Şedinţa publică din data de 06 decembrie 2023
Deliberând asupra cauzei de faţă constată următoarele:
I. Prin sentinţa penală nr. 1338 din data de 02.09.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia Penală, în dosarul nr. x/2015, printre altele, a dispus următoarele:
În baza art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infractiunii luare de mită prevăzută şi sancţionată de art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 289 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu există.
În baza art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 291 din C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen. şi art. 76 alin. (1) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 (un) an şi 4 (patru) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.
În baza art. 67 C. pen. i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, care se execută după executarea pedepsei închisorii potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.
În baza art. 65 C. pen. i-au fost interzise inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 47 C. pen. raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen. şi art. 76 alin. (1) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii.
În baza art. 47 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen. şi art. 76 alin. (1) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit.
În baza art. 67 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, care se execută după executarea pedepsei închisorii potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.
În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a dispus achitarea aceluiaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infractiunii de complicitate la dare de mită prevăzută şi sancţionată de art. 48 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 290 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu există.
În baza art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., art. 76 alin. (1) C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 (doi) ani pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu în formă continuată, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit.
În baza art. 67 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. lit). a), b) şi k) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, care se execută după executarea pedepsei închisorii potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.
În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 38 alin. (1) C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului A. prin sentinţă, urmând ca acesta să execute pedeapsa principală cea mai grea de 2 ani închisoare sporită cu 1 an şi 4 luni închisoare (1/3 din pedepsele de 1 an şi 4 luni, de 8 luni şi de 2 ani închisoare), în final inculpatul A. va executa pedeapsa principală de 3 (trei) ani şi 4 (patru) luni închisoare cu executare în regim de detenţie şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.
În temeiul art. 45 alin. (5) cu ref. la art. 65 alin. (1) C. pen. a interzis cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) C. pen. din momentul rămânerii definitive a hotărârii şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În baza art. 72 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata măsurilor preventive privative de libertate de la 10.12.2014 la 22.06.2015.
În baza art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., art. 76 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a condamnat pe inculpatul B. (cetăţean român, fără ocupaţie, fără antecedente penale) la pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii.
În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., art. 76 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 (un) an şi 3 (trei) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit.
În baza art. 67 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, care se execută după executarea pedepsei închisorii potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.
În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., art. 76 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 (un) an şi 4 (patru) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.
În baza art. 67 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, care se execută după executarea pedepsei închisorii potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.
În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a dispus achitarea aceluiaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infractiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută şi sancţionată de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
În baza art. 38 alin. (1) C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. a contopit pedepsele aplicate inculpatului B. prin sentinţă, urmând ca acesta să execute pedeapsa principală cea mai grea de 1 an şi 4 luni închisoare sporită cu 7 luni închisoare (1/3 din pedepsele de 6 luni şi de 1 an şi 3 luni închisoare), în final pedeapsa principală de 1 (un) an şi 11 (unsprezece) luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen. pe o durată de 2 ani care se execută de la data ramanerii definitive a hotararii de condamnare.
În temeiul art. 45 alin. (5) cu ref. la art. 65 alin. (1) C. pen. a interzis cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen., care se va executa pe durata executării pedepsei principale în situaţia revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere dispusă prin prezenta sentinţă.
În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, stabilind termen de încercare pe o durată de 2 ani, calculat conform art. 92 alin. (2) C. pen. de la data rămânerii definitive a sentinţei.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Municipiului Cluj-Napoca sau al C. din Cluj Napoca pe o perioadă de 80 de zile.
În baza art. 72 C. pen. a constatat că faţă de inculpat au fost dispuse măsuri preventive privative de libertate de la 11.12.2014 la 27.04.2015.
II. Prin decizia penală nr. 532/A din data de 15.03.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, printre altele în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpaţii B., D., E. şi A. împotriva sentinţei penale nr. 1338 din data de 02.09.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia penală, în dosarul nr. x/2015.
A fost desfiinţată în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând, în fond:
Au fost descontopite pedepsele rezultante şi au fost repuse în individualitatea lor pedepsele conmponente.
În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infractiunii de luare de mită prevăzută şi sancţionată de art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 289 alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 291 C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infractiunii de complicitate la dare de mită, prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 290 alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. a încetat procesului penal faţă de acelaşi inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000,întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.
În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului A., urmând ca acesta să execute în final pedeapsa principală de 2 ani şi 8 luni închisoare şi pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) C. pen. pe o durată de 3 ani .
În temeiul art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei pe un termen de supraveghere de 3 ani, stabilit în condiţiile art. 92 C. pen. cu respectarea obligaţiilor prevăzute la art. 93 alin. (1) lit. a), b), c), d) şi e) din C. pen.
În temeiul art. 91 alin. (4) C. pen. atrage i s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. a căror încălcare are ca urmare revocarea suspendării executării pedepsei.
În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000,întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.
În temeiul art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 289 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., art. 76 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.
În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului B., urmând ca acesta să execute pedeapsa principală cea mai grea de 1 an şi 4 luni închisoare sporită cu 5 luni închisoare, în final pedeapsa principală de 1 an şi 9 luni închisoare şi pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen. pe o durată de 2 ani.
A fost înlăturată aplicarea dispoziţiilor art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen.
În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. i s-a impus inculpatului obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţiile din comunitate.
III. Împotriva deciziei penale nr. 532/A din data de 15 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2015, privind pe intimaţii B. şi A., Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, a declarat recurs în casaţie la data de 22 mai 2023.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 14 iunie 2023, când s-a stabilit termen la data de 25.10.2023, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.
În cuprinsul raportului întocmit, în cauză, s-a menţionat că Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului în casaţie formulat, casarea în întregime a hotărârii atacate, înlăturarea greşitei aplicării a legii, respectiv a soluţiei prin care s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpaţii A. şi B. pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 - în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen., respectiv împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale.
În motivare, a fost făcută o prezentare a întregului ciclu procesual al cauzei, iar printre altele s-a arătat de către Ministerul Public că instanţa de apel a procedat în mod greşit apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date de considerentele Deciziei CCR nr. 358/2022 prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare şi fără a avea în vedere că în cazul prescripţiei răspunderii penale Curtea Constituţională a României a pronunţat două decizii contradictorii (nr. 297/2018 şi nr. 358/2022), iar principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.
De altfel, a menţionat că infracţiunea ce face obiectul cauzei este o infracţiune de corupţie, motiv pentru care instanţa trebuia să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare sau să facă aplicarea directă a prevederilor dreptului european, având în vedere prescripţia răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.
Prin încheierea de şedinţă din data de 25 octombrie 2023, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul F. şi s-a acordat termen pentru data de 6 decembrie 2023.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului reglementat de prevederile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul în casaţie este nefondat.
I. REGULI GENERALE DE INTERPRETARE ŞI APLICARE A DISPOZIŢIILOR UNIONALE, CONVENŢIONALE ŞI NAŢIONALE. ROLUL ORGANELOR JUDICIARE ÎN PREZERVAREA DREPTURILOR FUNDAMENTALE
În raport de critica formulată de parchet (greşita încetare a procesului penal prin aplicarea unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv a două decizii pronunţate de Curtea Constituţională) şi de argumentele prezentate (preeminenţa dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul naţional), se impun a fi formulate următoarele precizări.
I.1. Cu privire la autoritatea de lucru interpretat a celor două hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recunoaşte, pe deplin şi fără rezerve, primordialitatea dreptului Uniunii Europene în faţa legilor interne, şi, în limitele competenţelor Uniunii, aplică cu prevalenţă, dispoziţiile acestuia.
Astfel, instanţa supremă urmăreşte ca, prin valorificarea interpretărilor date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare, CJUE) în deciziile pronunţate, să le asigure eficienţa practică, ţinând seama, în mod corespunzător, de domeniul de aplicare al acestora şi de necesitatea protecţiei drepturilor fundamentale.
Prin hotărârea pronunţată la data de 24 iulie 2023 în cauza C-107/23 PPU [citată ulterior şi ca hotărârea Lin], Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) a statuat următoarele:
a. Articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curţii Constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
b. În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
Înalta Curte apreciază că autoritatea unei hotărâri preliminare constă în forţa obligatorie a acesteia faţă de instanţa care a solicitat-o şi instanţele care ar judeca cauza în căile de atac, şi în aplicabilitatea generală faţă de celelalte instanţe.
Hotărârea în interpretare pronunţată de către CJUE are "autoritate cu putere de lucru interpretat", care include atât forţa obligatorie (ce obligă instanţa naţională să respecte interpretarea dispoziţiilor de drept al Uniunii astfel cum au fost interpretate de CJUE), cât şi aptitudinea pe care o are instanţa naţională de a investi din nou Curtea de Justiţie cu o nouă întrebare preliminară.
Prin urmare, această autoritate specifică are două componente. Pe de o parte, hotărârea privind interpretarea are autoritate erga omnes, dar nu absolută. Cu alte cuvinte, întrucât dispozitivul hotărârii preliminare se include în norma interpretată, obligatoriu a fi aplicat de către toate instanţele naţionale, se poate vorbi de "autoritate de lucru interpretat", care interzice oricărei instanţe naţionale să adopte o altă interpretare incompatibilă cu semnificaţia şi aplicarea dreptului unional, astfel cum a fost hotărâtă de către CJUE.
Pe de altă parte, chiar şi în prezenţa unei jurisprudenţe a CJUE care soluţionează problema de drept în cauză, instanţele naţionale îşi păstrează libertatea cea mai largă să sesizeze Curtea în cazul în care consideră oportun, fără ca împrejurarea că dispoziţiile a căror interpretare se solicită au fost deja interpretate de Curte să aibă drept consecinţă împiedicarea Curţii să se pronunţe din nou (Hotărârea din 17 iulie 2014, Torresi, C-58/13 şi C-59/13, EU:C:2014:2088, punctul 32, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Tesco-Global Áruházak, C-323/18, EU:C:2020:140, punctul 46).
Prin Ordonanţa Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene (CJUE) din data de 09.01.2024, în cauza C-131/23, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Braşov (România), Curtea (Camera a noua) a statuat, în temeiul art. 99 din Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie, că:
"Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei trebuie interpretată în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curţii Constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de corupţie.
În schimb, această decizie trebuie interpretată în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.".
Potrivit art. 99 din Regulamentul de procedură a CJUE atunci când o întrebare formulată cu titlu preliminar este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunţat deja, atunci când răspunsul la o astfel de întrebare poate fi în mod clar dedus din jurisprudenţă sau atunci când răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, Curtea, la propunerea judecătorului raportor şi după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunţe prin ordonanţă motivată. În consecinţă, deşi Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 a fost abrogată prin Decizia (UE) 2023/1786 a Comisiei din 15 septembrie 2023, astfel că norma interpretată prin Ordonanţa pronunţată în data de 9 ianuarie 2024, în cauza C-131/23 nu mai poate fi avută în vedere de către instanţa de control judiciar, putem reţine că şi textul de drept unional incident în cauză, respectiv art. 5 (1) rap. la art. 2 din Convenţia din 1997 privind lupta împotriva corupţiei care implică funcţionari ai UE sau funcţionari ai statelor membre ale UE, care abordează anumite acte de corupţie care implică astfel de funcţionari la nivel general, pentru identitate de raţiune trebuie să fie interpretat în mod similar, fiind astfel un act clarificat.
