High Court of Cassation and Justice

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2024

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

A. Prin sentinţa penală nr. 27 din 19 februarie 2024 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2022, s-au dispus următoarele:

I. 1. În temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 11 ani inchisoare (în raport cu activitatea S.C. B. SRL) pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de 66 alin. (1) lit. a) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice ale funcţii publice), art. 66 alin. (1) lit. b) C. pen. (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) şi art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a ocupa funcţia de administrator într-o societate comercială) pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 65 C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de 66 alin. (1) lit. a) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice ale funcţii publice), art. 66 alin. (1) lit. b) C. pen. (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) şi art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a ocupa funcţia de administrator într-o societate comercială).

În temeiul art. 12 din Legea nr. 241/2005 s-a dispus ca inculpatul să nu fie fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăţi comerciale, iar dacă a fost ales va fi decăzut din drepturi.

În baza art. 4 alin. (1) şi (3) din O.G. nr. 39/2015 s-a dispus ca infracţiunea de evaziune fiscală săvârşită de inculpat să se înscrie în cazierul fiscal.

În baza art. 7 din Legea nr. 26/1990 coroborat cu art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 s-a dispus comunicarea sentinţei la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului pentru înscrierea cuvenitelor menţiuni, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

2. S-a constatat că prin încheierea de şedinţă din data de 07.12.2023 a fost schimbată încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatei C. din infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 C. pen., în infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 35 C. pen., perioada reţinută în actul de sesizare fiind reconfigurată la intervalul de timp 04.03.2013 - noiembrie 2014 (prejudiciu de 534.117 RON).

În temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. a fost condamnată inculpata C. la pedeapsa de 7 ani inchisoare (în raport cu activitatea S.C. B. SRL) pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen. a fost aplicată inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de 66 alin. (1) lit. a) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice ale funcţii publice), art. 66 alin. (1) lit. b) C. pen. (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) şi art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a ocupa funcţia de administrator într-o societate comercială) pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 65 C. pen. a fost aplicată pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de 66 alin. (1) lit. a) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice ale funcţii publice), de art. 66 alin. (1) lit. b) C. pen. (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiulautorităţii de stat) şi art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a ocupa funcţia de administrator într-o societate comercială).

În temeiul art. 12 din Legea nr. 241/2005 s-a dispus ca inculpata să nu fie fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăţi comerciale, iar dacă a fost aleasă, este decăzută din drepturi.

În baza art. 4 alin. (1) şi (3) din O.G. nr. 39/2015, s-a dispus ca infracţiunea de evaziune fiscală săvârşită de inculpată să se înscrie în cazierul fiscal.

În baza art. 7 din Legea nr. 26/1990 coroborat cu art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 s-a dispus comunicarea sentinţei la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului pentru înscrierea cuvenitelor menţiuni, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

3. S-a constatat că prin încheierea de şedinţă din data de 07.12.2023 a fost reconfigurată perioada pentru care a fost acuzat inculpatul D. prin rechizitoriu de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea 241/2005 cu aplic. art. 35 C. pen., la perioada 23 august 2010 - 04 martie 2013.

În baza art. 396 alin. (1) şi (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.., art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen., art. 155 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost încetat procesul penal faţă de inculpatul D. pentru infractiunea de evaziune fiscală prevazută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi art. 3 din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 5 C. pen. (în raport cu activitatea S.C. B., faptă comisă în perioada 23.08.2010- 04.03.2013).

4. În baza art. 396 alin. (1) şi (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.. a fost încetat procesul penal faţă de inculpata persoana juridica S.C. B. pentru infractiunea de evaziune fiscală prevazută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi art. 3 din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (în raport cu activitatea S.C. B., fapta comisa în perioada ianuarie 2010- noiembrie 2014), ca urmare a radierii persoanei juridice.

5. În baza art. 396 alin. (1) şi (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., art. 155 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost încetat procesul penal faţă de inculpatii D., C. şi A., pentru săvârşirea infracţiunii de folosire cu rea-credinţă a creditului societăţii, prev. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea 31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (faptele din 15.10.2010-21.11.2014, in raport cu S.C. B. SRL).

6. În baza art. 396 alin. (1) şi (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.., art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., art. 155 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost încetat procesul penal faţă de inculpatii D., C., A. pentru savarsirea infracţiunii de spălare a banilor, prev. de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 5 C. pen. (ianuarie 2010- noiembrie 2014).

7. În baza art. 396 alin. (1) şi (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.. a fost încetat procesul penal faţă de inculpata persoana juridica S.C. B. pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prev. de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 5 C. pen. ca urmare a radierii persoanei juridice.

II. 1. În baza art. 396 alin. (1) şi (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.., art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., art. 155 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost încetat procesul penal faţă de inculpatul A., pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 5 C. pen. (în calitate de administrator la S.C. E.(fapta din octombrie 2010 - februarie 2013).

2. În baza art. 396 alin. (1) şi (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., art. 155 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost încetat procesul penal faţă de inculpatul A., pentru infracţiunea de folosire cu rea-credinţă a creditului societăţii, prev. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea 31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.p(fapta din perioada 2010-2014, in raport cu S.C. E.).

3. În baza art. 396 alin. (1) şi (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.., art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., art. 155 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost încetat procesul penal faţă de inculpatul A., pentru infracţiunea de spălare a banilor, prev. de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 5 C. pen. (în raport cu S.C. E. S.R.L., în perioada octombrie 2010 - februarie 2013).

III. În temeiul art. 25, art. 397 C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii la plata către partea civilă Statul Român - prin ANAF - D.G.R.F.P. Craiova - A.J.F.P. Olt (Bucureşti, strada x nr. 17; mun. Craiova, judeţ Dolj; mun. Slatina, strada x nr. 2A, judeţ Olt) la despăgubiri, astfel:

- Inculpatul A. în solidar cu inculpatul D. a sumei de 4.562.890 RON (aferentă perioadei 23.08.2010- 04.03.2013) şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate de la data săvârşirii faptei până la data achitării integrale a prejudiciului, conform Codului de procedură fiscală.

- Inculpatul A. în solidar cu inculpata C. a sumei de 534.117 RON (aferenta perioadei 04.03.2013 - noiembrie 2014) şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate de la data savârsirii faptei până la data achitării integrale, conform Codului de procedură fiscală.

- Inculpatul A. a sumei de 731.753,18 RON (aferentă perioadei ianuarie 2010- 23.08.2010) şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate de la data savârşirii faptei până la data achitarii integrale, conform Codul de procedură fiscală.

- Inculpatul A. a sumei de 386.024,03 RON (în raport de S.C. E.) şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate de la data savârşirii faptei până la data achitarii integrale, conform Codul de procedură fiscală.

În baza art. 25 alin 5 C. proc. pen. a fost lăsată nesolutionată acţiunea civilă faţă de inculpata persoană juridică S.C. B., radiată.

IV. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. rap la art. 249 alin. (5) C. proc. pen., rap. la art. 11 din Legea 241/2005, s-au menţinut măsurile asigurătorii dispuse prin Ordonanţa nr. 599/P/2018 din data de 17.03.2020 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi menţinute prin Ordonanţele nr. 599/P/2018 din data de 1.03.2021, 1.09.2021, 28.02.2022 şi din data de 19.08.2022 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi menţinute prin încheierea nr. 38/23 din februarie 2023, până la concurenţa sumelor la care sunt obligaţi inculpaţii cu titlu de prejudiciu principal şi accesoriu, astfel:

Asupra bunurilor imobile identificate în patrimoniul inculpatului A.:

- imobilul situat în mun. Deva, jud. Hunedoara, str. x bis, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 25.07.2012 la BNP F., compus din:

a) imobilul de sub B. 1.1.2, înscris în CF nr. x Deva, nr. CF vechi x (provenit din conversia de pe hârtie a CF x), nr. crt. Al, nr. top: x, reprezentat de teren intravilan, în suprafaţă de 850 mp;

b) imobilul de sub B. 1.1.2 şi B.2.1.2, înscris în CF nr. x Deva, nr. CF vechi x Deva (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x), nr. crt. Al, nr. top: x, compus din teren intravilan din categoria de folosinţă curţi, construcţii în suprafaţă de 170 mp, observaţii: curte şi construcţie, nr. crt. A1.1, număr cadastral xad: CI, nr. top. x-C1, destinaţia construcţiei: construcţii anexă-garaj (nu rezultă suprafaţa construită);

c) imobilul de sub B.9.12.10.13, înscris în CF nr. x Deva x, nr. top: x, compus din teren intravilan, în suprafaţă de 425 mp;

- cota parte de 1/2 din imobilul dobândit în indiviziune împreună cu inculpatul D., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 10.12.2008 la BNP G., constând în teren extravilan în suprafaţă de 10.000 mp din acte şi măsurători, situat în comuna Breas ta, tarlaua x. parcela x, jud. Dolj, înregistrat în CF x a com. Breasta (nr. vechi 590), cu nr. cadastral x;

Asupra bunurilor imobile identificate în patrimoniul inculpatului D.:

- cota-parte de 3/4 din imobilul situat în com. Samarineşti, jud. Gorj, reprezentat de:

a) teren extravilan amplasat în Tarlaua 58, Parcela 35, în suprafaţă totală de 3520 mp din actele de proprietate şi din măsurători, categoria de folosinţă arabil;

b) teren extravilan amplasat în Tarlaua 58, Parcela 23, în suprafaţă totală de 2700 mp din actele de proprietate şi din măsurători, categoria de folosinţă păşuni, -cota de 3/4 din cota parte de 1/2 din imobilul situat în Com. Samarineşti, jud. Gorj, Tarlaua 57, parcela x (UP: 2, UA: 145 B, D), compus în întregime din terenul extravilan pădure în suprafaţă totală de 8100 mp din actele de proprietate şi din măsurători, bunuri dobândite de inculpatul D. prin certificatul de moştenitor nr. x din 12 aprilie 2018, eliberat de BNP H.;

Au fost menţinute măsurile asigurătorii asupra disponibilităţilor băneşti existente şi sumelor care urmează să fie virate de terţi în conturile bancare deschise pe numele inculpatului D. la I., J. şi K. S.A. până la concurenta sumei la care este obligat inculpatul cu titlu de prejudiciu principal si accesoriu.

Au fost menţinute măsurile asigurătorii instituite asupra disponibilităţilor băneşti existente şi sumelor care urmează să fie virate de terţi în conturile bancare deschise pe numele inculpatei C., la L. S.A. şi J. pana la concurenta sumei la care este obligata inculpata cu titlu de prejudiciu principal si accesoriu.

Au fost ridicate măsurile asigurătorii asupra disponibilităţilor băneşti existente şi sumelor care urmează să fie virate de terţi în conturile bancare deschise pe numele inculpatei persoană juridică S.C. B. la M. S.A. şi K. S.A. - in prezent radiata.

În baza art. 249 alin. (1), (2), (5) C. proc. pen., art. 11 din Legea nr. 241/2005 s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii a sechestrului şi popririi asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare ale inculpaţilor A., D. şi C. până la concurenţa sumelor la care au fost obligaţi cu titlu de prejudiciu principal şi accesoriu .

În baza art. 251 C. proc. pen. s-a dispus ca aducerea la îndeplinire a măsurilor asiguratorii să se realizeze de către organele de executare silită din cadrul Agentiei Naţionale de Administrare Fiscală.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. i) rap la art. 25 alin. (3) C. proc. pen. a fost dispusă desfiinţarea înscrisurilor reprezentând factura nr. x din 01.04.2013, factura nr. x din 30.09.2013, factura nr. x din 30.12.2013 emise de S.C. N. S.R.L. .

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii A. şi C. la plata sumei de 4000 RON fiecare, cheltuieli judiciare efectuate în cursul urmaririi penale, al camerei preliminare şi al judecăţii în primă instanţă.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen. restul cheltuielilor judiciare au rămas în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 10 din Protocolul privind stabilirea onorariilor cuvenite avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică în materie penală, onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii A., C., S.C. B., majorate la suma de 1884 RON fiecare şi onorariul parţial în sumă de 300 RON cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul D., până la prezentarea apărătorului ales, au fost avansate din fondurile Ministerului Justitiei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel Craiova a reţinut următoarele:

La data de 14 septembrie 2022 s-a înaintat şi a fost înregistrat, sub nr. x/2022, rechizitoriul nr. x/2022 din data de 05.09.2022 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova prin care, în temeiul art. 327 lit. a) respectiv art. 327 lit b rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.. s-a dispus trimiterea în judecată - în stare de libertate - a inculpatilor:

- A., în stare de libertate, pentru săvârşirea infracţiunilor de: evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. şi art. 5 C. pen., folosire fără drept a creditului societăţii, prev. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea 31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi spălare a banilor, prev. de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., în final cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., fapte săvârşite în realizarea obiectului de activitate al S.C. B.; şi evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. şi art. 5 C. pen., folosire fără drept a creditului societăţii, prev. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea 31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi spălare a banilor, prev. de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., în final cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., fapte săvârşite în realizarea obiectului de activitate al S.C. E. S.R.L. Slatina;

- D. pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. şi art. 5 C. pen., folosire fără drept a creditului societăţii, prev. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea 31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi spălare a banilor, prev. de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., în final cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., fapte săvârşite în realizarea obiectului de activitate al S.C. B.;

- C. pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. şi art. 5 C. pen., folosire fără drept a creditului societăţii, prev. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea 31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi spălare a banilor, prev. de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., în final cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., fapte săvârşite în realizarea obiectului de activitate al S.C. B.;

- S.C. B. pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. şi art. 5 C. pen. şi spălare a banilor, prev. de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., în final cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., fapte săvârşite în realizarea obiectului de activitate al S.C. B..

În actul de sesizare a instanţei s-au reţinut în esenţă următoarele:

Faptele inculpaţilor A., D., C., săvârşite în calitate de administratori ai S.C. B., precum şi ale persoanei juridice S.C. B., de a înregistra, în mod repetat, în evidenţele contabile şi de a declara la organele fiscale, în perioada ianuarie 2010- noiembrie 2014, operaţiuni comerciale nereale de achiziţii de combustibili, de la furnizori care nu au livrat în realitate bunurile respective către societate, şi de servicii de la S.C. N. S.R.L., care nu au fost în realitate prestate în beneficiul societăţii, cu scopul sustragerii de la îndeplinirea unor obligaţii fiscale în cuantum total de 5.828.760,18 RON, reprezentând TVA dedusă nelegal de 4.615.520,59 RON (din care 4.584.456,15 RON este aferentă achiziţiilor de combustibili înregistrate în evidenţa contabilă şi 31.064,44 RON este aferentă achiziţiilor înregistrate în relaţia comercială cu S.C. N. SRL) şi impozit pe profit de 1.213.239,59 RON (din care 1.183.265,96 RON este suma aferentă cheltuielilor fictive înregistrate cu combustibilul, iar 29.973,63 RON reprezintă suma eferentă cheltuielilor fictive înregistrate cu serviciile facturate de S.C. N. SRL), sumă ce reprezintă echivalentul a 1.317.323,2490 euro la data epuizării faptelor (30 noiembrie 2014), întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii continuate de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi art. 3 din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Faptele săvârşite, astfel cum au fost detaliate în cuprinsul rechizitoriului, întrunesc atât sub aspect obiectiv, cât şi subiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii continuate de evaziune fiscală în modalitatea evidenţierii în documentele contabile şi în declaraţiile fiscale a operaţiunilor fictive de achiziţii de bunuri şi servicii descrise anterior, iar persoanele responsabile de înregistrările efectuate sunt administratorii societăţii, atât cel de fapt - inculpatul A., persoana care a controlat activitatea societăţii pe întrega perioadă de existenţă şi din dispoziţia căruia au fost efectuate toate înregistrările contabile şi întocmite declaraţiile fiscale, dar şi cei de drept (inculpaţii D. şi C.), care nu numai că au acceptat situaţia de fapt impusă de inculpatul A., inclusiv prin preluarea atribuţiilor de administrare a societăţii, dar au şi contribuit activ la perpetuarea practicilor ilegale, prin procurarea documentelor fictive înregistrate în evidenţa contabilă sau semnarea acestora de primire, urmate de prezentarea acestora contabilului societăţii, prin retragerea unor importante sume de bani din contul societăţii, care au fost apoi înmânate inculpatului A. fără întocmirea vreunui document justificativ.

Faptele de retragere repetată, din contul bancar al S.C. B., deschis la M., în numerar, efectuate în perioada 15.10.2010-21.11.2014 de inculpaţii D. şi C., din dispoziţia inculpatului A., a sumei totale de 4.103.593 RON (sumă compusă din 3.530.542 RON retraşi de D. în perioada 15.10.2010-22.01.2013 şi 573.051 RON retraşi de C., în perioada 11.07.2013-21.11.2014), fără justificare legală, urmate de folosirea acestora în interesul propriu al administratorilor şi contrar interesului societăţii, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii continuate de folosire cu rea-credinţă a creditului societăţii, prev. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea 31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., pentru care urmează să răspundă, în calitate de coautori, inculpaţii A., D. şi C..

