Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2024
Deliberând asupra recursului formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 1705/A din data de 28 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 1705/A din data de 28 noiembrie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, instanţă învestită cu soluţionarea cauzei penale având ca obiect contestaţia în anulare formulată de persoana condamnată A. împotriva deciziei penale nr. 445/A din data de 14.03.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2018, în baza art. 29 alin. (5) rap. la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a respins, ca inadmisibilă, cererea contestatorului A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2022.
Pentru a pronunţa această soluţie, referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2022, curtea a apreciat că aceasta este inadmisibilă, cu argumentarea, în esenţă, că îndeplinirea condiţiei existenţei unei legături între dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate este invocată şi soluţionarea cauzei în discuţie nu trebuie analizată in abstracto, ci presupune, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, atât ca textul criticat să fie aplicabil în cauza dedusă judecăţii, cât şi existenţa unui interes procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015 a Curţii Constituţionale, paragraful 30, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014 a Curţii Constituţionale, paragraful 20, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014, cu referire la Decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 3 aprilie 2014)
Aplicând aceste principii la cauza dedusă judecăţii, curtea a constatat că apelantul-contestator a invocat neconstituţionalitatea sintagmei "în caz de absenţă a titularului" din cuprinsul art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2022, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 21, art. 124 alin. (3) si art. 126 alin. (2) din Constituţia României, susţinând că textul de lege criticat este incomplet, deficitar, imprecis, aspect care a făcut posibilă completarea înţelesului normei de către preşedintele secţiei penale care a dispus înlocuirea unuia dintre judecătorii cauzei, deşi acesta îşi desfăşura în continuare activitatea în aceeaşi instanţă, după criterii exterioare legii şi necunoscute părţilor. De asemenea, contestatorul a susţinut că transferul judecătorului titular de la o secţie penală la altă secţie penală a aceleiaşi instanţe nu poate fi încadrat în categoria motivelor obiective de absenţă la care face referire art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2022, ca excepţie de la principiul continuităţii completului de judecată.
Curtea a constatat însă că textul criticat nu are nicio consecinţă practică asupra modului de soluţionare a contestaţiei în anulare deduse judecăţii, în condiţiile în care a achiesat la susţinerile contestatorului în legătură cu faptul că transferul unui judecător la o altă secţie din cadrul aceleiaşi instanţe nu se încadrează în situaţiile care justifică derogarea de la principiul continuităţii completului de judecată, în lipsa altor motive de natură obiectivă care să-l împiedice pe judecătorul respectiv să participe la judecarea cauzei, astfel cum rezultă din considerentele prezentei hotărâri.
Astfel, faptul că autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu are un interes real, personal, în promovarea acesteia, rezultă fără niciun dubiu din împrejurarea că motivul pentru care instanţa de apel nu a achiesat la apărările inculpatului în privinţa incidenţei cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen. nu este constituit de faptul că dispoziţia criticată prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate nu prevede în mod concret care sunt situaţiile care justifică înlocuirea judecătorului titular al completului cu judecătorul din planificarea de permanenţă, ci pentru că în cauză nu se punea problema continuităţii completului de judecată format din domnul judecător B. şi doamna judecător C., câtă vreme în această compunere instanţa de judecată nu a administrat niciun mijloc de probă care să atragă incidenţa acestui principiu. Practic, contestatorul porneşte de la o premisă greşită, respectiv faptul că respectivul complet, în compunerea de la termenele din 22.11.2022 şi 17.01.2023, era ţinut să soluţioneze cauza ca urmare a principiului continuităţii.
În ipoteza în care instanţa de apel, în compunerea de la termenele din 22.11.2022 şi 17.01.2023, ar fi procedat la audierea unor martori sau a inculpaţilor, ar fi fost incident principiul continuităţii completului de judecată, iar într-o astfel de situaţie înlocuirea unuia dintre judecătorii titulari cu judecătorul din planificarea de permanenţă, pe motiv că judecătorul respectiv a fost transferat la o altă secţie a aceleiaşi instanţe, ar fi fost nelegală, fără ca prevederile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 să constituie un impediment în constatarea acestui viciu procedural.