Din analiza considerentelor ambelor hotărâri pronunţate de Curtea de Justiţie Uniunii Europene Înalta Curte apreciază că rezultă următoarele concluzii:
(i) Prescripţia răspunderii penale este analizată ca o instituţie de drept substanţial, iar nu ca una procedurală. Prin urmare, principiile legalităţii, securităţii juridice şi neretroactivităţii legii mai severe, precum şi interdicţia creării pe cale jurisprudenţială a unei lex tertia urmează să se aplice concomitent cu dezlegările din hotărârea Lin;
(ii) Instanţele naţionale trebuie să aplice soluţiile jurisprudenţiale ale Curţii Constituţionale dispuse în aplicarea principiului legalităţii incriminării. Astfel, jurisprudenţa CJUE în discuţie (hotărârea Lin şi ordonanţa din 09.01.2024) a tranşat, fără echivoc, că dezlegările jurisprudenţiale ale Curţii Constituţionale dispuse în aplicarea principiului legalităţii incriminării sunt compatibile cu dreptul Uniunii Europene, astfel încât, aparte de intangibilul lor caracter general obligatoriu, în virtutea art. 147 alin. (4) din Constituţie, acestea vor fi de plano exceptate de la orice dezbateri privind potenţialul efect de excluziune în virtutea preeminenţei/primordialităţii dreptului Uniunii, conform principiului Simmenthal - neaplicarea practicii judiciare care contravine efectivităţii dreptului Uniunii (Case 106/77 Amministrazione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal SpA [1978] ECR 629). În consecinţă, din această perspectivă, standardul de protecţie a dreptului fundamental la legalitatea incriminării şi a pedepselor nu comportă discuţii, în contextul omogenităţii nivelului de protecţie, atât la nivelul ordinii juridice unionale, cât şi al celei naţionale. În consecinţă, rămân în continuare aplicabile dezlegările Curţii Constituţionale relative la aplicarea în mod global a legii penale mai favorabile în scopul evitării încălcării principiului legalităţii incriminării prin crearea şi aplicarea unei lex tertia;
(iii) Efectul de excluziune (lăsarea neaplicată) a deciziei nr. 67/25.10.2022, pronunţate de Înalta Curte Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (prin care s-a apreciat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din C. pen.) numai cu privire la acuzaţiile privind comiterea unor infracţiuni care au fost vizate de hotărârile CJUE. Prin urmare, în alte cauze, care excedează jurisprudenţei CJUE analizate, se va aplica în continuare decizia nr. 67/25.10.2022, pronunţată de Înalta Curte Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
În acest cadru, Înalta Curte notează situaţia atipică creată prin hotărârea instanţei unionale prin care au fost limitate efectele unei hotărâri cu caracter obligatoriu pronunţate de către instanţa supremă română în care se reţine că "standardul naţional de protecţie circumscris exigenţelor ce derivă din principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei este superior celui consacrat prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, incluzând în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării şi normele în materia prescripţiei răspunderii penale" în condiţiile în care dreptul Uniunii Europene permite Curţii de Justiţie să deroge de la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (la care a făcut trimitere Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), numai în măsura în care prima curte recunoaşte anumitor drepturi fundamentale o protecţie mai largă decât cea de a doua. În plus, se remarcă faptul că CJUE nu a procedat la o verificare a compatibilităţii soluţiei adoptate cu standardele care decurg din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
(iv) Instanţele naţionale trebuie să asigure protecţia drepturilor fundamentale [paragraful 93 al deciziei Lin:
"îi incumbă în primul rând legiuitorului naţional sarcina de a lua măsurile necesare pentru a îndeplini aceste cerinţe, în special prin adoptarea dispoziţiilor necesare şi, dacă este cazul, prin modificarea dispoziţiilor existente pentru a garanta că regimul aplicabil urmăririi şi sancţionării infracţiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, inclusiv normele care reglementează prescripţia răspunderii penale, este conform cu dispoziţiile articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF. Acest regim trebuie conceput în aşa fel încât să nu prezinte, pentru raţiuni inerente acestuia, un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea infracţiuni, asigurând în acelaşi timp protecţia drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate"; paragraful 101 al deciziei Lin:
"În această privinţă, trebuie amintit în primul rând că, după cum rezultă dintr-o jurisprudenţă consacrată, obligaţia de a garanta o colectare eficientă a resurselor Uniunii nu scuteşte instanţele naţionale de necesitatea de a respecta drepturile fundamentale garantate de cartă şi principiile generale ale dreptului Uniunii, din moment ce procedurile penale deschise pentru infracţiuni în materie de TVA constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alin. (1) din cartă (Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, EU:C:2019:30, punctul 33, precum şi, în acest sens, Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 204)"; paragraful 110 al deciziei Lin:
"atunci când, precum în speţă, o instanţă a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziţii sau a unei măsuri naţionale care, într-o situaţie în care acţiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, pune în aplicare acest drept în sensul articolului 51 alin. (1) din cartă, autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii (Hotărârea din 26 februarie 2013, Akerberg Fransson, C-617/10, EU:C:2013:105, punctul 29, Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 47, precum şi Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 211"].
I.2. Aria de aplicare a efectului de excluziune (lăsarea neaplicată) a unui standard naţional de protecţie
Principiul primordialităţii dreptului UE, sau principiul rangului prioritar al dreptului unional, constituie creaţia pretoriană a Curţii de la Luxembourg, nefiind "ancorat la nivelul dreptului primar/originar al UE până la adoptarea Tratatului de la Lisabona" (G. Fábián, Principiul primordialităţii dreptului Uniunii Europene şi ideea identităţii constituţionale promovată de Curtea Constituţională a României, în Curierul Judiciar, nr. 7/2002, p. 383).
Este esenţial de observat că Tratatul de la Lisabona a eliminat textul iniţial al Tratatului Constituţional (art. I-6) - care reglementa în mod expres prioritatea dreptului Uniunii asupra dreptului Statelor Membre, fără a distinge dacă aceasta se manifestă, sau nu, inclusiv faţă de prevederile constituţiilor naţionale - cu o declaraţie referitoare la primordialitate (Declaraţia nr. 17). Apartenenţa Declaraţiei nr. 17 la Tratatul de la Lisabona este incontestabilă, însă opţiunea acestei tehnici de reglementare nu poate rămâne lipsită de orice semnificaţie juridică. În acest context, în literatura de specialitate s-a arătat că formularea ambiguă, care nu distinge dacă primordialitatea asupra dreptului Statelor Membre include sau exclude constituţiile acestora, menţinând astfel infirmitatea textului iniţial al art. I-6 inclusiv la nivelul Declaraţiei nr. 17 a Tratatului de la Lisabona, a fost aleasă în mod deliberat pentru a nu fi controversată, deoarece, altminteri, ar fi creat serioase probleme la nivelul unor State Membre, ale căror curţi constituţionale ar fi decis că "primordialitatea dreptului UE în faţa constituţiei naţionale nu este constituţional posibilă, sau ar impune revizuirea constituţiei" (P. Craig, G. de Búrca, EU Law. Text, Cases and Materials. UK Version, 7th Edition, Oxford University Press, New York, 2020, p. 326).
Astfel fiind, în lipsa unui text expres la nivelul izvoarelor primare ale dreptului UE, care să tranşeze normativ, în termeni neechivoci, complexa problemă de drept a raportului dintre dreptul unional şi dreptul constituţional al Statelor Membre, principiul primordialităţii dreptului UE se impune a fi înţeles şi abordat ca un concept bidimensional. Această perspectivă adaugă dimensiunii rezultate din jurisprudenţa CJUE o dimensiune distinctă, aceea a ordinilor constituţionale ale Statelor Membre, de care depinde incorporarea şi acceptarea rangului prioritar al dreptului unional la nivelul sistemelor de drept naţionale, fiind necesară urmărirea evoluţiei modului în care această dimensiune a primordialităţii a fost afirmată de către instanţele supreme şi constituţionale ale Statelor Membre (P. Craig, G. de Búrca, op. cit., p. 327-328)
Din analiza poziţiilor exprimate de numeroase instanţe supreme şi/sau jurisdicţii constituţionale ale unor State Membre - bunăoară, din Germania, Italia, Franţa, Polonia şi Republica Cehă - reiese că temeiul de drept al acceptării preeminenţei/primordialităţii dreptului UE faţă de dreptul naţional rezidă - invariabil - chiar în normele propriilor constituţii ale Statelor Membre (P. Craig, G. de Búrca, op. cit., p. 329, 341, 348, 352, 353).
Aşa fiind, în acelaşi spirit de raţionament juridic ancorat în argumentele ce preced, analizând dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 20 alin. (2), art. 148 alin. (2) şi art. 152 alin. (2) din Constituţie, Înalta Curte constată că, la nivelul sistemului nostru de drept:
(i) "prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne " [art. 148 alin. (2) Constituţie];
(ii) numeroase prevederi constituţionale creează o fermă şi incontestabilă dihotomie a nivelurilor normative ce compun ordinea noastră juridică, în sensul că disting, în plan vertical, între Constituţie, pe de o parte şi "legi" [art. 1 alin. (5) Constituţie], respectiv "legile interne" [art. 20 alin. (2) Constituţie], pe de altă parte, astfel încât, în accepţiunea constituantului, dispoziţiile art. 148 alin. (2) - unicul temei normativ al acceptării preeminenţei/primordialităţii dreptului UE faţă de dreptul nostru naţional - limitează primordialitatea, în sensul că aceasta acţionează exclusiv în raport cu dreptul infraconstituţional ("legile interne" în sens formal);
(iii) concluzia primordialităţii dreptului UE faţă de dreptul intern infraconstituţional, respectiv limitarea sa la acest nivel normativ, este deopotrivă impusă de limitele revizuirii legii fundamentale, de vreme ce efectul de excluziune (lăsare neaplicată) a unui standard naţional de protecţie de rang constituţional în virtutea priorităţii dreptului unional, ar fi inconciliabil cu prohibiţia categorică a revizuirii legii fundamentale care ar avea ca rezultat suprimarea garanţiilor drepturilor şi/sau a libertăţilor fundamentale [art. 152 alin. (2) teza finală Constituţie]; altfel spus, prohibiţia inderogabilă de a suprima o garanţie constituţională a unui drept fundamental prin intermediul revizuirii legii fundamentale justifică raţiunea pentru care este de neconceput ca o asemenea garanţie să poată fi suprimată implicit, ca efect al lăsării neaplicate a normei constituţionale care o reglementează, în virtutea principiului primordialităţii dreptului UE;
(iv) interpretând sistematic dispoziţiile constituţionale sus iterate, se observă că, în sistemul nostru de drept, Constituţia României este singurul act normativ poziţionat la apexul ordinii juridice, fiind înzestrată cu "supremaţie", în vreme ce normele dreptului UE - rezultate din tratatele constitutive, precum şi din celelalte reglementări cu caracter obligatoriu ale Uniunii Europene - beneficiază, în mod calificat - "cu respectarea prevederilor actului de aderare" (îndeosebi a competenţelor partajate, sau transferate exclusiv către Uniune) -, de prioritate;
(v) aşa-numita supraconstituţionalitate, în sens de "superioritate ierahică" a unor norme de drept faţă de constituţie, este "conceptual imposibilă, (...) neputând exista în cadrul aceluiaşi sistem de drept o constituţie formală şi ceva deasupra acesteia", ci doar o "pluralitate de straturi de drept constituţional formal, ierarhic ordonate" (L. Favoreau, P. Gaia, R. Ghevontian, J.-L. Mestre, O. Pfersmann, A. Roux, G. Scoffoni, Droit constitutionnel, 23 eme édition, Editions Dalloz, Paris, 2021, p. 105, citată în continuare L. Favoreau et alin. I), caz în care este preferabil să ne referim la norme de rang constituţional, astfel cum sunt, prin excelenţă, orice norme de drept prin care se realizează la nivel supralegislativ protecţia drepturilor fundamentale;
(vi) atât în contextul principiului supremaţiei constituţiei, cât şi al prevederilor art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) Constituţie, prioritatea/preeminenţa/primordialitatea dreptului EU nu se manifestă în raport de Constituţia României şi/sau orice altă normă de rang constituţional, astfel cum sunt, prin excelenţă, dispoziţiile CEDO care asigură un standard superior de protecţie a unui drept fundamental [art. 20 alin. (2) Constituţie], ci vizează exclusiv dispoziţiile contrare din "legile interne";
(vii) apartenenţa CEDO la ordinea juridică internă ca efect al ratificării sale [art. 11 alin. (2) Constituţie], nu a produs vreo consecinţă juridică şi în planul nivelului său normativ - supralegislativ - de vreme ce, constituantul distinge neechivoc între "tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte", pe de o parte, şi "legile interne", prin care se asigură protecţia drepturilor fundamentale, pe de altă parte [art. 20 alin. (2) Constituţie];
(viii) sfera conceptului de "standard naţional de protecţie", la care se referă jurisprudenţa CJUE (hotărârea Lin şi ordonanţa din 09.01.2024), este limitată la dreptul infraconstituţional (legislativ şi a fortiori infralegislativ);
(ix) din perspectivă jurisprudenţială, în contextul limitării primordialităţii dreptului UE la nivelul normativ infraconstituţional al dreptului naţional, principiul Simmenthal - care legitimează în virtutea efectului de excluziune neaplicarea unei practici judiciare care contravine efectivităţii dreptului unional - este de plano inaplicabil jurisprudenţei general obligatorii a Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 142 alin. (1) Constituţie, "este garantul supremaţiei Constituţiei";
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că efectul de excluziune a standardului naţional de protecţie a dreptului fundamental la retroactivitatea legii penale mai favorabile (lex mitior), în virtutea preeminenţei art. 325 alin. (1) TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, respectiv Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006, potrivit jurisprudenţei CJUE analizate (hotărârea Lin şi ordonanţa din 09.01.2024), nu se referă la standardul de protecţie conferit de CEDO şi/sau jurisprudenţa CEDO, ci vizează exclusiv standardul naţional de protecţie, în sensul sus iterat.
I.3. Obligaţia instanţelor de a asigura justiţiabilitatea concretă a drepturilor fundamentale
Distinct de contenciosul constituţional al normelor, garanţiile formale (jurisdicţionale) prin care se realizează protecţia drepturilor fundamentale impun în egală măsură accesul efectiv la instanţele judecătoreşti, deoarece caracteristica primordială a oricărui drept fundamental este aceea de a fi un drept justiţiabil, adică susceptibil de a fi ocrotit în mod concret de un judecător (L. Favoreau et alin. I, op. cit., p. 962).
Mai mult, în aceeaşi ordine de idei, nu trebuie omis că, potrivit art. 13 CEDO [Dreptul la un recurs efectiv], "Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.". Or, dreptul la un recurs efectiv impune per se inclusiv un examen efectiv din partea jurisdicţiei învestite să ocrotească dreptul fundamental susceptibil de protecţie, altminteri justiţiabilitatea acestuia rămânâne o simplă noţiune teoretică şi iluzorie, contrară principiului efectivităţii.
Chiar dacă subsecvent Tratatului de la Lisabona, obligaţia UE de aderare la CEDO, deşi asumată în mod explicit [art. 6 alin. (2) TUE], nu a fost materializată efectiv, este de necontestat că "CJUE a tratat CEDO ca o sursă de inspiraţie (…) reţinând că dreptul UE poate merge mai presus de aceasta (…) ideea CEDO ca prag minim, iar nu ca plafon, în dreptul UE al drepturilor omului fiind menţinută de art. 52 alin. (3) din Cartă (…)" (P. Craig, G. de Búrca, op. cit., p. 435-436), potrivit cărora "[î]n măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă."
