Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 06 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în temeiul art. 29 alin(5) din Legea nr. 47/1992 republicată privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 375 alin. (3) şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (3) şi art. 23 alin. (11) din Constituţie, a prevederilor art. 161 C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 23 alin. (2) şi art. 27 alin. (3) din Constituţie, a prevederilor art. 293 alin. (3) C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 23 alin. (2) şi art. 27 alin. (3) din Constituţie, a prevederilor art. 160 alin. (4) C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 16, art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (2) şi 12 şi art. 24 din Constituţie şi a prevederilor art. 390 şi 391 C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (3), art. 24 şi art. 124 din Constituţie.
Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel a reţinut că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 stipulează următoarele:
"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. (4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. (5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."
A apreciat că din analiza prevederilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea următoarelor condiţii:
- excepţia a fost ridicată în faţa instanţei judecătoreşti;
- excepţia priveşte neconstituţionalitatea unei dispoziţii dintr-o lege în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei;
- excepţia a fost ridicată la cererea uneia dintre părţi;
- excepţia vizează prevederi legale ce nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 instituie obligaţia instanţei de a verifica legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocate în faţa sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, subiectul sesizării sau temeiul constituţional al acesteia. Instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate nu are competenţa examinării acesteia, ci se limitează exclusiv la analiza pertinenţei excepţiei, în sensul constatării unei legături cu soluţionarea cauzei, precum şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale.
În cauză, excepţia a fost ridicată în faţa instanţei judecătoreşti, la cererea uneia dintre părţi, iar textele legale asupra cărora s-a formulat excepţia de neconstituţionalitate sunt în vigoare şi nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale.
În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate privind faptul că dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate a fost invocată trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, aceasta vizează incidenţa prevederii legale asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauza dedusă judecăţii, adică asupra obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti şi a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată.
Întrucât excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o chestiune prejudicială, un incident apărut în cursul judecăţii, invocarea excepţiei de neconstituţionalitate impune justificarea unui interes de către autorul excepţiei, iar stabilirea acestui interes se face de către instanţă, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit şi efectul pe care decizia Curţii Constituţionale l-ar putea produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză. Altfel spus, cerinţa relevanţei reprezintă expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu, iar irelevanţa reprezintă situaţia în care excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată. Noţiunea de relevanţă este subsumată ideii de interes al părţii de a invoca excepţia de neconstituţionalitate, iar un element în aprecierea relevanţei îl reprezintă caracterul material sau procesual al normei contestate.
Plecând de la aceste premise, Curtea a apreciat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 308 C. proc. pen., 375 alin. (3) C. proc. pen., 396 C. proc. pen., art. 293 alin. (3) C. proc. civ..pen., art. 160 alin. (4) C. proc. civ..pen. şi art. 390 şi 391 C. proc. civ..pen., în lumina interesului exprimat de recurentul A., este inadmisibilă.
Astfel, Curtea a constatat că contestatorul critică aceste dispoziţii în interpretarea ce poată fi dată de instanţă, în opinia contestatorului.
Or, pentru a fi admisibilă sesizarea este necesar să fie criticat un text legal în vigoare, eventual în interpretarea dată printr-o decizie în recurs în interesul legii sau printr-o hotărâre prealabilă, iar nu o interpretare probabilă dată de instanţele de judecătoreşti unui text legal.
În motivarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, A. a arătat, în esenţă, următoarele:
- în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 375 alin. (3) şi ale art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. - a susţinut că în mod eronat instanţa de fond a respins cererea de judecare în procedură simplificată, raportat la declaraţia sa, în condiţiile în care declaraţia notarială prin care ar fi putut uza de procedura simplificată nu permitea audierea inculpatului;
- în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 161 din C. proc. pen. - a susţinut că instanţa de control constituţional ar trebui să stabilească dacă dispoziţiile legale criticate au caracter imperativ sau de recomandare deoarece organul de cercetare penală a deturnat scopul reglementărilor prin modalitatea în care dispoziţiile au fost aplicate;
- în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 293 alin. (3) din C. proc. pen. - a criticat faptul că procesul-verbal de constare a infracţiunii flagrante a fost tehnoredactat şi nu întocmit la faţa locului, aspect care, în opinia petentului, a deturnat scopul reglementărilor de la dezideratul urmărit;
- în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 160 alin. (4) din C. proc. pen. - a apreciat că instanţa de control judiciar trebuie să stabilească dacă aceste dispoziţii au caracter imperativ sau de recomandare;
- în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 390 şi 391 din C. proc. pen. - a arătat că nu i-a fost respectat dreptul la apărare prin aceea că nu a fost respectat termenul stabilit pentru amânare a pronunţării soluţiei şi se impune, şi în acest caz, ca instanţa de control constituţional să stabilească dacă aceste dispoziţii au caracter imperativ sau de recomandare.
