Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023
Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 68 din 20 aprilie 2023 pronunţată de Judecătoria Lipova în dosarul nr. x/2021, în baza art. 238 alin. (1) C. pen. raportat la art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere.
În baza art. 322 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite cele două pedepse, aplicându-i inculpatului pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare la care s-a adăugat o treime din cealaltă pedeapsă, respectiv 4 luni închisoare, rezultând o pedeapsă de 1 an şi 10 luni închisoare.
În temeiul art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 397 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 1349, art. 1357, art. 1381 C. civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată în cauză de partea civilă B. şi a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă despăgubiri civile în sumă de 1.000 de euro cu titlu de daune materiale.
În temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea înscrisului falsificat constând în contractul vânzare-cumpărare din 25.09.2018 cu privire la autovehiculul marca x, serie şasiu x, aflat în original la dosar urmărire penală.
În temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea specială a sumei de 6400 de euro de la inculpat.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1600 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că fapta inculpatului A. care, în perioada 26.04.2018-25.09.2018, deşi un detentor precar cu privire la autovehiculul marca x, serie şasiu x, cu nr. de înmatriculare x, deţinut de către persoana vătămată B., încredinţat de aceasta din urmă inculpatului pentru a fi reparat şi transportat în ţară la domiciliul persoanei vătămate, a dispus de acelaşi autovehicul fără acordul persoanei vătămate, înstrăinându-l, la data de 25.09.2018, unui terţ (martorul C.), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere, prevăzute de art. 238 alin. (1) C. pen.
Totodată, fapta inculpatului, care, în data de 25.09.2018, aflat la domiciliul său din loc. Sâmbăteni nr. 192, jud. Arad, a falsificat contractul vânzare-cumpărare din 25.09.2018 cu privire la autovehiculul marca x, serie şasiu x, în ce priveşte menţiunile privind proprietarul - vânzător (D.) şi locul încheierii contractului (loc. Thonon les Bains - Franţa), încredinţând actul fals respectiv cumpărătorului C. pentru ca acesta să poată realiza operaţiunile de înmatriculare pe numele său ale respectivului autovehicul, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 322 alin. (1) C. pen.
S-a reţinut că infracţiunile prevăzute de art. 238 alin. (1) C. pen. şi art. 322 alin. (1) C. pen. au fost comise sub forma concursului real de infracţiuni prevăzute de art. 38 alin. (1) C. pen., fiind săvârşite înainte de condamnarea definitivă a inculpatului pentru vreuna dintre ele.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A., criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei.
Prin decizia penală nr. 643/A din 23 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de către inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 68 din 20 aprilie 2023 pronunţată de Judecătoria Lipova, în dosarul nr. x/2021.
A fost desfiinţată sentinţa penală apelată, doar sub aspectul cuantumului sumei în privinţa căreia s-a dispus confiscarea specială, şi rejudecând:
A fost redusă suma în privinţa căreia s-a dispus confiscarea specială de la inculpat, în temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., de la 6400 de euro la 5400 de euro.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de către stat în apel, au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că prima instanţă a făcut o analiză aprofundată asupra faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, precum şi asupra mijloacelor de probă administrate în cauză, şi a reţinut în mod corect starea de fapt.
Efectuând propria analiză a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, Curtea a reţinut că, în luna aprilie 2018, persoana vătămată a văzut pe internet un anunţ privind vânzarea unei autocamionete marca x aflată în Franţa, care avea motorul defect, astfel că a luat legătura telefonic cu inculpatul A., despre care ştia că se ocupă cu vânzarea-cumpărarea maşinilor second-hand, care la acel moment locuia în Franţa, şi l-a rugat pe acesta să meargă să vorbească cu proprietarul maşinii, să o reţină, întrucât intenţiona să o achiziţioneze, precum şi să-i cumpere un motor pentru a-l monta pe maşină în locul celui defect.
Inculpatul i-a comunicat persoanei vătămate că preţul unui motor este de 800 euro, iar 200 euro reprezintă costul manoperei. Persoana vătămată fost de acord ca inculpatul să-i cumpere un motor, astfel că, în data de 25.04.2018, i-a transferat inculpatului, prin virament bancar, suma de 1000 euro, conform chitanţei depuse la dosar.
