Şedinţa publică din data de 23 februarie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 21.05.2019, sub nr. x/2019, reclamanta Arhiepiscopia Bucureştilor a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 8504/14.03.2019 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, în contradictoriu cu aceasta din urmă, solicitând anularea Deciziei şi, pe fond, admiterea cererii sale nr. 686294/C/23.01.2006, precum şi obligarea Comisiei la emiterea unei Decizii prin care să se propună retrocedarea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce face obiectul cererii mai sus menţionate.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 976 din 16 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea, a anulat Decizia nr. 8404/14.03.2019 emisă de pârâtă şi a obligat pârâta la emiterea unei decizii prin care să dispună retrocedarea către reclamantă a imobilului la care se referă cererea de retrocedare nr. x/23.01.2006 formulată de aceasta sau să propună acordarea măsurilor reparatorii în echivalent.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, sub un prim aspect, s-a susţinut că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000. În acest sens, a arătat că din actele şi lucrările dosarului administrativ reiese că imobilul solicitat a fost proprietatea A., iar Institutul teologic de grad Universitar din Bucureşti şi Arhiepiscopia Bucureştilor nu au făcut dovada proprietăţii asupra imobilului situat în str. x; în ceea ce priveşte suprafaţa de 125 mp teren care a făcut obiectul exproprierii în anul 1987, prezumţia privind întinderea dreptului şi existenţa acestuia este răsturnată de probe contrare, respectiv: pe de o parte, de faptul că solicitanta nu a depus niciun înscris din care să reiasă dovada dreptului de proprietate al Institutului teologic de grad Universitar din Bucureşti sau al Arhiescopiei Bucureştilor, pe de altă parte, de faptul că singurul înscris depus la dosarul administrativ din care reies informaţii referitorare la dovada dreptului de proprietate al imobilului este adresa nr. x/06.06.2017 prin care Direcţia generală de impozite şi taxe locale sector 4 Bucureşti a comunicat faptul că, din verificarea dosarului fiscal existent în arhivă, imobilul din str. x (fost nr. 5) a fost proprietatea A..
Ca atare, este eronată aprecierea instanţei de fond potrivit căreia "menţiunea din adresa Direcţiei Generale de Impozite şi Taxe Locale Sector 4, în sensul că respectivul imobil era în proprietatea A., fără a se indica de altfel titlul de proprietate al acestuia nu este de natură a constitui o probă contrară de natură să răstoarne prezumţia legală ori să surclaseze titlul reclamantei".
În opinia recurentei-pârâte, recunoaşterea existenţei adresei emisă de către DITL, însă neconsacrarea acesteia la nivelul unei probe contrare, contravine prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările şi reglementările ulterioare.
Sub un al doilea aspect, s-a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a apreciat faptul că titlul de proprietate al reclamantei îl reprezintă însuşi Decretul nr. 500/1957 şi declaraţia din data de 18.12.1958, prin care a fost perfectat schimbul.
În acest sens, arată că Arhiepiscopia Bucureştilor a depus cererea de retrocedare nr. x/26.02.2003 conexată cu cererea de retrocedare nr. x/28.02.2003, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în municipiul Bucureşti, bd. x nr. 81 (fost bd. x). Analizând înscrisurile depuse la dosarul aferent cererii de retrocedare, Comisia specială de retrocedare a reţinut faptul că respectivele cereri nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000, întrucât imobilul situat în municipiul Bucureşti, bd. x nr. 81 (fost bd. x), nu a făcut obiectul unei preluări abuzive de către statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ci a fost un schimb autorizat prin Decretul nr. 500/09.10.1957 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, urmat de încheierea Declaraţiei autentificate sub nr. x/18.12.1958 de către Notariatul Principal de Stat al capitalei R.P.R. şi regiunii Bucureşti, astfel că, prin Decizia nr. 3028/13.08.2014, Comisia specială de retrocedare a respins cererile de retrocedare depuse de către Arhiepiscopia Bucureştilor, contestaţia acesteia, înregistrată în cadrul dosarului nr. x/2014, a fost respinsă Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1702/23.05.2016 (rămasă definitivă prin nerecurare la 30.09.2016).