S-a constatat că pentru această infracţiune nu poate fi trasă la răspundere penală, distinct, şi persoana juridică B., având în vedere că faptele au fost săvârşite de persoanele fizice cu atribuţii de administratori, societatea comercială fiind prejudiciată cu suma retrasă fără drept din contul bancar şi care ar fi putut servi la achitarea taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat. Ca atare, se va dispune clasarea cauzei sub acest aspect, în ceea ce priveşte inculpata persoană juridică S.C. B., urmând ca răspunderea penală pentru această infracţiune să fie atrasă doar în ceea ce îl priveşte pe administratorul de fapt A. şi pe administratorii de drept D. şi C..

Faptele inculpaţilor A., D. şi C., săvârşite în calitate de administratori ai S.C. B., precum şi ale persoanei juridice S.C. B. de a crea în perioada ianuarie 2010- noiembrie 2014, un circuit scriptic fictiv în evidenţa contabilă a societăţii, care atestă în mod nereal creditarea acesteia de asociat sau administrator, urmată de restituirea pretinselor împumuturi acordate persoanei juridice, operaţiuni pentru care nu există documente justificative, disimulând astfel adevărata provenienţă, circulaţie şi proprietate a sumelor de bani provenite din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, reprezentând contravaloarea taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat şi în urma căreia inculpaţii şi-au asigurat produsul infracţiunii, prin retragere repetată din contul bancar al societăţii deschis la M., în numerar, a sumei totale de 4.103.593 RON în perioada 15.10.2010-21.11.2014 (sumă compusă din 3.530.542 RON retraşi de D. în perioada 15.10.2010-22.01.2013 şi 573.051 RON retraşi de C., în perioada 11.07.2013-21.11.2014), din dispoziţia inculpatului A., cu justificări fictive reprezentând "diverse plăţi", dar şi prin transfer interbancar, în contul S.C. N. S.R.L., controlată de inculpaţii A. şi Simion, a sumei totale de 285.905 RON, în perioada 13.12.2012-03.07.2014, cu justificări fictive de "avans marfă", "contravaloare servicii" sau "restituire creditare", urmate de emiterea unor facturi fictive de prestări servicii destinate să justifice atât cheltuielile fictive înregistrate de S.C. B., cât şi să disimuleze circulaţia sumelor de bani transferate, parte a beneficiilor materiale realizate ilicit ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală descrise anterior, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii continuate de spălare a banilor, prev. de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

Sub aspectul infracţiunii de spălare a banilor reţinute în sarcina inculpaţilor în modalitatea faptică prev. de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea 129/2019, s-a constatat că, prin înregistrările contabile efectuate, şi care au fost descrise atât de organele de control fiscal, cât şi de specialiştii antifraudă, dar şi de expertul contabil, aceştia au realizat un circuit scriptic fictiv, cu ajutorul căruia au dismulat provenineţa sumelor de bani însuşite din contul bancar al societăţii, creând aparenţa că acestea provin din aportul propriu al administratorilor şi că acestea au fost restituite către creditori, în realitate sumele respective provenind din veniturile realizate de societate şi care includeau şi taxele şi impozitele datorate bugetului de stat, care astfel au fost sustrase la plată, făcând imposibilă recuperarea de către organele fiscale a prejudiciului creat prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

Faptele sus-menţionate, au fost reţinute în sarcina inculpaţilor în concurs real, prev. de art. 38 alin. (1) C. pen.

Faptele inculpatului A., săvârşite în calitate de administrator la S.C. E. S.R.L., de a înregistra, în mod repetat, în evidenţele contabile şi de a declara la organele fiscale, în perioada octombrie 2010 - februarie 2013, operaţiuni comerciale nereale de achiziţii de combustibili în valoare totală de 1.196.032,05 RON, cu scopul deducerii ilegale a TVA aferente de 231.736,79 RON, precum şi cheltuieli nereale cu combustibilii în cuantum total de 964.295,26 RON, în baza cărora a diminuat profitul impozabil, cu consecinţa sustragerii la plata către bugetul de stat a unui impozit pe profit de 154.287,24 RON, prin faptele săvârşite creând un prejudiciu total de 386.024,03 RON, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii continuate de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Faptele inculpatului A., de a retrage în mod repetat, în perioada 2010-2014, din contul bancar al S.C. E. S.R.L., deschis la M., în numerar, suma totală de 190.000 RON, cu menţiunea "diverse plăţi", pentru care nu au fost identificate în evidenţa contabilă a societăţii documente justificative, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii continuate de folosire cu rea-credinţă a creditului societăţii, prev. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea 31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Faptele inculpatului A., săvârşite în calitate de administrator al S.C. E. S.R.L., de a crea în perioada octombrie 2010 - februarie 2013, un circuit scriptic fictiv în evidenţa contabilă a societăţii, care a atestat în mod nereal creditarea acesteia de asociat sau administrator, urmată de restituirea în parte a pretinselor împumuturi acordate persoanei juridice şi de înregistrarea unei datorii a acesteia faţă de asociat/administratori de 1.028.316,96 RON la data de 28 februarie 2021, operaţiuni pentru care nu există documente justificative, disimulând astfel în totalitate adevărata a provenienţă, circulaţie şi proprietate a sumei de 386.024,03 RON, provenite din sâvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, reprezentând contravaloarea taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat şi în urma căreia inculpatul şi-a asigurat produsul infracţiunii, atât prin retragere repetată din contul bancar al societăţii deschis la M., în numerar, a sumei totale de 190.000 RON, cât şi prin păstrarea calităţii de creditor al societăţii comerciale, intrate în insolvenţă, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii continuate de spălare a banilor, prev. de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

Infracţiunile sus-menţionate au fost reţinute în sarcina inculpatului în concurs real, prev. de art. 38 alin. (1) C. pen.

SC E. S.R.L. nu mai poate fi trasă la răspundere penală pentru infracţiunile de evaziune fiscală şi spălare a banilor săvârşite, întrucât la data de 31.10.2018, societatea a fost radiată, după cum rezultă din informaţiile furnizate de ORC de pe lângă Tribunalul Olt.

Camera preliminară, conform art. 342 şi următoarele C. proc. pen., - verificarea legalităţii sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală a făcut obiectul cauzei penale înregistrată cu nr. x/2022/a1.

Judecătorul de cameră preliminară a constatat că nu au fost formulate cereri şi excepţii de către inculpaţi sau de partea civilă, acestora fiindu-le comunicat rechizitoriul, precum şi drepturile prevăzute de art. 344 alin. (2) C. proc. pen., respectiv obiectul camerei preliminare şi dreptul de a formula cereri şi excepţii în termen de 20 de zile de la primirea înştiinţării.

S-a reţinut şi faptul că, la data de 20.10.2022, instanţa a efectuat verificări în D.E.P.A.B.D. cu privire la ultimul domiciliu al inculpatului A., iar din procesul-verbal întocmit la data de 20.10.2022 a rezultat faptul că inculpatul figurează cu domiciliul activ, din data de 25 aprilie 2014, în jud. Olt, unde i-a fost comunicat rechizitoriul.

În raport cu cele mai sus menţionate, având în vedere şi împrejurarea că au expirat termenele prev. de art. 344 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., prin încheierea din camera de consiliu nr. 4 din data de 25 noiembrie 2022, în temeiul art. 346 alin. (1) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. Totodată, prin aceeaşi încheiere s-a dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpaţii A., D., C. şi S.C. B..

În cadrul şedinţei de judecată din data de 22 mai 2023, în conformitate cu dispoziţiile art. 374 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., preşedintele completului a dispus ca grefierul să facă o prezentare succintă a actului de sesizare, explicându-le inculpaţilor în ce constă învinuirea ce li se aduce, înştiinţându-i cu privire la dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-le atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva lor, precum şi cu privire la dreptul de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socotesc că este necesar.

S-a luat act de faptul că inculpaţii îşi menţin poziţia exprimată în faţa completelor de judecată anterioare, în sensul că nu consimt să se judece pe baza recunoaşterii vinovăţiei prev. de art. 374 alin. (4) C. proc. pen.

Prin încheierea de şedinţă de la acelaşi termen de judecată - 22.05.2023, în temeiul art. 100 alin. (2) C. proc. pen., instanţa a încuviinţat probele constând în audierea martorilor indicaţi în actul de sesizare, cu menţiunea că există două cereri de necontinuare a procesului penal şi o cerere în curs de formulare; - totodată, în temeiul art. 18 C. proc. pen. a luat act de manifestarea de voinţă a inculpaţilor C. şi D. în sensul că nu au solicitat continuarea procesului penal cu privire la cele două infracţiuni prev. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea 31/1990 şi art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea 129/2019, aceştia apreciind că s-au împlinit termenele de prescripţie generală a răspunderii penale; - a dispus citarea martorilor nominalizaţi prin rechizitoriu; în temeiul art. 374 alin. (3) C. proc. pen., instanţa a luat act de cererea de constituire ca parte civilă a Statului Român - prin ANAF - DGRFP Craiova - AJFP Olt, cerere aflată la dosarului instanţei.

S-a pus in vedere inculpatului A. să precizeze personal dacă solicită continuarea procesului penal conform art. 18 C. proc. pen., însă nu a fost depus la dosar un înscris în acest sens.

În cursul cercetării judecătoreşti au fost audiaţi inculpaţii D. şi C. (la termenul din 22 mai 2023, inculpata C. fiind reaudiată), declaraţiile acestora fiind consemnate, semnate şi ataşate la dosar.

Inculpatul A. nu a fost audiat, nefiind posibil de administrat acest mijloc de probă întrucât nu s-a prezentat în faţa instanţei, fiind reprezentat de aparator ales.

În conformitate cu dispoziţiile art. 381 C. proc. pen., instanţa a procedat la audierea martorilor, cu exceptia acelora care din motive medicale, deces sau plecarea in alta tara si imposibilitatea identificarii nu au fost audiati, inculpaţii declârand prin aparatori ca au cunostinţă de declaratiile martorilor lipsă, fiind astfel aplicate prevderile art. 381 alin. (7) C. proc. pen. rap la art. 383 alin. (4) C. proc. pen.

Prin încheierea din data de 23 iunie 2023, instanţa a dispus administrarea probei constând într-un supliment la raportul de expertiză fiscală pentru inculpatul D. şi inculpata C., acelaşi expert care a întocmit raportul de expertiză urmând să stabilească presupusul prejudiciu adus statului, pentru inculpatul D. limitat la perioada 23.08.2010 - 04.03.2013, iar pentru inculpata C. limitat la perioada 04.03.2013 - noiembrie 2014.

La termenul de judecată din data de 24 octombrie 2023, instanţa a încuviinţat cererea de reaudiere a martorilor audiaţi la termenul din data de 23 iunie 2023 - cerere formulată de apărătorul ales al inc. A., respectiv martorii O., P., Q., R. şi S.; totodată, s-a încuviinţat cererea de reaudiere a inculpatei C. în legătură cu semnăturile şi scrisul aplicat pe facturile x/01.04.2013, y/30.02.2013 şi x/31.12.2013 .

La termenul de judecată din data de 07 decembrie 2023, instanţa: - în temeiul art. 386 C. proc. pen. a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 35 C. pen., în infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 35 C. pen., perioada reţinută în actul de sesizare urmând a fi reconfigurată la 04.03.2013 - noiembrie 2014 privitor la inculpata C.; totodată, a dispus reconfigurarea perioadei în care este acuzat inculpatul D. prin rechizitoriu de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea 241/2005 cu aplic. art. 35 C. pen., la perioada 23 august 2010 - 04 martie 2013; - în baza art. 386 C. proc. pen. s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul A. prin aparator ales, din infractiunea prevazută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005; s-au repins cererile si exceptiile privind neregularitatea rechizitoriului si cererea de restituire a cauzei la procuror pentru indreptarea neregularitatilor actului de sesizare.

La termenul de judecată din 22 ianuarie 2024, Serviciul Registratură din cadrul instanţei a înregistrat şi ataşat la dosar excepţia de neconstituţionalitate - formulată de apărătorul ales al inculpatului A. - a dispoziţiilor Titlului II a Părţii Speciale din C. proc. pen. - Camera preliminară.

Referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Curtea a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în ceea ce priveşte legătura excepţiei cu soluţionarea cauzei. Astfel, s-a constatat că motivele invocate de inculpat privesc a doua fază procesuală, a camerei preliminare, însă prezenta cauză se afla în faza judecaţii, camera preliminară fiind finalizată, situaţie în care admiterea unei eventuale excepţii de neconstituţionalitate nu ar produce niciun efect concret asupra situaţiei inculpatului.

În ceea ce priveşte cauza penală dedusă judecăţii, referitor la problematica prescripţiei, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Acuzaţiile penale vizează infracţiuni comise cel mai târziu în luna noiembrie 2014, reper temporal raportat la care reglementarea naţională în materia întreruperii prescripţiei răspunderii penale a cunoscut, următoarele variante:

- "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză" (art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma în vigoare începând cu data de 1 februarie 2014 până la data de 25 iunie 2018);

- "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea" [art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma în vigoare începând cu data de 25 iunie 2018 - data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză" este neconstituţională - şi până la data de 30 mai 2022, data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022. Această variantă legislativă a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 a Curţii Constituţionale, la care se va face trimitere în continuare].

- "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului" [art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma în vigoare începând cu data de 30 mai 2022].

Prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională a României a constatat că:"soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională" .

Prin decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituţionale.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de contencios constituţional a reţinut:

"73. În consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale".

În conformitate cu considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, rezultă că în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la 25 iunie 2018, şi momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., 30 mai 2022, în legislaţia naţională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispoziţiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale fiind cele menţionate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

Prin decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat:

"Normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen..".

În continutul acestei decizii obligatorii, s-au reţinut urmatoarele:

"Dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma în vigoare anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală."

"În dreptul român, potrivit jurisprudenţei obligatorii a Curţii Constituţionale arătate anterior, prescripţia răspunderii penale este considerată o instituţie de drept material şi, întrucât produce efecte asupra regimului răspunderii penale, aceasta este supusă exigenţelor care derivă din principiul legalităţii incriminării."

"Consecinţa includerii în dreptul naţional a normelor în materia prescripţiei răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării rezidă în obligaţia autorităţilor judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă."

"... sub aceeaşi interdicţie intră şi combinarea în cauzele pendinte a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect după cum s-a arătat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, întrucât ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.

Cu alte cuvinte, existenţa caracterului întreruptiv al cursului prescripţiei în cazul îndeplinirii unui act de procedură în cauză poate fi examinată prin raportare la o singură normă legală, apreciată ca fiind mai favorabilă persoanei acuzate, iar nu prin combinarea unor dispoziţii legale succesive.

Revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia."

Ulterior, prin Hotărârea pronunţată la data de 24 iulie 2023 în cauza C-107/23 PPU [Lin], Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) a furnizat repere de interpretare a dreptului Uniunii de natură a limita, în domeniul acoperit de acest drept şi circumscris fraudelor grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aplicarea standardului naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa anterior evocată a instanţei supreme. În acest sens, Curtea de Justiţie a statuat următoarele:

* Articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

*În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

Potrivit dispoziţiilor hotărârii preliminare a CJUE, dreptul Uniunii impune instanţelor naţionale obligaţia recunoaşterii efectului de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale a actelor de întrerupere care au intervenit anterior publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei 297/2018 a Curţii Constituţionale a României- 25.06.2018, cu consecinţa începerii curgerii unui nou termen de prescripţie prevăzut de art. 154 C. pen.

Hotărârea din 24 iulie 2023 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră pronunţată în cauza C-107/23 PPU[Lin] a fost dată într-o cauză al cărei fond avea ca obiect infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1), lit. b) şi c) şi art. 9 alin. (3) din Legea 241/2005.

Prezenta cauză, vizând o infracţiune de evaziune fiscală legată, între altele, de TVA în cuantum ce depăşeşte pragul de 50.000 euro de la care legislaţia uniunii apreciază că fapta constituie fraudă gravă în sensul Convenţiei PIF (art. 2 alin. (1), intră în domeniul de aplicare al hotărârii preliminare în discuţie, întrucât astfel de cauze afectează interesele financiare ale UE (a se vedea cauza C-617/10, Akerberg Fransson, pct. 24-31).

În concluzie, s-a constatat că hotărârea din 24 iulie 2023, pronunţata în cauza C-107/23 Lin (PPU), de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este direct aplicabilă în cauză cu efectele menţionate mai sus.

Standardul naţional de protecţie referitor la aplicarea legii penale mai favorabile vizând interpretarea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi respectiv 358/2022 are în vedere excluderea oricăror întreruperi ale cursului prescripţiei, indiferent dacă au apărut anterior sau ulterior pronunţării deciziei 297/2018 a Curţii Constituţionale, apreciindu-se că lipsa din fondul naţional legislativ a cazurilor de întrerupere în perioada 2018 - 2022 împiedică luarea în considerare şi a întreruperilor intervenite înainte de pronunţarea deciziei 297/2018, chiar dacă la momentul efectuării actelor de întrerupere, art. 155 C. pen. se bucura de prezumţia de constituţionalitate.