Observând argumentele aduse de petent în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Curtea a apreciat că, în esenţă, se solicită ca instanţa de control constituţional să răspundă apărărilor de fond formulate de petent, prin interpretarea normelor aplicabile în cauză (de ex. prin stabilirea caracterului imperativ sau de recomandare) ori prin analizarea în concret a modalităţii în care aceste dispoziţii legale ar fi fost respectate în cauză, cu stabilirea, de asemenea, a sancţiunii ce ar putea interveni în cazul nerespectării lor.
Curtea a reţinut, aşadar, că petentul nu a formulat veritabile critici de neconstituţionalitate, ci este, în realitate, nemulţumit de modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte. În acest context, autorul excepţiei de neconstituţionalitate analizează textele de lege criticate prin prisma unor interpretări proprii, subiective.
Astfel, Curtea a reţinut că aspectele criticate reprezintă chestiuni de interpretare şi aplicare a legii de către instanţele judecătoreşti şi nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, asigură controlul de constituţionalitate a legilor, a ordonanţelor Guvernului, a tratatelor internaţionale şi a regulamentelor Parlamentului, prin raportare la dispoziţiile şi principiile Constituţiei. Prin urmare, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte aplicarea şi interpretarea legii, acestea fiind de resortul exclusiv al instanţei de judecată care judecă fondul cauzei, precum şi al instanţelor de control judiciar, astfel cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie. De altfel, printr-o jurisprudenţă constantă, Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti de a soluţiona probleme care ţin de interpretarea şi/sau aplicarea legii. Cu privire la conţinutul şi întinderea celor două noţiuni cuprinzătoare, interpretarea, respectiv aplicarea legii, Curtea Constituţională a reţinut că acestea acoperă identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, iar instanţa de judecată este cea care poate dispune de instrumentele necesare pentru a decide cu privire la aceste aspecte (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009).
Ca atare, în opinia Curţii, raportat la cauza concretă dedusă judecăţii, modul în care organele judiciare înţeleg să interpreteze şi să aplice textele de lege criticate excedează controlului exercitat de Curtea Constituţională.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, recurentul A. a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea încheierii atacate şi pe cale de consecinţă, admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 375 alin. (3) şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (3) şi art. 23 alin. (11) din Constituţie, a prevederilor art. 161 C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 23 alin. (2) şi art. 27 alin. (3) din Constituţie, a prevederilor art. 293 alin. (3) C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 23 alin. (2) şi art. 27 alin. (3) din Constituţie, a prevederilor art. 160 alin. (4) C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 16, art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (2) şi 12 şi art. 24 din Constituţie şi a prevederilor art. 390 şi 391 C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (3), art. 24 şi art. 124 din Constituţie.
A apreciat că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege, referitoare la sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 375 alin. (3), prin raportare la art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.
În acest sens, a indicat Decizia nr. 490/2022, prin care Curtea Constituţională a apreciat, ca neconstituţionale, dispoziţiile legale referitoare la declaraţia dată în faza acordului de recunoaştere, nefiind respectate toate garanţiile procesuale, şi a statuat că "declaraţia dată de inculpat în faza acordului de recunoaştere nu poate fi folosită în procedura de drept comun împotriva acestuia, pe motiv că nu oferă garanţii procesuale." De asemenea, prin Decizia nr. 753/13.12.2016, instanţa de contencios constituţional a reţinut, în cuprinsul paragrafului 15, că declaraţia dată de inculpat are caracter pur formal şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi folosită de judecătorul de cameră preliminară pentru a-i imputa neaplicarea prevederilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., în sensul reducerii limitelor de pedeapsă.
Mai mult, legiuitorul a prevăzut şi posibilitatea ca inculpatul să recunoască faptele săvârşite şi să solicite judecarea cauzei în procedură simplificată şi prin înscris autentic, motiv pentru care a apreciat că nu era necesar să se prezinte în faţa instanţei.