Menţionează că, prin această sentinţă, instanţa a statuat faptul că "în mod corespunzător C.S.R. a menţionat în cuprinsul deciziei contestate că titlul statului nu este reprezentat de Decretul nr. 500/1957, respectiv de un act administrativ abuziv în sensul art. 1 din Normele metodologice, ci de un act de schimb, intervenit între reclamantă şi Statul Român, schimb ce a fost autorizat prin Decretul nr. 500/1957 şi confirmat ulterior de reclamantă prin Declaraţia autentificată nr. x (...) în privinţa titlului statului, care este reprezentat de un contract de schimb, nu operează aceeaşi prezumţie contrară, de preluare de către stat în baza unui titlu valabil, a dreptului de proprietate asupra imobilului". De asemenea, instanţa a mai reţinut faptul că "reclamanta nu a făcut dovada în cauză că imobilul din Bucureşti, bd. x, sector 4 ar fi fost preluat de stat în mod abuziv, simpla diferenţă de valoare dintre aceasta şi imobilul dat la schimb neputând reprezenta dovada asupra unei preluări abuzive, de natură a răsturna prezumţia de valabilitate".
Sub un al treilea aspect, s-a susţinut că instanţa în mod eronat a apreciat că "reclamanta este îndreptăţită la retrocedare în nume propriu, calitatea sa de succesor al Institutului Teologic fiind lipsită de orice relevanţă din perspectiva analizată".
Recurenta-pârâtă subliniază că nici în procedura administrativă, nici în cea judiciară nu s-a făcut dovada că Institutul Teologic s-ar fi desfiinţat, în cererea de retrocedare reclamanta afirmând că fostul Institut Teologic Bucureşti este, în prezent, Facultatea de Teologie Ortodoxă; prin Decretul-lege nr. 176/1948, învăţământul particular/confesional s-a desfiinţat, ulterior anului 1948, învăţământul din România fiind doar de stat, iar potrivit art. 54 din Decretul nr. 177/1948, Facultatea de Teologie din Bucureşti s-a transformat în Institut Teologic de grad universitar, iar personalul didactic şi administrativ, împreună cu prevederile bugetare respective, au trecut de la Ministerul Învăţământului Public, la Ministerul Cultelor.
Prin urmare, în mod eronat instanţa a statuat că "calitatea de succesoare a reclamantei este lipsită de orice relevanţă", întrucât există o probă contrară a prezumţiei legale a dreptului de proprietate pe care instanţa l-a conferit reclamantei şi anume faptul că imobilul a fost în proprietatea A., ulterior trecând în folosinţa Institutului Teologic de grad Universitar din Bucureşti.
Apreciază că, atât în procedura administrativă, cât şi în procedura judiciară, reclamanta trebuia să facă dovada calităţii de succesoare a Institutului Teologic din Bucureşti or, în opinia recurentei-pârâte, din actele şi lucrările dosarului, reiese că aceasta nu a dovedit faptul că are calitate de succesoare a acestuia (ci, probabil, Facultatea de Teologie Bucureşti, existentă în prezent), în consecinţă, nefiind în măsură să solicite restituirea în natură/acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilul în cauză.
Cererea de retrocedare a fost formulată de Arhiepiscopia Bucureştilor în calitate de succesoare a Institutului Teologic din Bucureşti, prin urmare, din însăşi cererea de retrocedare reiese faptul că solicitanta cunoştea în fapt şi în drept cine este adevărata persoană îndreptăţită pentru formularea unei cereri în temeiul O.U.G. nr. 94/2000.