Ulterior, persoana vătămată s-a deplasat în Franţa, unde în data de 26.04.2018 a achiziţionat de la numitul D., autoturismul marca x, serie şasiu x, cu nr. de înmatriculare x, la încheierea tranzacţiei fiind prezenţi inculpatul A. şi fiul acestuia, martorul E..
După ce au schimbat şi montat noul motor, cei trei s-au deplasat spre locuinţa inculpatului, situată în Franţa, însă pe drum au constatat că şi acest motor avea mai multe defecţiuni, care nu permiteau aducerea în ţară a camionetei, astfel că persoana vătămată şi inculpatul s-au înţeles ca autovehiculul să rămână în Franţa pentru a fi reparat de către martorul E., fiul inculpatului, urmând a fi adus şi predat persoanei vătămate la domiciliul acestuia din România.
Persoana vătămată şi inculpatul au revenit împreună în ţară, iar, la începutul lunii iunie 2018, inculpatul a contactat telefonic persoana vătămată şi i-a transmis că maşina este reparată şi urmează să fie adusă în ţară de către fiul său. La solicitarea inculpatului, persoana vătămată i-a remis acestuia suma de 300 euro, reprezentând cheltuieli de transport şi hrană.
După câteva zile, persoana vătămată a fost contactată telefonic de către inculpat, care i-a transmis că fiul acestuia a rămas cu maşina într-o benzinărie în apropierea oraşului Praga, întrucât din nou s-a defectat motorul şi i-a cerut să se ducă şi să îl tracteze cu maşina sa, aspect refuzat de persoana vătămată.
Ulterior, persoana vătămată a fost contactată din nou de către inculpatul A., care i-a comunicat că dacă mai doreşte maşina, să îi aducă suma de 1500 de euro, fără a preciza alte detalii.
În aceste împrejurări, la data de 21.06.2018, persoana vătămată a formulat plângere penală împotriva inculpatului solicitând tragerea la răspundere penală pentru refuzul de a-i restitui maşina. Ulterior, la data de 22.08.2018, persoana vătămată a adus precizări plângerii penale, arătând că autoturismul marca x a fost scos la vânzare de către inculpat, pe un site special de vânzări, menţionând că formulează plângere prealabilă pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere.
Curtea a reţinut că, din probele administrate, rezultă că, în data de 03.08.2018, autovehiculul în cauză se afla în România, în judeţul Arad şi a fost scos la vânzare, fără acordul proprietarului, în urma unui anunţ postat pe site-ul www.x.ro, de către inculpat, care l-a vândut martorului C., în baza unui contract de cedare a vehiculului întocmit în fals de către inculpat care atesta în mod nereal că autovehiculul a fost cedat de către D. către C., menţionându-se locul încheierii contractului în Franţa şi data 25.09.2018.
În data de 07.01.2019, autovehiculul în cauză a fost înmatriculat în România, cu nr. x-pe numele proprietarului C., în baza contractului de cedare întocmit în fals de către inculpat, menţionat mai sus.
Curtea a apreciat că fapta inculpatului de la începutul lunii iunie 2018, de a refuza să-i predea persoanei vătămate autovehiculul, pe motiv că aceasta din urmă nu i-a plătit cheltuielile făcute cu transportul şi reparaţia bunului respectiv, nu constituie infracţiune, întrucât nu s-a dovedit că inculpatul nu a efectuat cheltuielile cu reparaţia autovehiculului precum şi cele de transport. Or, potrivit art. 2495 din C. civ., inculpatul avea un drept de retenţie asupra bunului cât timp persoana vătămată în calitate creditor al obligaţiei de preluare a bunului nu şi-a executat obligaţia sa de plată a cheltuielilor necesare şi utile pe care inculpatul le-a făcut pentru acel bun. În aceste împrejurări, era de competenţa unei instanţe civile să soluţioneze divergenţele dintre părţi.
Cu toate acestea, chiar dacă inculpatul putea justifica un drept de retenţie pentru cheltuielile făcute cu predarea autovehiculului, acesta în nici un caz nu avea dreptul să vândă bunul, întrucât nu era proprietar. Ca urmare, a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că proprietar al autovehiculului a fost persoana vătămată, conform contractului de cedare a bunului încheiat cu D. la data de 26.04.2018, depus în copie la dosar şi înregistrat şi în evidenţele autorităţilor franceze, astfel că fapta inculpatului care în data de 03.08.2018 a scos la vânzare autovehiculul şi în data de 25.09.2018 l-a înstrăinat către C., în baza unui contract de cedare a vehiculului întocmit în fals, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere, prevăzute de art. 238 alin. (1) C. pen., precum şi ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 322 alin. (1) C. pen.