În virtutea art. 124 alin. (1) din Constituţie, instanţa de contencios constituţional a statuat că poate fi respinsă o cerere de judecare în procedură simplificată numai în situaţia în care instanţa are dubii cu privire la vinovăţia inculpatului, având obligaţia să pronunţe o hotărâre în limitele legii. Prin raportare la acest aspect, a subliniat că a fost deturnat scopul prevederilor referitoare la recunoaşterea învinuirii, apreciind că i s-a încălcat atât dreptul la tăcere, fiind confundată noţiunea de ascultare cu cea de audiere a inculpatului, cât şi dublul grad de jurisdicţie, completul folosind, împotriva sa, declaraţia dată anterior, în cursul urmăririi penale.
Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 161 din C. proc. pen., a învederat că nu a fost întocmit un proces-verbal ulterior efectuării percheziţiei domiciliare efectuate în cauză, astfel cum reiese de la dosarul de urmărire penală. Or, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statuat că procesul-verbal trebuie să se întocmească la finalul percheziţiei, invocând, în acest sens, considerentele deciziei Varga contra României.
În acest sens, Curtea Constituţională, în cuprinsul paragrafului 30 din Decizia nr. 336/2015, a constatat faptul că, în ceea ce priveşte deturnarea dispoziţiilor legale, doar instanţa de control constituţional este în măsură să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea sau în ce măsură îşi mai păstrează constituţionalitatea un text de lege. De asemenea, recurentul a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată atât în scop de prevenţie, cât şi de reparaţie, având în vedere faptul că nu are cunoştinţă despre existenţa unei căi de atac pe care să o declare în vederea excluderii proceselor-verbale adoptate prin cele două proceduri diferite.
Dispoziţiile art. 390 şi 391 din C. proc. pen. prevăd că instanţa amână pronunţarea şi se pronunţă la termenul care este dispus de către preşedintele completului de judecată. Făcând referire la acest aspect, recurentul a precizat că dezbaterile în procedura contestaţiei camerei preliminare au avut loc la data de 05.11.2020, moment în care a solicitat completului de judecată amânarea pronunţării în cauză. Deşi instanţa a acordat termen în vederea pronunţării peste două săptămâni, ulterior, în aceeaşi zi, pe site-ul curţii a apărut soluţia acordată, completul apreciind că "nu este în interesul inculpatului amânarea pronunţării", astfel cum rezultă de la fila x. Or, o asemenea interpretare încalcă un drept procesual întrucât, deşi a încuviinţat cererea de amânare a pronunţării, Curtea de Apel Bucureşti i-a încălcat atât dreptul la apărare, acesta neavând posibilitatea de a depune concluzii scrise, cât şi dreptul la un proces echitabil.
În ceea ce priveşte art. 293 alin. (3) din C. proc. pen., recurentul a învederat că au fost formulate aceleaşi concluzii şi cu privire la procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, susţinând faptul că, prin ordonanţa aflată la dosarul de apel, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a precizat că acesta nu a fost întocmit la faţa locului, fiind tehnoredactat anterior. Astfel, s-a adoptat o procedură de recomandare din partea legiuitorului şi a instanţelor naţionale şi europene, prin care s-a statuat că procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante este un act întocmit de către persoana care sesizează fapta penală, şi nu de către organul de urmărire penală.
Examinând cauza, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente:
Prealabil, referitor la excepţia tardivităţii căii de atac, invocată din oficiu de instanţă, Înalta Curte constată că potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale "dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."
În cauză, dezbaterile în faţa instanţei de fond au avut loc la data 26.01.2024, încheierea atacată a fost pronunţată la data de 06 februarie 2024, iar recurentul A. a formulat recurs la data de 14 martie 2024, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosar.
Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că deşi în minuta încheierii din data de 06 februarie 2024, se menţionează că soluţia dispusă de instanţă a fost pusă la dispoziţia recurentului prin mijlocirea grefei, din actele dosarului, dosar CA, rezultă că minuta a fost comunicată la data de 12.03.2024, ca urmare a solicitării exprese a recurentului.
Mai mult, astfel cum rezultă din nota telefonică din data de 22.04.2024 aflată la dosar ICCJ, potrivit menţiunilor din registrul existent la nivelul Departamentului Executări Penale al Curţii de Apel Bucureşti, încheierea din data de 06 februarie 2024 a fost comunicată recurentului la data de 21.03.2024, iar în ceea ce priveşte comunicarea minutei încheierii, aceasta a fost efectuată de către grefierul de şedinţă, dovezile de comunicare fiind ataşate dosarului.