Cum acest standard naţional de protecţie trebuie lăsat neaplicat, se va ţine seama de noul termen care începe să curgă în urma întreruperilor intervenite anterior publicării deciziei 297/2018.

Prin urmare, vor fi analizate cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale anterioare publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei 297/2018 -25.06.2018.

Prin decizia 297/2018, Curtea Constituţională a reţinut că se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. asupra persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menţionat este şi data de la care începe să curgă şi poate fi calculat noul termen de prescripţie. A accepta soluţia contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din C. pen.

S-a constatat că infracţiunile de evaziune fiscală deduse judecaţii au fost săvârşite în perioada 2010- noiembrie 2014 si respectiv 2010- februarie 2013.

Iniţial, cauza a fost instrumentată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, care la data de 18.04.2018 a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în considerarea calităţii de avocat a inculpatului A..

Prin ordonanţa din 11.06.2018 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova s-a dispus infirmarea măsurilor de începere a urmăririi penale faţă de suspecţii A., C. şi D., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., dispusă prin ordonanţa nr. 120/P/2015 din 11.01.2017, confirmată de procuror la 12.01.2017 şi de începere a urmăririi penale faţă de suspectul A., pentru infracţiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 alin. (1) C. pen., dispusă prin ordonanţa nr. 198/P/2015 din 29.06.2016.

Prin aceeaşi ordonanţă au fost menţinute celelalte acte de urmărire penală şi măsurile dispuse în dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt anterior declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, fără a se preciza care sunt aceste acte şi măsuri, atât timp cât a fost infirmata chiar începerea urmăririi penale faţă de suspecţi, după cum se arată în mod expres în ordonanţa procurorului.

Prin infirmarea masurilor de începere a urmăririi penale efectuate de un parchet necompetent personal, actele de procedura îndeplinite nu mai pot produce efecte întreruptive de prescripţie, întrucât numai un act de procedura îndeplinit de un organ de urmărire penala competent poate avea acest efect asupra termenului de prescripţie.

Prin ordonanţa din 16.03.2020, s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de A., D., C. şi faţă de persoana juridică S.C. B., societate în dizolvare, prin administrator judiciar T. (continuator U.), toţi pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. şi art. 5 C. pen., folosire fără drept a creditului societăţii, prev. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea 31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi spălare a banilor, prev. de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., în final cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., fapte săvârşite în realizarea obiectului de activitate al S.C. B.. Totodată, s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de A., pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. şi art. 5 C. pen., folosire fără drept a creditului societăţii, prev. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea 31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi spălare a banilor, prev. de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., în final cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., fapte săvârşite în realizarea obiectului de activitate al S.C. E. S.R.L. Slatina .

Prin urmare, s-a constatat că nu există acte de procedură valabile efectuate în cauză, anterior datei de 25.06.2018, data publicării in Monitorul Oficial a deciziei nr. 297/2018, întrucât ordonanţa de efectuare în continuare a urmăririi penale faţă de suspecţi este din data de din 16.03.2020, iar ordonanţa prin care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpaţi este din data de 08.06.2021.

Cum în cauză nu au existat cazuri de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, anterior datei de 25.06.2018, prin acte de procedura legal îndeplinite, rezulta ca termenul de prescripţie a răspunderii penale se va calcula de la data comiterii infracţiunilor (epuizare), fără luarea in calcul a cazurilor de întrerupere intervenite in perioada 25.06.2018-30.05.2022 şi fără existenta unor cazuri de întrerupere a termenului de prescripţie anterior datei de 25.06.2018.

Astfel, s-a constatat că termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt îndeplinite si cu luarea în calcul a hotărârilor Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene, pentru o parte a infracţiunilor deduse judecaţii.

În cursul cercetarii judecatoresti s-a pus în discutie prescripţia răspunderii penale pentru infractiunile deduse judecatii, conform deciziilor enuntate şi s-a solicitat ca inculpaţii să precizeze dacă solicită continuarea procesului penal conform art. 18 C. proc. pen.

Inculpaţii D. şi C. au declarat personal că nu solicită continuarea procesului penal.

Inculpatul A. nu s-a prezentat personal la proces, ci a fost reprezentat prin aparator ales, iar acesta din urmă a precizat că solicită continuarea procesului penal, însă nu a fost formulată o cerere personală de catre inculpat, direct în şedinta de judecata sau în scris, de continuare a procesului penal.

Aşadar, s-a constatat că inculpatul A. nu şi-a exercitat acest drept, o cerere de continuare a procesului penal fiind formulată de avocatul ales al acestuia, nu de inculpat.

Având în vedere că inculpatul nu a solicitat personal continuarea procesului penal şi nici nu a existat dovada unui mandat special prin care avocatul să fie împuternicit să formuleze o astfel de cerere, formularea unei astfel de cereri din partea avocatului ales şi concluziile avocatului în sensul pronunţării unor soluţii de achitare, nu pot echivala cu o cerere personală de continuare a procesului penal a inculpatului.

Analizând ansamblul probator administrat pe parcursul procesului penal, prima instanţă a reţinut urmatoarele:

În fapt:

I. S.C. B. a fost înfiinţată la 23.10.2001 de persoana V., în calitate de asociat unic. Sediul societăţii a fost stabilit într-un imobil deţinut la data respectivă de inculpatul A., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 1 septembrie 2000. El s-a ocupat încă de la înfiinţare de activitatea societăţii, ceea ce este demonstrat de înscrisurile depuse la ORC de pe lângă Tribunalul Olt, şi din care rezultă că acesta a semnat, în calitate de reprezentant al societăţii, fiind împuternicit în acest sens prin procura nr. 5132 din 16.10.2002, contractul de închiriere a spaţiului din mun. Slatina şi procesul-verbal de predare-primire a spaţiului respectiv, declaraţia consemnată în faţa judecătorului delegat la 03.02.2003, cererea din aceeaşi dată, privind înfiinţarea fondului de comerţ, actul adiţional la statutul societăţii din 03.02.2003.

S-a constatat că inculpatul a fost şi la data judecării prezentei cauze avocat în cadrul Baroului Olt, astfel că a fost atrasă competenţa personală a Curţii de Apel pentru judecarea în primă instanţă a infractiunilor, conform art. 38 lit. d) C. proc. pen.

Suspendarea calităţii de avocat presupune, în mod logic, lipsa exerciţiului profesiei, dar nu şi pierderea calităţii în sine ori încetarea acestei calităţi ci numai imposibilitatea exercitării ei. Faţă de acestea, competenţa de urmărire a infracţiunii presupus săvârşită de un avocat suspendat aparţine parchetului de pe lângă curtea de apel, iar competenta de judecare apartine Curtii de Apel (Relevantă este şi jurisprudenţa Î.C.C.J. în materie: I.C.C.J., secţia penală, încheierea nr. 397 din 3 martie 2009)

Calităţile si funcţiile deţinute de inculpaţii A., D. şi C.:

La data de 24.06.2003, inculpatul A. a preluat toate părţile sociale ale S.C. B., devenind asociat unic al acesteia.

Prin actul constitutiv actualizat din 14.04.2008 şi Hotărârea asociatului unic nr. 1 din aceeaşi dată, obiectul principal de activitate al S.C. B. a fost stabilit ca fiind activităţile de protecţie şi gardă, inculpatul A. cumulând totodată şi funcţia de administrator.

Inculpatul a consemnat la Oficiul Registrului Comertului declaraţia pe proprie răspundere înregistrată sub nr. x din 14.04.2008, potrivit căreia îndeplineşte condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare la data respectivă, pentru deţinerea şi exercitarea calităţii de asociat unic şi administrator al S.C. B., deşi la data respectivă inculpatul era înscris în tabloul avocaţilor ca avocat definitiv în UNBR - Baroul Olt, iar exercitarea acestei profesii era incompatibilă atât cu activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat, dar şi cu exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ, conform art. 14 lit. a) şi c) din Legea 51/1995, în forma în vigoare la data respectivă.

În această perioadă, societatea şi-a extins activitatea, înfiinţând puncte de lucru în mai multe judeţe din ţară (Caraş-Severin, în incinta W. S.A., Dolj - Craiova, Vâlcea - Râmnicu-Vâlcea, Olt - Slatina).

Prin actul constitutiv actualizat nr. 35/23.08.2010 în calitate de coasociat a intrat inculpatul D., fiind desemnat totodată şi în funcţia de administrator.

Dobândirea de către inculpatul D. a calităţii de asociat şi administrator s-a realizat prin Hotărârea nr. 1/23.08.2010 de modificare/actualizare a actului constitutiv al societăţii, astfel cum rezultă şi din menţiunile din Registrul Comerţului . Inculpatul D. a devenit asociat cu o cota de 2,1%, fiind şi administrator, iar inculpatul A. s-a menţinut ca asociat majoritar cu o cota de 97,9%

Inculpatul D. a păstrat calităţile de asociat minoritar şi administrator până la data de 04.03.2013, când s-a retras din societate conform Hotărârii nr. 1 a Adunării generale a asociaţilor, începând cu această dată inculpata C. a preluat părţile sociale, precum şi funcţia de administrator.

Astfel, prin Hotărârea nr. 1/04.03.2013 a Adunării generale a asociaţilor s-a hotărât retragerea din societate a inculpatului D., cooptarea în societate a inculpatei C. cu o cota de 4,5%, inculpatul A. păstrând calitatea de asociat majoritar cu o cota de 95,5%, revocarea inculpatului D. din funcţia de administrator. Această hotărâre a fost adoptată de toţi cei trei inculpaţi(fila x volum 86), a fost înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului conform rezoluţiei nr. 2168 din 15.04.2013 şi publicată în Monitorul Oficial.

În ceea ce priveşte susţinerile inculpatului privind încetarea calităţii sale de administrator la o dată anterioară, când a renunţat prin demisie la această funcţie de administrator sau când a încetat funcţia de director, instanţa a reţinut următoarele:

Pentru a putea stabili modalităţile de încetare a funcţiei de administrator, se impune a se clarifica mai întâi natura juridică a raporturilor dintre administrator şi societatea comercială.

Din cuprinsul prevederilor art. 72 din Legea 31/1990, rezultă că funcţia de administrator se exercită raportat direct la dispoziţiile referitoare la contractul de mandat, astfel încât încetarea sa urmează a se produce în aceleaşi condiţii ca şi încetarea contractului de mandat.

Potrivit articolului menţionat, obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandate şi cele special prevăzute în legea societăţilor comerciale.

De asemenea, în situaţia în care intervine, pentru orice motiv, încetarea funcţiei de administrator, aceasta este supusă aceloraşi condiţii de publicitate ca şi numirea.

Încetarea funcţiei de administrator poate interveni pentru motive ce ţin de voinţa societăţii (revocarea), de persoana administratorului (renunţarea la mandate, incapacitatea, condamnarea într-o cauză penală), de cauze naturale (moartea) sau de alte cauze (dizolvarea societăţii). Rezultă de aici că revocarea administratorului din funcţie şi renunţarea acestuia la mandat (demisia) sunt modalităţi distincte de încetare a funcţiei de administrator.

Conform art. 7 alin 1 din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv al societăţii cu răspundere limitată va cuprinde: e) asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau administratorii neasociaţi, datele lor de identificare, durata mandatului, puterile ce li s-au conferit şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat.

Rezultă, astfel, ca încetarea functiei de administrator, inclusiv prin demisie, presupune modificarea actului constitutiv al societatii.

Conform art. 204 alin. (1) din legea 31/1990, actul constitutiv poate fi modificat prin hotărâre a adunării generale ori a Consiliului de administraţie, respectiv directoratului, adoptată în temeiul art. 114 alin. (1), sau prin hotărârea instanţei judecătoreşti, în condiţiile art. 223 alin. (3) şi ale art. 226 alin. (2).

Art. 204 alin. (4) din legea 31/1990 - După fiecare modificare a actului constitutiv, administratorii, respectiv directoratul vor depune la registrul comerţului actul modificator şi textul complet al actului constitutiv, actualizat cu toate modificările, care vor fi înregistrate în registrul comerţului în temeiul încheierii registratorului de registrul comerţului. (5) Oficiul registrului comerţului va înainta din oficiu actul modificator astfel înregistrat şi o notificare asupra depunerii textului actualizat al actului constitutiv către Regia Autonomă «Monitorul Oficial», spre a fi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala societăţii.

Inculpatul a manifestat intenţia de a demisiona din functia de administrator, pe care şi-a înregistrat-o la Oficiul Registrului Comerţului la data de 16.01.2023, însă a omis parcurgerea procedurii de convocare a Adunarii Generale pentru a lua act de demise.

Din conţinutul cererii de demisie rezulta înregistrarea ei în evidentele S.C. B. la data de 15.03.2012, deci cu un an de zile anterior înregistrării la Oficiul Registrului Comertului, ccea ce s-a produs la data de 16.01.2013, iar în acest interval de timp inculpatul a continuat să exercite atribuţii specifice funcţiei de administrator, inclusiv să dispună asupra contului bancar, prin retrageri financiare succesive, până la data de 22.01.2013. Se configurează astfel o discrepanţă între conţinutul actului de demisie înregistrat numai în evidenţele societatii la data formularii in martie 2012 si conduita efectivă a inculpatului care a îndeplinit atributii specifice functiei de administrator pana in ianuarie 2013, cand a inregistrat la Oficiul Registrului Comertului actul de demisie, dar nu a depus diligente pentru obtinerea unei hotarari AGA de modificare a actului constitutiv in sensul retragerii sale din societate, conform art. 204 din legea 31/1990.

În condiţiile în care adunarea generală a asociaţilor nu s-a întrunit şi nu a luat act de demisia administratorului, singura posibilitate a administratorului demisionar este să se adreseze instanţei de judecată în vederea efectuării în registrul comerţului a menţiunilor ce se impun, pentru ca înregistrările în registru să reflecte situaţia reală a societăţii.

Prin urmare, actul de demisie din functia de administrator al unei societati cu raspundere limitata va produce efecte numai dupa parcurgerea tuturor etapelor legale.

Faţă de omisiunea parcurgerii procedurii de convocare a Adunarii Generale care sa ia act de demisia din functia de administrator, urmată de modificarea actului constitutiv, depunerea acestuia la Oficiul registrului comerţului care va înainta din oficiu actul modificator astfel înregistrat şi o notificare asupra depunerii textului actualizat al actului constitutiv către Regia Autonomă «Monitorul Oficial», spre a fi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, conform dispozitiilor legale anterior enuntate, demisia administratorului este inopozabila juridic.

S-a acordat eficienţă juridică încetării calităţii de administrator al inculpatului D., prin modificarea actului constitutiv al societatii în baza Hotărârii nr. 1 a Adunării generale a asociaţilor din data de 04.03.2013, care a fost înregistrată în evidenţele Oficiului Registrului Comerţului - depunere act constitutiv actualizat conform art. 204 din legea 31/1990.

Astfel, calitatea de asociat şi administrator de drept a inculpatului D. a functionat în mod legal în intervalul 23.08.2010 -04.03.2013.

Curtea a constatat că pentru această perioadă va fi analizată răspunderea sa juridică, iar nu până în noiembrie 2014, astfel cum s-a mentionat în rechizitoriu, intrucat după data de 04.03.2013 când au încetat calităţile de asociat si administrator, inculpatul nu a mai exercitat nicio functie oficială sau faptică în cadrul societatii si nici nu a exercitat acte sau fapte in numele sau interesul acesteia.

Luând în considerare obiectul şi limitele judecatii conform art. 371 C. proc. pen., s-a constatat că inculpatul nu a fost trimis în judecată în calitate de administrator de fapt al societatii, ci în calitate de administrator de drept, funcţie pe care a exercitat-o din data de 23.08.2010 până la data de 04.03.2013, prin urmare exigenţele legalităţii procesului penal impun reconfigurarea perioadei pentru care inculpatul este acuzat de comiterea faptelor la acest interval de timp, iar nu la intreaga perioadă in care este trimis în judecata şi inculpatul A..

S-a apreciat că nu prezintă importanţă funcţia de director al societăţii sub aspectul întrunirii elementelor constitutive ale infractiunii de evaziune fiscala, întrucat nu în această calitate inculpatul a fost trimis in judecată, ci în aceea de administrator de drept. Încetarea calităţii de director prezintă relevanţă din punct de vedere al dreptului muncii, însă în cauza penala el a acţionat în calitate de administrator de drept, subiect activ al faptei de evaziune fiscală.

În ceea ce priveşte aspectele referitoare la contestarea semnăturii sale din conţinutul Hotărârii nr. 1 a Adunării generale a asociaţilor din data de 04.03.2013, Curtea a reţinut că nu este suficientă pentru a determina ineficienţa juridică a acestui act, întrucât, această hotarâre a fost înregistrată în evidenţele Oficiului Registrului Comerţului şi publicată în Monitorul Oficial conform dispoziţiilor legale. Inculpatul, în calitate de asociat dispunea de mijloacele legale pentru a solicita defiinţarea hotărârii, conform art. 196 rap. la art. 132 din legea 31/1990, invocand cazuri de nulitate relativa sau absoluta, dupa caz. In lipsa unei astfel de actiuni, hotararea AGA isi produce efectele, beneficind de prezumtia de legalitate, conform art. 132 alin. (1) din legea 31/1990.

