă a construcţiilor edificate pe această parcelă - atelier auto în regim de înălţime P;

Pârâta C. S.R.L. a fost obligată la achitarea sumei de 32.175,82 lei, reprezentând beneficiul nerealizat, aferent intervalului 01.01.2015 - 31.12.2016, care se compune din suma de 18.535,60 lei, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului situat în Oradea, str. (...), nr. cadastral (...) şi suma de 13.640,22 lei reprezentând lipsa de folosinţă a construcţiilor edificate de B. S.R.L., care sunt bunuri de retur;

Pârâta C. S.R.L. a fost obligată la achitarea sumei de 3.554,16 lei/trimestru plus majorări de întârziere, începând cu data de 01.01.2017, reprezentând beneficiul nerealizat, ca urmare a lipsei de folosinţă a terenului situat în Oradea, str. (...), nr. cad. (...) şi a lipsei de folosinţă a construcţiilor edificate pe această parcelă - magazin de piese auto în regim de înălţime P+1E şi showroom piese auto;

Pârâtele (proporţional sumelor la care au fost obligate) au fost obligate la plata către reclamantă a sumei de 38.285 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii tribunalului

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. solicitând instanţei, în principal, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., admiterea apelului, anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către Tribunalul Bihor şi, în subsidiar, în temeiul art. 480 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ., admiterea apelului, anularea sentinţei apelate şi în urma rejudecării cauzei cu evocarea fondului să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată formulată ca nefondată sau, dacă nu se impune rejudecarea, schimbarea hotărârii apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

D. Hotărârea Curţii de apel

Prin decizia nr. 102 din 23 martie 2023, Curtea de Apel Oradea, Secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de apelantele S.C. B. S.R.L. prin administrator judiciar provizoriu F. IPURL, S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 204/LP/2018 din 18 octombrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bihor şi au fost obligate apelantele să plătească fiecare câte 13.910 lei în favoarea intimatului, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

E. Considerentele deciziei pronunţate în apel

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Atât timp cât prima instanță a expus într-o manieră clară motivele care au determinat admiterea acțiunii reclamantei, arătându-le, totodată, și pe cele pentru care a înlăturat apărările pârâtelor, hotărârea judecătorească răspunde exigențelor impuse de textul de lege arătat, ceea ce permite și instanței de apel să realizeze controlul judiciar în raport cu criticile formulate.

Nu se poate reține nici vreo contradicție între considerente și dispozitiv, ci apelantele se referă în realitate, sub paravanul acestei critici, la nemulțumiri vizând soluția pronunțată asupra fondului cauzei și la interpretarea probațiunii, care sunt aspecte ce vor fi analizate în cadrul examinării propriu-zise a temeiniciei soluției pronunțate.

La data de 27.07.2000, între Consiliul Local al Municipiului A. și G. (administrator al S.C. B. S.R.L.) a intervenit contractul de concesiune nr. 638/2000 având ca obiect suprafața de 989 mp teren, în vederea amenajării unei parcări și atelier mecanic auto. După cum a arătat reclamantul, prin procedura exproprierii pentru lucrări de utilitate publică, s-a preluat în proprietatea publică a Statului Român suprafața de 249 mp din acest teren, pentru ampriza drumului de centură în Municipiul A. Termenul concesiunii a fost stabilit ca fiind 10 ani, cu începere din data de 01.08.2000 și până la 01.08.2010.

La data de 03.04.2002 s-a mai încheiat un contract de concesiune având nr. 710/2002 între Municipiul A. și Administrația Patrimoniului Imobiliar, pe de o parte și S.C. B. S.R.L., pe de altă parte, având ca obiect suprafața de teren de 630 mp în vederea amenajării unei spălătorii auto și a unui magazin de piese auto. S-a stipulat că perioada de valabilitate a contractului va fi de la 01.04.2002 și până la 01.08.2010. Prin actul adițional nr. 2/28.11.2006 s-a modificat art. 2 alin. 1 din contract, în sensul că pe terenul concesionat se va edifica un showroom auto, în loc de spălătorie și magazin de piese auto.

