Şedinţa publică din data de 26 martie 2024
Deliberând asupra cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 7 din 18.01.2023, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a încetat procesul penal faţă de inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de acces ilegal la un sistem informatic, prev. de art. 360 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt, prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. rap.la art. 231 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen.
În baza art. 250 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos.
În baza art. 91 şi art. 92 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe un termen de supraveghere de 2 ani.
În baza art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Vâlcea, la datele fixate de acesta;
- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
- să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
- să comunice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a fost obligat inculpatul să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probaţiune Vâlcea.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să presteze 60 de zile muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei comunei Bujoreni sau Primăriei municipiului Rm. Vâlcea, judeţul Vâlcea.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 19 C. proc. pen., art. 1349 şi urm. C. civ., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 16.000 RON, daune materiale, către partea civilă B.
S-a respins cererea formulată de partea civilă de restituire a următoarelor bunuri: boxe laptop, documente originale ale S.C. C. S.R.L., înscris constând în Insurance number UK.
În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de partea civilă împotriva inculpatului având ca obiect restituire card bancar emis de D..
În baza art. 275 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la 1.200 RON, cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 276 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la 600 RON, cheltuieli judiciare, către persoana vătămată-parte civilă B..
Împotriva sentinţei de fond au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, inculpatul A. şi S.C. E. S.R.L..
Prin decizia penală nr. 962/A din 23 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, S.C. E. S.R.L. şi inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 7 din 18.01.2023 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2020, cu obligarea apelanţilor la plata cheltuielilor judiciare către stat şi la plata cheltuielilor judiciare către partea civilă B..
*******
Împotriva deciziei din apel, nr. 962/A din data de 23 octombrie 2023, a formulat recurs în casaţie inculpatul A., în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.
Prin cererea de recurs în casaţie formulată, apărarea inculpatului a susţinut că decizia Curţii de Apel Piteşti a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. pen., arătând în esenţă următoarele:
Sub un prim aspect, inculpatul A. a criticat soluţia de încetare a procesului penal pentru fapta prevăzută de art. 360 C. pen., raportat la prescripţia răspunderii penale, pe care o consideră nelegală, întrucât în cauză nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii care să conducă la reţinerea săvârşirii acestei infracţiuni.
Astfel, s-a susţinut că, în ceea ce priveşte fapta de acces ilegal la un sistem informatic, prevăzută de art. 360 C. pen., în mod nelegal instanţa de apel a concluzionat faptul că această faptă întruneşte tipicitatea obiectivă şi subiectivă, fără a motiva în vreun fel această afirmaţie, raportându-se doar la faptul ca a intervenit prescripţia răspunderii penale şi ca atare, consideră inculpatul că a fost pronunţată o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor legale mai sus amintite şi cu încălcarea art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
S-a menţionat că, în faţa instanţei de fond, recurentul-inculpat a solicitat în mod expres continuarea procesului penal referitor la fapta prevăzută de art. 360 C. pen., iar apelul formulat a vizat şi această infracţiune sub aspectul tipicităţii obiective şi subiective, astfel că, instanţa de apel avea obligaţia să motiveze în mod clar de ce sunt întrunite aceste elemente de tipicitate.
În concret, recurentul inculpat consideră că această faptă, aşa cum a fost reţinută prin decizia recurată, nu corespunde tiparului obiectiv de incriminare.
S-a arătat că fapta pentru care a fost condamnat, având în vedere prevederea de la art. 360 alin. (1) C. pen., potrivit căreia accesul, fără drept, la un sistem informatic se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda, nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă cerute de lege, întrucât accesul la sistemul bancar s-a realizat prin intermediul unui card bancar şi a unui cod PIN (Personal Identification Number), ambele fiindu-i furnizate de partea vătămată din proprie voinţă, prin remitere, aşa cum atât instanţa de fond cât şi instanţa de control judiciar în mod corect au reţinut tocmai pentru a efectua operaţiuni bancare, în acest sens fiind achitat pentru infracţiunea de furt.
S-a precizat că, din practica judiciara relevantă, rezultă că doar obţinerea în mod fraudulos a cardului şi/sau a codului PIN necesar pentru utilizarea cardului ar conduce la reţinerea acestei fapte penale, întrunindu-se elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii, (în acest sens, indicând decizia nr. 278/2022 a C.A. Cluj şi decizia nr. 70/2017 a C.A.Bucureşti).
În opinia recurentului, prin remiterea instrumentului bancar şi a codului (Personal Identification Number) de către partea vătămată, aceasta a permis utilizarea acestui card de către inculpat în toate modurile acceptate de către banca emitentă, astfel că nu se poate reţine existenţa unei utilizări "fără drept", raportat la elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 360 C. pen.
S-a arătat că, în urma administrării probatoriului, nu a rezultat nicio dovadă din care să rezulte că, vreodată, partea vătămata i-ar fi solicitat de-a lungul timpului să îi restituie cardul sau să îi aducă la cunoştinţă în vreun fel că inculpatul nu ar mai avea voie să îl folosească.