De asemenea, şi în raport de inculpata C. s-a procedat potrivit aceloraşi considerente, astfel încât perioada pentru care inculpata este acuzată de comiterea infractiunilor este cuprinsă între 04.03.2013, când a devenit asociat şi administratorul societăţii, prin modificarea actului constitutiv în baza hotărârii AGA, până în noiembrie 2014, data finala a activitaţii infractionale ce constituie obiectul judecăţii, conform art. 371 C. proc. pen., calitatea ei subzistând şi ulterior acestei date.

Aşadar, inculpata C. a devenit asociat minoritar cu o cota de 4,5%, iar inculpatul A. a continuat să fie asociat majoritar cu o cota de 95,5%, începând cu data de 04.03.2013, când a avut loc modificarea actului constitutiv din punct de vedere al asociaţilor si administratorului societăţii, ieşind inculpatul D. (înscrisurile comunicate de Oficiul Registrului Comerţului - vol. 3 doar urmărire penala).

Prin sentinţa civilă nr. 690/2018 pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr. x/2015 s-a dispus antrenarea răspunderii patrimoniale a inculpaţilor D. şi C. pentru prejudiciul produs în funcţia de administratori ai societăţii, reţinându-se dispoziţiile art. 10 din Lg. 82/1991, precum şi art. 73 lit. e) din Lg. 31/1990 privind societăţile comerciale, însă antrenarea răspunderii a fost reţinută cu titlu individual, iar nu solidar, întrucât nu au deţinut concomitent calitatea de administratori, ci succesiv, astfel încât răspunderea a fost individuală, însă raportată la rezultatul final, direct răspunzători de intervenţia stării de faliment a societăţii, ca o consecinţă a nerespectării obligaţiilor legale privind ţinerea contabilităţii.

Sentinţa civilă a rămas definitivă prin decizia nr. 84 din 06.02.2019 a Curţii de Apel Craiova, prin care s-a respins apelul formulat de inculpatul D..

În acest sens, Curtea a apreciat că sunt relevante considerentele acestei decizii, prin care s-a arătat că tocmai existenţa prejudiciului din perioada în care D. a deţinut calitatea de administrator societar, vine să infirme afirmaţiile acestuia privind buna administrare a societăţii, efectuată sub mandatul său şi care se contrazic, de altfel, cu critica invocată, în sensul că faptele sale puteau fi încadrate, cel mult, ca fiind un management defectuos.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei legăturii de cauzalitate între neţinerea contabilităţii debitoarei S.C. B., conform legii şi prejudiciul creditorilor, aceasta este dovedită, prin faptul că neînregistrarea corectă a achiziţiilor de carburant a determinat creşterea gradului de îndatorare al debitoarei B., ceea ce condus la calcularea unor obligaţii fiscale suplimentare, constând în TVA, impozit pe profit şi accesorii şi, în final, la apariţia stării de insolvenţă. Numai ţinerea unei evidenţe financiar-contabile a debitoarei putea asigura funcţionarea normală a activităţii acesteia, cu consecinţa evitării stării de insolvenţă.

De asemenea, instanţa civila de apel a reţinut ca vinovăţia administratorului social D. există, deoarece acestuia îi incumbă obligaţia legală a ţinerii contabilităţii şi este răspunzător faţă de existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere, potrivit art. 73 din Legea nr. 31/1990 şi art. 10 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, fiind lipsit de relevanţă faptul că, pentru efectuarea evidenţei financiar-contabile a debitoarei B., s-au angajat serviciile unei persoane specializate. Aceasta va răspunde, eventual, în temeiul contractului, faţă de apelantul pârât, în timp ce obligaţia acestuia din urmă este una, ce izvorăşte din lege.

S-a arătat că fapta ilicită, imputabilă şi dovedită în sarcina administratorului societar este una concretă, cea de neţinere a evidenţei financiar-contabile în conformitate cu legea, reglementată de dispoziţiile art. 169, alin. (1), lit. d) din Legea nr. 85/2014, faptă ce nu poate fi apreciată ca fiind un management defectuos, întrucât, în speţă, este vorba de încălcarea unei obligaţii legale.

Şi în privinţa celuilalt administrator social, C., care a administrat societatea ulterior anului 2013, s-a dispus antrenarea răspunderii sale patrimoniale, însă la limita prejudiciului produs, în mod direct, de aceasta.

La data de 09 februarie 2015 (deci chiar în timpul controlului fiscal declanşat de inspectorii antifraudă), S.C. B., prin administratorul C., a solicitat Tribunalului Olt deschiderea procedurii de insolvenţă. Cererea a fost admisă de Tribunalul Olt prin încheierea nr. 9 din 12.02.2015, administrator judiciar fiind numit S.C. T..

S-a constatat că S.C. B. a fost radiată, data ultimei înregistrări în registrul comertului fiind 16.11.2023, astfel cum rezultă din înscrisurile comunicate de Oficiul Registrului Comerţului în cursul cercetarii judecătoreşti (dosar instanta).

Deşi în drept, în actele societăţii, începând cu luna august 2010 şi până la intrarea acesteia în insolvenţă, funcţia de administrator de drept a fost îndeplinită succesiv de inculpaţii D. şi C., din probele administrate a rezultat că inculpatul A., asociat majoritar mereu, a exercitat si controlul si atribuţii de decizie, luand deciziile referitoare la activitate, la veniturile înregistrate şi cheltuielile efectuate, el fiind administrator de fapt al societatii.

Astfel, inculpatul D. a declarat că iniţial a fost angajat în cadrul societăţii de către A., pe funcţia de director general, apoi, la propunerea acestuia, a acceptat să preia atribuţiile de administrator, însă în fapt a continuat să îndeplinească aceleaşi atribuţii ca şi cele anterioare şi care se rezumau la efectuarea de deplasări la punctele de lucru ale societăţii, pentru a asista la controalele efectuate de diverse instituţii, pentru întocmirea planurilor de pază şi verificarea modului în care acestea erau respectate, emiterea de facturi în numele societăţii pentru beneficiarii serviciilor de pază, predarea ocazională a documentelor către societatea de contabilitate, însă nu a avut putere de decizie în ceea ce priveşte plăţile efectuate de societate, de aceste aspecte ocupându-se doar A..

Din înscrisurile aflate în dosarul cauzei, reprezentând acte de identitate , s-a constatat ca inculpaţii D. si A. au avut din anul 2011, o anumită perioadă de timp, acelaşi domiciliu, în Craiova(filele x si 229 volum 86 dosar urmărire penala), ceea ce confirmă relaţiile apropiate dintre cei doi inculpaţi în perioada în care au avut calitatea de asociaţi la S.C. B..

Prin declaraţia din cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul a confirmat funcţia de administrator, actele de retragere a sumelor de bani din bancă, pe care ulterior le remitea inculpatului A., precum şi exclusivitatea acestui din urmă inculpat în ceea ce priveşte conducerea şi organizarea societăţii.

Dacă în conţinutul funcţiei de administrator au intrat atribuţiile privind contactul cu instituţiile publice, verificarea punctelor de lucru, implementarea planului de pază, în ceea ce priveşte contabilitatea societăţii, s-a reţinut că inculpatul A. avea competenţă factuală exclusivă, inculpatul D. susţinând că relaţia cu contabilul societăţii era în preocuparea exclusivă a inculpatului A..

Legitimarea în actele de retragere a sumelor de bani din bancă era dată de calitatea de împuternicit pe conturile bancare a inculpatului D., astfel încât inculpatul A. nu avea posibilitatea de a efectua acte de retragere, însă el era cel care primea efectiv banii. S-a constatat că nu există probe privind circuitul ulterior în favoarea societăţii al banilor retraşi, ci există declaraţiile martorei contabile, care confirmă conduita inculpatului A. de a-i cere să înregistreze în contabilitate depuneri financiare din partea asociatului, respectiv din partea sa.

S-a reţinut că inculpata C. a arătat că începând cu anul 2011 a fost angajată în cadrul S.C. B. pe funcţia de jurist, în fapt ocupându-se de gestionarea resursei umane a societăţii, prin încheierea contractelor de muncă şi a actelor adiţionale la acestea, întocmirea de adeverinţe pentru angajaţi, a registrului Revisal, precum şi alte sarcini trasate de A. şi care vizau, în principal, întocmirea situaţiilor de inventar al societăţii. Inculpata a precizat că a primit sarcini referitoare la gestionarea resursei umane şi de la D., însă deciziile majore privind activitatea societăţii, de la încheierea contractelor cu beneficiarii, angajarea unor persoane în cadrul societăţii, erau adoptate de A., care era prezent fizic la negocieri cu partenerii de afaceri, însă documentele aferente erau semnate de D., motivarea inculpatului pentru ascunderea implicării sale în activitatea societăţii fiind starea de incompatibilitate cu calitatea de avocat pe care o are în Baroul Olt.

Prin declaraţia din cursul cercetării judecătoreşti, inculpata a confirmat calitatea de asociat, funcţia de administrator pe care a perceput-o ca fiind o recunoaştere a muncii sale prestate anterior, în calitate de responsabil resurse umane.

Întrucât avea specimen de semnătură în bancă, efectua retrageri financiare pe care, similar inculpatului D., le remitea inculpatului A..

S-a remarcat o simetrie atât în modul de funcţionare a relaţiilor dintre inculpatul A., în calitate de asociat majoritar, şi inculpaţii D., respectiv C., în calitate de asociaţi minoritari, dar administratori numiţi, cât şi în ceea ce priveşte modul de desemnare a acestora. Ambii inculpaţi au declarat că anterior numirii în această funcţie au colaborat cu inculpatul A., inculpatul D. susţinând că se cunoşteau de mai mult timp, iar inculpata C. declarând că s-a ocupat de domeniul Resurse Umane în cadrul aceleiaşi societăţi, anterior numirii în funcţia de administrator.

De asemenea, s-a constatat că declaraţiile celor doi inculpaţi sunt confirmate şi de martorii audiaţi în cauză - angajaţi ai societăţii pe diverse funcţii, dar şi de declaraţia contabilulului O. din cuprinsul căreia rezultă că deciziile relevante pentru activitatea S.C. B. erau adoptate de A. sau din dispoziţia verbală a acestuia.

Instanţa de fond a constatat că, prin declaraţiile martorilor care au fost angajaţi la societatea B. s-a conturat imaginea inculpaţilor: domeniul privind resursele umane, întocmirea dispoziţiilor de încasare şi plată prin casierie erau în atribuţiile inculpatei C., inculpatul D. verifica punctele de lucru, colabora cu instituţiile, avea atribuţii şi în materia procurării documentelor fiscale şi punerii la dispoziţia martorei care se ocupa de contabilitatea societăţii; ambii inculpaţi au efectuat retrageri de numerar din bancă, fiind singurii împuterniciţi succesivi pe conturile bancare ale societăţii; inculpatul A. a fost descris de martori cu apelativele de "patron", "şef", "şef ierarhic", "şeful cel mare al firmei", "administratorul firmei", "şeful sau preşedintele societăţii", "director".

S-a mai reţinut că există martori care, deşi nu au discutat personal cu inculpatul A., atunci când erau angajaţi la societate cunoşteau din relaţiile cu alţi angajaţi că inculpatul asigură conducerea efectivă a societăţii, ceea ce este de natură a consolida imaginea inculpatului, care deşi nu se impunea în mod oficial într-o anumită funcţie, exercita conducerea efectivă a societăţii, neexistând nici o altă raţiune pentru care angajaţii societăţii să aibă reprezentarea că el este conducătorul - martorii S., X., Y., Z., AA., BB..

De asemenea, inculpatul D. a fost descris de martori (X.) ca exercând o funcţie mai mică decât A..

Martorul CC., care a fost angajat în cadrul societăţii, a primit controlul din partea inculpatului A. atunci când exercita atribuţii de pază, inculpatul fiind însoţit de coinculpatul D., ce exercita o funcţie inferioară; martorul a confirmat legătura dintre sediul societăţii şi proprietarul imobilului în persoana inculpatului A., precum şi funcţiile exercitate de inculpaţii D. şi C., respectiv directori, având în vedere că "aşa se recomandau, aşa îi percepeau toţi paznicii".

Rolul de administrator de fapt, conducător efectiv, titular al atribuţiilor factuale de conducere, coordonare şi dispoziţie era exercitat de inculpatul A., care efectua şi verificări ale agenţilor de pază; în lipsa unei funcţii oficiale în cadrul societăţii, nimic nu-l îndreptăţea pe inculpatul A. să exercite atribuţii de control şi dispoziţie, ceea ce explică rolul său de conducător factual. Acest rol s-a manifestat pe mai multe paliere, respectiv atât în domeniul verificării modului în care agenţii de pază îşi exercitau atribuţiile de serviciu, cât şi în domeniul contabilităţii, astfel cum rezultă din depoziţia martorei care organiza contabilitatea societăţii.

Curtea a reţinut că inculpatul A. a exercitat atribuţii inclusiv în domeniul angajării personalului (declaraţia martorului DD., căruia inculpatul i s-a prezentat în calitate de preşedinte al societăţii), alături de inculpatul D., în calitate de director, în special pe partea de tehnic a societăţii şi de inculpata C. care exercita atribuţii în materia agenţilor de intervenţie.

Martora EE. a descris rolul de dispoziţie asupra activităţii societăţii exercitat de către inculpat într-un mod elocvent: îi solicita inculpatului A. aprobare pentru combustibilul agenţilor de intervenţie, acordul pentru decontări, discutau prin intermediul corespondenţei electronice, după exprimarea acordului de către inculpat erau viraţi şi banii necesari procurării combustibilului, iar după folosirea banilor în scopul arătat, bonurile fiscale de alimentare pe care le primea de la agenţii de intervenţie erau trimise inculpatei C.. Martora a confirmat întâlnirile pe care le-a avut personal cu inculpatul, chiar şi pe fondul vizitelor pe care inculpatul le efectua în imobilul în care funcţiona dispeceratul societăţii de pază şi protecţie, imobil în care se afla şi locuinţa mamei inculpatului. Inculpatul A. a format o schemă ierarhică pe baza căreia funcţiona întreaga procedură de decontare a sumelor de bani necesare procurării combustibilului, el fiind cel care aproba plăţile în acest sens (vol I - dosar instanţă).

Prima instanţă a reţinut că, în concordanţă cu această probă anterior expusă este şi declaraţia martorei FF., care, fiind angajată la dispeceratul societăţii, l-a perceput pe inculpatul A. în calitate de "administrator şi patron", inculpatul D. fiind director, la fel ca şi inculpata C.; inculpatul A. venea la dispeceratul societăţii, aflat într-un sediu ce îi aparţinea tot inculpatului; societatea avea puţine maşini folosite de agenţii de intervenţie.

S-a reţinut că analiza declaraţiilor martorilor care au fost angajaţi în cadrul societăţii conduce la o concluzie univocă, în sensul că inculpaţii au exercitat atribuţii de conducere în cadrul societăţii: inculpatul A. exercita conducerea efectivă, iar inculpaţii D. şi C. fiind administratori de drept, în mod succesiv, dar exercitau atribuţiile de conducere si în mod efectiv, chiar dacă la un nivel mai redus.

Martorul GG. i-a descris pe inculpaţi ca fiind preşedinte (A.), director (D.), administrator (C.); inculpaţii D. şi A. exercitau controale în obiective, simultan dar şi separat, martorul confirmând că inculpatul A. conducea societatea.

Martorul HH. a colaborat cu inculpatul A., pe care îl apela drept "preşedinte", cu inculpatul D., care era administrator şi director general, cunoscând-o şi pe inculpata C., care iniţial s-a ocupat de domeniul Resurse Umane, iar ulterior a preluat funcţia de administrator al societăţii, după plecarea inculpatului D.; a confirmat martorul implicarea inculpatului A. în intocmirea planului de pază şi în semnarea contractelor de prestări servicii.

Martorul II., angajat al societăţii, a precizat că inculpatul A. era şi administrator şi preşedinte, din informaţiile pe care le avea, el controlând firma, nu a cunoscut pe nimeni mai mare decât inculpatul, din punct de vedere ierarhic, angajaţii ştiind că acesta este patronul şi administratorul firmei.

Martorul JJ., angajat al societăţii din anul 2009 până la intrarea în faliment, deşi nu a exercitat efectiv nici o activitate, s-a angajat în societate spunându-i-se că inculpatul este patronul firmei, şeful firmei, cel care dirija firma.

Martora KK. a declarat că inculpatul asigura conducerea societăţii.

Martorul LL., agent de pază în cadrul societăţii, a declarat că inculpatul A. a fost şeful său, era patronul societăţii, cu el discuta problemele societăţii, schimbul angajaţilor, alarmele. Dacă inculpatul A. a fost în mod constant conducătorul efectiv al societăţii, administratorii s-au schimbat succesiv, in persoana inculpatilor D. si C., dar toti aveau" putere mare de decizie in societate". Societatea avea doar 4 autoturisme in dotare folosite la interventie, una dintre ele folosita chiar de martor, iar banii necesari proveneau de la inculpatii Simion, C. si A., in functie de cine particpa la sedintele societatii.