Toate investițiile au fost realizate, iar, la data de 22.12.2006, pârâta B. S.R.L. a devenit proprietară asupra construcțiilor realizate. Ulterior, la data de 22 decembrie 2014, s-au încheiat două contracte de vânzare-cumpărare prin care aceasta transmite proprietatea asupra imobilelor construcții. Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1091/22.12.2014 se înstrăinează imobilul situat în Oradea str. (...) FN, în natură magazin piese auto și showroom piese auto, înscris în CF nr. (...) Oradea nr. cad. (...) către S.C. C. S.R.L., în schimbul prețului de 3000 lei cu TVA inclus. S-a făcut mențiunea că terenul aferent construcției în suprafață de 630 mp este proprietatea Municipiului A., iar vânzătoarea avea doar dreptul de concesiune asupra acestuia începând cu data de 01.04.2002 până la data de 01.08.2010.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1092/22.12.2014, aceeași vânzătoare B. S.R.L. a înstrăinat către S.C. D. S.R.L. imobilul situat în Oradea, str. (...) FN, în natură atelier auto în regim de înălțime P înscris în CF (...) Oradea nr. cad. (...)-C1, în schimbul prețului de 1500 lei cu TVA inclus. S-a făcut aceeași mențiune în ceea ce privește deținerea în concesiune a terenului în suprafață de 740 mp pe care se găsește edificată construcția.

Aspectul principal care se impune a fi dezlegat în speța de față este dat de calificarea investițiilor realizate în baza contractelor de concesiune ca fiind sau nu bunuri de retur, cu atât mai mult cu cât între părți s-au derulat mai multe litigii în care instanțele de judecată au analizat tangențial și acest aspect. Din această cauză, în speță, fiecare dintre părțile cu interese opuse a invocat puterea de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești care au stabilit în mod diferit în ceea ce privește calificarea investițiilor realizate de concesionar pe terenurile primite în concesiune.

Astfel cum rezultă din considerentele sentinței nr. 2347/2015 a Tribunalului Bihor, instanța a calificat investițiile ca nefiind bunuri de retur din perspectiva dispozițiilor legale incidente la data încheierii contractelor de concesiune, nu și prin interpretarea clauzelor contractuale, astfel cum se invocă în prezenta cauză.

Analiza dispozițiilor contractuale a fost avută în vedere de instanța care a pronunțat sentința nr. 3998/2012 în dosarul nr. x/111/2010 al Tribunalului Bihor și care a reținut că investițiile revin concedentului de drept, cu titlu gratuit și libere de orice sarcini. Chiar dacă această dezlegare a fost dată prin considerente, acestea au, la rândul lor, putere de lucru judecat, din perspectiva prevederilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Curtea apreciază că, la art. 3 alin. 1 lit. a) și art. 9 alin. 3 din contractul de concesiune nr. 638/2000 și respectiv art. 1 alin. 3 lit. a), art. 7 alin. 9 și art. 9 alin. 4 din contractul de concesiune nr. 710/2022, s-a prevăzut în mod expres că investițiile realizate de concedent sunt bunuri de retur care, la încetarea contractului prin ajungerea la termen, revin de drept, gratuit și libere de sarcini concedentului.

Lipsa unor caiete de sarcini care să prevadă expres investițiile care trebuie efectuate nu constituie o condiție obligatorie pentru calificarea investițiilor ca fiind bunuri de retur.

Faptul că B., în calitatea lui de concesionar, și-a intabulat în anul 2006 dreptul de proprietate asupra investițiilor, cu acordul Municipiului A., nu înseamnă că cedentul a renunțat la dreptul său asupra investițiilor, căci aceasta nu exclude ca, față de dispozițiile contractuale, la finalul perioadei de concesiune, imobilele să revină în patrimoniul cedentului.