A menţionat recurentul că, fiind o trăsătură caracteristică comună a tuturor infracţiunilor informatice, cerinţa expresă ca fapta să fie comisă "fără drept" reflectă, în mod logic, posibilitatea ca o faptă în legătură cu un sistem informatic să nu fie întotdeauna considerată o infracţiune per se, ci şi un act legitim sau justificat, chiar dacă nu este incidentă una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
S-a concluzionat că, în condiţiile art. 360 C. pen., nu se va reţine existenţa unei infracţiuni de acces nelegal dacă accesul în sine a fost autorizat de către utilizatorul legitim al sistemului informatic vizat (sau de către proprietarul ori deţinătorul legal), aşa cum este dovedit şi în cazul său, prin remitere.
Totodată, în opinia recurentului, consecinţa aplicării principiului "in dubio pro reo" consacrat de art. 4 C. proc. pen. este încetarea oricărei forme de urmărire faţă de persoana acuzată şi în definitiv scoaterea acesteia de sub acuzare.
Prin al doilea motiv de recurs în casaţie, s-a criticat soluţia de condamnare pentru infracţiunea prevăzută de art. 250 alin. (1) C. pen., arătând recurentul inculpat că nici cu privire la această faptă nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă, ceea ce echivalează cu lipsa prevederii faptei de legea penală, în sensul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Astfel, în ceea ce priveşte infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos s-a susţinut că art. 250 alin. (1) C. pen. prevede că efectuarea unei operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, valoare monetară sau monedă virtuală, prin utilizarea, fără consimţământul titularului, a unui instrument de plată fără numerar sau a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Ca şi modalitate de săvârşire s-a arătat că în speţă nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă, menţionând inculpatul că prin decizia recurată nu s-a motivat în sensul ca ar fi utilizat, fără consimţământul titularului, un instrument de plată (card bancar), instanţa de apel raportându-se strict la un transfer de fonduri fără consimţământ, în timp ce modul abstract de incriminare se referă la utilizarea fără consimţământ a unui instrument de plată.
Or, aşa cum s-a arătat, în cauză, nu se pune problema că acel card ar fi fost utilizat fără consimţământul părţii vătămate şi astfel, existenta consimţământului expres sau tacit al titularului instrumentului de plată electronică înlătură caracterul penal al faptei.
În subsidiar, s-a făcut referire la existenţa unei cauze justificative raportat la tipicitatea subiectivă a infracţiunii, arătând recurentul că fapta de care a fost învinuit nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, întrucât aşa cum a demonstrat, în calitatea de administrator de fapt pe care o avea, nu a făcut altceva decât să recupereze banii societăţii E. S.R.L. şi să îi depună înapoi în casieria acestei societăţi, conform probelor din dosar (declaraţia martorului F., raport expertiză extrajudiciară).
Pe de altă parte, s-a arătat că, nici sub aspect subiectiv, motivaţional, nu există intenţia inculpatului de a păgubi pe cineva şi de a îmbogăţi pe altcineva, cardul fiind folosit doar pentru a transfera acei bani şi pentru a-i readuce în casieria societăţii E. S.R.L., astfel că scopul urmărit de inculpat nu a fost acela de a produce un prejudiciu printr-o infracţiune de patrimoniu, ci dimpotrivă a acţionat în spiritul civic şi al obligaţiei pe care o avea vis-a-vis de societatea pe care o administra în fapt.
De asemenea, având în vedere cele menţionate, s-a susţinut că este nelegală şi soluţionarea laturii civile, în sensul de a obliga inculpatul să plătească părţii civile suma de 16.000 RON, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunilor de acces ilegal la un sistem informatic şi nici cea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, aşa cum rezultă din probele administrate în dosar, având în vedere că, inculpatul nu şi-a însuşit această sumă de bani, ci a depus-o în casieria societăţii mai sus amintite, astfel că instanţa trebuia să pronunţe o soluţie de achitare.
A conchis recurentul inculpat că, încredinţarea de către partea vătămată a cardului împreună cu codul PIN aferent pentru efectuarea de operaţiuni atât pentru el personal cât şi pentru nevoile societăţii, presupune în mod clar şi accesul efectiv la realizarea acestor operaţiuni. A considera altfel, ar lipsi de conţinut şi de orice logică însuşi efectul remiterii, ar însemna că remiterea nu poate fi urmată de chiar scopul pentru care s-a făcut remiterea.
În aceste condiţii, s-a susţinut că, activitatea inculpatului este justificată prin acţiunea de remitere din proprie voinţă a cardului respectiv de către partea vătămată, tocmai în realizarea scopului pentru care a fost emis, acela de a se realiza cu ajutorul lui operaţiuni financiare, respectiv depuneri şi retrageri de numerar, transfer de fonduri, etc.
În al treilea rând, prin motivele recursului în casaţie, inculpatul recurent consideră nelegală soluţia pronunţată de instanţa de control judiciar şi din perspectiva obligaţiei legale, conform art. 421 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., pe care aceasta o avea, de a readministra în cauză întreg probatoriul pe care s-a fundamentat soluţia de achitare pentru infracţiunea de furt.
În esenţă, s-a arătat că, deşi prin încheierea de şedinţă din data de 03.04.2023 s-a admis necesitatea readministrării probatoriului care a fundamentat soluţia de achitare, în realitate, nu s-a readministrat nicio probă pe care instanţa de fond a avut-o în vedere la achitarea inculpatului pentru infracţiunea de furt.