S-a apreciat că aceeastă declaraţie confirmă atât puterea de decizie de facto exercitată de inculpatul A., dar şi atribuţiile de conducere exercitate de inculpaţii administratorii de drept, rezultând, astfel, că aceştia îndeplineau atât formal, cât şi factual, atribuţiile specifice funcţiilor încredinţate de inculpatul A..

Conţinutul şi natura activităţilor desfăşurate de inculpaţi în cadrul societăţii, sunt redate şi de martorul MM., care în perioada 2010 - 2015 a exercitat funcţia de director zonal în cadrul S.C. B., în judeţul Hunedoara şi, exercitând o funcţie de conducere, a intrat în conexiuni cu inculpaţii, despre care a afirmat că: inculpatul A. era patronul firmei, administrator, cu el discuta despre problemele curente, suplimentarea posturilor de pază, a angajaţilor, necesarul de materiale, echipamente de lucru, cu el vorbea foarte des la telefon; inculpata C. răspundea de angajări, de contracte de muncă, cu aceasta colabora în domeniul decontărilor de combustibil, iar inculpatul D. s-a ocupat de angajări, salarii, plăţi.

Martorul NN. nu l-a cunoscut pe inculpat, doar a auzit de existenţa lui în timp ce era angajat la S.C. B., despre inculpatul A., al cărui prenume îl ştia mai bine, susţinând că era patron, iar prin această formulă martorul înţelegea "cine are societatea şi răspunde de ea".

De asemenea, martora OO., agent de pază în perioada 2010 - 2018 în Craiova, a afirmat că inculpatul A. era director general, C. a fost director, iar D. venea în patrulă. A colaborat cu inculpaţii A. şi Simion în probleme mai mari, declaraţie care confirmă rolul decizional al acestor inculpaţi.

În calitate de conducător de facto al societăţii, inculpatul A. efectua şi activităţi de control a obiectivelor de pază, martorii PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY. confirmând astfel de controale, dintre care unele erau şi nocturne, inculpatul prezentând interes pentru modul de asigurare a pazei, pentru rezolvarea eventualelor probleme, discutând direct cu agenţii de pază. Unii martori au precizat că inculpatul se prezenta cu titulatura de "şeful firmei", iar prin şef, martorul VV. a precizat că înţelege administrator, persoană de conducere.

Martorul ZZ. a lucrat la S.C. B. până la închidere, îl cunoştea pe inculpatul A. dinainte, fiind prieteni, despre care a şi afirmat că era patronul societăţii.

Martorul AAA. a declarat că, în momentul examenului pentru angajare l-a cunoscut pe inculpat, care a fost prezentat ca şeful companiei.

Martorul BBB., angajat ca agent de pază în cadrul S.C. B. şi asigura paza la CCC., a declarat că l-a cunoscut pe inculpat atunci când acesta venea la şefii pavilionului, iar martorul EEE. a precizat că, în calitate de angajat la S.C. B., când asigura paza în post, a primit de mai multe ori controale din partea inculpatului A., care se prezenta sub apelativul de "preşedinte" sau "director".

A mai reţinut instanţa că, din declaraţia martorului FFF., care a fost agent de pază la S.C. B. în perioada 2009 - 2015, rezultă că l-a cunoscut pe inculpat în momentul angajării, dar şi pe parcurs, când acesta organiza şedinţe ori preda banii necesari alimentărilor cu carburant auto, ceea ce exprimă implicarea directă şi nemijlocită a inculpatului în modul de funcţionare a societăţii. Atribuţii similare a avut şi inculpatul D., care preda banii necesari alimentărilor ori efectua el direct plata, iar inculpata C. exercita atribuţii în calitate de administrator, martorul precizând că a şi observat o adeverinţă cu această titulatură a inculpatei.

Curtea a reţinut că exercitarea atribuţiilor de administrator în fapt de către inculpatul A. şi în drept şi în fapt de către inculpaţii D. şi C., în mod succesiv, a fost confirmată prin declaraţiile martorilor audiaţi, aceste probe fiind caracterizate prin continuitate, constanţă, cursivitate, martorii descriindu-l pe inculpatul A. ca titular al atribuţiilor de control şi decizie, fiind completat cu atribuţiile exercitate de inculpaţii D. şi C., administratori de drept.

Martorul GGG., agent de pază timp de 10 ani, a declarat că a primit bani pentru alimentări auto de la inculpaţii A. şi D., despre care a zis că "ei erau împreună de fapt", iar inculpata C. avea calitatea de administrator. Inculpatul Simion întocmea facturi şi semna din partea firmei, o modalitate faptică de exercitare a atribuţiilor specifice administratorului de drept, pe inculpatul A. martorul nu l-a observat semnând documente, ceea ce confirmă exercitarea controlului de fapt, iar nu de drept, asigurarea unei confidenţialităţi a rolului real.

Martorul HHH., agent de pază la S.C. B. în perioada 2012 - 2015, a declarat că şeful său era inculpatul A., pe care l-a cunoscut când acesta exercita controlul obiectivului, venea în control surprinzător, pentru a verifica angajaţii, i se adresa cu apelativul "domnul director", preluând de la colegi această formulă de adresare.

De asemenea, martora III. a declarat că şeful său era A., acesta exercita controale inopinate asupra posturilor de pază, îl ştia pe inculpat în calitate de "şeful cel mare".

Un martor care a exercitat atribuţii de conducere în cadrul S.C. B. a fost JJJ., director zonal Arad, care l-a cunoscut pe inculpat în momentul angajării, iar ulterior, când acesta vizita zona Arad, discutau despre problemele societăţii, inculpatul fiind "şeful societăţii", "preşedintele societăţii, firma fiind a sa", dar martorul a precizat că nu a întrebat niciodată ce funcţie oficială îndeplinea inculpatul. Pe parcurs l-a cunoscut şi pe inculpatul D., care a venit împreună cu inculpatul A.. Despre inculpata C. a confirmat, asemenea altor martori din cauză, atribuţiile acesteia în domeniul achizionării combustibilului pentru autoturisme. Martorul a întărit puterea decizională pe care a perceput-o din partea inculpatului prin precizarea faptului că expedia din Arad, la o adresă din Craiova precizată chiar de inculpat - documente cu totalul orelor lucrate de agenţi, iar ulterior a colaborat în acelaşi mod cu inculpata C..

Pe parcursul cercetării judecătoreşti, apărătorul inculpatului A. a contestat declaraţiile martorilor din punct de vedere al funcţiei atribuite acestuia din urmă, însă martorii audiaţi în mod direct şi nemijlocit au susţinut funcţia de conducere de facto exercitată de acest inculpat; l-au descris în moduri diferite, respectiv: administrator, patron sau şef, director, însă aceste titulaturi diferite se datorează gradului de instrucţie deţinut de martori, funcţiilor exercitate de aceştia in cadrul societatii ori nivelului diferit de apropiere faţă de inculpat. Examinând declaraţiile tuturor martorilor se constată că, indiferent de denumirea alocată, sensul real al funcţiei atribuite inculpatului A. este acelaşi - conducător de fapt, persoană cu rol de decizie, coordonare şi control.

Astfel, martorul WW. a spus că nu există diferenţă între administratorul şi patronul unei societăţi, martorul KKK. a precizat că inculpatul A. are putere de decizie pentru că era "şeful cel mare", astfel cum a scris în declaraţia din cursul urmăririi penale.

Martorul LLL., angajat la S.C. B. în perioada 2011 - 2012, l-a cunoscut pe inculpat când a venit în control şi s-a prezentat ca fiind şeful firmei.

Martorul YY. l-a indicat pe inculpatul A. in functia de " patron " al societatii, tocmai in virtutea activitatilor de control pe care acesta le intreprindea, ceea ce exprima conexiunea dintre activitatile concret efectuate de inculpat si rolul veridic exercitat in cadrul societatii.

Martorul MMM. a precizat ca a primit controlul exercitat de inculpatul A., cât timp se afla în exerciţiul activităţilor de pază, iar calitatea inculpatului de "patron" al societăţii era confirmată chiar de agentii de interventie care il anunţau că "patronul" va veni în control, acesta fiind inculpatul A.; s-a reţinut că astfel a fost consolidată imaginea inculpatului de conducător al societăţii, fundamentată pe conţinutul si natura activitaţilor efectuate în cadrul activităţii societăţii.

Curtea a constatat că declaraţiile martorilor sunt concordante în ceea ce priveşte exercitarea de către inculpat a activitatilor de control al agenţilor de paza; indicarea unui numar relativ mediu al actelor de control nu diminuează efectele funcţiei de facto exercitate, întrucât numărul martorilor agenţi de pază controlaţi este ridicat, astfel încât, prin însumare se obţine un număr consistent de acte de control exercitate de inculpat, în calitate de asociat şi administrator de facto.

De asemenea, exercitarea activităţilor de control constituia numai o componentă a întregii sale activităţi, el dispunând şi cu privire la organizarea activităţii de contabilitate, înfiinţarea altor funcţii de pază, relaţiile cu instituţiile contractante şi beneficiare ale activităţii de pază şi protecţie.

S-a reţinut că, din declaraţia martorului NNN. rezultă implicarea inculpatului şi în domeniul relaţiilor dintre conducere şi salariaţi, întrucât a intervenit în cadrul unui protest al angajaţilor din cauza lipsei contractelor de muncă, a decis majorarea salariilor.

Din declaratia martorului OOO. rezultă imaginea inculpatului de "domnul preşedinte" în cadrul societăţii, el fiind şi cel care a înfăptuit angajarea martorului, menţinea legătura cu acesta în domeniul problemelor care apareau în cadrul activităţii, i-a solicitat martorului întocmirea unui plan de pază şi a solicitat să fie contactat dacă apareau probleme legate de obiectivul aflat în pază. Declaraţia martorului este relevantă şi în ceea ce priveşte conlucrarea inculpatei C. în activitatea de administrare a societăţii, ea fiind a doua persoană care trebuia contactată pentru rezolvarea problemelor din societate, în succesiunea ierarhiei cu inculpatul A..

Cu privire la activitatea de înregistrare contabilă a documentelor fiscale s-au reţinut următoarele:

Conform raportului de expertiză contabilă, societatea a fost înregistrată în grupa contribuabililor mijlocii, fiind înregistrată ca plătitoare de TVA începând cu data de 01.11.2001, iar în perioada verificată (2010-2014) a depus deconturi lunare, şi ca plătitoare de impozit pe profit, trimestrial.

De conducerea contabilităţii S.C. B. s-a ocupat S.C. PPP. S.R.L. Slatina, prin administratorul O., în temeiul contractului de prestări servicii nr. x din 20.04.2007. În concret, societatea de contabilitate s-a ocupat de evidenţierea în documentele contabile a înscrisurilor justificative puse la dispoziţie de A. (pe care martora l-a perceput ca fiind "patronul firmei", sintagmă folosită pentru a identifica persoana cu putere de decizie în cadrul acesteia), iar ulterior şi de către D., C., sau de alţi angajaţi neidentificaţi, precum şi de întocmirea declaraţiilor fiscale. Evidenţa contabilă era organizată de societatea de contabilitate în format electronic, pe baza documentelor de evidenţă primară prezentate de inculpati, sau chiar pe baza informaţiilor furnizate verbal, telefonic, de către A., după cum rezultă din declaraţia martorei O..

Prin declaraţia formulată, martora O. a descris modul în care a colaborat cu inculpaţii în ceea ce priveşte ţinerea şi organizarea contabilităţii S.C. B. S.R.L.; a confirmat declaraţia inculpatei C., cu care a colaborat doar pe probleme de personal; a colaborat şi cu inculpatul D., care îi aducea şi apoi prelua documentele contabile înscrise în contabilitate; a confirmat modalitatea de plată a combustibilului necesar funcţionării autoturismelor folosite de societate, respectiv doar în numerar, societatea neavând contracte de achiziţie a combustibilului.

Având în vedere intervalul mare de timp dintre declaraţia din cursul urmăririi penale şi cea din cursul judecăţii, precum şi durata temporală de la data încetării funcţiei sale de contabil, martora nu a mai avut capacitatea de redare fidelă a tuturor faptelor şi împrejurărilor, astfel încât a menţionat:

"Dacă există diferenţe între declaraţia de acum şi cea de la urmărire penală, arăt că cea de la urmărire penală exprimă adevărul, pentru că lucrurile erau proaspete în memorie".

S-a reţinut, contrar susţinerilor inculpatului D., faptul că declaraţia martorei O. este de natură a confirma implicarea acestuia şi în domeniul contabilităţii, întrucât inculpatul D. îi remitea bonurile fiscale, actele de contabilitate, pe el îl considera "omul de bază al societăţii", fiind administrator; a discutat şi cu inculpatul D. despre pierderile societăţii; a discutat cu ambii inculpaţi - D. şi A. - despre profitul societăţii, inculpatul A. spunând că societatea era pe pierdere, ceea ce confirmă rolul său, care deşi nu era administrator, exercita în concret atribuţii de conducere.

Rolul inculpatei C. în funcţia de administrator a presupus colaborare pe planul resurselor umane, însă a inclus şi întocmirea dispoziţiilor de încasare aport asociaţi. Martora O. a confirmat că inculpata C. a fost desemnată să întocmească dispoziţii de încasare şi plată, prin casierie, iar modalitatea de acţiune din acest punct de vedere este definitorie în ceea ce priveşte circuitul financiar fraudulos. Astfel, martora a declarat că, după ce încheia situaţia contabilă lunară, comunica inculpaţilor valorile contabile şi ulterior erau întocmite dispoziţii de încasare şi plată, dar nu cunoaşte pe numele cărui asociat erau încheiate, pentru că, efectiv nu le primea niciodată, ci inculpaţii le întocmeau după ce martora înregistra bunurile fiscale lunar şi le comunica situaţia contabilă; după ce comunica inculpaţilor soldul negativ de casă, primea de la aceştia valoarea aporturilor din partea asociaţilor fără să primească efectiv şi dispoziţiile de plată sau încasare.

Documentele societăţii nu s-au mai regăsit decât în format electronic la societatea care a condus evidenţa contabilă, întrucât, potrivit declaraţiei martorei O., documentele contabile întocmite de societatea sa (balanţa de verificare, notele contabile, jurnalele de vânzări şi cumpărări, jurnalele de casă şi bancă), dar şi înscrisurile care au stat la baza înregistrărilor contabile şi declaraţiile fiscale, erau predate la finalul lunii către cei trei inculpaţi reprezentanţi ai S.C. B. .

Actele justificative şi contabile, cu excepţia celor ridicate de organele de control fiscal, nu au mai putut fi identificate, nici la sediul societăţii (care a fost înstrăinat în anul 2017, după cum rezultă din procesul-verbal de verificare din 14.04.2020, întocmit de organele de poliţie delegate să aplice măsura sechestrului asigurator dispus în cauză, fila x, vol. 82) şi nici la lichidatorul judiciar desemnat, căruia nu i-au fost predate astfel de documente după intrarea în insolvenţă .

Activitatea principală a S.C. B. a fost asigurarea serviciilor de pază la diverse obiective cu care societatea avea încheiate contracte, serviciile prestate fiind asigurate în mai multe judeţe din ţară.

Instanţa de fond a reţinut că activităţile de asigurare a pazei care intrau în obiectul de activitate al societăţii s-au derulat preponderent cu agenţi de pază pedeştri, doar persoanele cu atribuţii de control folosind pentru deplasările la obiectivele de pază autoturisme, deţinute de societate (6-7 autoturisme proprii) .

De asemenea, s-a constatat că, în perioada 2010-2014 societatea a înregistrat în contabilitate operaţiuni comerciale de achiziţii combustibil de la furnizori care nu au livrat în realitate bunurile respective către societate şi achiziţii de servicii de la S.C. N. S.R.L., care nu au fost în realitate prestate, cu scopul sustragerii de la îndeplinirea unor obligaţii fiscale reprezentând TVA dedusă nelegal şi impozit pe profit.

Procedura de alimentare cu combustibili şi de decontare a cheltuielilor aferente, la nivelul S.C. B. a fost următoarea: şefii de tură/de obiectiv, care erau câte unul în fiecare judeţ unde societatea avea activitate, primeau lunar, în contul personal, sau direct în numerar, de la A. sau D. o sumă de bani. În scopul justificării combustibilului consumat, agentul de intervenţii care folosea în activitatea sa un autoturism, întocmea foaia de parcurs, ataşa bonul fiscal care atesta alimentarea cu combustibil şi preda documentele şefului de tură/obiectiv. În temeiul acestor documente, şeful de tură/de obiectiv înmâna agentului de intervenţie sumele de bani astfel justificate.

SC B. a înregistrat cheltuieli de valori foarte mari cu combustibilul, în baza unor bonuri fiscale, fără o justificare economică raportat la profilul activităţii desfăşurate.

Martorii audiaţi au arătat că alimentările cu combustibili se realizau în localitatea în care se presta efectiv activitatea de pază şi supraveghere a obiectivelor, neexistând situaţii în care autoturismele folosite în activitatea societăţii să se deplaseze în acest scop în alte judeţe, astfel cum sugerează bonurile prezentate organelor fiscale ca documente justificative.