Curtea a considerat ca fiind nesincere declaraţiile inculpatului, întrucât pe lângă faptul că persoana vătămată a depus la dosar contractul de cesiune al autovehiculului încheiat cu D. la data de 26.04.2018, acest contract a fost operat şi în registrele autorităţilor franceze, făcându-se menţiunea că vehiculul a fost cesionat persoanei vătămate.
În privinţa dispunerii de nedrept de către inculpat de autovehiculul persoanei vătămate, Curtea a observat că, potrivit declaraţiei sale, în luna august 2018, martorul C. a văzut anunţul de vânzare al maşinii postat de inculpat pe internet, astfel că a venit la domiciliul inculpatului din judeţul Arad, unde inculpatul i-a spus că este proprietarul maşinii pe care a adus-o din Franţa şi i-a furnizat cartea de identitate a maşinii şi contractul de cesiune a maşinii (întocmit în fals de către inculpat care atesta în mod nereal că autovehiculul a fost cedat de către D. către C., menţionându-se locul încheierii contractului în Franţa şi data 25.09.2018). Prin urmare, Curtea a reţinut că inculpatul a falsificat contractul de cesiune al autovehiculului în scopul de a vinde fără drept maşina martorului C. şi, totodată, i-a înmânat acestuia contractul respectiv în vederea înmatriculării maşinii, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen.
Prin urmare, a apreciat că în mod întemeiat prima instanţă a reţinut că faptele de abuz de încredere şi fals în înscrisuri sub semnătură privată au fost săvârşite de către inculpat, cu intenţie, fiind nejustificate şi imputabile, şi a dispus condamnarea acestuia.
În privinţa individualizării pedepselor, Curtea a observat că prima instanţă a făcut o analiză aprofundată asupra criteriilor legale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 74 C. pen. şi i-a aplicat inculpatului pedepse cu închisoarea orientate spre mediu, între limitele de pedeapsă prevăzute de lege, având în vedere valoarea bunului de care a dispus inculpatul (6.400 de euro), dar şi împrejurarea că acesta nu a recunoscut faptele, iar prejudiciul nu a fost recuperat.
Având în vedere pericolul social concret ridicat al infracţiunilor săvârşite de către inculpat, împrejurările comiterii acestora şi faptul că incupatul nu a recunoscut săvârşirea lor, Curtea a constatat că, în mod legal şi întemeiat, prima instanţă a apreciat că nu este suficientă pedeapsa amenzii (ambele infracţiuni se pedepsesc cu închisoare sau amendă) şi a stabilit pedeapsa închisorii pentru fiecare infracţiune, pe care le-a orientat spre mediu între limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru fiecare infracţiune săvârşită.
Totodată, s-a apreciat că în mod justificat prima instanţă a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei închisorii, întrucât o soluţie de amânare a aplicării pedepsei ar fi prea blândă având în vedere că inculpatul a săvârşit fapte cu un pericol concret ridicat, aşa cum s-a arătat mai sus, şi nu le-a recunoscut în ciuda probelor administrate. S-a constatat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 83 alin. (1) lit. d) C. pen., pentru a se dispune amânarea aplicării pedepsei, deoarece în raport de persoana infractorului, aşa cum este conturată cu prilejul săvârşirii infracţiunii, şi de aspectele reale ale faptei arătate mai sus, este necesară condamnarea cu supendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Deopotrivă, Curtea a considerat că prima instanţă a dat o corectă rezolvare acţiunii civile, stabilind, pe baza probelor administrate, că în cauză sunt îndeplinite condiţiile pentru admiterea în parte a acţiunii civile a părţii civile cu consecinţa obligării inculpatului să-i plătească prejudiciul cauzat prin fapta ilicită, reţinând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1357 C. civ.