Consideră recurentul că readministrarea întregului probatoriu, ar fi putut conduce instanţa de control judiciar la a reţine o cu totul altă situaţie de fapt, în conformitate cu probele administrate în mod legal şi astfel să analizeze temeinic tipicitatea obiectivă şi subiectivă a celor două infracţiuni reţinute în sarcina sa şi astfel să pronunţe o decizie în conformitate cu legea şi normele de drept aplicabile.
Pe de o parte, s-a arătat că, infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare nu incriminează modul cum s-au retras ori s-au transferat banii, ci doar lipsa de drept şi de consimţământ în ceea ce priveşte posesia instrumentului de plată electronică, cu alte cuvinte posesia legală prin remiterea cardului şi a codului PIN, neputând fi incriminată.
Pe de altă parte, s-a menţionat că, argumentaţia logico-juridică a magistratului fondului, însuşită şi de instanţa de control judiciar, în sensul că transferul banilor era singura posibilitate pe care inculpatul o avea şi este echivalentă cu lipsa de consimţământ, vine în totală contradicţie cu norma de incriminare prevăzută de lege şi cu reţinerea situaţiei de fapt, prin care s-a admis că, posesia unuia dintre carduri permitea efectuarea oricărei operaţiuni financiare (retragere de numerar sau transfer de bani) pe oricare dintre conturile persoanei vătămate (pag. 3, alin. (5) şi pag. 10, alin. (4) din decizia penala nr. 962/A/2023 Curţii de Apel Piteşti).
În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale nr. 962/A/2023 a Curţii de Apel Piteşti, desfiinţarea sentinţei penale nr. 7/18.01.2023 a Tribunalului Vâlcea, respingerea acţiunii civile şi achitarea inculpatului pentru infracţiunile prevăzute de art. 250 şi art. 360 C. pen.
Totodată, în baza art. 441 alin. (1) C. proc. pen., s-a solicitat suspendarea executării hotărârii până la judecarea definitivă a recursului in casaţie.
Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată către părţi şi procuror, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar.
La data de 29.12.2023, au fost depuse la dosar concluziile scrise formulate de către S.C. E. S.R.L., asupra recursului în casaţie de faţă .
După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casaţie, la data de 19.01.2024, dosarul de recurs în casaţie a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., la data de 13.02.2024, dată până la care s-a depus la dosar raportul asupra recursului în casaţie de faţă.
De asemenea, la data de 12.02.2024, prin mail, s-au depus la dosar note de şedinţă formulate de partea civilă B., prin avocat ales G..
Prin încheierea din data de 13 februarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru considerentele arătate în încheierea respectivă, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 962/A din 23 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti şi s-a trimis cauza completului care judecă recursul în casaţie, în compunere de 3 judecători. Totodată, a fost respinsă cererea de suspendare a executării deciziei penale atacate formulate de inculpat.
Pentru a dispune astfel, în procedura de filtru, Înalta Curte, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a constatat că prezenta cerere îndeplineşte cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 434 alin. (1), art. 435, art. 436 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. şi art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen.
În cauză, s-a reţinut că, în ceea ce priveşte cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în cuprinsul motivelor de recurs au fost indicate cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. pen.
În concret, având în vedere conţinutul motivelor de recurs în casaţie, aşa cum au fost formulate în cauză de recurentul inculpat A., anterior redate, s-a constatat că, în ceea ce priveşte criticile formulate, acestea pot fi analizate prin prisma cazurilor de casare invocate însă numai în ceea ce priveşte criticile referitoare la neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă a infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului, cu excepţia criticilor referitoare la tipicitatea subiectivă a infracţiunilor imputate inculpatului şi a celor vizând stărea de fapt şi administrarea probatoriului în cauză.
În consecinţă, prin încheierea din data de 13 februarie 2024, în limitele anterior menţionate, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie de faţă.
Cu prilejul dezbaterilor asupra recursului în casaţie de la termenul din 26.03.2024, s-au luat concluziile apărării recurentului şi ale parchetului, acestea fiind redate în practicaua prezentei decizii.
Analizând recursul în casaţie formulat în cauză de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate ca fiind grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În speţă, inculpatul A. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. pen., criticând, în ceea ce priveşte faptele reţinute în sarcina sa, atât soluţia de condamnare pentru infracţiunea prev. de art. 250 alin. (1) C. pen., cât şi soluţia de încetare a procesului penal pentru infracţiunea prev. de art. 360 alin. (1) C. pen., în raport de care se solicită achitarea.
Se reţine că, prin decizia atacată, faţă de inculpatul A. s-a dispus, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., încetarea procesului penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii de acces ilegal la un sistem informatic, prev. de art. 360 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
De asemenea, în baza art. 250 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos, dispunându-se suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de supraveghere de 2 ani.
Se constată, sub un prim aspect, că prin recursul în casaţie formulat, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., s-a criticat soluţia de încetare a procesului penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii de acces ilegal la un sistem informatic, prev. de art. 360 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în esenţă, susţinându-se de către recurent că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, soluţia corectă fiind cea de achitare, întrucât accesul la sistemul bancar s-a realizat prin intermediul unui card bancar şi a unui cod PIN (Personal Identification Number), ambele fiindu-i furnizate de partea vătămată din proprie voinţă, prin remitere.