Raportat la prevederile art. 29 alin. (1) din Legea 219/1998, legea constituie un drept de dobândire a proprietății, prevăzut în mod expres de art. 645 C. civ. de la 1864, iar potrivit art. 26 din Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de terți fără înscriere în cartea funciară când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită și uzucapiune, în aceleași condiții fiind opozabile și drepturile reale dobândite de stat și de orice persoană, prin efectul legii, prin expropriere sau prin hotărâri judecătorești; aceste drepturi vor fi înscrise în prealabil dacă titularul înțelege să dispună de ele.

Ținând cont de prevederile contractelor de concesiune, dreptul de proprietate asupra construcțiilor - investiţii realizate de B. s-a transmis de drept, gratuit și liber de sarcini Municipiului A., în baza dispozițiilor legale arătate, ceea ce face să nu mai fie întrunite condițiile de existență a dreptului de proprietate asupra construcțiilor dobândite de cumpărătoarele S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L.

Relațiile de rudenie dintre asociații/administratorii societăților implicate în vânzare, corelate cu prețul derizoriu la care au fost înstrăinate imobilele, exclude buna-credință a cumpărătorilor la data cumpărării, cu atât mai mult cu cât, dată fiind înscrierea în CF a dreptului de concesiune în favoarea B. aceștia aveau posibilitatea, în calitatea lor de profesioniști, să depună minime diligențe pentru a cunoaște situația juridică reală a investițiilor realizate de concesionar care fac obiectul contractelor de vânzare-cumpărare.

Având în vedere că s-a reținut calitatea de proprietar a Municipiului A. asupra bunurilor de retur - investițiile realizate în baza contractelor de concesiune, se impunea ca pârâtele să fie obligate la restituirea în deplină proprietate și posesie a acestora, în favoarea reclamantului, în acord cu prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 219/1998.

Rezultă din aceste prevederi că proprietarii datorează impozit pe clădiri, iar cei care le folosesc în baza unor contracte de concesiune datorează taxa pe clădiri. În speță, în condițiile în care pârâtele cumpărătoare au achitat impozit pe clădiri ulterior perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, în contextul anulării acestora și al principiului efectului retroactiv al nulității, trebuiau să fi achitat taxa pe clădiri. Astfel, impozitul pe clădiri achitat se impune a fi compensat cu taxa pe clădiri, pârâtele nemaiavând de achitat nici o sumă de bani cu acest titlu.

În condițiile în care atât terenul, cât și construcțiile au continuat să fie folosite de pârâte ulterior expirării perioadei contractuale, reclamantul a fost prejudiciat prin privarea de încasarea unor sume de bani cu titlu de chirie, dat fiind că reclamantul are în administrare fondul imobiliar aparținând UAT A., având ca obiect principal de activitate închirierea locuințelor, spațiilor comerciale etc.

Prima instanță a obligat pârâtele la achitarea unor sume cu titlu de lipsă de folosință a imobilelor raportat la o serie de hotărâri ale Consiliului Local A. prin care erau stabilite anumite tarife pentru închiriere, instanța agreând calculele efectuate de reclamant, în contextul în care pârâtele nu au solicitat efectuarea unei expertize în fața primei instanțe.

În condițiile în care sumele la care ar trebui obligate pârâtele sunt oricum superioare celor stabilite de prima instanță, devine lipsită de relevanță apărarea privind achitarea unor despăgubiri pentru folosința terenului pentru perioada ianuarie-septembrie 2014.

F. Calea de atac împotriva deciziei Curţii de apel

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâtele S.C. B. S.R.L. prin lichidator judiciar F. IPURL, S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

În mod greşit instanţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat. Nu se poate limita această autoritate de lucru judecat la opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti. În cazul sentinţei nr. 2347/2015 Tribunalul Bihor a rezolvat anterior o chestiune litigioasă determinată. S-a reţinut în mod eronat că în dosarul nr. x/111/2015, instanţa a făcut doar o analiză tangenţială asupra naturii bunurilor de retur.