Prin urmare, chiar în contextul intrării în vigoare a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (citată în continuare CDFUE) şi al multiplicării, pe această cale, a sistemelor de protecţie a drepturilor fundamentale, dispoziţiile CEDO rămân incontestabil un etalon minim de protecţie, care poate fi extins, dar niciodată restrâns [art. 52 alin. (3) teza a II-a CDFUE; art. 20 alin. (2) Constituţie].
Potrivit literaturii de specialitate, dreptul la un recurs se înscrie în obiectivul de a face posibilă apărarea drepturilor şi libertăţilor afirmate de CEDO. În acest sens, acest drept plasează primul eşalon de protecţie la nivelul instanţelor naţionale sub rezerva de a apela la mecanismul european de protecţie după epuizarea cailor de atac interne, controlul european fiind menit să completeze controlul naţional, iar nu să îl substituie (L. Favoreau, A. Duffy-Meunier, I. Fassassi, P. Gaia, O. le Bot, L. Pech, A. Pena, A. Roux, G. Scoffoni, Droit des libertés fondamenteles, 8e éd., Editions Dalloz, Paris, 2021, p. 734, citată în continuare L. Favoreau et alin. II).
Prin urmare, justiţiabilitatea drepturilor fundamentale constituie o veritabilă dogmă juridică, de vreme ce, într-o deplină sinergie axiologică, respectarea drepturilor fundamentale constituie una dintre valorile supreme atât la nivelul ordinii juridice a Uniunii Europene [art. 2 TUE], cât şi la nivelul sistemului nostru de drept [art. 1 alin. (3) Constituţie], existând aşadar o viziune unitară în această privinţă între cele două ordini juridice.
De aceea, este incontestabil că protecţia efectivă, completă şi concretă a drepturilor fundamentale trebuie asigurată prin intermediul actului de justiţie realizat de instanţele judecătoreşti, la apexul cărora se poziţionează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în virtutea rolului său constituţional [art. 126 alin. (1) din Constituţie].
În mod similar, având ca reper prevederile art. 1 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 303/2022, magistratul procuror are, la rândul său, obligaţia apărării acestor drepturi fundamentale întocmai, prin intermediul actelor efectuate în virtutea funcţiei judiciare pe care o exercită în cadrul procesului penal.
Astfel, ori de câte ori efectele substanţiale ale unui act judiciar interferează cu protecţia unui drept fundamental, orice instanţă judecătorească (orice jurisdicţie penală), în limitele competenţei sale, este obligată să identifice şi să statueze motivat care este standardul de drept - noţiune comprehensivă ce reuneşte atât normele juridice (principii şi reguli) cât şi dreptul de sorginte jurisdicţională (jurisprudenţele obligatorii) - incident în concret în procedura judiciară în care a fost învestită, urmând să îl aplice pentru a tranşa în baza acestuia raportul juridic litigios.
Trebuie adăugat totodată că, spre deosebire de actul administrativ (în cazul competenţei legate), actul de justiţie - prin care se asigură inter alia justiţiabilitatea drepturilor fundamentale - nu se poate rezuma la aplicarea mecanică a unui anumit standard de drept, pe considerentul că ar avea prima facie un caracter preeminent, ci, dimpotrivă, impune un examen riguros şi comprehensiv al tuturor normelor (principii şi reguli) şi izvoarelor relevante de drept jurisdicţional, în fiecare procedură judiciară în parte, din partea jurisdicţiei (penale) legalmente învestite să statueze asupra raportului litigios.
Aşa fiind, Înalta Curte - ca, de altfel, orice instanţă judecătorească - este obligată să efectueze un atare examen judiciar pentru a statua motivat care este standardul de drept în concret aplicabil în cauza pendinte, de vreme ce soluţia pe care urmează să o pronunţe influenţează indeniabil protecţia drepturilor fundamentale.
Având în vedere că potrivit art. 1 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 303/2022 magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi parchetelor le revine în mod corelativ o obligaţie similară în cauzele pendinte.
În consecinţă, se poate aprecia că instanţele judecătoreşti au obligaţia de rang constituţional să asigure justiţiabilitatea concretă a drepturilor fundamentale aplicând motivat în acest sens standardul adecvat de protecţie impus de normele de drept. Actul de justiţie este indispensabil pentru protecţia efectivă a drepturilor fundamentale.
Înalta Curte apreciază că realizarea justiţiei într-un stat de drept nu este posibilă fără respectarea drepturilor fundamentale prin raportare la particularităţile fiecărei cauze, la standardele rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale, respectiv a celor ce decurg din jurisprudenţa CJUE, în măsura în care sunt apte să asigure un nivel de protecţie a drepturilor fundamentale echivalent sau superior celui din blocul convenţional.
Înalta Curte remarcă din prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare CEDO sau Convenţia europeană) că cea mai mare parte a acestor drepturi nu sunt nelimitate într-o societate democratică, fiind justificată restrângerea lor în numele siguranţei publice sau al securităţii naţionale, al interesului economic al ţării, al sănătăţii publice şi al moralei, al drepturilor şi libertăţilor altuia, al prevenirii dezordinii şi delincvenţei. În plus, potrivit art. 15 parag. 1 din Convenţia europeană statelor le este permis, în anumite circumstanţe, să deroge de la obligaţiile lor în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii. Dar chiar şi în aceste împrejurări, niciun stat nu se poate sustrage obligaţiei de a respecta dreptul la viaţă, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la obligaţia interzicerii torturii, a sclaviei şi a neretroactivităţii legii penale mai severe, respectiv a retroactivităţii legii penale mai favorabile (art. 15 parag. 2).
Particularitatea standardului convenţional de protecţie a dreptului fundamental la neretroactivitatea legii penale mai severe, respectiv la retroactivitatea legii penale mai favorabile, în raport cu standardul naţional, respectiv cu cel unional, vizează caracterul absolut inderogabil al acestui drept fundamental - interdicţia oricărui test de proporţionalitate în raport de alte drepturi fundamentale, principii de drept şi/sau interese publice concurente -, în contextul în care prevederile art. 15 parag. (2) CEDO statuează, în mod expres, că nu este permisă statelor contractante nicio derogare de la prevederile art. 2 - cu excepţia decesului rezultat din acte licite de război - art. 3, art. 4 parag. (1) şi art. 7 CEDO, chiar şi în caz de război sau alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, situaţie în care, referitor la celelalte drepturi protejate de Convenţie, potrivit art. 15 parag. (1) CEDO, acestea pot deroga în mod condiţionat şi temporar de la obligaţiile impuse de Convenţie.
Astfel fiind, existenţa drepturilor inderogabile indică faptul că, în sistemul Convenţiei, acestea sunt considerate cele mai elementare drepturi fundamentale [A. Ashworth, The Exclusion Of Evidence Obtained by Violating a Fundamental Right: Pragmatism Before Principle in the Strasbourg Jurisprudence in P. Roberts, J. Hunter (eds.), Criminal Evidence and Human Rights. Remaining Common Law Procedural Traditions, Hart Publishing, Oxford and Portland, Oregon, 2013, p. 146].
Prin urmare, Înalta Curte opinează că instanţele trebuie să determine şi să aplice prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului privind protecţia drepturilor inderogabile, atunci când în privinţa acestor drepturi există o asimetrie (neconcordanţă) între standardul de protecţie conferit de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (în continuare Carta, sau CEDUE), astfel cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că primul este inferior celui din urmă.
Deopotrivă, este rolul instanţelor de a asigura că, în special, în materia drepturilor inderogabile, nu poate fi acceptat un dublu standard de protecţie, care să conducă la o scindare nepermisă a conţinutului dreptului prin acceptarea ideii că un aspect din conţinutul unui drept fundamental poate fi supus unui standard diferit de protecţie faţă de alt aspect al aceluiaşi drept în funcţie de natura faptului juridic care a generat incidenţa dreptului.
Faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 303/2022 obligaţii similare incumbă şi procurorilor în cauzele pendinte, care trebuie deopotrivă să vegheze la protecţia drepturilor fundamentale.
În aceste condiţii Înalta Curte consideră că în fiecare cauză în parte trebuie determinate, pe de o parte, standardele de protecţie a drepturilor fundamentale rezultate din standardele şi tradiţiile constituţionale şi, implicit, din jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar, pe de altă parte, modul de aplicare a acestora prin raportare la considerentele celor două hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
În plus, în faza de judecată, trebuie avută în vedere modalitatea de asigurare a principiului securităţii juridice atunci când dezbaterea cauzei a avut loc la o dată anterioară pronunţării hotărârii Lin, iar în cadrul deliberării au fost evaluate standardele şi tradiţiile constituţionale precum şi garanţiile convenţionale, iar soluţia a fost pronunţată după redactarea considerentelor, ulterior publicării deciziei jurisdicţiei unionale.
I.4. Standarde şi tradiţii constituţionale
Constituţia consacră în alin. (2) al art. 15 un principiu "de drept de tradiţie, actualitate şi justiţie" în ambele sale componente, şi anume neretroactivitatea legii, respectiv retroactivitatea legii penale mai favorabile. Acestea reprezintă garanţii fundamentale ale drepturilor constituţionale, îndeosebi a libertăţii şi siguranţei persoanei expuse unui proces penal.
Înalta Curte consideră că interzicerea aplicării retroactive a unei legi penale decurge atât din principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, cât şi din principiul securităţii juridice. În acest sens în jurisprudenţa constituţională spaniolă s-a arătat că securitatea juridică este "o sumă de siguranţă şi legalitate, ierarhie şi publicitate normativă, neretroactivitate a ceea ce este defavorabil şi interzicerea arbitrarului (...). Securitatea juridică este suma acestor principii, echilibrată astfel încât să permită promovarea, în ordinea juridică, a justiţiei şi egalităţi, în libertate.
Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 101/2013 s-a reţinut că aplicarea celor două reguli incumbă, pe de-o parte, celui care este chemat să aplice legea (deci implicit instanţelor de judecată), iar, pe de altă parte, legiuitorului, care nu poate împiedica producerea efectului retroactiv al legilor penale mai favorabile.
Înalta Curtea apreciază că dreptul la siguranţa persoanei, consacrat de art. 23 din Constituţie, include şi securitatea juridică a persoanei în raport cu autorităţile. În aceste condiţii, semnificaţia noţiunii de siguranţă a persoanei exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana aflată în situaţiile în care autorităţile statului pot dispune aplicarea unor secţiuni penale sau de măsuri privative de libertate.
Aşadar, în opinia Înaltei Curţi atât neretroactivitatea legii, respectiv retroactivitatea legii penale mai favorabile sunt menite să asigure protecţia persoanei implicate într-un proces penal de aplicarea arbitrară a legii ori de aplicarea unei legi sau interpretări imprevizibile in malam partem.
Cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 C. pen. a pronunţat Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 372 din 20 mai 2014, prin care a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile. Instanţa de contencios constituţional a arătat că principiul activităţii legii penale presupune, ca regulă generală, aplicarea legii tuturor infracţiunilor săvârşite în timpul cât aceasta se află în vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalităţii, care reprezintă o caracteristică specifică statului de drept, motiv pentru care legiuitorul constituant a statuat în art. 1 alin. (5) că "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". În materie penală, art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală consacră regula potrivit căreia "Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. De la această regulă sunt admise două excepţii, constând fie în retroactivitatea, fie în ultraactivitatea legii. Aceste excepţii se aplică în situaţiile de tranziţie determinate de succesiunea legilor penale, atunci când o infracţiune este săvârşită sub imperiul legii penale anterioare însă făptuitorul este urmărit penal, judecat ori execută pedeapsa sub imperiul noii legi penale. Problematica aplicării legii penale în situaţiile de tranziţie a determinat exprimarea a două curente de opinie diametral opuse: teza ultraactivităţii legii vechi, potrivit căreia în caz de tranziţie se va aplica legea existentă în momentul săvârşirii infracţiunii, şi teza retroactivităţii legii în vigoare, potrivit căreia în caz de situaţie tranzitorie se va aplica noua lege penală."
Astfel, în viziunea Curţii Constituţionale determinarea legii penale mai favorabile şi alegerea acesteia dintre legile succesive implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispoziţiilor penale din legi succesive care îşi găsesc aplicarea în cauză, utilizând criteriul aprecierii in concreto. Pentru a deveni aplicabile dispoziţiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiţiei de existenţă a unei situaţii tranzitorii (care a fost anterior constatată în cuprinsul acestor considerente) mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzaţiei să fie infracţiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă, cât şi conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.
Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale ale dreptului Uniunii. În această privinţă, Curtea se inspiră din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, precum şi din indicaţiile oferite de instrumentele internaţionale privind protecţia drepturilor omului la care statele membre au cooperat sau au aderat (Hotărârea Internationale Handelsgesellschaft, 11/70, EU:C:1970:114, punctul 4, şi Hotărârea Nold/Comisia, 4/73, EU:C:1974:51, punctul 13).
În acest sens, art. 67 din TFUE prevede că Uniunea constituie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, cu respectarea drepturilor fundamentale şi a diferitelor sisteme de drept şi tradiţii juridice ale statelor membre. Tot astfel, art. 52 din Cartă prevede că, în măsura în care Carta conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă. În măsura în care Carta recunoaşte drepturi fundamentale, aşa cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradiţiile menţionate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie opinează că principiul legalităţii incriminării, al retroactivităţii legii penale mai favorabile şi al neretroactivităţii legii penale mai severe fac parte din categoria drepturilor inderogabile ce ţin de tradiţiile constituţionale comune statelor membre.