Astfel, în opinia recurentului, nu se poate reţine existenţa unei utilizări "fără drept", raportat la elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 360 C. pen., în condiţiile în care instrumentul bancar şi codul (Personal Identification Number) i-au fost remise de către partea vătămată, care a permis utilizarea acestui card de către inculpat. S-a mai arătat că, în urma administrării probatoriului, nu există nicio probă din care să rezulte că, vreodată, persoana vătămata i-ar fi solicitat de-a lungul timpului să îi restituie cardul sau să îi aducă la cunoştinţă în vreun fel că inculpatul nu ar mai avea voie să îl folosească.
Sub un al doilea aspect, decizia instanţei de apel, a fost criticată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., fiind astfel criticată soluţia de condamnare pentru infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prevăzută de art. 250 alin. (1) C. pen., recurentul inculpat susţinând că nici cu privire la această faptă nu sunt întrunite elementele de tipicitate, solicitând achitarea sa.
De asemenea, şi în ceea ce priveşte această faptă recurentul inculpat a susţinut că, în cauză, nu se pune problema că respectivul card ar fi fost utilizat fără consimţământul părţii vătămate, menţionând inculpatul că prin decizia recurată nu s-a motivat în sensul că ar fi utilizat, fără consimţământul titularului, un instrument de plată (card bancar), instanţa de apel raportându-se strict la un transfer de fonduri fără consimţământ, în timp ce modul abstract de incriminare se referă la utilizarea fără consimţământ a unui instrument de plată.
Or, a susţinut recurentul că, aşa cum s-a arătat în cauză, existenţa consimţământului expres sau tacit al titularului instrumentului de plată electronică înlătură caracterul penal al faptei, posesia legală prin remiterea cardului şi a codului PIN neputând fi incriminată.
În opinia inculpatului, încredinţarea de către partea vătămată a cardului împreună cu codul PIN aferent pentru efectuarea de operaţiuni atât pentru el personal cât şi pentru nevoile societăţii, presupune în mod clar şi accesul efectiv la realizarea acestor operaţiuni.
A conchis recurentul inculpat că în aceste condiţii, activitatea inculpatului este justificată prin acţiunea de remitere din proprie voinţă a cardului respectiv de către partea vătămată, tocmai în realizarea scopului pentru care a fost emis, acela de a se realiza cu ajutorul lui operaţiuni financiare, respectiv depuneri şi retrageri de numerar, transfer de fonduri, etc.
Examinând cauza prin prisma criticilor aşa cum au fost formulate de inculpatul A. prin recursul în casaţie de faţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpatului sunt neîntemeiate.
Se reţine că, în susţinerea criticii potrivit căreia faptele imputate inculpatului A. nu sunt prevăzute de legea penală şi astfel se impune achitarea lui, în esenţă, recurentul inculpatul a făcut referiri la greşita apreciere a instanţei de apel în sensul că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de acces ilegal la un sistem informatic, prevăzută de art. 360 C. pen. şi infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prevăzută de art. 250 alin. (1) C. pen., argumente expuse în cuprinsul cererii de recurs în casaţie referindu-se în concret la împrejurarea că în speţă instanţele de fond şi apel au reţinut în mod greşit că inculpatul a folosit cardul fără consimţământul intimatei parte vătămată, respectiv că l-a folosit "fără drept", în condiţiile în care în realitate conform celor arătate de recurent, acestea i-au fost remise de către partea vătămată şi astfel nu au fost utilizate fără consimţământul titularului.
Mai exact, în opinia recurentului, încredinţarea cardului împreună cu codul PIN aferent pentru efectuarea de operaţiuni presupune în mod clar şi accesul efectiv la realizarea oricăror operaţiuni permise de bancă, activitatea inculpatului fiind justificată prin acţiunea de remitere din proprie voinţă a cardului respectiv de către partea vătămată, tocmai în realizarea scopului pentru care a fost emis, acela de a se realiza cu ajutorul lui operaţiuni financiare, respectiv depuneri şi retrageri de numerar, transfer de fonduri, etc., sens în care toate aceste aspecte înlătură caracterul penal al faptei.
Astfel, raportat la aceste elemente de fapt, recurentul a susţinut că nu sunt întrunite elementele de tipicitate în ceea ce priveşte infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic, prev. de art. 360 alin. (1) C. pen., pentru care s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale şi nici elementele de tipicitate ale infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prevăzută de art. 250 alin. (1) Cod, pentru care s-a dispus condamnarea, sens în care solicită achitarea sa pentru ambele fapte.
Înalta Curte constată că, aşa cum au fost formulate criticile recurentului inculpat A. acestea vizează în realitate netemeinicia deciziei din apel, inculpatul fiind nemulţumit de faptul că s-a reţinut în sarcina sa săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 360 alin. (1) C. pen. şi art. 250 alin. (1) C. pen., prin motivele de recurs conturându-se din punctul de vedere al apărării o situaţie de fapt diferită decât cea reţinută de instanţa de apel.