Mai mult decât atât, în măsura în care, Arhiepiscopia Bucureştilor aprecia faptul că are calitatea de proprietară de drept asupra imobilului solicitat, aceasta trebuia să formuleze cererea de retrocedare în nume propriu, nicidecum în calitate de succesoare a Institutului Teologic din Bucureşti.
Recurenta-pârâtă precizează că dacă menţiunile din actul de preluare, respectiv Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 206/20.08.1987 ar fi fost veridice, în sensul că Arhiepiscopia Bucureştilor, indicată la nr. 17 din Anexa tabel la Decretul de preluare, este adevăratul proprietar al imobilului expropriat, atunci este lipsită de relevanţă şi utilitate calitatea asumată de reclamantă prin cererea de retrocedare nr. x/23.01.2006, şi anume cea de succesoare a Institutului Teologic din Bucureşti.
Citând şi dispoziţiile art. 172 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, temeiul juridic al solicitării formulate de către Arhiepiscopia Bucureştilor, potrivit cărora în cazul desfiinţării unei unităţi de cult sau a unei biserici fundaţionale, proprietatea asupra întregului ei patrimoniu se transmite unităţii de cult superioare ierarhic, iar patrimoniul bisericesc fără stăpân revine eparhiei în a cărei jurisdicţie teritorială se află, recurenta-pârâtă a arătat că, în sensul O.U.G. nr. 94/2000, prin unităţi de cult se înţeleg bisericile ortodoxe cu întreg patrimoniul lor, care au fost demolate de regimul comunist, Arhiepiscopia Bucureştilor fiind îndreptăţită să solicite, în temeiul acestui act normativ, bunurile unei alte entităţi dacă sunt îndeplinite două condiţii: să fie o unitate de cult sau o biserică fundaţională din subordine, iar aceasta să fie desfiinţată, condiţii ce nu sunt însă îndeplinite în speţă, pentru ca Arhiepiscopia Bucureştilor să solicite bunuri în calitate de succesoare a Institutului Teologic Român.
În concluzie, intimata-reclamantă Arhiepiscopia Bucureştilor nu a făcut dovada dreptului de proprietate nici în procedură judiciară, iar instanţa de fond a prezumat în mod eronat dreptul de proprietate al acesteia, în pofida probelor contrare existente la dosarul administrativ, context în care, recurenta-pârâtă apreciază că Decizia nr. 8504/14.03.2019 emisă de către C.S.R. este una temeinică şi legală.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă Arhiepiscopia Bucureştilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Reclamanta Arhiescopia Bucureştilor a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ decizia nr. 8504 din 14.03.2019, prin care pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea de retrocedare nr. x/23.01.2006 formulată de reclamantă, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, cu privire la restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 125 m.p. situat în municipiul Bucureşti, str. x, întrucât solicitanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat.
Soluţia primei instanţe de admitere a acţiunii, de anulare a deciziei contestate şi de obligare a pârâtei la emiterea unei decizii prin care să dispună retrocedarea către reclamantă a imobilului la care se referă cererea de retrocedare nr. x/23.01.2006 formulată de aceasta sau să propună acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, criticată de autoritatea pârâtă prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este însuşită şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de analiză a aplicării cadrului normativ incident la elementele factuale ale cauzei.
Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia prima instanţă a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că a prezumat în mod eronat dreptul de proprietate al intimatei-reclamante, în pofida probelor existente la dosarul administrativ şi a faptului că aceasta nu a făcut dovada dreptului de proprietate nici în procedură judiciară.