Enunţarea principiului legalităţii (nullum crimen, nulla poena sine lege) care constituie fundamentul tradiţiei iluminismului juridic a fost făcută magistral de G., astfel:
"Fiecare cetăţean trebuie să ştie că poate face tot ceea ce nu este împotriva legilor, fără să se teamă de vreo repercusiune, în afara celei ce poate decurge din acţiunea însăşi - aceasta este dogma politică în care popoarele ar trebui să creadă şi pe care magistraţii supremi, însărcinaţi cu paza neabătută a legilor ar trebui să o aplice; este o dogmă sacră fără de care nu poate exista societate legitimă." În plus, instanţa supremă reţine că aceste principii relevate mai sus care stau la baza dreptului penal modern sunt consacrate şi în alte documente internaţionale generale, şi anume Declaraţia universală a drepturilor omului ori în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
În continuare, Înalta Curte constată că art. 20 din Constituţia României reglementează transpunerea în practică a protecţiei drepturilor fundamentale în cazul aplicării concomitente a mai multor norme juridice provenind din diferite surse normative, anume dreptul intern şi dreptul internaţional public.
În literatura de specialitate (I.Muraru, E.S. Tănăsescu, Cometariu art. 20 în I.Muraru, E.S. Tănăsescu Constituţia României Comentată, ediţia a 3-a, 2022, Ed. C.H.Beck) s-a apreciat că art. 20 stabileşte "două reguli referitoare la particularităţile raportului dintre dreptul intern şi cel internaţional în materia drepturilor omului. Mai întâi dispoziţiile constituţionale ce garantează drepturile omului trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte. În conformitate cu art. 11 din Constituţie, toate tratatele internaţionale, deci şi cele din materia drepturilor omului, sunt încorporate în dreptul românesc doar dacă sunt conforme cu Legea fundamentală. Altfel spus, între cele două tipuri de norme juridice nu sunt admise necorelări, iar dacă ele sunt decelabile, interpretarea şi aplicarea lor trebuie să asigure concilierea lor şi să nu favorizeze conflictul de norme. Cea de-a doua regulă vizează restul sistemului normativ, sau, în exprimarea Constituţiei, "legile interne", faţă de care reglementările internaţionale în materia drepturilor omului au prioritate de aplicare. Şi în acest caz interpretarea legilor interne trebuie să fie realizată astfel încât să faciliteze concilierea cu reglementările internaţionale din materia drepturilor omului, dar în măsura în care nepotrivirile sau neconcordanţele între cele două tipuri de protecţie sunt ireconciliabile nu se persistă în ideea compromisului, ci se constată existenţa unui conflict de norme. Alin. (2) al art. 20 stabileşte ca regulă generală de soluţionare a acestui conflict prioritatea de aplicare a reglementărilor internaţionale faţă de cele interne. Până la revizuirea Constituţiei din 2003, prioritatea reglementărilor internaţionale era sistematică şi necondiţionată, indiferent de conţinutul normativ al celor două tipuri de reglementări şi indiferent care ar fi fost rezultatul unei eventuale comparaţii între ele în privinţa gradului de protecţie pe care îl ofereau. Dată fiind dinamica posibilă în domeniul drepturilor omului, unde evoluţiile sunt nu doar rapide, ci şi spectaculoase, prin aplicarea acestei priorităţi în mod automat, exista oricând riscul de a se ajunge la pervertirea finalităţii reglementării. Tocmai de aceea, constituantul derivat a impus în 2003 principiul lex mitior, precizând că prioritatea de aplicare a reglementărilor internaţionale este valabilă numai dacă legile interne sau Constituţia României nu cuprind prevederi mai favorabile în materia protecţiei drepturilor omului."
În interpretarea art. 20 din Constituţie în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a constatat faptul că "prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională. Curtea Europeană a constatat că statutul conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor naţionale să înlăture, din oficiu sau la cererea părţilor, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1241/2009). Deopotrivă, a fost evidenţiat caracterul obligatoriu al interpretărilor date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru interpretul Constituţiei României.
Odată cu aderarea la Uniunea Europeană clauza de aderare a cuprins în subsidiar şi o clauză de conformitate cu dreptul U.E., potrivit căreia toate organele naţionale ale statului sunt obligate în principiu să implementeze şi să aplice dreptul U.E.
Înalta Curte mai notează că, în opinie majoritară, Curtea Constituţională şi-a exprimat concepţia referitoare la aplicarea normelor dreptului Uniunii Europene [decizia Curţii Constituţionale nr. 390/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 612 din 22 iunie 2021:
"83. Curtea reţine că o instanţă judecătorească are abilitarea să analizeze conformitatea unei dispoziţii "din legile interne", deci aparţinând dreptului intern, cu dispoziţiile de drept european prin prisma art. 148 din Constituţie şi, în cazul în care constată contrarietatea, are competenţa să aplice cu prioritate dispoziţiile de drept al Uniunii în litigiile ce antamează drepturile subiective ale cetăţenilor. În toate cazurile, Curtea constată că, prin noţiunile de "legi interne" şi "drept intern", Constituţia are în vedere exclusiv legislaţia infraconstituţională, Legea fundamentală prezervându-şi poziţia ierarhic superioară în virtutea art. 11 alin. (3). Aşa fiind, atunci când stabileşte că "prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne", art. 148 din Constituţie nu atribuie dreptului Uniunii prioritate de aplicare faţă de Constituţia României, astfel că o instanţă naţională nu are abilitarea de a analiza conformitatea unei dispoziţii din dreptul intern, constatate ca fiind constituţionale prin prisma art. 148 din Constituţie, cu dispoziţiile de drept european. Sistemul dreptului românesc este format din totalitatea normelor juridice adoptate de către statul român şi care trebuie să fie în consonanţă cu principiul supremaţiei Constituţiei şi principiul legalităţii, care sunt de esenţa cerinţelor statului de drept, principii înscrise în art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie", unica autoritate legiuitoare a ţării fiind Parlamentul, având în vedere că statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale. Democraţia constituţională, într-un stat de drept, nu este însă o abstracţie, ci este o realitate a unui sistem în cadrul căruia supremaţia Constituţiei limitează suveranitatea legiuitorului, care în procesul de creare a normelor juridice şi de adoptare a unor acte normative trebuie să ţină cont de o serie de principii de rang constituţional"].
În viziunea Curţii Constituţionale în caz de coliziune a unui tratat cu însăşi Constituţia, inclusiv în sfera raporturilor la nivelul UE, regulile generale stabilite de art. 11 din Constituţie impun revizuirea legii fundamentale, procedură fără de care este imposibil ca tratatul să fie aplicabil în România. Pe cale de consecinţă, orice tratat este aplicabil în sistemul intern doar atâta timp cât respectă dispoziţiile constituţionale. Prin urmare, standardul aplicabil este cel conferit de Constituţie sau deciziile Curţii Constituţionale ori de câte ori un tratat ar conferi un standard mai redus, aşa încât nu s-ar putea reţine cu prioritate standardul unional al protecţiei drepturilor fundamentale atâta timp cât acesta este inferior celui care decurge din normele de rang constituţional.
Această viziune a Curţii Constituţionale române nu este singulară la nivel european, opţiunea statelor fiind justificată pe temeiul art. 5 alin. (2) TUE potrivit căruia Uniunea acţionează în limitele conferite de statele membre. În lipsa unei reglementări în dreptul pozitiv naţional şi unional privind supremaţia dreptului UE faţă de constituţiile interne, instanţele naţionale superioare din Germania, Italia, Franţa, Spania, Polonia, Republica Cehă ş.a. s-au considerat datoare să respecte graniţele adecvate ale dreptului Uniunii Europene şi să protejeze drepturile fundamentale în cadrul ordinii juridice interne.
Deopotrivă, se remarcă faptul că în problema raportului dintre dreptul unional si constituţiile statelor membre, abordarea conflictului constituţional a fost una monistă din perspectiva CJUE - care a afirmat constant că supremaţia se manifestă chiar şi atunci când în discuţie ar fi o normă constituţională fundamentală - şi bi-dimensională din perspectiva majorităţii statelor membre, ale căror instanţe localizează autoritatea dreptului UE în ordinea juridică naţională, în cadrul constituţiei naţionale.
Analiza jurisprudenţei Curţii de la Luxembourg conduce la concluzia că a fost evitat un conflict între CJUE şi instanţele superioare ale statelor membre în scopul prevenirii unei crize constituţionale, consolidându-se o abordare numită în doctrină toleranţa constituţională, în cadrul căreia se înscrie, într-o oarecare măsură, şi hotărârile pronunţate de CJUE în materia prescripţiei răspunderii penale. Nu reiese din acest istoric acceptarea în orice conditii a supremaţiei dreptului UE asupra dreptului constituţional naţional în domenii sensibile, majoritatea statelor membre impunând limite prin practica instantei de contencios constituţional si jurisprudenţa recentă a instanţelor supreme naţionale.
În acest cadru, având în vedere şi jurisprudenţa CJUE din cauzele Yassin Abdullah Kadi [Kadi II]; M.A.S. şi M.B. [Tarrico bis], Înalta Curte apreciază că în aplicarea hotărârii pronunţate la data de 24 iulie 2023 în cauza C-107/23 PPU [Lin] trebuie asigurată atât pre-eminenţa dezlegării jurisprudenţiale a Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene constând în invalidarea deciziei nr. 67/25.10.2022, pronunţate de Înalta Curte Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pe de o parte, cât şi prevalenţa unor standarde constituţionale în materie de protecţie a drepturilor omului cum sunt cele ce decurg din deciziile Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (aplicarea globală a legii penale mai favorabile, hotărâre care nu a fost invalidată de jurisdicţia europeană) sau din deciziile Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022 (a căror aplicare a fost permisă explicit prin decizia sus menţionată în limitele principiului legalităţii, care implică şi evitarea creării unei lex tertia).
Înalta Curte apreciază că interesele financiare ale Uniunii Europene trebuie protejate, cu respectarea drepturilor fundamentale de la care nu se poate deroga. Într-o comunitate de drept precum Uniunea Europeană, drepturile fundamentale ale persoanelor nu sunt mai puţin importante decât interesele financiare ale acesteia. Cu alte cuvinte, interesele financiare ale Uniunii nu pot fi protejate cu preţul unei încălcări a drepturilor fundamentale inderogabile.
În aceste coordonate, este necesar ca instanţele de judecată să procedeze la o analiză in concreto a elementelor circumstanţiale şi formelor agravate ale infracţiunilor, a pedepselor, regulilor relative la cauzele de agravare sau atenuare ori la cauzele de nepedepsire sau de înlăturare a răspunderii penale, pentru a determina în mod global legea penală mai favorabilă fără a putea fi creată o lex tertia.
Înalta Curte constată în acest cadru preocuparea Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene în cauza Lin în scopul asigurării respectării principiului legalităţii [instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curţii Constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale (...)].
Standardele constituţionale anterior iterate impun ca legea penală mai favorabilă să fie stabilită în mod global, prin raportare la o unică lege, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor menţionate mai sus, deci şi a duratei termenului de prescripţie a răspunderii penale şi a cauzelor de întrerupere a acesteia.
Doar în aceste condiţii se poate evita impunerea unui tratament juridic diferenţiat infracţiunilor concurente analizate (de pildă, prin reţinerea existenţei unor cauze de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală relative la plata TVA, dar reţinerea inexistenţei unei astfel de cauze în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală relative la impozitul pe profit, aceasta din urmă neavând nicio legătură cu Bugetul Uniunii Europene), ori crearea unui dublu standard în materia drepturilor fundamentale, care să conducă la determinarea unei pedepse nelegale prin crearea, pe cale judecătorească, a unei a treia legi (lex tertia), consecinţă inadmisibilă, deoarece, pe de o parte, ar însemna ca organele judiciare să exercite un atribut care nu le revine, intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului, iar pe de altă parte, ar duce la încălcarea principiului legalităţii astfel cum acesta este garantat prin considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014.
Prin urmare, ca aplicare a principiului legalităţii, Înalta Curte opinează că, chiar şi ulterior hotărârii pronunţate la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) în cauza C-107/23 PPU [Lin], precum şi ordonanţei Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene (CJUE) din data de 09.01.2024, în cauza C-131/23, instanţele sunt obligate să evite realizarea unei lex tertia în determinarea legii aplicabile şi a tratamentului sancţionator într-o cauză penală, în condiţiile descrise în considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014.
I.5. Standarde unionale
La nivelul dreptului Uniunii Europene, art. 49 alin. (1) teza a III-a CDFUE reglementează in terminis dreptul fundamental la retroactivitatea legii penale mai favorabile (lex mitior).
Protecţia acestuia în sistemul dreptului unional nu este universală - indiferent de specia infracţiunii - asemenea standardului naţional, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (2) CDFUE, respectiv art. 6 parag. (1) alin. (2) TUE, Carta nu a extins competenţele Uniunii definite în tratate. De aceea, dispoziţiile Cartei "se adresează (...) şi statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, în conformitate cu atribuţiile pe care le au în acest sens şi cu respectarea limitelor competenţelor conferite Uniunii de tratate" [art. 51 alin. (1) CDFUE].
Aşa fiind, sfera de aplicare a standardului unional - care determină implicit, chiar la nivelul acestei ordini juridice, limitele efectului de excluziune generat de rangul prioritar al dreptului UE - vizează exclusiv acele cauze penale privind infracţiuni al căror obiect juridic include relaţii sociale circumscrise domeniilor aflate în competenţa Uniunii - exclusivă şi/sau partajată cu Statele Membre.