Or, în condiţiile în care, în cauză, completul de judecată în compunerea respectivă nu a administrat în mod nemijlocit proba testimonială şi nici nu a audiat vreuna dintre părţi, nefiind aşadar incident principiul continuităţii completului de judecată, în mod evident dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 sunt lipsite de relevanţă în speţă, o eventuală soluţie de admitere a excepţiei nefiind de natură să schimbe cu nimic situaţia concretă a contestatorului.
În consecinţă, constatând că nu este îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unei legături între dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate este invocată şi soluţionarea cauzei, curtea a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 1705/A din data de 28 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2023 a declarat recurs contestatorul A., prin apărător ales.
În motivarea cererii, recurentul a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor prevăzute de art. 19 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, susţinând, referitor la condiţiile de admisibilitate a cererii, că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(5) din Legea nr. 47/1992, întrucât excepţia de neconstituţionalitate este ridicată de părţi, în faţa unei instanţe judecătoreşti, ea priveşte dispoziţii dintr-o lege care au legătură cu soluţionarea cauzei, iar prevederile invocate nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, recurentul A., prin apărător ales, a arătat că sintagma "absenţă a titularului" din cuprinsul art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, potrivit căruia "Judecătorul din planificarea de permanenţă asigură compunerea completului de judecată în caz de absenţă a titularului.", nu respectă cerinţele constituţionale referitoare la calitatea, previzibilitatea şi claritatea legii, fiind contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (3) şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, întrucât înlocuirea unui titular de complet se dispune la aprecierea arbitrară a celui care este îndrituit în mod legal să dispună înlocuirea, nicidecum în baza legii sau a Regulamentului de ordine interioară al instanţelor (R.O.I.), care preia ad literam această sintagmă, fără explicaţii suplimentare.
În concret, a susţinut că transferul judecătorului titular de la o secţie penală la altă secţie penală a aceleiaşi instanţe nu poate fi încadrat în categoria restrânsă a motivelor "obiective de absenţă", întrucât acesta nu a părăsit instanţa, judecând în aceeaşi materie.
Examinând recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 1705/A din data de 28 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:
Prioritar, Înalta Curte constată că autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine, sub un prim aspect, că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate printr-o încheiere separată, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, ci direct prin decizie.
Critica recurentului este nefondată.
Astfel, referitor la felul hotărârii, Înalta Curte reţine că respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate direct prin hotărârea judecătorească prin care s-a dispus şi cu privire la calea extraordinară de atac promovată de către recurentul A. nu încalcă dreptul la un proces echitabil, cum în mod greşit a apreciat apărarea, întrucât recurentul a exercitat în mod efectiv calea de atac a recursului împotriva dispoziţiei prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă.
Particularizând, se reţine că echitatea procedurii impune ca autorul unei excepţii de neconstituţionalitate să beneficieze de dublul grad de jurisdicţie în cazul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
Aşadar, plecând de la această premisă, se constată că formularea recursului împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 1705/A din data de 28 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, este suficientă pentru a asigura caracterul echitabil al procesului şi posibilitata exercitării în continuare a unei apărări efective de către recurent, în condiţiile în care acesta îşi poate face apărări concrete, Înalta Curte urmând să procedeze la reevaluarea admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate, respectiv a sintagmei "absenţă a titularului" din cuprinsul art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, potrivit căruia "Judecătorul din planificarea de permanenţă asigură compunerea completului de judecată în caz de absenţă a titularului.".
Referitor la excepţia de neconstituţionalitate, similar primei instanţe, Înalta Curte reţine că din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992 rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerinţe de admisibilitate, cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:
a) - calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;
c) - existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;
Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014);
d) - verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.
Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.
O atare evaluare nu contravine însă dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. În întocmirea unui astfel de act, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.