S-a arătat că fapta ilicită a inculpatului a constat în vânzarea pe nedrept a autovehiculului părţii civile. Partea civilă a declarat că a cumpărat autovehiculul cu 3750 de euro, deşi nu a dovedit acest lucru. Cu toate acestea, Curtea a reţinut, din declaraţiile martorului C., că inculpatul care a deţinut cu ca detentor precar autovehiculul părţii civile i l-a vândut cu suma de 6400 de euro. Având în vedere că valoarea autovehiculului a fost de 6400 de euro, Curtea apreciază că şi dacă s-ar scădea unele reparaţii efectuate de către inculpat anterior vânzării, prejudiciul cauzat părţii civile nu poate fi mai mic de 1000 de euro, cât a stabilit prima instanţă. Prin urmare, Curtea a apreciat că este nefondat apelul inculpatului în privinţa despăgubirilor acordate părţii civile.
Cu toate acestea, din oficiu, Curtea a constatat că prima instanţă a dispus în mod neîntemeiat confiscarea specială de la inculpat a întregii valori autovehiculului de 6400 de euro, fără a scădea din această valoare despăgubirile acordate părţii civile, aşa cum impun prevederile art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen.
Ca urmare, având în vedere că, din suma de 6400 de euro obţinută de inculpat prin infracţiune, trebuie despăgubită persoana vătămată cu suma de 1000 de euro, Curtea a dispus confiscarea specială doar a diferenţei de 5400 de euro.
Pe de altă parte, Curtea a reţinut că partea civilă nu poate fi obligată la plata cheltuielilor judiciare solicitate de inculpat, constând în onorariu de avocat în sumă de 2000 de RON, întrucât apelul inculpatului sub aspectul soluţionării acţiunii civile este nefondat, fiind admis doar sub aspectul netemeiniciei sentinţei penale apelate, observate din oficiu, privind confiscarea specială, instituţie care ţine de soluţionarea laturii penale a cauzei, deci neputându-se reţine o culpă procesuală a părţii civile sub acest aspect.
Împotriva hotărârii instanţei de apel, în termen legal, a declarat recurs în casaţie inculpatul A. (prin avocat F., care a ataşat împuternicirea avocaţială seria x/2023 din 03.08.2023, fila x ds. nr. 2108/250/2021/R), invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cu argumentarea că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, nefiind îndeplinită cerinţa existenţei situaţiei premisă.
Sub acest aspect, a învederat că, potrivit textului incriminator (art. 238 C. pen.), constituie infracţiunea de abuz de încredere însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredinţat în baza unui titlu şi cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui. Rezultă, astfel, necesitatea existenţei unei situaţii premisă, respectiv deţinerea de către făptuitor, cu orice titlu, a unui bun mobil aparţinând altuia. Deţinerea bunului cu orice titlu presupune existenţa unui raport juridic patrimonial în baza căruia se transferă detenţia acelui bun cu obligaţia restituirii sau a unei anumite folosiri. Titlul în baza căruia făptuitorul deţine bunul nu trebuie să fie translativ de proprietate, situaţie în care ar fi pe deplin legală efectuarea unor acte de dispoziţie juridică. Dacă la momentul realizării actului de dispoziţie juridică bunul trecuse în patrimoniul făptuitorului prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu cetăţeanul francez proprietar al maşinii, în mod firesc, nu se poate reţine infracţiunea de abuz de încredere.
În atare situaţie, s-a apreciat fapta pentru care a fost condamnat nu este tipică nefiind întrunite elementele de natură obiectivă ce se desprind din norma de incriminare, fiind incident cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
În plus, s-a susţinut că în motivarea instanţei de apel se regăsesc inadvertenţe, după cum urmează:
"deşi partea vătămată a fost contactată din nou de către inculpatul A. care i-a comunicat că dacă mai doreşte maşina [...]", corelativ cu acreditarea refuzului de a preda maşina ca reprezentând un temei justificat în opinia instanţei, dar care este de competenţa instanţelor civile potrivit art. 2496 C. civ.
Totodată, s-a arătat că un alt motiv de recurs este reprezentat de tratamentul discriminatoriu aplicat inculpatului în judecarea apelului în şedinţa publică din data de 21 iunie 2023, în condiţiile în care toate pricinile din lista de şedinţă, cu excepţia cauzelor cu persoane reţinute, au fost amânate din oficiu ca efect al protestului faţă de proiectul de lege privind pensiile de serviciu, fiind anunţată amânarea tuturor dosarelor aflate pe rolul instanţei, cu excepţia urgenţelor, în sfera cărora nu se regăseşte speţa apelantului.