Instanţa de fond a reţinut că, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, numărul acestora fiind ridicat şi deci reprezentativ pentru a contura activitatea societăţii, rezultă că aceasta deţinea un număr mic de autoturisme folosite în patrulă, în controlul posturilor de pază, erau folosite de regulă de persoanele cu atribuţii de coordonare şi control, iar autoturismele aveau capacitatea rezervorului de dimensiuni normale, ceea ce nu permite alimentări în cantităţi ridicate de combustibil. Societatea nu deţinea nici rezervoare ori stocuri de carburant.

S-a apreciat că, din declaraţia martorului QQQ., fost şef de staţie RRR., societate ce apare ca emitentă a multor bonuri fiscale înregistrate în contabilitate, rezultă că exista o practică, în sensul că unii casieri de la staţiile RRR. vindeau bonuri fiscale celor care solicitau, în special firmelor, pentru a fi introduse în contabilitate şi a justifica cheltuieli nereale, neefectuate în realitate, preţul de vânzare a bonurilor fiind de 20 - 30% din valoarea lor.

Reprezentanţii societăţii au prezentat organelor fiscale documente justificative pentru alimentările cu combustibili, în număr de 59.087 bonuri (ataşate la dosarul cauzei în 38 de dosare, numerotate de la nr. 4 la 41).

Analiza bonurilor fiscale a reliefat urmatoarele:foarte multe bonuri emise în aceeaşi zi, la câteva minute distanţă, deşi societatea deţinea puţine autoturisme(4-6-7) integrate în procesul de activitate; de exemplu, în data de 17.07.2010 au fost înscrise 44 bonuri fiscale; în 26.10.2012 au fost înscrise 74 bonuri fiscale; în data de 14.05.2012 au fost înscrise 44 bonuri fiscale; în data de 30.10.2010 au fost înscrise 55 bonuri fiscale; în data de 13.05.2011 au fost înscrise 65 bonuri, în data de 30.05.2011 au fost înscrise 110 bonuri fiscale.

Bonurile fiscale au fost înregistrate într-un număr foarte mare în contabilitatea S.C. B., printr-o înşiruire cronologică pe înscrisuri denumite "centralizator BF", fără să fie individualizate, ci doar însumate, fără să aibă înscrise datele de identificare ale beneficiarului real al produselor achiziţionate, numărul autovehiculului în care s-a făcut alimentarea, conform prevederilor în vigoare până la momentul H.G. nr. 84/2013, care a impus imprimarea codului de TVA al beneficiarului direct în formatul standard al bonului fiscal. Doar o mică parte a achiziţiilor înregistrate în contabilitatea S.C. B. pe baza bonurilor fiscale a fost justificată, prin prezentarea unor documente care să ateste consumul de carburanţi în beneficiul societăţii (foi de parcurs pe baza cărora să se justifice deplasările, kilometrii parcurşi, numerele de înmatriculare ale autovehiculelor), astfel că doar aceste achiziţii au fost luate în considerare ca documente justificative care au stat la baza înregistrărilor contabile.

S-a reţinut că raportul de constatare întocmit de specialistul antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, a stabilit urmatoarele:

Pe baza documentelor justificative, în perioada ianuarie 2010 - noiembrie 2014, S.C. B. a înregistrat în contabilitate achiziţii de combustibili, atât pe baza unor centralizatoare de bonuri fiscale, cât şi în baza bonurilor fiscale înscrise individual în jurnalele de cumpărări.

Rulajele totale debitoare ale contului 3022 au fost înscrise în balanţele de verificare lunare.

Valoarea totală (fără TVA) a achiziţiilor de combustibili, atât în baza centralizatoarelor de bonuri fiscale cât şi în baza fiecărui bon fiscal înregistrate de către S.C. B., pe fiecare an în parte, conform rulajelor debitoare ale contului 3022, a fost următoarea:

în anul 2010: 4.099.368,73 RON;

în anul 2011: 5.699.904,26 RON;

în anul 2012: 3.415.974,62 RON;

în anul 2013: 1.502.309,00 RON;

în anul 2014: 825.201,54 RON.

Astfel, valoarea totală a achiziţiilor de combustibili înregistrate de societate în perioada 2010-2014 (conform balanţelor de verificare lunare în format electronic detinute de conducătorul evidenţei contabile) a fost de 15.542.758,15 RON.

Pentru a verifica dacă bonurile fiscale în baza cărora societatea a efectuat înregistrările de achiziţii combustibili în evidenţa contabilă, îndeplinesc calitatea de document justificativ, s-a procedat la analizarea acestora, specialistul antifraudă constatând că pe acesta nu sunt înscrise menţiunile prevăzute de lege în scopul deducerii cheltuielilor cu achiziţia şi deducerii TVA aferente. Astfel, s-a constatat că nu sunt înscrise pe bonurile fiscale numerele de înmatriculare ale autoturismelor în care s-a făcut alimentarea şi nici codul de înregistrare în scopuri de TVA al beneficiarului. Excepţie fac doar câteva bonuri fiscale, regăsite în dosarele volum 39 şi volum 41, pe care au fost înscrise, cu pixul, numere de înmatriculare. Cea mai mare parte a datelor imprimate de aparatul de marcat electronic nu sunt lizibile, dar nici acestea nu îndeplinesc condiţiile de document justificativ, neavând înscris codul de înregistrare în scopuri de TVA al societăţii beneficiare.

Din analiza bonurilor fiscale ataşate la dosarul cauzei, rezulta că principalii furnizori înscrişi pe acestea sunt:

- RRR. S.R.L. (cu staţii de carburant în mun. Craiova şi Slatina)

- SSS. SRL

- TTT. S.R.L. (cu staţii în Craiova şi Slatina),

- S.C. UUU. S.R.L. Craiova

- S.C. VVV. S.R.L. Craiova

În perioada ianuarie 2010 - mai 2011, S.C. B. a înregistrat bonuri fiscale de achiziţie combustibili, în principal de la SSS. S.R.L., RRR. S.R.L. şi TTT.. Pe bonurile fiscale sunt înscrise fie cantităţi foarte mari de combustibili, care nu ar fi putut fi alimentate într-un singur rezervor de autoturism, fie sunt înscrise cantităţi normale, dar se regăsesc foarte multe bonuri fiscale emise pentru fiecare zi în parte, de la aceeaşi staţie. În ambele situaţii, pe nici unul din bonurile fiscale nu se regăsesc înscrise informaţiile referitoare la numărul de înmatriculare al autoturismului care a efectuat alimentarea (cu doar câteva excepţii, unde au fost identificate menţiuni efectuate cu pixul, ale unor numere de înmatriculare) şi la codul de înregistrare în scopuri de TVA al beneficiarului.

În perioada iunie 2011- decembrie 2012, societatea a înregistrat bonuri fiscale de la RRR., TTT., VVV. şi UUU.. Pentru bonurile fiscale de la aceşti furnizori a fost identificată aceeaşi situaţie, respectiv fie cantităţi foarte mari înscrise pe bonurile fiscale fie foarte multe bonuri emise în aceeaşi zi. În plus, au fost înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii bonuri fiscale de la RRR. S.R.L., staţia Craiova, Calea x, care nu au aceleaşi caracteristici de imprimare cu cele din perioada ianuarie 2010 - mai 2011, deşi seria şi logotipul casei de marcat sunt identice. Chiar şi după data de 01 iunie 2011 există diferenţe de imprimare pe unele bonuri fiscale emise în aceeaşi zi, de casa de marcat cu acelaşi logotip: anumite bonuri au un anume tip de caracter de imprimare, altele prezintă font boldat (a se vedea, spre exemplu, bonurile fiscale din data de 27.08.2011 şi din data de 05.08.2011, arhivate în dosarul volum 32). Astfel, au fost identificate trei bonuri fiscale din data de 27/08/2011 (fotocopiate la fila x a raportului de constatare), cu caractere de imprimare diferite, cele mai vizibile fiind scrisul boldat la denumirea de bon fiscal şi la totalul sumei.

S-a reţinut că bonul purtând numărul 606 are înscrisă cantitatea de 979,923588 litri benzină, imposibil de alimentat într-un rezervor de autoturism de tipul celor folosite în activitatea societăţii, iar intervalul orar înscris pe bon, 14:28, este anterior celui înscris pe bonul cu număr mai mare, 614, presupus a fi fost emis în aceeaşi zi.

Tot astfel, cele trei bonuri fiscale ce poartă ca dată de emitere 05.08.2011 (fotocopiate la fila x a raportului de constatare), au caractere de imprimare diferite, cel din mijloc fiind scris cu caractere boldate (îngroşat), deşi seria x a aparatului de marcat înscrise pe acestea este aceeaşi. Şi în acest caz s-a constatat nesincronizarea datelor de emitere: pe de o parte, bonul cu nr. de ordine x având înscrisă ora de emitere 00:15:01, anterioară bonurilor cu numere de ordine mai mici, din aceeaşi zi, respectiv nr. 50 (ce figurează emis la ora 01:45) şi 23 (ce figurează emis la ora 00:45); mai mult, a fost identificat un bon fiscal având nr. de ordine 9, ce figurează emis la aceeaşi dată şi aceeaşi oră ca şi bonul nr. x (05.08.2011, ora 00:15:01) de casa marcat cu aceeaşi serie x, însă pentru altă cantitate şi altă valoare.

SC B. nu a fost în realitate beneficiara acestor aprovizionări, intrucat:

Din declaraţiile martorilor WWW., administrator la S.C. VVV. S.R.L. Craiova şi S.C. UUU. S.R.L. Craiova şi Q., şef de staţie la S.C. VVV. S.R.L., a rezultat că alimentările atestate de bonurile emise de cele două societăţi comerciale au fost efectuate pentru alţi beneficiari, respectiv societăţile comerciale menţionate pe bonurile fiscale, valoarea combustibililor din aceste bonuri fiscale a fost achitată cu card TTT., ceea ce presupune că societăţile pe care le administrează nu au încasat în numerar contravaloarea acestor livrări de bunuri, procedura de lucru fiind facturarea ulterioară, în interval de 10 zile, a contravalorii acestor combustibili, către S.C. TTT. S.A. şi nu cunosc niciun reprezentant al S.C. B.. De asemenea, conform procedurii de lucru, în cazul alimentărilor cu carduri TTT., nu putea fi alimentat pe credit, în baza acestui card, decât autovehiculul înscris pe cardul respectiv.

În acest context, s-a mai reţinut că declaraţiile martorilor se coroborează cu înscrisurile aflate la dosarul de urmarire penală, din care rezultă că beneficiarii reali ai alimentărilor atestate de mai multe bonuri fiscale emise în perioada ianuarie- martie 2012 şi identificate în evidenţa contabilă a S.C. B. au fost alte persoane juridice: S.C. XXX. S.A., S.C. YYY. S.R.L., S.C. ZZZ. S.R.L., S.C. AAAA. S.R.L., S.C. BBBB. S.R.L., S.C. CCCC. S.R.L., S.C. DDDD. S.R.L., S.C. EEEE. S.R.L., S.C. FFFF. S.R.L., S.C. GGGG. S.A., SC. HHHH. S.A., S.C. IIII. S.R.L., S.C. FFFF. S.R.L., S.C. JJJJ. S.R.L., S.C. KKKK. S.R.L., S.C. LLLL. S.R.L..

Presupuşii furnizori TTT. şi RRR. au comunicat în cursul urmăririi penale că nu au încheiat contracte de furnizare de carburanţi cu S.C. B., care să implice emiterea unor carduri de carburant şi care ar fi făcut posibilă alimentarea cu carburanţi "pe credit", conform menţiunilor de pe bonurile fiscale analizate. În realitate, alimentările identificate în evidenţele furnizorilor ca fiind efectuate de această societate au fost achitate în numerar sau cu card bancar, în baza facturilor şi a bonurilor emise în baza acestora, valorile tranzacţiilor înregistrate de furnizori conform acestor acte justificative fiind însă mult mai mici comparativ cu cele regăsite în evidenţele contabile ale S.C. B. .

Din verificările efectuate la TTT., asupra unor bonuri fiscale dintre cele înregistrate în evidenţele contabile ale S.C. B., ca reprezentând achiziţii de combustibili efectuate de societate, a rezultat că niciunul dintre acestea nu a fost eliberat pentru alimentări în beneficiul acesteia, dimpotrivă, cardurile pe baza cărora au fost efectuate alimentările respective fiind emise în realitate altor societăţi comerciale, fără nicio legătură cu persoana juridică verificată. Mai mult, s-a stabilit că datele înscrise pe unele dintre bonurile transmise spre recunoaştere emitentului TTT., sunt necorespunzătoare realităţii, acestea figurând emise la alte date decât cele menţionate pe înscrisurile justificative înregistrate în evidenţa contabilă.

Constatările din raportul întocmit de specialistul antifraudă sunt urmatoarele:

- bonurile de achiziţii identificate la dosarul cauzei nu îndeplinesc condiţiile legale pentru a putea fi considerate documente justificative, având în vedere că acestea nu respectă reglementările legale pentru deducerea TVA şi cheltuielile cu combustibili (art. 146 din Legea 571/2003 şi pct. 46 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor),

- S.C. B. a înregistrat în evidenţa contabilă bonuri pentru alimentări efectuate în realitate de alte societăţi comerciale,

- au fost înregistrate în evidenţa contabilă, însumat, atât bonuri fiscale originale, cât şi copii ale acestora,

- unele dintre bonurile fiscale înregistrate atestă achiziţia unor cantităţi foarte mari de combustibil, ce depăşesc cu mult capacitatea unui rezervor de autoturism, iar societatea nu a făcut dovada că ar deţine mijloace de transport combustibili (cisterne) sau capacităţi de stocare a acestuia,

- verificările la S.C. VVV. şi S.C. UUU. S.R.L., pe baza cărora s-a stabilit că beneficiarii reali ai alimentărilor atestate de documentele justificative înregistrate de S.C. B. S.R.L. sunt alte societăţi comerciale,

- lipsa documentelor justificative pentru cea mai mare parte a sumelor înregistrate cu titlu de achiziţii de combustibili.

Pentru perioada ianuarie 2013 - noiembrie 2014, în evidenţa contabilă a societăţii, pusă la dispoziţia organelor fiscale şi avută în vedere la întocmirea raportului de constatare, nu au mai fost identificate nici bonuri fiscale de combustibil şi nici centralizatoare ale acestora, având în vedere că normele legale aplicabile în materia deducerii TVA din achiziţiile de combustibili au fost modificate odată cu adoptarea H.G. 84/06.03.2013, care a impus obligativitatea înscrierii pe bonul fiscal, cu ajutorul aparatului de marcat electronic, a codului de înregistrare în scopuri de TVA al beneficiarului.

Având în vedere că nu mai puteau fi folosite bonuri fiscale emise în realitate altor beneficiari, înregistrarea cheltuielilor fictive în cadrul societăţii a fost modificată, în sensul că achiziţiile cu combustibili au fost justificate doar prin note contabile, în cuprinsul cărora au fost menţionate centralizatoare de bonuri fiscale sau direct, numerele şi valorile unor bonuri fiscale, fără ca astfel de documente justificative să fie efectiv ataşate acestora (Anexele 2 şi 6 la raportul de constatare).

Pe baza celor descrise anterior, specialistul antifraudă a stabilit că valoarea totală a achiziţiilor de carburanţi înregistrată în perioada ianuarie 2010- noiembrie 2014 în evidenţa contabilă a S.C. B. şi declarată la organele fiscale, în scopul deducerii TVA, pentru care societatea nu a prezentat înscrisurile justificative sau acestea nu îndeplinesc condiţiile legale, a fost de 20.066.749,62 RON. Acestei valori înregistrate îi corespunde TVA dedusă nelegal de 4.713.649 RON.

Achiziţiile respective figurează în evidenţa contabilă a societăţii ca fiind achitate cu numerar din casieria societăţii (creditul contului 5311), provenienţa sumelor de bani fiind înregistrată prin creditarea contului 5311, ca reprezentând împrumuturi de la terţi, fără a exista însă documente justificative în acest sens.

Separat de valoarea TVA dedusă nelegal, aferentă achiziţiilor fictive înregistrate, pentru aceeaşi perioadă analizată, societatea a diminuat profitul impozabil, prin înregistrarea pe cheltuieli deductibile a sumei totale de 8.798.803,22 RON (bază impozabilă), reprezentând cheltuieli cu combustibilul presupus a fi fost efectuate în interesul îndeplinirii obiectului de activitate. Din această sumă, specialiştii antifraudă au identificat la dosarul cauzei documente justificative (foi de parcurs, borderouri de justificare cheltuieli, situaţii alimentări cu GPL, deconturi de cheltuieli cu combustibilii) doar pentru suma de 1.403.391 RON. Ca atare, s-a stabilit că, pentru diferenţa de 7.395.412,22 RON nu există justificare legală cu privire la înregistrarea în contabilitate în contul de cheltuieli. Acestei sume îi corespunde un impozit pe profit suplimentar sustras la plată de 1.183.266 RON.

Cu privire la relaţia comercială cu S.C. N. S.R.L. s-au reţinut următoarele:

SC N. S.R.L., CUI x, a avut sediul social în comuna Breasta, jud. Dolj, a fost înfiinţată în anul 2012 de către inculpaţii A. şi D., acesta din urmă fiind numit şi administrator, iar activitatea principală a societăţii a fost pescuitul în ape dulci.