Înalta Curte reţine că, starea de fapt stabilită în cauză cu titlu definitiv prin decizia instanţei de apel şi care nu mai poate fi schimbată în actuala procedură, constă, în esenţă, în aceea că, în perioada iunie 2016- august 2017, între persoana vătămată B. şi inculpatul A. a existat o relaţie de concubinaj, locuind într-un imobil aparţinând acestuia din urmă, situat în comuna Bujoreni, sat Olteni, judeţul Vâlcea. De asemenea, într-un alt imobil, respectiv o anexă a locuinţei, este înregistrat sediul social al S.C. E. S.R.L., ce are ca obiect de activitate intermedieri în comerţul cu produse diverse, în principal cafea şi aparate de cafea, societatea fiind administrată, în fapt, de către inculpat.
La data de 28.08.2017, folosind cardul nr. x, aferent contului nr. x, persoana vătămată a efectuat, prin intermediul bancomatului, două depuneri de numerar, în cuantum de câte 10.000 RON, astfel că, potrivit extrasului eliberat de D., în acest cont bancar, la data menţionată, se afla suma de 20.023 RON.
Au reţinut instanţele din probatoriul administrat în cauză că, în primăvara anului 2017, la solicitarea inculpatului A., motivat de necesitatea asigurării unor resurse financiare destinate derulării activităţilor comerciale, persoana vătămată a remis acestuia, cu titlu de împrumut, sumele de 4.000 euro şi 1.000 RON, primiţi de la părinţii săi, pe care inculpatul urma să le restituie în toamna aceluiaşi an. Suma de 4000 euro, ce făcuse obiectul împrumutului, reprezenta partea ce revenise persoanei vătămate din banii obţinuţi de tatăl acesteia, H., împreună cu alţi moştenitori, ca urmare a vânzării, pentru preţul de 55.000 euro, a unor construcţii şi a terenului aferent, situate în municipiul Alexandria, judeţul Teleorman.
La sfârşitul lunii august 2017, întrucât tatăl său avea probleme de sănătate (ulterior a survenit decesul acestuia), persoana vătămată B. i-a adus la cunoştinţă inculpatului că are nevoie de banii primiţi cu titlu de împrumut, condiţii în care a convenit cu acesta că suma datorată persoanei vătămate, ţinând seama de cursul valutar, este de 20.000 RON. Ca urmare, persoana vătămată a luat, din locuinţa folosită în comun, această sumă de bani, pe care, în data de 28.08.2017, a depus-o, în două tranşe egale, în contul nr. x, deschis la D., utilizând cardul bancar, sumă destinată a fi transferată într-un cont deţinut de tatăl său.
S-a reţinut că, aceste demersuri ale persoanei vătămate, vizând restituirea împrumutului, au atras nemulţumirea inculpatului, care, în seara zilei de 31.08.2017, revenind la domiciliul din comuna Bujoreni, sat Olteni, judeţul Vâlcea, i-a comunicat acesteia că nu mai doreşte să continue relaţia de concubinaj, făcându-i, totodată, cunoscut că, la rândul său, îi datorează suma de 5.600 RON, reprezentând cuantumul taxelor şi impozitelor achitate pentru perioada în care ar fi fost salariată a S.C. E. S.R.L., al cărei administrator, în fapt, aşa cum s-a arătat, este inculpatul.
În acest context, cu toate că nu a recunoscut o asemenea datorie, motivat de faptul că nu semnase un contract individual de muncă, având în vedere, însă, solicitarea inculpatului de remitere a sumei menţionate, în posesia căreia nu se afla, persoana vătămată s-a deplasat împreună cu acesta la Agenţia Râmnicu Vâlcea Nord a D.. Cu această ocazie, persoana vătămată a retras de la ATM-ul băncii, din acelaşi cont, suma maximă permisă prin folosirea cardului, respectiv 4.000 RON, şi, pe fondul unor discuţii contradictorii între părţi, aceasta a refuzat, în cele din urmă, să-i înmâneze inculpatului suma de bani retrasă, condiţii în care cei doi s-au despărţit, inculpatul interzicând persoanei vătămate să revină la locuinţa aflată în proprietatea acestuia.
În seara aceleiaşi zile, după despărţirea de persoana vătămată, inculpatul A. s-a deplasat, succesiv, la multimatul D., Sucursala Rm. Vâlcea, unde, folosind un alt card bancar emis pe numele persoanei vătămate, cu nr. x, aflat în posesia sa, a efectuat, din contul nr. x, unde mai exista un disponibil de 16.023 RON, două transferuri de fonduri, în cuantum de 10.000 RON, la ora 20:34, respectiv de 6.000 RON, la ora 21:30, în contul nr. x, deschis la I. pe numele mamei acestuia, J..
În aceste condiţii, la data de 01.09.2017, urmare a solicitării persoanei vătămate, D. a procedat la blocarea cardului bancar folosit de inculpat la transferarea din contul acesteia a sumelor de bani menţionate.