Prin încheierea din 10 octombrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 643/A din 23 iunie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, dispunându-se, totodată, trimiterea cauzei Completului nr. 7, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac. În acest sens, s-a reţinut că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen. numai în ceea ce priveşte critica referitoare la neîntrunirea cerinţelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzute de art. 238 C. pen., sub aspectul lipsei situaţiei premisă (respectiv deţinerea de către făptuitor, cu orice titlu, a unui bun mobil aparţinând altuia), arătându-se că această critică poate fi examinată prin prisma cazului de casare indicat, doar prin raportare la situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 10 octombrie 2023, Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca nefiind fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.
Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.
Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.
Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", care vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).
Aşadar, acest motiv de casare nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, reexaminarea materialului probator ori stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii atacate făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi cenzurate statuările în fapt ale instanţelor inferioare, jurisprudenţa instanţei supreme fiind constantă în acest sens (spre exemplu, deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 349/RC şi nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, nr. 503/RC din 09 noiembrie 2021, nr. 352/RC din 14 iulie 2022 etc.).
În cauză, se constată că recurentul inculpat A. a invocat acest motiv de casare, susţinând, în esenţă, că fapta pentru care a fost condamnat nu se circumscrie ilicitului penal, deoarece lipseşte situaţia premisă constând în deţinerea de către făptuitor, cu orice titlu, a unui bun mobil aparţinând altuia, câtă vreme la momentul realizării actului de dispoziţie (vânzarea către numitul C.) autoturismul trecuse în patrimoniul său prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu cetăţeanul francez D., proprietarul iniţial al acestuia.
Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în cauză, s-a dispus condamnarea inculpatului A., printre altele, pentru aceea că, în perioada 26.04.2018-25.09.2018, deşi un detentor precar cu privire la autovehiculul marca x, serie şasiu x, cu nr. de înmatriculare x, deţinut de către persoana vătămată B., încredinţat de aceasta din urmă inculpatului pentru a fi reparat şi transportat în ţară la domiciliul persoanei vătămate, a dispus de acelaşi autovehicul fără acordul persoanei vătămate, înstrăinându-l, la data de 25.09.2018, unui terţ (martorul C.). Instanţele de fond şi apel au apreciat că fapta expusă anterior există şi se circumscrie conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz de încredere, prevăzute de art. 238 alin. (1) C. pen.
Procedând, conform art. 447 C. proc. pen., la verificarea corespondenţei dintre împrejurările faptice reţinute şi configurarea legală a infracţiunii de abuz de încredere, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului, că fapta ce îi este imputată, aşa cum a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanţele de fond şi apel în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întruneşte toate elementele de conţinut prevăzute de norma de incriminare.
În acest sens, se constatată că, potrivit art. 238 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de abuz de încredere însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredinţat în baza unui titlu şi cu un anumit scop, ori refuzul de al restitui.
Se observă, astfel, că pentru existenţa infracţiunii de reglementată de art. 238 alin. (1) C. pen. este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor cerinţe, una dintre acestea fiind ca, la momentul săvârşirii faptei, bunul mobil ce formează obiectul material al infracţiunii de abuz de încredere să aparţină altuia, făptuitorul aflându-se în posesia sau detenţia lui în baza unui titlu, care, însă, nu este translativ de proprietate, şi cu un anumit scop, condiţie premisă a cărei existenţă a fost contestată de recurent.
Sub acest aspect, se constată că, în urma analizării probatoriului administrat în cauză, instanţa de apel a reţinut, cu autoritate de lucru judecat sub aspectul situaţiei de fapt, că "în luna aprilie 2018 persoana vătămată a văzut pe internet un anunţ privind vânzarea unei autocamionete marca x aflată în Franţa, care avea motorul defect, astfel că a luat legătura telefonic cu inculpatul A., despre care ştia că se ocupă cu vânzarea-cumpărarea maşinilor second-hand, care la acel moment locuia în Franţa, şi l-a rugat pe acesta să meargă să vorbească cu proprietarul maşinii, să o reţină, întrucât intenţiona să o achiziţioneze, precum şi să-i cumpere un motor pentru a-l monta pe maşină în locul celui defect.
Inculpatul i-a comunicat persoanei vătămate că preţul unui motor este de 800 euro, iar 200 euro reprezintă costul manoperei. Persoana vătămată fost de acord ca inculpatul să-i cumpere un motor, astfel că în data de 25.04.2018, i-a transferat inculpatului, prin virament bancar, suma de 1000 euro, conform chitanţei depuse la dosar.