Astfel cum rezultă din piesele dosarului, intimata-reclamantă a arătat că a făcut dovada calităţii de proprietar cu: adresa nr. x A 110081/2017 emisă de Direcţia Generală de Impozite şi Taxe Locale Sector 4, în cuprinsul căreia se menţionează că imobilul din str. x (fost nr. 5) a făcut parte integrantă din ansamblul construcţiilor situate în str. x, precum şi că, prin Decizia nr. 11/1958, având în vedere Decretul nr. 500/1958 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, imobilul din str. x, proprietatea statului, se trece în proprietatea Arhiescopiei Bucureştilor în schimbul imobilului din str. x, imobilul din str. x, compus din clădiri în suprafaţă de 2.815 mp şi teren aferent de 4.122 mp; extras din Tabelul cuprinzând proprietarii ale căror imobile, situate în municipiul Bucureşti, se expropriază şi se trec în proprietatea statului - anexa nr. 4 la Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 206/20.08.1987, unde, la nr. crt. 17 din anexă, figurează Arhiescopia Bucureştilor ca proprietar al imobilului expropriat din str. x; adresa nr. x/20.06.2017 emisă de Administraţia Fondului Imobiliar, în care se arată că imobilul din str. x a fost expropriat şi trecut în proprietatea Statului, în vederea demolării în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 206/1987, iar la proprietar este înscrisă Arhiescopia Bucureştilor.
Din perspectiva forţei probatorii a înscrisurilor menţionate, instanţa de recurs învederează că hotărârea recurată atestă corecta aplicare a normelor de drept material, reprezentate de prevederile O.U.G. nr. 94/2000, astfel că criticile recurentei-pârâte la adresa legalităţii hotărârii sunt lipsite de suport legal.
În acest sens, este de observat faptul că prima instanţă a dat curs dispoziţiilor art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora, pentru fiecare imobil, solicitantul va pune la dispoziţie Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, în condiţiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3).
Pentru stabilirea dreptului de proprietate, solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.
În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
În aplicarea prevederilor alin. (4) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
În ordinea acestui raţionament, prima instanţă a luat act de faptul că reclamanta a depus adresa Direcţiei Generale de Impozite şi Taxe Locale Sector 4 nr. x/06.06.2017, înscris din care rezultă că imobilul litigios, din str. x (fost nr. 5), a făcut parte integrantă din ansamblul construcţiilor situate în str. x, care au fost proprietatea A., iar prin Decizia nr. 11/1958, având în vedere Decretul nr. 500/1957 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române (ce a fost depus la dosar chiar de autoritatea pârâtă, împreună cu declaraţia autentificată sub nr. x/18.12.1958 la Notariatul Principal de Stat al Capitalei R.P.R. şi Regiunii Bucureşti, însoţită de planurile de situaţie, toate aceste înscrisuri regăsindu-se ataşate la f.114-121), imobilul din str. x, proprietaea statului, a trecut în proprietatea Arhiescopiei Bucureştilor, în schimbul imobilului din b-dul x nr. 81, imobilul din str. x, compus din clădiri în suprafaţă de 2.815 mp şi teren aferent de 4.122 mp, fiind trecut în folosinţa Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti.
În acelaşi sens, judecătorul fondului a reţinut că, prin Decretul nr. 206/1987 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, suprafaţa de 125 mp din str. x a fost expropriată în vederea demolării, în anexa la decret, la nr. crt. 17, figurând ca proprietar Arhiescopia Bucureştilor.
Prin notele de şedinţă aferente termenului din 4 octombrie 2019, recurenta-pârâtă a susţinut (inclusiv în recurs), că, din înscrisurile depuse în procedura administrativă de către reclamantă, nu reiese că suprafaţa de teren în litigiu este inclusă în terenul dat la schimb conform Decretului nr. 500/09.10.1957 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, respectiv faptul că imobilul situat în str. x (fost nr. 5) face parte integrantă din ansamblul imobilului situat în str. x.