În egală măsură, dat fiind efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, consacrat de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, în examenul admisibilităţii sesizărilor, instanţa de judecată trebuie să ia în considerare şi hotărârile Curţii înseşi, atunci când ele sunt expresia unei jurisprudenţe constante şi îndelungate a instanţei constituţionale în materia analizată.
Din această perspectivă, o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale în controlul de constituţionalitate a posteriori poate fi calificată ca inadmisibilă atunci când, cu titlu exemplificativ, tinde la învestirea acesteia cu un examen ce excedează, în mod vădit, competenţei sale, intrând, cu titlu de exemplu, în sfera de competenţă exclusivă a legiuitorului (mutatis mutandis, deciziile nr. 284/24.01.2011, nr. 176/06.03.2012, nr. 187/06.03.2012, nr. 378/26.06.2014 ale Curţii Constituţionale).
În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate evaluată a fost ridicată de o parte din proces (recurentul A.), în faţa unei instanţe judecătoreşti învestite cu soluţionarea contestaţiei în anulare formulată de condamnatul A. împotriva deciziei penale nr. 445/A din data de 14.03.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2018.
De menţionat că motivul care a stat la baza promovării căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare de către condamnatul A. vizează o presupusă compunere nelegală a instanţei de apel, cu argumentarea că la ultimul termen de judecată, din 09.02.2023, la care a avut loc şi dezbaterea apelurilor, unul din judecătorii titulari a fost înlocuit, în opinia recurentului, în mod nelegal cu un alt judecător din planificarea de permanenţă aferentă datei de 09.02.2023, din moment ce transferul judecătorului titular de la o secţie penală la altă secţie penală a aceleiaşi instanţe nu poate fi încadrat în categoria motivelor obiective de absenţă, întrucât acesta nu a părăsit instanţa.
Excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţii legale în vigoare, respectiv:
- Art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, potrivit căruia "Judecătorul din planificarea de permanenţă asigură compunerea completului de judecată în caz de absenţă a titularului.".
În acest context, reţinând că dispoziţiile legale criticate pe calea excepţiei nu au fost anterior constatate ca fiind neconstituţionale, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul A. îndeplineşte cerinţele de admisibilitate privind calitatea autorului excepţiei de a fi parte într-un proces în curs, aflarea în vigoare a dispoziţiilor legale criticate şi inexistenţa unei decizii prin care Curtea Constituţională să fi sancţionat anterior textul de lege criticat.
În ceea ce priveşte, însă, examenul legăturii excepţiei cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aşadar, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.
În acest sens, dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale prevăd că instanţa de contencios constituţional "decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]".
Cu privire la condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit jurisprudenţei sale, "legătura cu soluţionarea cauzei", în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului". (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014)
Referitor la această problematică, Curtea Constituţională a arătat că, în esenţă, "condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă părţilor care au invocat-o pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată." (a se vedea Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1017 din 19 octombrie 2022)
Practic, "decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi". (a se vedea Decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 345 din 06 mai 2019)
Or, condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză nu este, însă, îndeplinită în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.
Pornind, în acest demers analitic, de la problematica efectelor deciziilor Curţii Constituţionale în cauzele definitiv judecate, Înalta Curte reţine ca relevante în acest sens o serie de statuări anterioare ale instanţei de contencios constituţional.
Prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016), instanţa de contencios constituţional a reamintit "caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată." [a se vedea Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 (paragraful 28)]
În ceea ce priveşte hotărârile definitive, o decizie de admitere a excepţiei poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., în cauza în care a fost invocată, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I [a se vedea Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014 (paragraful 26), Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 18 decembrie 2014 (paragraful 14), şi Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 19 februarie 2015 (paragraful 14)]" (paragraful 52).
Prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016), Curtea Constituţională a statuat că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte - facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional (…), acele situaţii care au devenit facta praeterita. O decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere (…) În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, Curtea a reţinut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut.