Prin urmare, prin hotărârea definitivă pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, recurată în cauză, faţă de situaţia de fapt astfel reţinută în cauză, s-a stabilit că, în drept, faptele inculpatului A., constând în aceea că, în data de 31.08.2017, în lipsa consimţământului persoanei vătămate B., prin utilizarea, fără drept, a unui card bancar emis pe numele acesteia, a efectuat, prin intermediul unui multimat aparţinând D. din mun. Rm. Vâlcea, operaţiuni de transfer a sumelor de 10.000 RON şi de 6.000 RON, din contul persoanei vătămate în contul deschis la I. pe numele mamei acestuia, J., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos şi accesul ilegal la un sistem informatic, prev. de art. 250 alin. (1) C. pen. şi art. 360 alin. (1) C. pen., ambele cu aplic. art. 38 alin. (2) C. pen. şi art. 5 C. pen.
Înalta Curte, analizând criticile recurentului cu privire la inexistenţa condiţiilor de tipicitate ale infracţiunilor imputate, subliniază că tiparul normei de incriminare a faptei, astfel cum este configurată în cuprinsul art. 360 alin. (1) din C. pen., presupune accesul, fără drept, la un sistem informatic, care se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Ca atare, art. 360 din C. pen. reglementează infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic, într-o variantă de bază, ce interzice accesul, fără drept, la un sistem informatic [alin. (1)].
Fiind o infracţiune de pericol, obiectul juridic special al acesteia este constituit din relaţiile sociale ale căror naştere şi dezvoltare sunt condiţionate de siguranţa/securitatea sistemelor şi datelor informatice constând în asigurarea confidenţialităţii, integrităţii şi accesibilităţii acestora, fără ca textul de incriminare să protejeze patrimoniul persoanei sau alte valori sociale ce ar putea fi lezate printr-o acţiune distinctă înlesnită ca urmare a consumării accesului, caz în care fapta incriminată de dispoziţiile art. 360 din C. pen. va avea natura unei infracţiuni mijloc ce urmează a fi reţinută în concurs cu o altă infracţiune.
Prin Decizia nr. 183 din 29 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 13 iunie 2018, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 360 alin. (3) din C. pen., s-a reţinut în considerente că, potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, "prin persoană care acţionează fără drept se înţelege persoana care nu este autorizată, în temeiul legii sau al unui contract, persoana care depăşeşte limitele autorizării sau persoana care nu are permisiunea, din partea persoanei fizice sau juridice competente, potrivit legii, să o acorde, de a folosi, administra sau controla un sistem informatic ori de a desfăşura cercetări ştiinţifice sau de a efectua orice altă operaţiune într-un sistem informatic. (...) Chiar dacă C. pen. nu a preluat toate definiţiile din Legea nr. 161/2003, aceasta rămâne în continuare un reper pentru înţelegerea elementelor de conţinut ale infracţiunii criticate, iar practica şi jurisprudenţa anterioară îşi păstrează actualitatea, întrucât noua reglementare nu aduce modificări conţinutului infracţiunii" (paragrafele 27 şi 28).
De asemenea, prin Decizia nr. 353 din data de 22 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 26 iulie 2018, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (1) şi art. 360 din C. pen., Curtea Constituţională a statuat că incriminarea reglementată de art. 250 alin. (1) din C. pen. protejează relaţiile sociale patrimoniale a căror bună desfăşurare depinde de utilizarea legitimă a instrumentelor de plată electronice, definite în art. 180 din C. pen.. Incriminarea reglementată de art. 360 din C. pen. protejează relaţiile sociale a căror bună desfăşurare depinde de respectarea securităţii şi integrităţii sistemelor informatice, precum şi a securităţii, integrităţii şi confidenţialităţii datelor informatice, definite în art. 181 din C. pen., iar elementul material al infracţiunii îl constituie, în principiu, acea operaţiune de acces, fără drept, prin care se realizează o interacţiune funcţională cu sistemul informatic.
Totodată, se reţine că anterior în această materie, chestiunea accesului la un sistem informatic a făcut obiectul recursului în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a solicitat interpretarea unitară a noţiunii de acces, fără drept, la un sistem informatic, în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 42 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 161/2003, ce incriminau anterior C. pen. actual infracţiunea de acces, fără drept, la un sistem informatic.
Astfel, recursul în interesul legii sub aspectul interpretării unitare a noţiunii de acces fără drept la un sistem informatic a fost soluţionat prin Decizia nr. 15 din 14 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 760 din 6 decembrie 2013, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că "Folosirea la bancomat a unui card bancar autentic, fără acordul titularului său, în scopul efectuării unor retrageri de numerar, constituie infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prin utilizarea unui instrument de plată electronică, inclusiv a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, în concurs ideal cu infracţiunea de acces, fără drept, la un sistem informatic comisă în scopul obţinerii de date informatice prin încălcarea măsurilor de securitate, prevăzută de art. 42 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 161/2003".
Decizia nr. 15 din 14 octombrie 2013 îşi produce efectele în continuare, deoarece incriminarea faptei de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prin utilizarea unui instrument de plată electronică, inclusiv a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic şi a faptei de acces, fără drept, la un sistem informatic, prevăzută de art. 42 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 161/2003 au fost reglementate de C. pen. actual în art. 250 - Efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos şi, respectiv, în art. 360 - Accesul ilegal la un sistem informatic.