La data de 17.03.2015 a fost înregistrată la Registrul Comerţului preluarea părţilor sociale de către martora R., care a fost numită şi administrator, şi ieşirea din societate a inculpaţilor A. şi D..

SC N. S.R.L. nu a fost niciodată înregistrată ca plătitoare de TVA, iar potrivit declaraţiilor fiscale înregistrate în baza de date ANAF, a declarat impozit pe venitul microîntreprinderilor, în anul 2013, în cuantum de 575 RON, căruia îi corespunde un venit de 19.167 RON .

Nu a fost identificată evidenţa contabilă a societăţii, iar potrivit declaraţiei martorei R., asociatul cesionar şi administratorul acesteia până la momentul dizolvării, la momentul preluării părţilor sociale nu i-au fost predate decât documentele eliberate de Oficiul Registrului Comerţului.

În perioada în care inculpaţii A. şi D. au fost asociaţi în cadrul S.C. N. S.R.L., această societate a emis către S.C. B. trei facturi fiscale, astfel:

- factura nr. x din 01.04.2013, în sumă totală de 99.000 RON, din care 79.838,71 RON bază impozabilă şi 19.161,29 RON TVA; factura atestă achiziţia de "servicii conform contract nr. x/07.01.2013", nu este semnata şi ştampilata de furnizor, iar la rubricile "date privind expediţia" şi "semnătura de primire" de pe factură sunt executate semnături indescifrabile şi este aplicată ştampila rotundă a S.C. B., fără alte menţiuni privind identitatea delegatului sau a primitorului .

SC B. a înregistrat factura respectivă în jurnalul de cumpărări întocmit pentru luna aprilie 2013 ca reprezentând "achiziţie de bunuri şi servicii din ţară şi importuri de bunuri taxabile", cu suma de 43.145,16 RON bază impozabilă şi 10.355 RON TVA, iar diferenţa de 45.500 RON este înregistrată ca reprezentând "achiziţii de bunuri scutite, regim special"; ca urmare a acestor înregistrări, S.C. B. a dedus TVA în cuantum de 10.355 RON şi cheltuieli de 88.645 RON.

- factura nr. x din 30.09.2013, în sumă de 106.999,60 RON, din care suma de 86.290 RON bază impozabilă şi 20.709,6 RON TVA; factura atestă achiziţia de "servicii conform contract nr. x/07.01.2013", nu este semnata şi ştampilata de furnizor, iar la rubricile "date privind expediţia" şi "semnătura de primire" de pe factură sunt executate semnături indescifrabile şi este aplicată ştampila rotundă a S.C. B., fără alte menţiuni privind identitatea delegatului sau a primitorului .

În jurnalul de cumpărări al S.C. B., întocmit pentru luna septembrie 2013, factura respectivă este înregistrată ca reprezentând "achiziţie de bunuri şi servicii din ţară şi importuri de bunuri taxabile" cu aceleaşi valori; ca atare, societatea a dedus TVA aferentă facturii, de 20.709,6 RON şi cheltuieli de 106.999,60 RON;

- factura nr. x din 30.12.2013, în sumă totală de 12.400 RON, din care 10.000 RON bază impozabilă şi TVA de 2400 RON; factura atestă achiziţia de "servicii conform contract nr. x/07.01.2013", este semnată indescifrabil la rubrica "semnătura şi ştampila furnizorului", la rubrica "date privind expediţia" sunt înscrise datele de identitate ale inculpatei C..

Factura este înregistrată în jurnalul de cumpărări al lunii decembrie 2013 la S.C. B. ca reprezentând "achiziţie de bunuri scutite, regim special" cu aceleaşi valori; ca atare, societate a dedus pe cheltuieli întreaga valoare aferentă facturii, însă nu a înscris în evidenţe şi nu a declarat la organele fiscale TVA aferentă .

SC N. S.R.L. nu a colectat TVA înscrisă pe facturile sus-menţionate şi nu a declarat-o organelor fiscale, având în vedere că societatea nu era înregistrată în scopuri de TVA.

Având în vedere că, în declaraţiile privind obligaţiile de plată la bugetul de stat, societatea pretins furnizoare a serviciilor a declarat un impozit pe veniturile microîntreprinderilor, în anul 2013, în cuantum de 575 RON, căruia îi corespunde un venit realizate de 19.167 RON, faţă de valoarea totală a celor trei facturi, de 218.399,60 RON, rezultă că această societate nu a înregistrat şi nu a declarat la organele fiscale veniturile aferente acestor presupuse operaţiuni comerciale.

S-a reţinut că nu există niciun înscris care să justifice prestarea unor "servicii" de către S.C. N. S.R.L., lichidatorul judiciar al S.C. B. comunicând că, în documentele societăţii, care i-au fost predate odată cu intrarea în insolvenţă, nu au fost identificat facturile respective în original, nici alte înscrisuri care să ateste prestarea de servicii în beneficiul acestei societăţi de către S.C. N. S.R.L. şi nici pretinsul contract de prestări servicii înscris în cuprinsul acestora (filele x, vol. 69).

Inculpata C. a precizat că a semnat cele trei facturi la rubricile "date privind expediţia" şi "semnătura de primire" în anul 2015, odată cu declanşarea controlului fiscal, înscrisurile fiindu-i aduse de către inculpatul A. împreună cu alte documente contabile, pentru a le prezenta organelor fiscale. Inculpata a arătat că, deşi a solicitat informaţii cu privire la împrejurările emiterii respectivelor facturi, inculpatul A. i-a comunicat doar că acestea au legătură cu un teren pe care l-ar deţine societatea, fără alte detalii (declaratia din cursul urmaririi penale - filele x, vol. II). În cursul judecatii, inculpata a confirmat semnarea postfactum a facturilor, acceptând explicaţia inculpatului A. privind imposibilitatea semnării de către el, din cauza profesiei de avocat.

În această situaţie, inculpata, primind explicatii superficiale, inclusiv în legatură cu momentul semnării facturilor simultan cu controlul fiscal, nu este îndreptăţită a invoca eroarea, întrucat propria sa îngaduinţă a permis denaturarea documentelor contabile şi fiscale.

În calitate de administrator de drept, acestei inculpate îi revenea sarcina înregistrarii facturilor emise de S.C. N. S.R.L., însă ele ar fi trebuit semnate la momentul emiterii, deci înainte de momentul înregistrării în contabilitate, iar nu în timpul unui control fiscal, pentru a salva aparentele fiscale; nu calitatea în care a semnat este tagaduită, ci natura operaţiunilor economice consemnate în facturile postsemnate.

În lipsa oricăror relaţii economice care să fundamenteze emiterea facturilor, calitatea de asociat a inculpatului A. la ambele societati mentionate în facturi, lipsa datelor obiective care să justifice modul de achitare a facturilor, precum şi momentul în care ele au fost semnate de beneficiar - în anul 2015, odată cu declanşarea controlului fiscal, se configurează un solid probatoriu care susţine natura fictivă a operaţiunilor economice consemnate în facturile emise.

Instanţa de fond a constatat că inculpata C. a mentionat că înscrisurile i-au fost aduse de către inculpatul A., declaraţie verosimilă, având în vedere rolul exercitat efectiv de către acesta, declaraţie care oricum nu o disculpă, întrucât răspunderea îi incumba în calitate de administrator de drept în acea perioadă la societatea beneficiară a facturilor, iar pe de alta parte, având în vedere vârsta şi pregatirea profesională, avea opţiunea viabilă de a refuza, de a demisiona sau de a lua atitudine într-un mod legal.

Inculpatul D., persoană care în perioada emiterii facturilor menţionate figura ca administrator al S.C. N. S.R.L., a susţinut că această societate s-a ocupat de administrarea unui iaz piscicol şi că, deşi era înscris în documentele societăţii ca administrator, nu a desfăşurat în concret nicio activitate economică în numele acesteia, nu are cunoştinţă despre existenţa unui contract de prestări servicii între această societate şi S.C. B. şi nici despre împrejurările în care au fost emise cele trei facturi fiscale .

Inculpatul D. era administrator al societăţii emitente S.C. N. S.R.L., însa el nu a fost trimis în judecată pentru fapte săvârşite în numele acestei societăţi - emitenta facturilor fictive. Inculpatul a fost trimis în judecată pentru faptele comise în numele societăţii beneficiare a facturilor fictive, însă aceste facturi au fost înregistrate după data încetării calitaţii sale de administrator, adică dupa 04.03.2013, când administrator era inculpata C., astfel că raspunderea îi incumba acesteia din urma.

Din verificările efectuate în cauză nu s-a putut stabili dacă sumele decontate între cele două societăţii prin intermediul sistemului bancar au fost aferente respectivelor facturi.

Astfel, conform proceselor-verbale întocmite la datele de 17.07.2020 şi 06.08.2020 de specialiştii antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, din extrasul de cont ale S.C. B. emis de M. a rezultat că, în perioada 13.12.2012-03.04.2014, această societate a virat către S.C. N. S.R.L. suma totală de 285.905 RON, în două conturi deschise la aceeaşi bancă, cu titlu de "avans marfă", "c/v factură prest servicii", "c/v servicii" sau "restituire creditare" .

Prin procesul-verbal din 12.11.2020, specialiştii antifraudă au analizat şi rulajele conturilor S.C. N. S.R.L. în care au fost efectuate viramentele respective, constatându-se cu această ocazie că sumele încasate de la S.C. B., au fost folosite după cum urmează:

- suma de 139.481 RON a fost folosită pentru plata unor furnizori ai S.C. SC N. S.R.L.;

- suma de 80.270 RON a fost retrasă în numerar, de la ATM;

- suma de 18.730 RON a fost folosită pentru efectuarea de plăţi cu cardul ataşat unuia dintre conturile S.C. N. S.R.L.;

- suma de 23.000 RON s-a reîntors în contul bancar al S.C. B., cu explicaţia "restituire creditare" .

Rezulta ca operaţiunile comerciale atestate de cele trei facturi identificate în evidenţa contabilă a S.C. B. nu au existat în realitate, înscrisurile fiind emise din dispozitia inculpatului A., care controla atât pretinsul furnizor S.C. N. S.R.L., cât şi S.C. B., persoana juridică ce a înregistrat, în calitate de beneficiar, respectivele facturi, cu scopul de a crea aparenţa unor justificări de viramente efectuate între conturile celor două societăţi, dar şi de a deduce nelegal cheltuielile şi TVA aferente, fără ca, în realitate, S.C. N. S.R.L. să fi prestat vreun serviciu în beneficiul S.C. B..

Prin raportul de constatare s-a reţinut că, prin înregistrarea contabilă a celor trei facturi fictive sus-menţionate, S.C. B. a dedus în mod nelegal TVA în cuantum de 31.065 RON şi a diminuat valoarea profitului impozabil cu suma de 208.044,76 RON, căreia îi corespunde un impozit pe profit suplimentar sustras la plată de 33.287 RON.

Expertiza contabilă a stabilit că potrivit prevederilor legale, o persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA are dreptul la deducerea taxei în baza unei facturi fiscale, în măsura în care desfăşoară activitate economică generatoare de operaţiuni taxabile, susţinută de dovezi obiective din care să rezulte că achiziţiile sunt destinate a fi utilizate în folosul tranzacţiilor impozabile. Nu se poate exercita dreptul de deducere a sumei TVA înscrisă în factura emisă de către un agent economic care nu este înregistrat în scopuri de TVA în regim normal de taxare, conform prevederilor art. 153 din Codul fiscal, (în forma în vigoare la momentul săvârşirii faptelor, s.n.). Or, conform informaţiilor obţinute din baza de date ANAF, S.C. N. S.R.L. nu a fost înregistrată niciodată în scopuri de TVA.

Legiuitorul condiţionează acordarea dreptului de deducere a TVA de îndeplinirea, în mod cumulativ, a cerinţelor de formă impuse de art. 155 alin. (19) din Codul fiscal dar şi ale cerinţelor de fond ale operaţiunii, astfel cum sunt acestea prevăzute de art. 155 alin. (24) din Codul fiscal, respectiv contribuabilul să poată proba că achiziţiile sunt aferente unor operaţiuni reale, cu asigurarea autenticităţii originii facturii, şi că achiziţiile au fost efectuate în scopul realizării unor operaţiuni economice pentru care există drept de deducere a TVA.

Având în vedere că, la dosarul cauzei în afara celor trei facturi în care se menţionează în rubrica denumirea serviciilor: "prestări servicii cf. Contract nr. x/07.01.2013", nu se găsesc alte documente justificative, care să certifice prestarea efectivă a serviciilor achiziţionate (contract, situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte înscrisuri care să poată dovedi realitatea prestării unor servicii), expertul a reţinut că S.C. B. nu a făcut dovada realităţii operaţiunilor, întrucât facturile emise de S.C. N. S.R.L. nu îndeplinesc condiţiile de formă şi fond impuse de Codul fiscal, iar TVA dedusă de S.C. B. în baza acestor facturi, înregistrate în evidenţa contabilă şi declarate la organele fiscale, nu este deductibilă fiscal.

Nici cheltuielile aferente celor trei facturi, înregistrate de S.C. B. în evidenţa contabilă, nu îndeplinesc condiţiile legale de deductibilitate, nefiind îndeplinite cerinţele art. 21 alin. (4) lit. m) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal (în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor), având în vedere că societatea care se presupune că a beneficiat de respectivele servicii nu a făcut dovada prestării acestora, a încheierii unui contract cu presupusul furnizor şi nici a necesităţii efectuării acestor cheltuieli, prin prisma activităţilor desfăşurate.

Procedând la analiza rulajelor dintre cele două societăţii comerciale, expertul contabil a apreciat că, deşi totalul celor trei facturi a fost de 218.399,60 RON, S.C. B. a efectuat viramente în contul presupusului beneficiar, în perioada 13.12.2012-30.06.2014, în valoare totală de 285.905 RON, cu diverse explicaţii (avans marfă, prestări servicii, creditare). Din această sumă, doar pentru o plata de 4.100 RON, efectuată la 23.01.2014, a fost efectuată menţiunea "cv f. nr. x/31.12.2013". Pentru alte asemenea plăţi, până la un total de 160.005 RON, având în vedere că au fost efectuate menţiuni de tipul "cv. factura prestari servicii", "contravaloare servicii", "prestari servicii", expertul a apreciat că pot fi considerate ca plăţi efectuate în baza celor trei facturi fiscale sus-menţionate.

În urma analizării contului bancar al S.C. N., în care au fost virate sumele menţionate şi pe care împuterniciţi au fost inculpaţii A. şi D., s-a constatat că fondurile respective au fost folosite în parte pentru plata unor furnizori ai societăţii, suma de 80.270 RON a fost retrasă în numerar, cu cardul, de la ATM, iar pentru suma de 18.730 RON au fost efectuate plăţi prin POS.

Plăţile efectuate de S.C. B. cu explicaţiile menţionate nu pot fi interpretate în sensul dovedirii realităţii relaţiilor economice dintre cele două societăţii, având în vedere că în afara facturilor fiscale şi a viramentelor efectuate cu menţiunile respective, care nu acoperă decât parţial contravaloarea facturată, nu au fost identificate, nici la presupusul furnizor şi nici la societatea verificată, documente justificative ale prestării unor servicii necesare îndeplinirii obiectului de activitate al celei din urmă şi niciuna dintre persoanele audiate nu au putut preciza care a fost conţinutul concret al acestor servicii.

Expertiza fiscală a concluzionat că, din valoarea TVA aferentă celor trei facturi, înregistrate în documentele contabile aferente anului 2013 şi declarate organelor fiscale, S.C. B. a dedus nelegal TVA în valoare de 31.064,44 RON şi a diminuat profitul societăţii cu suma de 187.335,16 RON (reprezentând baza impozabilă aferentă celor trei facturi, înregistrată în contabilitate), căreia îi corespunde un impozit pe profit în sumă de 29.973,63 RON.

În urma înregistrării şi declarării operaţiunilor economice înscrise în cele trei facturi de prestări servicii emise de S.C. N. S.R.L., S.C. B. datorează bugetului de stat obligaţii fiscale în valoare de 61.038,07 RON, reprezentate de:

- un impozit pe profit în valoare de 29.973,63 RON, aferent bazei impozabile în sumă de 187.335,16 RON (187.335,16 RON *16%), impozit ce trebuia înregistrat în evidenţa contabilă, declarat organelor fiscale şi achitat bugetului de stat;

- TVA de plată în valoare de 31.064,44 RON, reprezentând TVA deductibilă înregistrată şi declarată nelegal în baza celor trei facturi de prestări servicii.

Expertiza judiciară contabil-fiscala în ceea ce priveşte activitatea S.C. B. a indicat următoarele:

Pentru majoritatea cheltuielile înregistrate şi declarate de S.C. B. cu combustibilul în baza bonurilor fiscale, nu există documente justificative la dosarul cauzei, adică documente de evidenţă contabilă analitică a materialelor consumabile, respectiv Fişa de magazie, deschisă separat pentru fiecare tip de combustibil intrat în gestiune, documente justificative privind înregistrarea în contabilitate a intrărilor de materiale: factura, Nota de recepţie şi constatare de diferenţe, documente justificative referitoare la ieşirea materialelor: Bonul de consum, în conformitate cu prevederile Legii 82/1991- Legea contabilităţii, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile OMFP 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile, cu modificările şi completările ulterioare şi prevederile OMFP 3512/2008 privind documentele financiar-contabile cu modificările ulterioare şi având în vedere că s-au achiziţionat bunuri de natura stocurilor).