Ulterior, persoana vătămată s-a deplasat în Franţa, unde în data de 26.04.2018 a achiziţionat de la numitul D., autoturismul marca x, serie şasiu x, cu nr. de înmatriculare x, la încheierea tranzacţiei fiind prezenţi inculpatul A. şi fiul acestuia, martorul E.."
În plus, s-a reţinut că, din probele administrate, a rezultat că "în data de 03.08.2018, autovehiculul în cauză se afla în România, în jud. Arad şi a fost scos la vânzare, fără acordul proprietarului, în urma unui anunţ postat pe site-ul www.x.ro, de către inculpat, care l-a vândut martorului C., în baza unui contract de cedare a vehiculului întocmit în fals de către inculpat care atesta în mod nereal că autovehiculul a fost cedat de către D. către C., menţionându-se locul încheierii contractului în Franţa şi data 25.09.2018."
De asemenea, Curtea a mai arătat că "chiar dacă inculpatul putea justifica un drept de retenţie pentru cheltuielile făcute cu predarea autovehiculului, acesta în nici un caz nu avea dreptul să vândă bunul, întrucât nu era proprietar. În mod corect a reţinut prima instanţă că proprietar al autovehiculului a fost persoana vătămată, conform contractului de cedare a bunului încheiat cu D. la data de 26.04.2018, depus în copie la dosar şi înregistrat şi în evidenţele autorităţilor franceze (…)".
Curtea a mai subliniat că "deşi în cursul urmăririi penale şi în faţa primei instanţe inculpatul a negat că persoana vătămată a cumpărat autovehiculul în Franţa de la D. la data de 26.04.2018, în faţa instanţei de apel inculpatul şi-a schimbat declaraţia, susţinând că persoana vătămată a fost cu el să cumpere autovehiculul în Franţa, dar în fapt inculpatul a cumpărat autovehiculul pentru care i-a plătit lui D. suma de 2500 de euro. Curtea observă că declaraţiile inculpatului sunt nesincere, întrucât pe lângă faptul că persoana vătămată a depus la dosar contractul de cesiune al autovehiculului încheiat cu D. la data de 26.04.2018, acest contract a fost operat şi în registrele autorităţilor franceze, făcându-se menţiunea că vehiculul a fost cesionat persoanei vătămate."
Prin urmare, raportat la împrejurările de fapt reţinute cu titlu definitiv de către instanţa de apel, care nu mai pot fi reevaluate prin intermediul recursului în casaţie, Înalta Curte constată că este îndeplinită condiţia premisă prevăzută de norma de incriminare, ca bunul de care a dispus făptuitorul să fie proprietatea altuia, inculpatul fiind doar un detentor precar, astfel că există concordanţă între situaţia de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat şi latura obiectivă a infracţiunii de abuz de încredere pentru care s-a dispus condamnarea recurentului inculpat.
Înalta Curte observă, aşadar, în contextul existenţei corespondenţei între activitatea ilicită imputată şi tiparul normei de incriminare, că, prin susţinerile referitoare la lipsa condiţiei premisă a laturii obiective a infracţiunii de abuz de încredere, prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., recurentul A. contestă, în realitate, situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv de instanţele de fond şi apel, care, însă, aşa cum s-a arătat anterior, nu mai poate fi repusă în discuţie prin intermediul acestei căi extraordinare de atac.
Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curţi nu îi este permis să cenzureze concluzia la care au ajuns instanţele de fond şi apel cu privire la titlul în baza căruia recurentul A. a deţinut bunul mobil în discuţie, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută şi derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar, în calea extraordinară de atac, nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situaţiei factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.
Înalta Curte subliniază, în acest context, că finalitatea recursului în casaţie nu este aceea de a supune cauza penală unei noi judecăţi, în vederea remedierii greşitei aprecieri a faptelor sau inexactei stabiliri a împrejurărilor în care a fost comisă, ci de a repara un aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului pentru fapte care nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, verificare ce se raportează exclusiv la situaţia de fapt stabilită, cu titlu definitiv, de judecătorii fondului.
Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul A. întruneşte toate elementele de tipicitate prevăzute de lege, motiv pentru care, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de acesta împotriva deciziei penale nr. 643/A din 23 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2021.
Totodată, faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 680 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 643/A din 23 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2021.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 680 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2023.