Aşadar, jurisprudenţa relevantă în materie a conchis cu referire la incriminarea reglementată de art. 360 din C. pen. că elementul material al acestei infracţiuni îl constituie, în principiu, acea operaţiune de acces, fără drept, prin care se realizează o interacţiune funcţională cu sistemul informatic" (paragraful 31, Decizia CCR nr. 353 din 22 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 26 iulie 2018).
Conţinutul sintagmei "fără drept", vizează situaţia când o persoană acţionează într-o atare modalitate (fără drept) atunci când se află în una dintre următoarele situaţii: a) nu este autorizată, în temeiul legii sau al unui contract; b) depăşeşte limitele autorizării; c) nu are permisiunea, din partea persoanei fizice sau juridice competente, potrivit legii, să o acorde, de a folosi, administra sau controla un sistem informatic ori de a desfăşura cercetări ştiinţifice sau de a efectua orice altă operaţiune într-un sistem informatic.
Relevantă în acest sens este şi Decizia nr. 2/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a respins solicitarea vizând întrebarea "dacă retragerea de numerar cu carduri falsificate, folosind datele cardurilor copiate, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prevăzută de art. 250 alin. (1) şi (2) din C. pen. în concurs ideal cu infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic prevăzută de art. 360 din C. pen. sau doar infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prevăzută de art. 250 alin. (1) şi (2) din C. pen..", cu motivarea că dezlegarea ce se solicită a se da problemelor de drept se regăseşte într-o decizie anterioară dată în interesul legii - Decizia nr. 15 din 14 octombrie 2013 pronunţată de completul competent să judece recursul în interesul legii - ale cărei considerente se aplică, mutatis mutandis.
Aşadar, Curtea a reiterat faptul că art. 360 din C. pen. în vigoare a preluat dispoziţiile art. 42 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, iar art. 250 alin. (1) şi (2) din actualul C. pen. a preluat textul art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, în prezent abrogat, completat cu cel al art. 1 pct. 11 din acelaşi act normativ, la care făcea trimitere art. 27.
Totodată, art. 181 alin. (1) din C. pen. este similar cu art. 35 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 şi cu toate că în C. pen. nu s-au preluat toate definiţiile din Legea nr. 161/2003 referitoare la înţelesul termenilor de sistem informatic, prelucrare automată a datelor, program informatic, date informatice, furnizor de servicii, date referitoare la traficul informaţional, date referitoare la utilizatori, măsuri de securitate, definiţia din art. 181 din C. pen. este identică cu cea din Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, adoptată la Budapesta la 23 noiembrie 2001 şi ratificată prin Legea nr. 64/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 20 aprilie 2004.
În concluzie, se reţine faptul că prin Decizia nr. 13/2015 s-a statuat că folosirea la ATM sau POS a cardului falsificat ori chiar a celui autentic, însă fără acordul titularului său, în scopul efectuării unor transferuri de fonduri, respectiv retrageri de numerar, precum şi încărcarea/descărcarea unui instrument de monedă electronică constituie infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prin utilizarea unui instrument de plată electronică, inclusiv a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia. Specificul instrumentelor de plată electronică este acela că sunt create şi pot fi folosite preponderent, dar nu exclusiv, în cadrul unui sistem informatic pentru efectuarea unor operaţiuni financiar-bancare determinate: transferuri de fonduri (prin ATM, POS sau internet), retrageri de numerar (prin ATM), depuneri de numerar (prin ATM), încărcarea/descărcarea unui instrument de monedă electronică (prin ATM, POS sau internet).
În acest sens, orice folosire a unui ATM sau POS reprezintă o accesare a unui sistem informatic, fie pentru a obţine date informatice din sistem, fie pentru a transmite date informatice în sistem, fie pentru a transfera date de pe un mijloc de stocare a datelor informatice. ATM-ul are caracteristicile unui sistem informatic, iar prin utilizarea unui card falsificat sau a unui card valid, dar fără acordul titularului, autorul infracţiunii va obţine accesul la datele de cont, sistemul percepându-l ca fiind persoana autorizată.
În aceste coordonate, revenind la faptele deduse judecăţii, imputate în speţă inculpatului A., în raport de cele menţionate şi având în vedere starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv de instanţele de fond şi apel, anterior redată, Înalta Curte, contrar susţinerilor formulate de inculpat prin recursul în casaţie de faţă, constată că faptele recurentului inculpat A., constând în aceea că, în data de 31.08.2017, în lipsa consimţământului persoanei vătămate B., prin utilizarea, fără drept, a unui card bancar emis pe numele acesteia, a efectuat, prin intermediul unui multimat aparţinând D. din mun. Rm. Vâlcea, operaţiuni de transfer a sumelor de 10.000 RON şi de 6.000 RON, din contul persoanei vătămate în contul deschis pe numele mamei acestuia, J., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos şi accesul ilegal la un sistem informatic, prev. de art. 250 alin. (1) C. pen. şi art. 360 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 38 alin. (2) C. pen. şi art. 5 C. pen.