Având în vedere că sarcina probei incumba reclamantei care trebuia să dovedească, dincolo de echivoc, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru a obţine retrocedarea imobilului în litigiu, potrivit celor consemnate în încheierea de şedinţă din 4 octombrie 2019, rezultă că instanţa de fond a încuviinţat reclamantei proba cu expertiză, având ca obiective: 1.să se identifice aplasamentul terenului în suprafaţă de 125 mp ce face obiectul cererii de retrocedare nr. x/06.01.2006 adresată de Arhiepiscopia Bucureştilor Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, teren expropriat prin Decretul nr. 206/1987; 2.să se stabilească dacă terenul identificat potrivit pct. 1 de mai sus este inclus în terenul dat la schimb Arhiepiscopiei Bucureştilor potrivit Decretului nr. 500/1957, din str. x.
Or, expertiza întocmită în cauză a identificat suprafaţa litigioasă de 125 mp, expropriată, şi a stabilit că aceasta face parte din terenul dat la schimb Arhiescopiei Bucureştilor prin Decretul nr. 500/1957.
În aceste condiţii, în mod întemeiat a reţinut instanţa de fond faptul că titlul de proprietate al reclamantei asupra imobilului litigios, vizat de cererea de retrocedare îl constituie Decretul nr. 500/1957 şi declaraţia autentificată la Notariatul Principal de Stat al Capitalei R.P.R. şi Regiunii Bucureşti, potrivit procesului-verbal nr. x/18.12.1958, prin care a fost perfectat schimbul de imobile, Arhiescopiei fiindu-i dat la schimb inclusiv terenul ce a fost ulterior expropriat.
Înalta Curte constată, la fel ca instanţa de fond că intimata-reclamantă se prevalează, în dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare o solicită, nu doar de prezumţia instituită de art. 4 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 94/2000 ce derivă din faptul că e menţionată ca proprietar în anexa decretului de expropriere, ci şi de titlul de proprietate reprezentat de Decretul nr. 500/1957 şi de actul autentic de schimb întocmit în baza sa.
De vreme ce recurenta nu a făcut dovada faptului pozitiv contrar şi anume al aceluia că nu reclamanta era proprietara imobilului solicitat, precum şi că acest imobil nu a fost preluat de stat în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, Înalta Curte nu poate primi susţinerea recurentei-pârâte că ar fi eronată aprecierea instanţei de fond că "menţiunea din adresa Direcţiei Generale de Impozite şi Taxe Locale Sector 4, în sensul că respectivul imobil era proprietatea A., fără a se indica de altfel titlul de proprietate al acestuia nu este de natură a constitui o probă contrară de natură să răstoarne prezumţia legală ori să surclaseze titlul reclamantei".
Dimpotrivă, în contextul coroborării probelor mai sus enunţate, avute în vedere de judecătorul fondului, rezultă în mod clar că modalitatea în care acest imobil a fost preluat de stat de la A. nu este relevantă în cauza de faţă, atâta timp cât potrivit Decretului nr. 500/1957 a fost trecut din proprietatea statului în cea a Arhiepiscopiei, în schimbul unui teren al acesteia, schimb care nu a fost anulat ori desfiinţat în alt mod. De altfel, efectele juridice ale acestui schimb au fost recunoscute, contrar susţinerii recurentei-pârâte, şi prin sentinţa civilă nr. 1702/2016 din 23.05.2016, definitivă prin nerecurare, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014.
Relativ criticilor privind greşita soluţionare a lipsei calităţii Arhiepiscopiei Bucureştilor de succesoare în drepturi, reiterată ca motiv de recurs, Înalta Curte constată că în mod judicios a reţinut instanţa de fond că, la momentul preluării abuzive imobilul se afla în proprietatea Arhiepiscopiei, fiind dat în folosinţa Institutului Teologic, astfel că reclamanta este îndreptăţită la retrocedare în nume propriu, calitatea de succesoare fiind lipsită de orice relevanţă din perspectiva analizată.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii, prin admiterea acţiunii, iar prin cererea de recurs nu au fost aduse elemente de natură să răstoarne considerentele instanţei de fond, astfel că, soluţia primei instanţe va fi menţinută în calea de atac.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul pârâtei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România împotriva sentinţei civile nr. 976 din 16 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 23 februarie 2023.