Dispoziţiile art. 431 C. proc. civ. nu fac o diferenţiere între modalităţile de analiză asupra chestiunilor litigioase, respectiv dacă sunt principale sau tangenţiale. Chiar dacă obiectul litigiului nu este unul identic, chestiunea litigioasă supusă analizei este identică, astfel că există autoritate de lucru judecat, iar soluţia instanţei de apel este nelegală pentru că ignoră dispoziţiile imperative de procedură incidente.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 12, art. 29 şi art. 32 din Legea nr. 219/1998 raportat la analiza bunurilor de retur şi a principiului echilibrului financiar.

Instanţa a calificat edificatele ridicate de recurente ca fiind bunuri de retur fără ca la dosarul cauzei să existe caietele de sarcini care detaliază ce însemna investiţii şi, implicit, bunuri de retur şi fără să analizeze studiul de oportunitate şi să facă o analiză a respectării principiului echilibrului financiar al concesiunii.

Instanţa trebuia să analizeze atunci când a calificat bunurile ca fiind de retur dacă concesionarul putea să-şi amortizeze investiţia şi să obţină un minim profit în perioada scurtă de timp de la momentul ridicării investiţiei şi finalul contractului de concesiune, având în vedere şi valoarea investiţiei realizate.

Dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate pe terenurile concesionate a fost intabulat în favoarea S.C. B. S.R.L., iar reclamanta, proprietara terenului, a consimţit în mod expres la această intabulare.

Aceste construcţii nu pot fi preluate în proprietate de către reclamantă fără o justă şi prealabilă despăgubire. Calitatea de constructor de bună-credinţă conferă recurentei dreptul la despăgubiri.

La data încheierii celor două contracte de concesiune legea prevedea în mod expres ca pentru investiţiile care vor fi considerate bunuri de retur să fie întocmite caiete de sarcini.

Singura modalitate prin care contractele de concesiune puteau să producă avantaje ambelor părţi este ca edificatele să nu fie considerate bunuri de retur, ci să aparţină B., în caz contrar aceste contracte au o cauză ilicită şi imorală şi sunt lipsite de cauză, dat fiind că recurenta a făcut investiţiile ca donaţie pentru reclamantă.

Instanţa a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1665 alin. (2) cu trimitere la art. 1270 C. civ. raportat la preţul fictiv şi derizoriu.

Neseriozitatea şi nesinceritatea preţului vânzării constituie motive de nulitate relativă şi pot fi invocate doar de persoana ale cărei interese au fost ocrotite prin dispoziţia legală încălcată.

Potrivit dispoziţiilor contractuale, odată cu transmiterea proprietăţii exclusiv asupra construcţiilor s-a convenit un drept de folosinţă în favoarea S.C. B. S.R.L. pe un termen de 5 ani, în schimbul unei chirii lunare de cel mult 200 Euro.

În analiza preţului trebuie avut în vedere că acesta a fost convenit în considerarea faptului că vânzătorul păstrează practic în folosinţă construcţiile în schimbul chiriei pe o perioadă de 5 ani.

Instanţa a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1531 şi art. 1532 alin. (2) C. civ. raportat la prejudiciul constând în beneficiul nerealizat.

Primul contract de concesiune nr. 638 din 27 iulie 2000 nu a fost încheiat cu S.C. B. S.R.L., ci cu persoana fizică G. şi, prin urmare, nu poate fi obligat la plata redevenţei stabilite prin acest contract sau prin HCL aferente unor contracte de concesiune.

Terenurile au fost la dispoziţia reclamantei, în dosarul execuţional fiind încheiat procesul-verbal din 28 noiembrie 2014 prin care executorul a constatat că B. a eliberat terenul în litigiu.