Potrivit jurisprudenţei din cauza Akerberg Fransson (Hotărârea din 26 februarie 2013, Akerberg Fransson, C-617/10, EU:C:2013:105, punctul 29), "atunci când, precum în speţă, o instanţă a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziţii sau a unei măsuri naţionale care, într-o situaţie în care acţiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, pune în aplicare acest drept în sensul articolului 51 alin. (1) din Cartă, autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii" (hotărârea Lin, punctul 110)].
Altfel spus, atât dispoziţiile Cartei, cât şi primordialitatea dreptului UE, respectiv efectul de excluziune a unui standard naţional de protecţie, inclusiv prin aplicarea principiului Simmenthal, se impun puterilor etatice ale statelor membre - instanţelor judecătoreşti - în limitele (de reglementare) determinate de competenţele exclusive sau partajate ale Uniunii, astfel încât o instanţă naţională pune în aplicare dreptul UE exclusiv în limitele acestor competenţe, în sensul strict delimitat de prevederile art. 51 alin. (1) teza I CDFUE, care concordă sub acest aspect cu prevederile art. 148 alin. (1) şi (2) din Constituţie.
De aceea, subordonarea standardelor naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale în raport de supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, potrivit jurisprudenţei CJUE din cauza Akerberg Fransson, nu este aplicabilă decât în acele cauze penale referitoare la infracţiuni care privesc domeniile în care s-a realizat un transfer de competenţe către Uniune.
În sistemul unional de protecţie, potrivit art. 52. alin. (1) CDFUE, dreptul la retroactivitatea legii penale mai favorabile (lex mitior) nu este un drept fundamental absolut, fiind susceptibil de limitare prin intermediul unui test de proporţionalitate stricto sensu, în virtutea căruia se pot justifica restrângeri în măsura în care acestea sunt necesare şi adecvate în raport de "obiectivele de interes general recunoscute de Uniune" - de pildă, protecţia intereselor financiare ale UE -, respectiv pentru protejarea "drepturilor şi libertăţilor celorlalţi".
De altfel, în jurisprudenţa analizată în speţă, CJUE a efectuat un atare examen de proporţionalitate pentru a explica restrângerea exerciţiului dreptului fundamental analizat, sens în care a statuat că "ţinând seama de necesara punere în balanţă a (...) standard[lui] naţional de protecţie, pe de o parte, şi a dispoziţiilor articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanţă naţională a standardului menţionat pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii" (hotărârea Lin, punctul 123). Este esenţial de observat că, testul de proporţionalitate stricto sensu realizat de CJUE nu a vizat prevederile art. 49 alin. (1) teza a III-a CDFUE, care consacră dreptul fundamental la retroactivitatea legii penale mai favorabile (mitior lex) în sistemul unional de protecţie, preferând să se refere exclusiv la standardul naţional de protecţie.
Oricum, limitarea lex mitior prin intermediul testului de proporţionalitate stricto sensu în baza art. 52. alin. (1) CDFUE nu vizează de plano standardul convenţional (CEDO), deoarece, potrivit art. 52 alin. (3) teza a II-a CDFUE, dreptul Uniunii poate conferi doar o protecţie mai largă drepturilor fundamentale reglementate de CEDO, mai ales în contextul în care acestea, astfel cum sunt garantate prin CEDO şi cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii [art. 6 parag. (3) TUE], dobândind astfel statutul unor izvoare primare ce tronează la vârful ordinii juridice a UE.
Totodată, rămâne dificil de înţeles raţiunea pentru care CJUE a reţinut, în mod singular, că statul de drept - al cărui element esenţial este principiului securităţii juridice, ce coagulează exigenţele de previzibilitate, precizie şi neretroactivitatea legii penale - este identificat în cuprinsul art. 2 TUE "atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât şi ca valoare comună statelor membre" (hotărârea Lin, punctul 114), de vreme ce, potrivit aceluiaşi text normativ, "respectarea drepturilor omului" beneficiază de acelaşi statut axiologic în ordinea de drept a Uniunii Europene, ceea ce pune sub semnul întrebării posibilitatea scindării dispoziţiilor art. 49 alin. (1) CDFUE, în sensul asigurării unui regim diferit de protecţie pentru retroactivitatea legii penale mai favorabile (lex mitior).
I.6. Standarde rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi raportul acestora cu standardele unionale
Prin raportare la blocul unional de protecţie a drepturilor fundamentale Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a precizat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului are o semnificaţie specială (a se vedea în special Hotărârea ERT, C-260/89, EU:C:1991:254, punctul 41, precum şi Hotărârea Kadi şi Al Barakaat International Foundation/Consiliul şi Comisia, C-402/05 P şi C-415/05 P, EU:C:2008:461, punctul 283). Articolul F alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, devenit, după modificare, articolul 6 alin. (2) UE, a codificat această jurisprudenţă.
Articolul 53 din Cartă prevede că niciuna dintre dispoziţiile acesteia nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii şi de dreptul internaţional, precum şi de convenţiile internaţionale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părţi, şi în special Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare Convenţia Europeană sau CEDO), precum şi prin constituţiile statelor membre. Carta are aceeaşi valoare juridică ca şi tratatele pe care se bazează Uniunea Europeană (TUE şi TFUE). Prin urmare, toate trei sunt considerate drept primar al Uniunii Europene şi se află pe primul loc printre sursele dreptului UE. Din acest motiv, instituţiile UE sunt obligate să respecte Carta, la fel ca şi statele membre atunci când pun în aplicare dreptul UE.
Articolul 52 alin. (3) prima teză din Cartă prevede că, în măsura în care Carta conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin CEDO, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Potrivit explicaţiilor referitoare la această dispoziţie, înţelesul şi întinderea drepturilor garantate sunt determinate nu numai de textul Convenţiei Europene, ci printre altele şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 22 decembrie 2010, DEB (C-279/09, EU:C:2010:811, punctele 35 şi 37), şi Hotărârea din 30 iunie 2016, Toma şi Biroul Executorului Judecătoresc Horaţiu-Vasile Cruduleci (C-205/15, EU:C:2016:499, punctul 41). Articolul 52 alin. (3) a doua teză permite totuşi ca dreptul Uniunii să ofere o protecţie mai largă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că dreptul Uniunii Europene permite CJUE să deroge de la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului numai în măsura în care prima curte recunoaşte anumitor drepturi fundamentale o protecţie mai largă decât cea de a doua. Şi această derogare este permisă doar dacă astfel nu se diminuează protecţia unui alt drept fundamental prevăzut de Cartă, care corespunde unui drept prevăzut de CEDO, stabilite prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. De exemplu, în acele cazuri în care trebuie să se realizeze un echilibru între anumite drepturi fundamentale [hotărârea din 29 ianuarie 2008, Promusicae (C-275/06, EU:C:2008:54, punctul 68)].
Prin urmare, Înalta Curte consideră că a accepta aplicarea unui standard de protecţie a drepturilor fundamentale inferior celui stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar constitui nu doar o încălcare a Convenţiei, ci a Cartei înseşi care trimite la respectarea drepturilor fundamentale recunoscute de convenţiile internaţionale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părţi, şi în special CEDO, precum şi prin constituţiile statelor membre.
În cadrul blocului convenţional de protecţia a drepturilor omului, referitor la dispoziţiile art. 7 din Convenţia europeană, în jurisprudenţa sa Curtea de la Strasbourg a reţinut următoarele:
a- După cum rezultă din obiectul şi scopul său, art. 7 din Convenţia europeană trebuie interpretat şi aplicat astfel încât să asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririi penale, condamnării şi pedepselor arbitrare (cauza S.W. contra Regatului Unit, 22 noiembrie 1995);
b- Articolul 7 din Convenţie nu se limitează la interzicerea aplicării retroactive a legii penale în defavoarea acuzatului (cauza Welch contra Regatului Unit, 9 februarie 1995, cauza Mihai Toma contra României, Hotărrârea din 24 ianuarie 2012). Mai general, aceasta consacră, de asemenea, principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor - "nullum crimen, nulla poena sine lege" (cauza Kokkinakis contra Greciei, hotărârea din 25 mai 1993).
c- Curtea a constatat o încălcare a articolului 7 din Convenţia într-o cauză recentă în care reclamanţii au fost condamnaţi pentru o infracţiune prescrisă (cauza Antia şi Khupenia c. Georgiei, Hotărârea din 18 iunie 2020). Curtea a reţinut că prescripţia poate fi definită ca fiind dreptul conferit de lege autorului unei infracţiuni de a nu fi urmărit sau judecat din nou după ce a trecut o anumită perioadă de la comiterea infracţiunii. Termenele de prescripţie, care sunt o caracteristică comună a sistemelor juridice ale statelor contractante, au mai multe scopuri, printre care garantarea securităţii juridice prin încetarea acţiunilor şi prevenirea unei încălcări a drepturilor apărării, care ar putea fi periclitate dacă instanţele ar fi chemate să se pronunţe pe baza unor probe incomplete din cauza trecerii timpului. În cauză Curtea a observat că, în acest context, principala întrebare pe care o avea în faţa sa în exercitarea competenţei sale de supraveghere în temeiul articolului 7 era dacă, având în vedere expirarea termenului de prescripţie aplicabil infracţiunii în cauză, exista un temei juridic valabil pentru condamnarea reclamanţilor. Cu alte cuvinte, astfel cum se poate deduce din constatările Curţii prezentate mai sus, o restabilire a răspunderii penale după expirarea termenului de prescripţie ar fi considerată incompatibilă cu principiile fundamentale ale legalităţii (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi previzibilităţii consacrate la articolul 7 din Convenţia europeană.
d- în cazul în care o infracţiune este supusă prescripţiei în temeiul dreptului intern, iar termenul de prescripţie a expirat, astfel încât răspunderea penală este exclusă, articolul 7 din Convenţia europeană se opune, în absenţa unui temei juridic valabil, reînceperii procedurilor cu privire la această infracţiune. A susţine contrariul ar echivala cu a admite "aplicarea retroactivă a dreptului penal în detrimentul acuzatului" (cauza Del Río Prada contra Spaniei).
În Ghidul privind aplicarea art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat:
"Chiar dacă art. 7 § 1 din Convenţie nu menţionează în mod special principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile (spre deosebire de art. 15 paragraful 1 din Pactul Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile civile şi politice şi de art. 9 din Convenţia americană privind drepturile omului), Curtea a considerat că această dispoziţie nu garantează doar principiul neretroactivităţii legilor penale mai severe, ci şi, implicit, principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile. Acest principiu se transpune prin regula conform căreia, în cazul în care legea penală în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii este diferită de legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunţarea hotărârii definitive, instanţa trebuie să aplice legea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile inculpatului [Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), pct. 103-109, privind o pedeapsă la 30 de ani de închisoare în loc de detenţiune pe viaţă]. În opinia Curţii, "aplicarea unei pedepse mai aspre pentru singurul motiv că aceasta era prevăzută la momentul comiterii infracţiunii reprezintă o aplicare în defavoarea inculpatului a normelor ce reglementează succesiunea legilor penale în timp. Acest lucru ar echivala, în plus, cu ignorarea oricărei schimbări legislative favorabile inculpatului intervenite înainte de proces şi cu impunerea în continuare de pedepse pe care statul, şi colectivitatea pe care o reprezintă, le consideră deja excesive" (ibidem, pct. 108). Curtea a remarcat că la nivel european şi internaţional s-a dezvoltat treptat un consens pentru a considera că aplicarea legii penale, chiar posterioară săvârşirii infracţiunii, care prevede o pedeapsă mai uşoară a devenit un principiu fundamental al dreptului penal (ibidem, pct. 106). 54. Cu toate acestea, un vid legislativ de trei luni între abolirea pedepsei capitale şi modificarea în consecinţă a C. pen. (înlocuind pedeapsa cu moartea cu închisoarea pe viaţă) nu oferă inculpatului dreptul de a beneficia de pedeapsa mai favorabilă aplicabilă între timp (Ruban împotriva Ucrainei, pct. 41-46, în ceea ce priveşte o pedeapsă cu închisoare de 15 ani). Într-o astfel de situaţie, Curtea ţine seama de condiţiile în care a avut loc abolirea pedepsei capitale în statul în cauză, în special de faptul că respectivul vid legislativ nu rezulta dintr-o dorinţă deliberată (ibidem, pct. 45). 55. Chiar dacă în hotărârea Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), Curtea nu s-a pronunţat în mod explicit asupra unui eventual efect retroactiv al modificărilor legislative în beneficiul persoanelor condamnate definitiv, aceasta a aplicat recent principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile faţă de o persoană condamnată definitiv, în măsura în care dreptul naţional impunea în mod expres instanţelor naţionale să revizuiască din oficiu o hotărâre de condamnare în cazul în care o lege posterioară reducea pedeapsa aplicabilă pentru o infracţiune (Gouarré Patte împotriva Andorrei, pct. 28-36). Pentru Curte, în cazul în care un stat prevede expres în legislaţia sa principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile, acesta trebuie să permită justiţiabililor săi să exercite acest drept conform garanţiilor din Convenţie (ibidem, pct. 35). 56. Principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile se poate aplica, de asemenea, la stabilirea unei pedepse contopite pentru mai multe condamnări (Koprivnikar împotriva Sloveniei, pct. 59)!.