Baza factuală stabilită de prima instanţă şi însuşită de instanţa de apel, relevă o concordanţă deplină între aceasta şi condiţiile de tipicitate obiectivă cu privire la acţiunile comise de inculpatul recurent A., urmarea produsă şi legătura de cauzalitate, pentru ambele infracţiuni reţinute în sarcina sa, aşa încât nu se poate susţine lipsa acestora, recurentul folosind fără drept cardul intimatei şi codul de securitate al acestui card, fără acordul persoanei vătămate şi a accesat fără drept sistemul informatic, transferând suma reţinută în cauză. Folosirea la ATM a cardului, implică serverele băncilor, ceea ce presupune un sistem informatic, în sensul prevăzut de art. 360 din C. pen.
Instanţele de fond şi apel au examinat deopotrivă susţinerile inculpatului relativ la existenţa consimţământului persoanei vătămate cu privire la transferul sumei de 16.000 RON, în seara zilei de 31.08.2017, apreciind instanţele că aceste susţineri vin în contradicţie cu elementele probatorii ale cauzei şi cu situaţia de fapt reţinută, prin hotărârea pronunţată concluzionându-se că în speţă rezultă fără nici un dubiu, că operaţiunile efectuate de inculpat au fost realizate fără permisiunea titularului de cont, cerinţă esenţială, cu valoare de element constitutiv, sesizate de altfel ca fiind frauduloase de către persoana vătămată, care la data de 01.09.2017, a solicitat D. blocarea cardului bancar folosit de inculpat la transferarea din contul acesteia a sumelor de bani menţionate.
Au statuat instanţele că în realitate hotărârea inculpatului de a proceda la transferul fondurilor a fost luată ulterior refuzului persoanei vătămate de a-i remite suma de 4.000 RON, retrasă de aceasta de la bancomat. Ca atare, în concret, s-a reţinut că în seara de 31.08.2017, inculpatul a folosit cardul aparţinând persoanei vătămate, fără drept, efectuând operaţiuni financiare în mod fraudulos prin intermediul unui multimat amplasat la sediul D. din mun. Rm. Vâlcea, operaţiuni constând în transferarea din contul persoanei vătămate a sumei de 16.000 RON, în contul mamei inculpatului (suma fiind transferată prin două plăţi, respectiv prin plata sumei de 10.000 RON la ora 20:34 şi prin plata sumei de 6000 RON la ora 21:30), tranzacţii efectuate fără ca persoana vătămată să cunoască acest lucru.
În raport de cele reţinute, în baza situaţiei definitiv stabilite de instanţe şi contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că faptele imputate inculpatului A. se circumscriu normelor de incriminare prevăzute de art. 250 alin. (1) C. pen. şi art. 360 alin. (1) C. pen., existând o corespondenţă deplină cu toate cerinţele de tipicitate obiectivă a infracţiunilor reţinute în sarcina acestuia, pentru care s-a dispus încetarea procesului penal şi respectiv, condamnarea acestuia, instanţa supremă apreciind aşadar susţinerile inculpatului A. în sensul că faptele nu sunt prevăzute de legea penală ca fiind nefondate.
De altfel, criticile aduse deciziei recurate vizează de fapt circumstanţele comiterii faptei, mai exact inculpatul recurent solicitând să se aibă în vedere o situaţia de fapt diferită de cea avută în vedere de instanţele de fond şi apel, recurentul susţinând că nu s-a probat faptul că a utilizat un instrument de plată fără consimţământul titularului, în condiţiile în care în realitate acesta a acţionat în virtutea dreptului dat de partea vătămată prin remiterea cardului şi codului acestuia. Deşi recurentul a susţinut că faptele sale nu se suprapun tiparului de incriminare prevăzut de legiuitor, în concret, ceea ce se contestă este aprecierea instanţelor în sensul că inculpatul se face vinovat de săvârşirea celor două infracţiuni menţionate şi pentru care nu s-a dispus achitarea aşa cum a solicitat în cauză.
Or, toate argumentele apărării formulate în susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., vizează în realitate starea de fapt reţinută în cauză, pe care recurentul o contestă, criticându-se astfel, pe calea prezentei căi extraordinare de atac, cele statuate de instanţele de fond şi apel relativ la circumstanţele comiterii faptelor şi aprecierile instanţelor asupra stării de fapt şi probatoriului administrat, aspecte care însă exced analizei în procedura recursului în casaţie.
Înalta Cure reaminteşte că starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu pot fi cenzurate de instanţa supremă în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare.
Limitarea normativă a obiectului judecăţii în recursul în casaţie la situaţii de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel, şi, implicit, cenzurarea stării de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel ori concordanţa acesteia cu probele administrate.
Analiza conţinutului mijloacelor de probă pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia, a fiabilităţii acestora ori interpretarea probatoriului administrat în cauză, pe de o parte, şi starea de fapt reţinută de instanţă, pe de altă parte, excedează limitelor cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
În concluzie, în limitele criticilor admisibile în cadrul recursului în casaţie, în raport de susţinerile recurentului şi scopul recursului în casaţie, faţă de cele anterior reţinute în cauză, Înalta Curte constată că faptele reţinute în sarcina inculpatului A. prin hotărârea recurată realizează o corespondenţă deplină cu elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunilor prevăzute de art. 250 alin. (1) C. pen. şi art. 360 alin. (1) C. pen.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 962/A din data de 23 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti
În baza dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 962/A din data de 23 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2020.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 170 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 martie 2024.