Cu privire la lipsa de folosinţă a construcţiilor din CF (...) Oradea şi CF (...) Oradea, recurentele arată că nu se poate solicita beneficiul nerealizat din lipsa de folosinţă a construcţiilor ridicate pe acest CF şi anume, atelier auto în regim de înălţime P şi celelalte extinderi realizate pe acest teren.

Reclamanta a solicitat în dosarul nr. x/111/2012 al Tribunalului Bihor demolarea acestor construcţii, ceea ce înseamnă că nu desfăşura cu privire la aceste construcţii o activitate de închiriere şi, deci, nu a fost privată de aceste venituri şi nici nu intenţiona să obţină venituri din această activitate întrucât urmărea să le demoleze, astfel cum rezultă din sentinţa nr. 3998/CA/2012 a Tribunalului Bihor.

Certitudinea beneficiului nerealizat se poate dovedi cu înscrisuri. În decizii de speţă ale Înaltei Curţi s-a reţinut că posibilitatea de evaluare a beneficiului nerealizat nu a fost dovedită întrucât simpla indicare a sumei pretinse şi a unei modalităţi proprii de calcul a acesteia, fără a se raporta la elemente obiective care să permită determinarea în concret a unor daune produse în patrimoniul reclamantei nu dovedeşte certitudinea prejudiciului.

Construcţiile edificate de S.C. B. S.R.L. pe terenul din CF-ul (...) Oradea nu pot fi considerate bunuri de retur dat fiind că societatea care a ridicat aceste edificate nu a avut calitatea de concesionar în contractul de concesiune nr. 638/2000 şi implicit dispoziţiile Legii nr. 219/1998 nu se aplică acestor construcţii.

Reclamanta nu a desfăşurat şi nici nu a intenţionat să desfăşoare activităţi economice cu privire la aceste construcţii, intenţionând în fapt să le demoleze şi, astfel, nu se poate vorbi de o certitudine a prejudiciului constând în beneficiul nerealizat.

Reţinând că recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a completa taxa de timbru cu suma de 2.513,66 lei, Înalta Curte a anulat, ca insuficient, timbrat recursul declarat de această pârâtă.

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursul declarat de celelalte două pârâte ca nefondat şi acesta urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Noţiunea de proces echitabil presupune şi faptul că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale.

Hotărârea ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Recurentele-pârâte susţin că prin decizia recurată, Curtea de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 2347/CA/2015 pronunţată de Tribunalul Bihor, în care se analizează în mod expres chestiunea litigioasă supusă analizei şi în prezentul litigiu, respectiv calitatea de bunuri de retur al construcţiilor pe care le-au edificat.

De asemenea, prin sentinţa nr. 520/COM/2013 pronunţată de Tribunalul Bihor se analizează din nou caracterul acestor bunuri şi se respinge cererea privind demolarea construcţiilor pe baza concluziei că acestea nu sunt bunuri de retur. Considerentelor sentinţei nr. 3998/2012 a Tribunalului Bihor nu li se recunoaşte autoritatea/puterea de lucru judecat.

Criticile aduse deciziei sunt nefondate.

În realitate, prin considerentele sentinţei nr. 3998 din 5 iulie 2012 a Tribunalului Bihor, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, se arată că, potrivit contractului de concesiune, investiţiile realizate de reclamantă (pârâta-recurentă în prezenta cauză), în calitatea sa de concesionar, revin concedentului de drept, gratuit şi libere de orice sarcini. Este de reţinut faptul că aceasta este prima hotărâre prin care se statuează asupra caracterului construcţiilor în conformitate cu prevederile contractului de concesiune încheiat între părţi.

Este adevărat că, ulterior acestei sentinţe, prin considerentele sentinţei pronunţate în dosarul nr. x/111/2015 al Tribunalului Bihor s-a reţinut că investiţiile realizate de concesionar nu sunt bunuri de retur, întrucât nu au fost respectate prevederile art. 29 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 219/1998, în sensul că acestea nu au fost identificate şi impuse prin caietul de sarcini, că aceste investiţii reprezintă proprietatea privată a concesionarului, care beneficiază de regimul juridic al constructorului de bună credinţă.