În doctrină (C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 572) s-a arătat că prevederile art. 7 din Convenţia europeană au "un caracter absolut; ele fac parte din ceea ce doctrina de specialitate denumeşte a fi conţinutul dur (noyaux dur) al reglementărilor tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor omului, în sensul că statele semnatare nu sunt autorizate să deroge de la prevederile lor". Astfel, art. 15 parag. 2 din Convenţia europeană nu îngăduie înaltelor părţi contractante nicio derogare de la art. 7 din acelaşi instrument regional de protecţie a drepturilor omului, nici chiar în caz de război sau de pericol public ce ar fi de natură să ameninţe viaţa naţiunii.
Aşa cum s-a precizat cu drept cuvânt în literatura de specialitate (P. Rolland, Article 7 (Commentaire), în L.-E. Pettiti, E. Decaux, P.-H. Imbert, La Convention Européenne des Droits de L’Homme. Commentaire article par article, Paris, Editions Economica, 2000, p. 293) cu legalitatea infracţiunilor şi pedepselor şi corolarul său neretroactivitatea legii penale, art. 7 din Convenţia europeană consacră unul dintre principiile fundamentale ale civilizaţiei juridice europene. Tot în doctrină s-a relevat că principiile fundamentale la care art. 7 parag. 1 face aluzie sunt următoarele: legalitatea infracţiunilor (nullum crimen sine lege), neretroactivitatea infracţiunilor (nullum crimen sine lege praevia), legalitatea pedepselor (nulla poena sine lege) şi neretroactivitatea pedepselor (nulla poena sine lege praevia). Tot astfel, în doctrină (B. Stern, De l’ utilisation du temps en droit international pénal, în Le Droit international et le temps, Actes du Colloque de Paris de la Société Française pour le Droit International, Editions A. Pedone, Paris, p. 255) s-a arătat că în dreptul internaţional principiul nulla poena sine lege trebuie interpretat ca nulla poena sine iure.
Prin urmare, Înalta Curtea constată că instanţa de contencios european a drepturilor omului a reţinut apariţia unui consens treptat în Europa şi la nivel internaţional în jurul ideii că aplicarea legii penale care prevede o pedeapsă mai blândă, chiar şi una pronunţată după săvârşirea infracţiunii, a devenit un principiu fundamental al dreptului penal (Scoppola c. Italiei). Într-o altă cauză instanţa de contencios european a arătat că atunci când un stat a prevăzut în mod expres în legislaţia sa principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile, trebuie să permită cetăţenilor săi să folosească acest drept în conformitate cu garanţiile Convenţiei (Gouarré Patte c. Andora).
În interpretarea art. 7 din Convenţia europeană Curtea de la Strasbourg a apreciat în Avizul emis în data de 26 aprilie 2022 la sesizarea Curţii de Casaţie din Armenia în temeiul Protocolului nr. 16 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (cererea nr. P16-2021-001, 26.04.2021) că "în cazul în care răspunderea penală pentru o infracţiune este prescriptibilă şi s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, art. 7 din Convenţie europeană se opune reînceperii procedurilor cu privire la infracţiunea respectivă. Revine în primul rând instanţei naţionale sarcina de a stabili dacă normele de drept internaţional care au valoare normativă în ordinea juridică internă pot constitui un temei juridic suficient de clar şi previzibil în sensul articolului 7 din Convenţia europeană pentru a permite concluzia că infracţiunea în cauză nu este prescrisă."
Faţă de considerentele anterioare, Înalta Curte opinează că aparţine competenţei constituţionale a instanţei supreme să determine şi să aplice prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea drepturilor inderogabile, atunci când în privinţa acestor drepturi există o neconcordanţă între standardul de protecţie conferit de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi standardul de protecţie conferit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că primul este inferior celui din urmă.
Deopotrivă, este rolul instanţei supreme de a asigura că, în special, în materia drepturilor inderogabile, nu poate fi acceptat un dublu standard de protecţie, care să conducă la o scindare nepermisă a conţinutului dreptului prin acceptarea ideii că un aspect din conţinutul unui drept fundamental poate fi supus unui standard diferit de protecţie faţă de alt aspect al aceluiaşi drept, în funcţie de natura faptului juridic care a generat incidenţa dreptului.
Dacă este unanim acceptat că rolul Înaltei Curţi a unui stat membru nu este acela de a polemiza cu instanţele europene, la fel de adevărat este că Înaltei Curţi îi revine rolul de a aplica în concret dispoziţiile naţionale la cauza dedusă judecăţii, astfel încât să se asigure o coerenţă din perspectiva standardului de protecţie al drepturilor fundamentale, cu luarea în considerare a jurisprudenţei în egală măsură obligatorii a Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care prevede ea însăşi obligaţia respectării standardului celui mai ridicat de protecţie în materia drepturilor fundamentale.
Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie opinează că în toate cazurile concrete instanţele trebuie să verifice respectarea standardelor rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
O obligaţie similară le incumbă şi parchetelor în cauzele pendinte.
I.7. Referitor la natura şi efectele deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 pronunţate de Curtea Constituţională în considerarea principiului legalităţii
Prin decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25.06.2018), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională, deoarece respectivele dispoziţii legale "31. (…) sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma «oricărui act de procedură» din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale".
Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale în ansamblul lor.
Şi în considerentele acestei decizii instanţa de contencios constituţional a învederat că unul dintre temeiurile soluţiei dispuse este încălcarea principiului legalităţii incriminării reţinând că:
"prin tăcerea legiuitorului, identificarea cazurilor de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale a rămas o operaţiune realizată de către organul judiciar, ajungându-se la o nouă situaţie lipsită de claritate şi previzibilitate, situaţie ce a determinat inclusiv aplicarea diferită la situaţii similare a dispoziţiilor criticate (fapt confirmat prin constatarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a existenţei unei practici neunitare). Astfel, lipsa de intervenţie a legiuitorului a determinat în sarcina organului judiciar necesitatea de a se substitui acestuia prin conturarea cadrului normativ aplicabil în situaţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi, implicit, aplicarea legii penale prin analogie. Or, Curtea a statuat constant, în jurisprudenţa sa, că prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie stabilesc că "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării", iar competenţa de legiferare a acestuia cu privire la un anumit domeniu nu poate fi limitată dacă legea astfel adoptată respectă exigenţele Legii fundamentale (Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012). Totodată, Curtea a statuat că a permite celui care interpretează şi aplică legea penală, în absenţa unei norme exprese, să stabilească el însuşi regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluţie pronunţată într-un alt cadru reglementat, reprezintă o aplicare prin analogie a legii penale. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale, art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevăd şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Aşa fiind, Curtea constată că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018."
Cum prin ambele decizii ale Curţii Constituţionale este sancţionată încălcarea principiului legalităţii incriminări, Înalta Curtea apreciază că aplicabilitatea acestora a fost permisă de CJUE în condiţiile în care:
i. prin hotărârea pronunţată la data de 24 iulie 2023 în cauza C-107/23 PPU [Lin], Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) a apreciat că Articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curţii Constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene;
ii. prin Ordonanţa Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene (CJUE) din data de 09.01.2024, în cauza C-131/23, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Braşov (România), Curtea (Camera a noua) a statuat, în temeiul art. 99 din Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie, că decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei trebuie interpretată în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curţii Constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de corupţie.
Înalta Curte opinează că imperativul respectării efectului general obligatoriu al actelor de jurisdicţie constituţională, consfinţit de prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, reprezintă, fără îndoială, edificiul ordinii juridice constituţionale specifice statului de drept. Aceasta este caracterizată în mod idiomatic de supremaţia legii fundamentale - şi preeminenţa dreptului - sancţionată în primul rând prin obligativitatea faţă de toate persoanele (erga omnes) a Deciziilor Curţii Constituţionale, în raport cu toate puterile etatice, inclusiv faţă de puterea judecătorească.
Curtea Constituţională a statuat că "puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi Deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta (T. Toader, M. Safta, Contencios constituţional, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2020, Ediţia a II-a, revizuită şi actualizată, p. 372). "Întrucât toate considerentele unei decizii sprijină dispozitivul acesteia, Curtea Constituţională constată că autoritatea de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al soluţiei se răsfrânge asupra tuturor considerentelor deciziei" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017).
În acest context, pentru a elimina orice potenţială controversă referitoare la obligativitatea erga omnes a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 - dacă ar mai exista subsecvent publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 -, în special din perspectiva incidenţei acesteia cu privire la situaţiile juridice tranzitorii la momentul publicării, Înalta Curte apreciază necesar să analizeze natura juridică a declaraţiei de neconstituţionalitate din cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, aceasta fiind aptă să influenţeze geometria efectelor respectivului act de jurisdicţie constituţională.
Având în vedere considerentele Deciziei nr. 358/2022, Înalta Curte opinează că Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 are natura juridică a unei decizii simple/extreme.
În acest cadru, mai întâi, Înalta Curtea opinează că Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 nu poate fi calificată drept o decizie interpretativă de admitere stricto sensu, deoarece nu identifică o multitudine de interpretări potenţiale ale normei unice reglementate în cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., urmată de eliminarea acelei interpretări contrare legii fundamentale, ca efect al declaraţiei de neconstituţionalitate. Altfel spus, este cert că respectivul act de jurisdicţie constituţională nu a statuat nicio rezervă de interpretare neutralizantă, care să elimine interpretarea contrară Constituţiei aptă să "reconstruiască" norma într-un sens generator de efecte juridice substanţiale compatibile cu exigenţele constituţionale, ci, dimpotrivă, a sancţionat însăşi norma - "soluţia legislativă" -, fiind lipsit de relevanţă că a lăsat nealterat textul dispoziţiei normative.
În al doilea rând, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 nu permit posibilitatea calificării Deciziei nr. 297/2018 ca decizie (manipulativă) aditivă, deoarece instanţa de contencios constituţional nu a sancţionat vreo omisiune legislativă, ci o soluţie legislativă existentă la nivelul dreptului pozitiv.
În al treilea rând, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 exclud posibilitatea calificării Deciziei nr. 297/2018 ca decizie (manipulativă) substitutivă, lipsind în dispozitivul acesteia soluţia normativă destinată să substituie, cu sau fără alterarea textului dispoziţiei legale, norma declarată neconstituţională. În acest sens este esenţial de subliniat că, deşi "68. (...) în paragraful 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a evidenţiat faptul că soluţia legislativă din C. pen. din 1969 îndeplinea exigenţele de claritate şi previzibilitate, (...) Curtea observă însă că indicarea soluţiei legislative din actul normativ anterior a avut rol orientativ şi în niciun caz nu i se poate atribui o natură absolută, în sensul obligării adoptării de către legiuitor a unei norme identice cu cea conţinută de C. pen. din 1969. Astfel, Curtea subliniază că, deşi a sancţionat soluţia legislativă prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen., deoarece aceasta prevedea că se poate întrerupe cursul prescripţiei prin efectuarea de acte procedurale care nu sunt cunoscute suspectului sau inculpatului, prin comunicare sau prin prezenţa acestuia la efectuarea lor, Curtea nu a impus ca toate actele care se comunică suspectului sau inculpatului sau toate actele care presupun participarea suspectului sau inculpatului să fie privite ca acte care sunt apte să întrerupă cursul prescripţiei răspunderii penale, stabilirea acestora intrând în competenţa legiuitorului, cu condiţia esenţială ca acestea să îndeplinească exigenţele menţionate de către instanţa de contencios constituţional".
În al patrulea rând, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 exclud posibilitatea calificării Deciziei nr. 297/2018 drept o decizie (manipulativă) de admitere "parţială" non-textuală (decizie de ablaţie) pentru simplul argument că textul art. 155 alin. (1) C. pen. conţine o singură soluţie normativă, iar nu o dualitate dintre care una să fie afectată de nelegitimitate constituţională. Altfel spus, în contextul unicităţii soluţiei legislative nu se poate discuta de plano despre reducerea sferei de aplicare a dispoziţiei legale afectate de nelegitimitate constituţională, ci chiar de anihilarea sa integrală în contextul declarării neconstituţionale a soluţiei legislative însăşi.
În al cincilea rând, din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 nu se poate trage concluzia că Decizia nr. 297/2018 era o decizie (manipulativă) de admitere "parţială" textuală, de vreme ce declaraţia de neconstituţionalitate vizează soluţia legislativă în ansamblul său, iar nu un fragment al dispoziţiei legale atacate, prin care aceasta este reglementată. Altfel spus, Curtea Constituţională nu a statuat că sintagma "oricărui act de procedură în cauză" ar fi contrară legii fundamentale, declaraţia de neconstituţionalitate privind soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză".
Aşadar, observăm că asimilarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 cu deciziile simple/extreme s-a efectuat din perspectiva efectelor pe care aceasta le produce, de vreme ce "Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau", astfel încât, fără să existe o altă soluţie legislativă - normă - în planul respectivului text normativ, care ar pune altminteri problema reducerii sferei sale de aplicare, acesta din urmă nu este idoneu să genereze vreun efect substanţial, deoarece "73. (...), în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, (...), prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale".
Astfel fiind, faţă de considerentele obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 şi ţinând seama de "permisiunea Lin" de aplicare a jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional relaţionată principiului legalităţii incriminării, Înalta Curtea opinează că Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 este o decizie simplă non-textuală care alterează activitatea substanţială a normei unice pe care textul o conţine şi care trebuie avută în vedere în scopul evitării creării unei lex tertia, în aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014.