S-a subliniat, de asemenea, că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată (…); din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul, astfel că "incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive".
S-a mai arătat că, întrucât principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală, atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică europeană, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice - element fundamental al supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (paragraful 34).
Raţionamentul Curţii Constituţionale a fost reafirmat ulterior, prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018), prin care, referitor la efectele unei decizii a Curţii Constituţionale asupra unor cauze definitiv soluţionate, s-a reţinut că "legiuitorul a reglementat în C. proc. pen. un mecanism procedural prin intermediul căruia persoanele îndreptăţite pot exercita o cale extraordinară de atac pentru remedierea situaţiei lor în procesele penale, în care a fost invocată o excepţie de neconstituţionalitate, admisă de Curtea Constituţională după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Acest remediu este cel prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (…)", aplicabil, însă, numai în condiţiile desprinse din jurisprudenţa Curţii şi strict prevăzute de legea procesual penală.
În contextul jurisprudenţial anterior expus, reţinând, pe de o parte, specificul excepţiei de neconstituţionalitate (mijloc de apărare recunoscut de lege părţilor, prin care se tinde la evitarea tranşării definitive a unui raport juridic de conflict în baza unei norme neconstituţionale) şi, pe de altă parte, natura textului de lege criticat, care, fiind normă de procedură, este de aplicare imediată, deci nu retroactivează, Înalta Curte constată că, fiind invocat direct în faza căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare (ulterior, aşadar, soluţionării definitive a cauzei în apel) prezentul demers judiciar al recurentului nu are aptitudinea funcţională de a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii definitive din procesul principal.
Curtea Constituţională a subliniat în jurisprudenţa sa că, "în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract. [...] Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată." (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, paragraful 30, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016).
Tot astfel, Curtea a mai reţinut, într-o altă cauză, că "autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu are un interes real în promovarea acesteia. Astfel, posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia acestuia (...)." (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, paragraful 20, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014, cu referire la Decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 3 aprilie 2014).
Aceste considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, unde eventuala admitere a excepţiei de neconstituţionalitate ar servi doar unui interes general, iar nu şi cauzei în care a fost ridicată, unde nu ar putea produce vreo consecinţă juridică. În prezenta cauză, soluţionată definitiv în baza unor norme ce s-au bucurat de prezumţia de constituţionalitate, invocarea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii abia ulterior rezolvării definitive a cauzei tinde la transformarea, în mod nepermis, a controlului de constituţionalitate într-un instrument juridic abstract.
Ca atare, decizia Curţii Constituţionale asupra excepţiei invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză, ci exclusiv pentru viitor şi în alte cauze decât cea de faţă, ceea ce conferă excepţiei invocate un singur scop, acela de a determina o modificare legislativă.
Or, finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituţionalitate a posteriori orice dispoziţie legală, care să modifice norma criticată, chiar în esenţa acesteia, în lipsa oricărui potenţial efect în cauza concretă. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanţa de contencios constituţional să dispună, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, modificarea acestor dispoziţii.
Potrivit art. 2 alin. (3) privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.".
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepţiei să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, ci de reformare legislativă, calea de atac urmând a fi respinsă ca atare.
Soluţia se înscrie într-o logică firească, pentru că altfel sesizarea Curţii Constituţionale ar fi de prisos, întrucât instanţa de contencios constituţional ar constata, la rândul său, neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate şi ar respinge excepţia ca inadmisibilă, fără a mai proceda la verificarea temeiniciei acesteia.
Pentru aceste considerente, reţinând că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară este contrară dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 1705/A din data de 28 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În baza art. 275 alin. (2) din Codul de procedură, va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Totodată, potrivit art. 275 alin. (6) rap. la art. 273 alin. (3) şi (4) din C. proc. pen., onorariul cuvenit interpretului de limbă arabă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 1705/A din data de 28 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit interpretului de limbă arabă se suportă din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 ianuarie 2024.