Desigur că fiecare dintre părţi invocă prezumţia de lucru judecat raportat la hotărârea care o favorizează.

Ceea ce este relevant în ce priveşte dezlegarea definitivă dată problemei de drept în litigiul anterior este faptul că analiza dispoziţiilor contractuale, respectiv ale contractului de concesiune încheiat între părţi s-a realizat pentru prima dată în dosarul nr. x/111/2010 al Tribunalului Bihor, prin sentinţa nr. 3998/2012.

Astfel, prin această sentinţă s-a reţinut că investiţiile revin concedentului de drept, cu titlu gratuit şi libere de orice sarcini. Aceste considerente au putere de lucru judecat din perspectiva prevederilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Ceea ce s-a reţinut prin considerentele sentinţei pronunţate în dosarul nr. x/111/2015 al Tribunalului Bihor în sensul că investiţiile realizate de concesionar nu sunt bunuri de retur încalcă din această perspectivă puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 3998/2012.

Curtea de Apel Oradea nu a fost învestită cu o cerere de revizuire a acestei ultime sentinţe, motiv pentru care, această instanţă a realizat propria analiză a prevederilor contractuale ale contractului de concesiune şi a reţinut în mod corect faptul că prin art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 9 alin. (3) din contractul de concesiune nr. 638/2000, precum şi prin art. 1 alin. (3) lit. a), art. 7 alin. (9) şi art. 9 alin. (4) din contractul de concesiune nr. 710/2002 s-a prevăzut în mod expres că investiţiile realizate de concedent sunt bunuri de retur care, la încetarea contractului, prin ajungerea la termen, revin de drept gratuit şi libere de sarcini concedentului.

Faţă de aceste considerente, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât nu a fost încălcată autoritatea de lucru judecat, astfel cum susţin recurentele-pârâte.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv presupune că instanţa de fond a recurs la texte aplicabile speţei, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greşit.

Critica privind greşita aplicare a prevederilor art. 12, art. 29 şi art. 32 din Legea nr. 219/1998 raportat la analiza bunurilor de retur şi a principiului echilibrului financiar este nefondată.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 219/1998, la expirarea termenului de concesiune, concesionarul este obligat să restituie, în deplină proprietate, liber de orice sarcină, bunul concesionat, inclusiv investiţiile realizate, în conformitate cu prevederile contractului de concesiune.

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi art. 29: În contractul de concesiune trebuie precizate, în mod distinct, categoriile de bunuri ce vor fi utilizate de concesionar în derularea concesiunii, respectiv: a) bunurile de retur care revin de plin drept, gratuit şi libere de orice sarcini concedentului, la expirarea contractului de concesiune. Sunt bunuri de retur bunurile care au făcut obiectul concesiunii, precum şi cele care au rezultat în urma investiţiilor impuse prin caietul de sarcini.

Instanţa de apel nu a aplicat greşit prevederile Legii nr. 219/1998.

Astfel, cum s-a reţinut anterior, prin contractele de concesiune încheiate s-a prevăzut în mod expres că investiţiile realizate de concedent sunt bunuri de retur, care, la încetarea contractului, prin ajungerea la termen, revin de drept, gratuit şi libere de sarcini concedentului.

Lipsa caietelor de sarcini nu are relevanţă în stabilirea calităţii de bunuri de retur, câtă vreme investiţiile care trebuiau realizate au fost individualizate în cuprinsul contractelor de concesiune încheiate şi nici una dintre părţi nu a contestat realizarea acestora în conformitate cu prevederile contractuale.

Nu se poate reţine încălcarea principiului echilibrului financiar, în condiţiile în care durata contractelor de concesiune a fost de 10 ani, respectiv 9 ani şi o lună, iar pârâta-recurentă S.C. B. S.R.L. a stabilit o durată de amortizare a investiţiilor de 20 ani, perioadă care excede acestor termene contractuale.