Înalta Curtea apreciază că, deşi nu pot fi calificate ele însele ca mitior lex, deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 întemeiate pe aplicabilitatea principiului legalităţii incriminării în condiţile constatării caracterului imprevizibil al normei de drept penal substanţial precum şi încălcarea de către legiuitor a obligaţiei pozitive de a interveni prompt în scopul înlăturării ipotezei de neconstituţionalitate constatate, configurează, prin efectele pe care le produc la nivelul normei înscrise în cadrul art. 155 alin. (1) C. pen., un veritabil criteriu concret de determinare a legii penale aplicabile până la soluţionarea definitivă a cauzei în cadrul operaţiunii de evaluare globală impuse de jurisdicţia constituţională în scopul evitării creării unei lex tertia. Astfel fiind, legea penală care a reglementat în cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen. soluţia normativă declarată neconstituţională, de la intrarea sa în vigoare (1 februarie 2014) şi până la modificarea dispoziţiei legale prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, este o lege penală substanţială în concret mai favorabilă persoanei acuzate până la soluţionarea definitivă a cauzei, aplicabilă astfel în mod global raportului de conflict.
Înalta Curtea mai notează că în decizia nr. 180/2019 Curtea Constituţională a apreciat că "o decizie a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare poate avea efecte asimilate cu cele ale unei legi de dezincriminare. Or, câtă vreme este validă o astfel de interpretare cu privire la cauzele definitiv judecate, cu atât mai mult, cu privire la cauzele penale în care litigiul nu a fost epuizat, o decizie a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de drept penal substanţial poate avea efecte asimilate efectelor unei legi penale mai favorabile. Per a contrario şi în antiteză, există şi situaţii în care, întrucât decizia Curţii Constituţionale, producând, în conţinutul normei legale analizate, efecte mai aspre, nu poate genera aplicabilitatea normei respective tocmai ca urmare a aplicării principiului constituţional al legii penale mai favorabile".
Pentru evitarea oricărui dubiu de interpretare, Înalta Curte subliniază că prevederile art. 155 alin. (1) C. pen., astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, nu pot de plano produce efecte juridice întreruptive de prescripţie după intrarea lor în vigoare în cauzele pendinte guvernate de legea penală mai favorabilă persoanei acuzate, care include norma declarată neconstituţională prin actele de jurisdicţie constituţională sus iterate. Aceasta va ultraactiva, în aplicaţiunea art. 5 C. pen., guvernând regimul juridic al întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale şi cu privire la actele subsecvente intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022.
Astfel fiind, Înalta Curte opinează că din cuprinsului Hotărârii CJUE pronunţate în data de 24 iulie 2023 şi ordonanţei din 09.01.2024 trebuie dedus că deciziile Curţii Constituţonale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 se aplică tuturor cauzelor penale care erau pendinte la data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/2018) în care ar exista riscul ca prin combinarea dispoziţiilor substanţiale din legi succesive să se ajungă la o lex tertia şi, astfel, la încălcarea principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei.
În lipsa oricăror repere normative concordante cu exigenţele impuse de prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie - statu quo legislativ care, de altfel, a condus la declararea neconstituţionalităţii unicei soluţii legislative reglementate de prevederile art. 155 alin. (1) C. pen. -, în pofida evocării orientative a soluţiei legislative din C. pen. din 1969 în cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, nu pot fi identificate la nivelul dreptului pozitiv în niciun moment, de la data intrării în vigoare a noii codificări penale substanţiale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, norme care să identifice actele ce pot genera efectul întreruptiv de prescripţie. În acest sens, Curtea a statuat în mod clar că "nu a impus ca toate actele care se comunică suspectului sau inculpatului sau toate actele care presupun participarea suspectului sau inculpatului să fie privite ca acte care sunt apte să întrerupă cursul prescripţiei răspunderii penale, stabilirea acestora intrând în competenţa legiuitorului, cu condiţia esenţială ca acestea să îndeplinească exigenţele menţionate de către instanţa de contencios constituţional." (Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, parag. 68).
Astfel, până la data de 30 mai 2022, data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, în materie penală nu a funcţionat întreruperea cursului termenelor de prescripţie a răspunderii penale. Ipotezele de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022, acestea neputând fi aplicate retroactiv în cauzele pendinte, neavând natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă.
În final, Înalta Curte reiterează faptul că art. 7 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale prohibeşte de o manieră absolută aplicarea retroactivă a legii penale în detrimentul persoanei acuzate, consfinţind astfel un drept fundamental absolut de la care nu se poate deroga (a se vedea CtEDO, hotărârea din 21 octombrie 2013, în cauza Del Río Prada contra Spaniei).
I.8. Interpretarea constantă şi previzibilă a jurisprudenţei române cu privire la prescripţia răspunderii penale
Înalta Curte consideră că, începând cu C. pen. Carol al II-lea (1936), în mod constant în practica judiciară s-a reţinut că, opţiunea legiuitorului român a fost aceea de a concepe instituţia prescripţiei răspunderii penale ca una de drept penal substanţial în toate componentele sale [inclusiv termene (efectele prescripţiei răspunderii penale depind de împlinirea unui termen calculat în mod obiectiv, în funcţie de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită), cauze de încetare sau suspendare, prescripţie specială].
Prescripţia (inclusiv în componentele ce ţin de cauzele de întrerupere) este intim legată de conceptul de responsabilitate penală, care implică necesitatea existenţei unei legi substanţiale care să permită persoanei să prevadă consecinţele acţiunilor sale, precum şi aplicabilitatea deplină a principiului legalităţii incriminării şi a sancţiunilor (nullum crimen, nulla poena sine lege).
Întreruperea prescripţiei este o instituţie de drept substanţial, fiind intim legată de instituţia răspunderii penale, în sensul că evită stingerea rezonanţei sociale a faptei ilicite prin efectuarea unor acte din care să rezulte că statul nu a renunţat la tragerea la răspunderea penală a infractorului. Întreruperea prescripţiei este prevăzută în Partea generală a C. pen. ca incident ce survine pe parcursul termenului de prescripţie.
Fiind o instituţie de drept penal, se vor aplica în privinţa prescripţiei răspunderii penale regulile ataşate principiului legalităţii ori al neretroactivităţii legii penale mai severe atât în ceea ce priveşte termenele, cât şi în ceea ce priveşte cauzele de întrerupere sau suspendare.
Înalta Curte Curtea opinează că nu poate fi invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Cöeme şi alţii contra Belgiei (hotărârea din 22 iunie 2000) pentru a justifica calificarea prescripţiei răspunderii penale ca instituţie de drept procedural, această dezlegare trebuind privită prin raportare la natura procedurală a instituţiei prescripţiei în dreptul belgian. Deopotrivă, trebuie avut în vedere că, prin consacrarea în dreptul intern a naturii de drept penal substanţial a prescripţiei răspunderii penale cu privire la care se aplică regulile legii penale mai favorabile, a fost creat un standard de protecţie a drepturilor fundamentale superior celui care decurge din unele hotărâri ale instanţei de contencios european al drepturilor omului, care stabileşte doar standardul minimal de protecţie.
În acest sens, în Decizia Curţii Constituţionale nr. 1092 din 18 decembrie 2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 67 din 31 ianuarie 2013), s-a arătat că "Împrejurarea că în alte legislaţii europene este posibilă extinderea termenului de prescripţie şi aplicarea imediată a noii reglementări izvorăşte din îndeplinirea unor condiţii cumulative referitoare la caracterul de normă procesual penală a prescripţiei şi la imprescriptibilitatea infracţiunilor de omor, a crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii. Este adevărat că art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu poate fi interpretat în sensul împiedicării prelungirii duratei termenelor de prescripţie a răspunderii penale, sens în care, prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Cöeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 149, Curtea de la Strasbourg a statuat că prelungirea termenului de prescripţie nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art. 7, întrucât această dispoziţie nu poate fi interpretată ca interzicând o prelungire a termenelor de prescripţie, prin aplicarea imediată a unui drept procedural, în cazul în care infracţiunile relevante nu au devenit obiectul unor limitări. După cum se poate observa, în legislaţia supusă atenţiei instanţei europene, termenul de prescripţie are, spre deosebire de legislaţia română, valenţe procedural penale şi, prin urmare, era susceptibil de aplicarea imediată a legii noi. Că aşa stau lucrurile o dovedeşte aceeaşi jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, secţia întâi, care, 4 ani mai târziu, şi-a nuanţat poziţia prin Hotărârea din 10 noiembrie 2004, pronunţată în Cauza Achour contra Franţei, paragraful 35, statuând că starea de recidivă este o componentă a sancţionării penale a unei persoane, astfel încât regulile privind neretroactivitatea legii trebuie să funcţioneze şi în această materie. Ulterior, la data de 29 martie 2006, Marea Cameră a statuat, în aceeaşi cauză, că nu a fost afectat art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu există nicio îndoială că, la momentul apariţiei noii legi (respectiv la 1 martie 1994), reclamantul ar fi putut să prevadă că, prin comiterea unei infracţiuni înainte de 13 iulie 1996 (data la care noul termen legal de 10 ani ar fi expirat), va putea fi considerat recidivist şi i se va putea mări pedeapsa pentru a doua faptă în consecinţă. El a fost astfel în măsură să prevadă consecinţele legale ale acţiunilor sale şi să îşi adapteze conduita în mod corespunzător (paragraful 53). Prin urmare, este de observat că schimbarea soluţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului a avut în vedere o analiză de speţă, fapt care este de natură a menţine caracterul de norme mai favorabile eventualelor prevederi de drept substanţial (cum ar fi cele din speţă referitoare la recidivă). De altfel, chiar în Cauza Cöeme şi alţii contra Belgiei, după ce Curtea a admis aplicarea imediată a unui drept procedural, chiar dacă a fost mai sever decât legea anterioară, în paragraful 145 a subliniat că principiile enunţate în propria jurisprudenţă privind aplicarea art. 7 din Convenţie reprezintă regula călăuzitoare potrivit căreia legea penală nu trebuie să fie pe larg interpretată în detrimentul unui acuzat, de exemplu, prin analogie. Aceeaşi soluţie izvorăşte şi din Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în Cauza Kokkinakis contra Greciei, paragraful 52, şi Hotărârea din 27 septembrie 1995, pronunţată în Cauza G. contra Franţei, paragraful 26. În susţinerea aceloraşi raţiuni, Curtea Constituţională face trimitere la recenta jurisprudenţă a Curţii Europene, care, prin Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Mihai Toma contra României, publicată şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 13 decembrie 2012, a statuat în paragraful 26 că art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cere, în virtutea unor principii bine stabilite, ca legea "să interzică aplicarea retroactivă a legislaţiei penale mai punitive în detrimentul acuzatului şi să garanteze aplicarea retroactivă a legislaţiei mai favorabile" [a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola contra Italiei (nr. 2) pct. 93 şi 109]. Totodată, este indiscutabil recunoscut în teoria juridică că regula generală de soluţionare a conflictelor de legi în timp, în materie penală, impune aplicarea normelor mai puţin severe şi că, dincolo de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care din această perspectivă este mai restrictivă, Constituţia României dispune în art. 20 alin. (2) că, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte şi legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conţin dispoziţii mai favorabile".
Prin urmare, fiind o instituţie de drept penal substanţial instituţia prescripţiei va trebui să fie evaluată în cadrul mecanismului creat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 372 din 20 mai 2014) în scopul evitării lex tertia.
În sinteză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că pentru aplicarea dispoziţiilor unionale, convenţionale şi naţionale trebuie avute în vedere următoarele şapte repere:
1. Dezlegările jurisprudenţiale ale Curţii Constituţionale dispuse în aplicarea principiului legalităţii incriminării sunt compatibile cu dreptul Uniunii Europene, astfel încât, aparte de intangibilul lor caracter general obligatoriu, în virtutea art. 147 alin. (4) din Constituţie, acestea vor fi de plano exceptate de la orice dezbateri privind potenţialul efect de excluziune în virtutea preeminenţei/primordialităţii dreptului Uniunii, conform principiului Simmenthal. Din cuprinsul Hotărârii CJUE pronunţate în data de 24 iulie 2023 şi ordonanţei din 09.01.2024 trebuie dedus că deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 se aplică tuturor cauzelor penale care erau pendinte la data de 25 iunie 2018 în componenta ce ţine de respectarea principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei. Fiind o instituţie de drept penal substanţial instituţia prescripţiei va trebui să fie evaluată în cadrul mecanismului creat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 372 din 20 mai 2014) în scopul evitării lex tertia.
2. Efectul de excluziune a standardului naţional de protecţie a dreptului fundamental la retroactivitatea legii penale mai favorabile (lex mitior), în virtutea preeminenţei art. 325 alin. (1) TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, respectiv Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006, potrivit jurisprudenţei CJUE analizate (hotărârea Lin şi ordonanţa din 09.01.2024), nu se referă la standardul de protecţie conferit de CEDO şi/sau jurisprudenţa CtEDO, ci vizează exclusiv standardul naţional de protecţie;
3. Instanţele judecătoreşti au obligaţia de rang constituţional să asigure justiţiabilitatea concretă a drepturilor fundamentale aplicând motivat în acest sens standardul adecvat de protecţie impus de normele de drept. Actul de justiţie este indispensabil pentru protecţia efectivă a drepturilor fundamentale. Este în competenţa instanţelor judecătoreşti să determine şi să aplice prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea drepturilor inderogabile, atunci când în privinţa acestor drepturi există o neconcordanţă între standardul de protecţie conferit de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene astfel cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că primul este inferior celui din urmă. Având ca reper prevederile art. 1 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 303/2022 potrivit cărora magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor obligaţii similare le incumbă şi parchetelor;
4. Principiul legalităţii incriminării, al retroactivităţii legii penale mai favorabile şi al neretroactivităţii legii penale mai severe fac parte din categoria drepturilor inderogabile ce ţin de tradiţiile constituţionale comune statelor membre.