În raport de aceste consideraţii, precum şi de împrejurarea că recurentul se afla încarcerat la momentul pronunţării încheierii atacate, în vederea respectării dreptului la o cale de atac efectivă în faţa unei instanţe judecătoreşti, Înalta Curte va aprecia recursul ca fiind formulat în termen legal.
Cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte aminteşte că excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.
În acest caz, sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, şi anume:
- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale;
- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În analiza condiţiilor enumerate anterior, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de recurentul condamnat A., în faţa Curţii de Apel Bucureşti şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 375 alin. (3) C. proc. pen., art. 396 C. proc. pen., art. 293 alin. (3) C. proc. civ..pen., art. 160 alin. (4) C. proc. civ..pen. şi art. 390 şi 391 C. proc. civ..pen., fără ca textul criticat să fi fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii.
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".
Pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale.
În concret, recurentul A. a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor:
- art. 375 şi art. 396 C. proc. pen., motivat de împrejurarea că în raport de conţinutul declaraţiei sale, instanţa de fond a respins solicitarea sa de judecare a cauzei în procedură simplificată;
- art. 161 C. proc. pen., pentru ca instanţa de control constituţional să stabilească dacă procesul-verbal de percheziţie domiciliară are caracter de recomandare sau imperativ, având în vedere că în cauză în care s-a dispus condamnarea sa, nu a fost tehnoredactat la faţa locului;
- art. 160 C. proc. pen., pentru ca să se stabilească caracterul de recomandare sau imperativ al acestor dispoziţii, motivat de faptul că probele ridicate cu ocazia percheziţiei nu au fost "dublate", astfel încât recurentul condamnat să poată solicita ulterior o contraexpertiză;
- art. 390 şi art. 390 C. proc. pen., pentru ca instanţa de control constituţional să stabilească dacă se poate reveni asupra termenului de amânare dispus de instanţă, cu ocazia dezbaterilor, fără înştiinţarea prealabilă a inculpatului;
- art. 293 alin. (3) C. proc. pen., sesizarea Curţii Constituţionale impunându-se din această perspectivă, faţă de împrejurarea că procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante întocmit în cauză a fost tehnoredactat ulterior şi nu la faţa locului.
În acest context, Înalta Curte reţine că aspectele invocate în susţinerea excepţiei vizează în realitate o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, o reapreciere a probelor administrate şi a poziţiei sale procesuale, şi nu o problemă de neconstituţionalitate, criticile aduse de inculpat dispoziţiilor legale a cărei neconstituţionalitate o invocă nu se circumscriu unei pretinse lipse de claritate şi previzibilitate a acesteia în raport cu conţinutul lor propriu-zis in abstracto.
Prin actualul demers, autorul excepţiei tinde la schimbarea situaţiei sale juridice, pe de o parte, prin acordarea posibilităţii de a beneficia de procedura simplificată prevăzută de art. 375 raportat la art. 396 C. proc. pen., respinsă de instanţa de fond, iar pe de altă prin contestarea legalităţii administrării ansamblului probator de instanţele de fond, cu ocazia judecării cauzei.
Deopotrivă, Înalta Curte constată că în cauza de faţă nu există o legătură efectivă şi necesară între pronunţarea unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate, ci reprezintă în realitate nemulţumiri ale recurentului condamnat cu privire la soluţiile pronunţate de instanţele de fond pe parcursul procesului penal faţă de apărările formulate de acesta.
Or, modul de apreciere şi de interpretare a probelor, precum şi soluţiile dispuse cu privire la solicitările inculpatului, pe parcursul procesului penal sunt prerogative recunoscute exclusiv instanţelor de judecată învestite cu soluţionarea cauzei, acestea din urmă fiind singurele în măsură a aprecia concludenţa şi utilitatea unor mijloace de probă determinate.
Aşadar, recurentul condamnat nu justifică un interes real în promovarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale. Or, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei.
În acest context, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor procesual penale invocată de recurent nu are legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât, având în vedere cadrul procesual şi stadiul concret în care se află litigiul, decizia Curţii Constituţionale asupra excepţiei invocate nu ar fi de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal de faţă.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte,
I. Va respinge excepţia tardivităţii recursului formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 06 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2023, invocată din oficiu de instanţa de judecată.
II. Va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 06 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2023.
Va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 340 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
I. Respinge excepţia tardivităţii recursului formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 06 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2023, invocată din oficiu de instanţa de judecată.
II. Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 06 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2023.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 340 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 aprilie 2024.