Instanţa nu avea nicio obligaţie de a analiza posibilitatea de amortizare a investiţiilor de către concesionar în termenul contractual pentru a califica bunurile ca fiind bunuri de retur. Această calificare a fost realizată în conformitate cu prevederile legii şi ale contractelor de concesiune.

Faptul că S.C. B. S.R.L., în calitate de concesionar, a intabulat în anul 2006 dreptul de proprietate asupra investiţiilor, cu acordul Municipiului A., nu înseamnă că cedentul a renunţat la dreptul său de proprietate asupra investiţiilor.

Aceste imobile revin de plin drept, gratuit şi libere de orice sarcini concedentului, potrivit clauzelor contractuale şi dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 219/1998, acesta fiind un mod legal de dobândire a proprietăţii.

Nu are relevanţă faptul că S.C. B. S.R.L. a fost de bună-credinţă la data edificării investiţiilor în privinţa obligaţiei sale de restituire a acestor construcţii la încetarea contractelor de concesiune, aşa cum prevăd dispoziţiile legii, precum şi respectivele contracte.

În cauză, instanţa de apel nu a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1665 alin. (2) C. civ. cu trimitere la art. 1270 C. civ. raportat la preţul fictiv şi derizoriu.

În realitate, instanţa a reţinut că se impune sancţiunea anulării contractelor în temeiul art. 17 alin. (1) C. civ., întrucât respectivele contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în decembrie 2014, după ajungerea la termen a contractelor de concesiune, acestea fiind încheiate cu privire la bunul altuia.

Aşa fiind, nu se poate reţine critica recurentelor în ce priveşte sancţiunea nulităţii relative care intervine în cazul unui preţ fictiv şi derizoriu.

Instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii recurate faptul că, în ceea ce îi priveşte pe cumpărători, aceştia nu se pot prevala de buna lor credinţă la data încheierii contractelor, având în vedere legătura de rudenie existentă între asociaţii, respectiv administratorii vânzătoarei şi ai cumpărătorilor.

Mai mult chiar, în calitatea lor de profesionişti, cumpărătorii aveau posibilitatea, cu minime diligenţe, să cunoască situaţia juridică a investiţiilor realizate de concesionar şi care fac obiectul contractelor de vânzare-cumpărare.

Părţile sunt libere să încheie orice contract şi să determine conţinutul acestuia, însă nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi, acesta fiind motivul pentru care s-a dispus anularea contractelor de vânzare-cumpărare.

În cauză nu s-a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1531 şi art. 1532 alin. (2) C. civ. raportat la prejudiciul constând în beneficiul nerealizat.

Astfel, în condiţiile expirării contractelor de concesiune, reclamantul-intimat a fost prejudiciat prin imposibilitatea de a închiria sau concesiona respectivele imobile, cât timp acestea au continuat să fie folosite de recurentele-pârâte.

Prejudiciul acordat s-a raportat la hotărârile de consiliu prin care sunt stabilite tarifele la care sunt încheiate bunurile proprietatea reclamantului.

Nu se poate reţine faptul că primul contract de concesiune nr. 638 din 27 iulie 2000 nu a fost încheiat cu S.C. B. S.R.L., ci cu G., având în vedere actul adiţional la respectivul contract, încheiat la 1 aprilie 2001 la solicitarea lui G., în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L. Prin acest act adiţional, calitatea de concesionar a revenit societăţii recurente.

Referitor la susţinerea recurentelor că terenul a fost restituit reclamantului, instanţa de apel a reţinut că nu au fost aduse dovezi în acest sens, iar reclamantul a fost cel care a făcut demersuri pentru punerea în executare a sentinţei pronunţate în dosarul nr. x/111/2012 al Tribunalului Bihor, pârâta S.C. B. S.R.L. fiind cea care a contestat executarea şi a solicitat anularea tuturor formelor de executare.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

High Court of Cassation and Justice

scj