5. Interesele financiare ale Uniunii Europene trebuie protejate, cu respectarea drepturilor fundamentale de la care nu se poate deroga. Într-o comunitate de drept precum Uniunea Europeană, drepturile fundamentale ale persoanelor nu sunt mai puţin importante decât interesele financiare ale acesteia. Cu alte cuvinte, interesele financiare ale Uniunii nu pot fi protejate cu preţul unei încălcări a drepturilor fundamentale inderogabile.
6. Chiar şi ulterior hotărârii pronunţate la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) în cauza C-107/23 PPU [Lin], precum şi ordonanţei Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene (CJUE) din data de 09.01.2024, în cauza C-131/23, instanţele sunt obligate să evite realizarea unei lex tertia în determinarea legii aplicabile şi a tratamentului sancţionator într-o cauză penală şi să respecte soluţia pronunţată în decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014.
7. Aplicarea unui standard de protecţie a drepturilor fundamentale inferior celui stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituie nu doar o încălcare a Convenţiei, ci a Cartei înseşi care trimite la respectarea drepturilor fundamentale recunoscute de convenţiile internaţionale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părţi, şi în special Convenţia europeană, precum şi constituţiile statelor membre.
II. APLICAREA STANDARDELOR UNIONALE, CONVENŢIONALE ŞI CONSTITUŢIONALE ÎN PREZENTA CAUZĂ
Înalta Curte consideră că sunt nefondate criticile formulate de parchet care vizează evaluarea greşită de către instanţa de apel a incidenţei prescripţiei răspunderii penale faţă de considerentele hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 24 iulie 2023 în cauza C-107/23 PPU [Lin] pentru motive ce ţin, pe de o parte, de domeniul de aplicare a hotărârii Curţii de La Luxembourg, iar, pe de altă parte, pentru motive relative la protecţia drepturilor fundamentale la standardul consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În legătură cu aceste critici Înalta Curte reţine:
II.1. Încercarea de extindere a sferei de aplicare a hotărârilor Curţii de la Luxembourg prin motivele de recurs în casaţie formulate de parchet
Înalta Curte constată că nu intră în domeniul de aplicare al celor două hotărâri ale CJUE infracţiunea de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, faptă prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 pentru care parchetul solicită să se constate că în mod eronat s-a reţinut intervenţia prescripţiei răspunderii penale în temeiul hotărârii pronunţate la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) în cauza C-107/23 PPU [Lin], respectiv a ordonanţei Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene (CJUE) din data de 09 ianuarie 2024, în cauza C-131/23 şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
Curtea de la Luxemburg furnizează elemente de interpretare circumscrise respectării dreptului Uniunii în cazul infracţiunilor de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene şi al infracţiunilor de corupţie.
Astfel, pe de o parte, sfera de aplicare a hotărârii pronunţate la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) în cauza C-107/23 PPU [Lin], invocate de parchet se limitează la domeniul infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect ce rezultă cu evidenţă atât din cuprinsul tratatelor şi a altor documente ale Uniunii, (art. 19 alin. (1) TUE; art. 325 alin. (1) TFUE; art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF 1995) precum şi din cuprinsul hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-107/23 din 24.07.2023. Potrivit art. 325 alin. (1) din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene "Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii...". Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor [Uniunii] Europene (PIF) defineşte frauda ce aduce atingere intereselor financiare ale acestora prin art. 1 şi 2, texte al căror conţinut a fost transpus în legislaţia internă în cadrul art. 181- art. 185 din noua secţiune denumită "Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene" introdusă în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în anul 2003, prin Legea nr. 161/2003 (Cartea a II-a, Titlul I din Legea nr. 161/2003). În expunerea de motive a legii ce transpune prevederile Convenţiei şi incriminează infracţiunile împotriva intereselor financiare ale UE, se detaliază domeniul de aplicare şi sfera subiecţilor vizaţi de noua reglementare.
Pe de altă parte, sfera de aplicare a ordonanţei Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene (CJUE) din data de 09 ianuarie 2024, în cauza C-131/23 se limitează la Decizia 2006/928, precum şi la articolul 49 alin. (1) şi cu articolul 53 din Cartă.
În aceste coordonate, Înalta Curte opinează că schimbarea domeniului de interpretare şi aplicare a sintagmei "infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene" şi extinderea lui la infracţiunea de infracţiunea de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, faptă prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi a participaţiei la aceasta ar fi în mod vădit lipsită de precizia necesară pentru a evita arbitrariul şi, astfel, ar fi incompatiblă cu standardele unui stat de drept.
A admite susţinerile parchetului din cadrul recursului în casaţie şi a extinde domeniul de interpretare şi aplicare al celor două hotărâri CJUE la infracţiunea de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, faptă prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 ar echivala cu încălcarea de către instanţa supremă a ordinii juridice, precum şi cu instituirea arbitrariului, ceea ce ar fi incompatibil cu principiile statului de drept.
Drept urmare, în raport de argumentele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că infracţiunea de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, faptă prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 nu intră, ratione materiae, în sfera hotărârii pronunţate la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) în cauza C-107/23 PPU [Lin], respectiv a ordonanţei Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene (CJUE) din data de 09 ianuarie 2024, în cauza C-131/23.
II.2. Temeinicia soluţiei instanţei de apel relativ la incidenţa prescripţiei răspunderii penale
Înalta Curte reţine că situaţia de fapt intrată în autoritatea de lucru judecat este următoarea:
a. în prima jumătate a lunii mai 2014, inculpatul A. l-a determinat pe inculpatul B., şeful Biroului Aprovizionare din cadrul Depoului Cluj, cu ocazia desfăşurării unei proceduri de achiziţie publică să permită unei persoane neautorizate, respectiv inculpatului D., persoana care controla în realitate activitatea agentului economic S.C. H. S.R.L., accesul la informaţii care la acel moment nu erau destinate publicităţii, respectiv oferta de produse a S.C. I. S.R.L., societate care participa de asemenea la procedura de achiziţie a acestor produse, întruneşte sub aspect obiectiv şi subiectiv elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, faptă prevăzută şi sancţionată de art. 47 din C. pen. raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000;
b. în prima jumătate a lunii mai 2014, inculpatul B., în calitate de şef al Biroului Aprovizionare din cadrul Depoului Cluj, cu ocazia desfăşurării unei proceduri de achiziţie piese de locomotivă de către Depoul Cluj, a permis unei persoane neautorizate, respectiv inculpatului D., persoana care controla în realitate activitatea agentului economic S.C. H. S.R.L., accesul la informaţii care la acel moment nu erau destinate publicităţii, respectiv oferta de produse a S.C. I. S.R.L., societate care participa de asemenea la procedura de achiziţie directă a acestor produse, cu scopul de a obţine pentru D., reprezentantul în fapt al S.C. H. S.R.L. un folos necuvenit, întruneşte sub aspect obiectiv şi subiectiv elementele constitutive ale infracţiunii de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, faptă prevăzută şi sancţionată de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/200
În ceea ce priveste infracţiunile de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevazută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 si de instigare la folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevăzută de art. 47 C. pen. rap. la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, pentru care a fost condamnat inculpatul B., respectiv inculpatul A., termenul general de prescripţie este de 5 ani.
Termenul general de prescripţie a răspunderii penale în prezenta cauză pentru infractiunile de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevazută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 si de instigare la folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, prevazută de art. 47 C. pen. rap. la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, pentru care a fost condamnat inculpatul B., respectiv inculpatul A. a început sa curgă la jumătatea lunii mai 2014 şi s-a împlinit la jumătatea lunii mai 2019.
În consecinţă, raportat la intervenirea prescripţiei răspunderii penale, acţiunea penală nu mai poate fi exercitată în continuare împotriva inculpaţilor din prezenta cauză, având în vedere dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen.
Înalta Curte apreciază că este necesară respectarea principiului securităţii juridice raportat la standardele existente avute în vedere de acuzare şi de apărare la momentul dezbaterii cauzei şi care atrăgeau obligativitatea aplicării deciziilor nr. 265/2014 nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi a deciziei nr. 67/25.10.2022, pronunţate de Înalta Curte Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Aceste standarde au fost şi cele evaluate în procesul de deliberare fiind reflectate în cadrul considerentelor hotărârii atacate.
Cel mai înalt standard de protecţie conferit dreptului fundamental la retroactivitatea legii penale mai favorabile (lex mitior) este cel consacrat de prevederile art. 7 parag. (1) CEDO, astfel cum transpare din jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg [CtEDO, Scoppola c. Italiei (nr. 2) hotărârea Marii Camere din 17 septembrie 2009], dat fiind caracterul său absolut inderogabil consacrat de prevederile art. 15 parag. (2) CEDO, care exclude orice limitare prin intermediul unui test de proporţionalitate, spre deosebire atât de sistemul naţional cât şi de cel unional de protecţie, în care atare limitări sunt posibile, potrivit explicaţiilor de mai sus, sens în care, în baza art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, va aplica direct acest standard de protecţie reglementat de normele convenţionale [7 parag. (1) raportat la art. 15 parag. (2) CEDO].
Aplicaţiunea inderogabilă a standardului convenţional de protecţie a dreptului fundamental la retroactivitatea legii penale mai favorabile (lex mitior) trebuie corelată cu jurisprudenţa general obligatorie a instanţei de contencios constituţional privind aplicarea globală a mitior lex, determinată în concret în fiecare cauză penală în parte, precum şi interdicţia de a crea şi aplica lex tertia (Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014). Aşa fiind, este contrară art. 7 parag. (1) CEDO, precum şi acestei jurisprudenţe general obligatorii a Curţii Constituţionale - la care, de altfel, jurisprudenţa CJUE (hotărârea Lin şi ordonanţa din 09.01.2024) nu se referă în contextul în care nu se regăseşte în conţinutul întrebărilor preliminare - orice distincţie în legătură cu presupusul caracter întreruptiv de prescripţie al actelor efectuate de organele judiciare anterior datei de 25 iunie 2018, când a fost publicată Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.
Pentru a opera prezumţia respectării exigenţelor Convenţiei, se impune să existe o protecţie "echivalentă"/"comparabilă" a drepturilor fundamentale în ordinea juridică a organizaţiei supranaţionale în discuţie, noţiune ce cuprinde "garanţiile substanţiale oferite şi mecanismele destinate controlării respectării acestora" [CtEDO, Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi c. Irlandei hotărârea Marii Camere din 30 iunie 2005, parag. 155-156]. Potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, deşi "Convenţia nu interzice Parţilor contractante să transfere puterile lor suverane unei organizaţii (...) supranaţionale (...) [acestea] sunt responsabile în baza art. 1 din Convenţie de toate actele şi omisiunile organelor lor, care decurg din dreptul intern sau din necesitatea de a respecta obligaţiile juridice internaţionale (...) [inclusiv cele rezultate din] apartenenţa la o organizaţie internaţională căreia [Statul] i-a transferat parte din suveranitatea sa (...) [fiind] contrar scopului şi obiectului Convenţiei ca Statele să fie exonerate de orice responsabilitate cu privire la Convenţie în domeniul de activitate vizat [de transferul de suveranitate]" [CtEDO, Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi c. Irlandei hotărârea Marii Camere din 30 iunie 2005, parag. 152-154]. Or, caracterul absolut inderogabil al standardului convenţional de protecţie a dreptului fundamental la retroactivitatea legii penale mai favorabile (lex mitior) constituie o garanţie substanţială, pe care, raportat la argumentele ce preced, nu o regăsim în sistemul unional de protecţie. Prin urmare, în lumina jurisprudenţei CtEDO din afacerea Bosphorus, nu există nicio raţiune pentru care Înalta Curte - sau orice altă instanţă judecătorească, respectiv alt organ judiciar - ar fi legitimată să lase neaplicat (direct) standardul convenţional, fără a viola pe această cale art. 7 parag. (1) CEDO, urmând eo ipso să antreneze răspunderea statului român pentru nerespectarea obligaţiilor ce îi incumbă potrivit art. 1 CEDO.
Faţă de propria competenţă de a aplica prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea drepturilor inderogabile cum este cel prevăzut de art. 7, atunci când în privinţa acestor drepturi există o neconcordanţă între standardul de protecţie conferit de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene astfel cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că primul este inferior celui din urmă, în mod întemeiat prin decizia penală nr. 244/A din data de 27 iulie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2015, ulterior pronunţării de CJUE în cauza C-107/23 PPU [Lin] în data 24 iulie 2023, s-a făcut aplicarea Deciziilor nr. 265/2014 nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi a constatat intervenţia prescripţiei răspunderii penale.
În consecinţă, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că răspunderea penală pentru fapta inculpaţilor A. şi B. a fost înlăturată, în mod corect prin decizia recurată, pronunţată la data de 15.03.2023, instanţa de apel dispunând, în temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. e) C. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaţilor A. şi B., ca urmare a împlinirii termenului prescripţiei generale a răspunderii penale.
Pentru aceste considerente care dau prioritate standardului minimal rezultat din blocul de convenţionalitate creat prin interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 532/A din data de 15 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2015, privind pe intimaţii B. şi A..
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 532/A din data de 15 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2015, privind pe intimaţii B. şi A..
Cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 decembrie 2023.