Cu privire la bonurile fiscale identificate la dosarul cauzei, expertiza a reţinut că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare şi a normelor de aplicare, şi prevederile O.U.G. nr. 28/1994, pentru a putea fi considerate documente justificative, acestea trebuiau să îndeplinească următoarele condiţii:

- Pentru carburanţii auto achiziţionaţi începând cu luna iunie 2009, data intrării în vigoare a Ghidului practic/2009 al MFP privind reflectarea în contabilitate a unor operaţiuni economice, în vederea aplicării unitare şi a evidenţierii în contabilitate a măsurilor financiar-fiscale reglementate prin O.U.G. nr. 34/2009 din 11 aprilie 2009 şi art. 146 - Codul fiscal şi Norme metodologice Codul fiscal: pct. 46 (2), bonurile fiscale de achiziţie trebuiau să fie ştampilate şi să aibă înscrise denumirea cumpărătorului şi numărul de înmatriculare a autovehiculului. Pentru a putea fi considerate cheltuieli deductibile la calculul impozitului pe profit, bonurile fiscale trebuie să fie însoţite de documente care atestă intrarea în gestiune a bunurilor achizitionate (NIR), fie cu alte documente cum sunt: ordin de deplasare, decont de cheltuieli, documentele respective fiind aprobate de persoana care autorizează efectuarea acestor cheltuieli.

Bonurile fiscale ataşate la dosarul cauzei nu îndeplinesc aceste condiţii, deoarece nu sunt ştampilate, nu au înscrise denumirea cumpărătorului şi nici numărul de înmatriculare al autovehiculului.

- Pentru carburanţii achiziţionaţi începând cu 14.08.2012 (data intrării în vigoare a H.G. nr. 670/2012 care a adus modificări normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003- Codul fiscal), în scopul exercitării dreptului de deducere a taxei, orice persoană impozabilă trebuie să deţină documentele prevăzute de lege pentru deducerea taxei şi să întocmească foaia de parcurs. Justificarea utilizării vehiculelor, în sensul acordării deductibilităţii integrale la calculul profitului impozabil, se efectuează pe baza documentelor justificative şi prin întocmirea foii de parcurs. Pentru a putea fi considerate ca şi cheltuieli deductibile la calculul impozitului pe profit, bonurile fiscale trebuie să fie însoţite de documente care atestă intrarea în gestiune a bunurilor achiziţionate (NIR), fie cu alte documente cum sunt: ordin de deplasare, decont de cheltuieli, documentele respective fiind aprobate de persoana care autorizeaza efectuarea acestor cheltuieli.

Documentele prezentate de S.C. B., nu îndeplinesc aceste condiţii, întrucât bonurile fiscale nu sunt însoţite de foi de parcurs, nu există înscrisuri care să ateste intrarea în gestiune (notă de intrare-recepţie) şi nici darea în consum a acestora (ordin de deplasare, decont de cheltuieli sau echivalente ale acestora).

- Pentru carburanţii achiziţionaţi începând cu data de 14 martie 2013, (data intrării în vigoare a H.G. nr. 84/2013 şi modificarea pct. 46 alin. (3) Normele de aplicare a Legii nr. 571/2003), TVA poate fi dedusă de beneficiar, în condiţiile legii, pe bază de bonuri fiscale inclusiv pentru livrarea de carburanţi auto pe baza de bonuri fiscale, a căror valoare individuală, inclusiv TVA, nu este mai mare de 100 euro, dacă furnizorul/prestatorul a menţionat pe bonul fiscal cu ajutorul aparatului de marcat electronic fiscal codul de înregistrare în scopuri de TVA al beneficiarului. Pentru a fi considerate cheltuieli deductibile la calcul impozitului pe profit, aceste bonuri fiscale trebuie să fie însoţite de alte documente care atesta intrarea în gestiune a carburantului care pot fi (după caz): NIR, decont de cheltuieli, ordin de deplasare, foaie de parcurs.

Expertul a constatat că la dosarul cauzei nu există bonuri fiscale de achiziţii de combustibili aferente perioadei 2013-2014 şi nici alte documente care să ateste intrarea în gestiune a cantităţilor menţionate în documentele contabile.

Analizând documentele financiar contabile aflate la dosarul de cercetare penală, expertul a reţinut că, în perioada ianuarie 2010 - noiembrie 2014, S.C. B. a înregistrat în evidenţa contabilă combustibil auto în baza bonurilor fiscale (în perioada 2010-2012) şi în baza bonurilor fiscale şi facturi fiscale (în perioada 2013-2014).

Conform balanţelor de verificare, societatea a înregistrat în contul de stocuri 3022 "Combustibili" achiziţii carburant auto în valoare de 15.542.758,15 RON. Conform notelor contabile şi a registrelor jurnal lunare, societatea efectuează în luna decembrie 2011 şi luna august 2012, următoarele înregistrări contabile:

în luna decembrie 2011 prin nota contabila nr. 4/decemb. 2011:

30222 = 30222 - 523.991,47 RON în luna august 2012, prin nota contabila nr. 5/aug. 2012:

30222 = 30222 - 4.000.000 RON

Prin aceste două operaţiuni contabile societatea a diminuat stocul de combustibil cu suma de 4.523.991,47 RON, în mod nejustificat şi neavând la bază niciun document financiar contabil. O astfel de înregistrare nu este prevăzută nicăieri în legislaţia contabilă şi contravine funcţionalităţii conturilor prevăzută în OMFP nr. 3055/2009.

Neexistând niciun document justificativ pentru operaţiunile efectuate prin cele două note contabile şi nicio menţiune cu privire la aceste operaţiuni, expertiza a întregit conturile de stocuri de combustibili (anexa nr. 1A la raportul de expertiză), cu suma de 4.523.991,47 RON, rezultată din cele două înregistrări contabile. Astfel, s-a reţinut că valoarea combustibilului auto înregistrat ca aprovizionat (conform contului contabil 3022) în perioada analizată totalizează suma de 20.066.749,62 RON (15.542.758,15 RON conform sold debit cont 3022 + 4.523.991,47 RON sume diminuate).

Deoarece prin înregistrările de diminuare a stocului de carburanţi auto nu a fost diminuată şi TVA dedusă aferentă achiziţiei inţiale şi luând în calcul repunerea celor două sume pe contul de stocuri, rezultă că societatea a înregistrat în perioada analizată achiziţii de combustibili în sumă totală de 24.780.398,76 RON, din care baza de impozitare (cont 3022) în valoare de 20.066.749,62 RON şi TVA (cont 4426) în valoare de 4.713.649,14 RON (anexa nr. 1 A).

Situaţia defalcată, anual, a acestor achiziţii, a fost expusă de expertul contabil în cadrul obiectivului 2 la raportul de expertiză, astfel:

- pentru anul 2010, valoarea totală înregistrată în contabilitate a achiziţiilor de combustibil a fost de 4.980.846,46 RON, din care baza de impozitare de 4.099.368,73 RON, iar TVA de 881.477,73 RON; întrucât documentele prezentate de societate pentru aceste achiziţii nu întrunesc condiţiile legale pentru a fi considerate documente justificative din perspectiva deducerii TVA, taxa aferentă întregii valori, de 881.477,73 RON, a fost considerată ca fiind dedusă nelegal;

- pentru anul 2011, valoarea totală înregistrată în contabilitate a achiziţiilor de combustibil a fost de 7.717.630,71 RON, din care baza de impozitare de 6.223.895,73 RON, iar TVA de 1.493.734,98 RON; întrucât documentele prezentate de societate pentru aceste achiziţii nu întrunesc condiţiile legale pentru a fi considerate documente justificative din perspectiva deducerii TVA, taxa aferentă întregii valori, de 1.493.734,98 RON, a fost considerată ca fiind dedusă nelegal;

- pentru anul 2012, valoarea totală înregistrată în contabilitate a achiziţiilor de combustibil a fost de 9.195.808,53 RON, din care baza de impozitare de 7.415.974,62 RON, iar TVA de 1.779.833,91 RON; întrucât documentele prezentate de societate pentru aceste achiziţii nu întrunesc condiţiile legale pentru a fi considerate documente justificative din perspectiva deducerii TVA, taxa aferentă întregii valori, de 1.779.833,91 RON, a fost considerată ca fiind dedusă nelegal;

- pentru anul 2013, valoarea totală înregistrată în contabilitate a achiziţiilor de combustibil a fost de 1.862.863,16 RON, din care baza de impozitare de 1.502.309 RON, iar TVA de 360.554,16 RON; din această valoare, organele fiscale au apreciat ca justificate achiziţii în valoare totală de 318.255 RON, din care baza de impozitare de 256.657 RON şi TVA aferentă de 61.598 RON; expertul a ţinut seama de aceste sume, stabilind că diferenţa de 1.544.608,16 RON nu a fost justificată cu documente legale, astfel că TVA aferentă acestei diferenţe, de 298.956,16 RON a fost dedusă nelegal;

- pentru anul 2014, valoarea totală înregistrată în contabilitate a achiziţiilor de combustibil a fost de 1.023.249,91 RON, din care baza de impozitare de 825.201,54 RON, iar TVA de 198.048,37 RON; din această valoare, organele fiscale au apreciat ca justificate achiziţii în valoare totală de 349.242 RON, din care baza de impozitare de 281.647 RON şi TVA aferentă de 67.595 RON; expertul a ţinut seama de aceste sume, stabilind că diferenţa de 674.007,91 RON nu a fost justificată cu documente legale, astfel că TVA aferentă acestei diferenţe, de 130.453,37 RON a fost dedusă nelegal.

Totalizând valoarea achiziţiilor înregistrate în contabilitate, în perioada 2010-2014, dar nejustificate cu documente legale, expertul a stabilit că valoarea acestora a fost de 24.112.901,77 RON, din care baza de impozitare de 19.528.445,62 RON, iar TVA dedusă nelegal a fost de 4.584.456,15 RON.

În ceea ce priveşte cheltuielile înregistrate în evidenţa contabilă, deşi la dosar nu au fost identificate documente justificative care să ateste consumul de carburanţi (foi de parcurs, borderou justificare cheltuieli, decont consum GPL), având în vedere raportul de inspecţie fiscală întocmit de organul de inspecţie fiscală cât şi procesele-verbale întocmite de organele de control antifraudă, în care se precizează existenţa la momentul controlului a unor documente justificative pentru o mică parte din cheltuielile înregistrate, expertul contabil a ţinut seama de respectivele cheltuieli şi a avut în vedere valoarea acestora în analiza efectuată.

Totalul cheltuielilor înregistrate în documentele contabile ale societăţii în perioada 2010-2014 şi declarate la organele fiscale, care nu au fost justificate cu documente legale, a fost calculat de expertul contabil la suma de 7.395.412,22 RON, sumă căreia îi corespunde un impozit pe profit de 16% sustras la plată, reprezentând suma de 1.183.265,96 RON.

Obligaţiile fiscale rezultate din înregistrarea şi declararea de către societate a operaţiunilor care nu au la bază documente justificative, privind achiziţia de carburanţi auto, sunt următoarele:

- un impozit pe profit în valoare de 1.183.265,95 RON, aferent bazei impozabile în sumă de 7.395.412,22 RON (7.395.412,22 RON * 16%), impozit ce trebuia să fie înregistrat în evidenţa contabilă, declarat organelor fiscale şi achitat bugetului de stat;

- TVA de plată în valoare de 4.584.456,15 RON, reprezentând TVA deductibilă înregistrată în contabilitate şi declarată la organele fiscale, în baza bonurilor fiscale care nu îndeplinesc condiţiile legale, în valoare totală, fără TVA, de 19.528.445,62 RON.

În ceea ce priveşte mecanismul de evidenţiere contabilă a plăţilor presupus a fi fost efectuate pentru achiziţiile de combustibil înregistrate în perioada ianuarie 2010- noiembrie 2014, provenienţa sumelor aferente, rulajul acestora în circuitul financiar şi documentele întocmite în acest scop, expertul fiscal a reţinut următoarele:

Achiziţiile de carburanţi auto, efectuate în perioada 2010-2014 şi înregistrate în evidenţa contabilă a S.C. B., în sumă totală de 24.780.398,77 RON, din care baza de impozitare în valoare de 20.066.749,62 RON (conturi de stocuri) şi TVA în valoare de 4.713.649,15 RON au fost achitate, conform notelor contabile şi registrelor jurnal în principal cu numerar prin casă (cont 5311).

De asemenea, prin casieria societăţii au fost rulate sume reprezentând creditare societate şi restituire creditare de către şi către administratori/asociaţi (conf. rulaj cont 462).

Cea mai mare parte a sumelor încasate de societate în numerar în casieria societăţii (debit cont 5311) provine din creditări efectuate de administratori/asociaţi (credit cont 462).

Restituirea sumelor cu care s-ar fi realizat creditarea societăţii, potrivit notelor contabile, se efectuează prin virament bancar şi doar o mică parte se realizează prin casieria societăţii.

Aşadar, sumele înregistrate ca fiind destinate plăţii achiziţiilor de combustibili efectuate de societate au fost evidenţiate contabil ca provenind de la împrumuturile acordate de asociaţi/administratori, acestea fiind defalcate, conform balanţelor de verificare lunare, în anexa 4A la raportul de expertiză, după cum urmează:

- pentru anul 2010, valoarea totală a plăţilor înregistrată în evidenţa contabilă prin contul 5311 "casa în RON" a fost de 6.001.557,65 RON; corespunzător acestei înregistrări, suma de 5.031.853,51 RON a fost înscrisă în rulajul creditor al contului 462 "creditori diverşi", ca reprezentând creditare societate de către asociat/administrator, destinată plăţilor în numerar, efectuate din casă.

Aceste sume se coroborează scriptic cu valoarea achiziţiilor înregistrate fără justificare legală, aferente anului 2010, care au fost de 4.980.846,46 RON, inclusiv TVA, dar şi cu debitul contului 462, de 5.410.397,81 RON, care atestă o restituire către asociat sau administrator a presupusului credit acordat anterior, din veniturile încasate de societate.

- pentru anul 2011 valoarea totală a plăţilor înregistrată în evidenţa contabilă prin contul 5311 "casa în RON" a fost de 8.579.554 RON; corespunzător acestei înregistrări, suma de 7.152.138,05 RON a fost înscrisă în rulajul creditor al contului 462 "creditori diverşi", ca reprezentând creditare societate de către asociat/administrator, destinată plăţilor în numerar, efectuate din casă.

Aceste sume se coroborează scriptic cu valoarea achiziţiilor înregistrate fără justificare legală, aferente anului 2011, care au fost de 7.717.630,71 RON, inclusiv TVA, dar şi cu debitul contului 462, de 8.065.595,49 RON, care atestă o restituire către asociat sau administrator, din veniturile încasate de societate, a presupusului credit acordat anterior.

- pentru anul 2012, valoarea totală a plăţilor înregistrată în evidenţa contabilă prin contul 5311 "casa în RON" a fost de 9.763.494,71 RON; suma de 7.906.596,95 RON a fost înscrisă în rulajul creditor al contului 462 "creditori diverşi", ca reprezentând creditare societate de către asociat/administrator, destinată plăţilor în numerar, efectuate din casă.

Aceste sume se coroborează scriptic cu valoarea achiziţiilor înregistrate fără justificare legală, aferente anului 2012, care au fost de 9.195.808,53 RON, inclusiv TVA, dar şi cu debitul contului 462, de 6.411.547,65 RON, care atestă o restituire către asociat sau administrator a presupusului credit acordat, din veniturile încasate de societate, .

- pentru anul 2013, valoarea totală a plăţilor înregistrată în evidenţa contabilă prin contul 5311 "casa în RON" a fost de 2.923.760,77 RON; suma de 2.756.011,06 RON a fost înscrisă în rulajul creditor al contului 462 "creditori diverşi", ca reprezentând creditare societate de către asociat/administrator, destinată plăţilor în numerar, efectuate din casă.

Aceste sume se coroborează scriptic cu valoarea achiziţiilor înregistrate fără justificare legală, aferente anului 2013, care au fost de 1.862.863,16 RON, inclusiv TVA, dar şi cu debitul contului 462, de 2.991.832,40 RON, care atestă o restituire către asociat sau administrator a presupusului credit acordat, din veniturile încasate de societate

- pentru anul 2014, valoarea totală a plăţilor înregistrată în evidenţa contabilă prin contul 5311 "casa în RON" a fost de 2.031.636,15 RON; suma de 1.689.722,71 RON a fost înscrisă în rulajul creditor al contului 462 "creditori diverşi", ca reprezentând creditare societate de către asociat/administrator, destinată plăţilor în numerar, efectuate din casă.

Aceste sume se coroborează scriptic cu valoarea achiziţiilor înregistrate fără justificare legală, aferente anului 2014, care au fost de 1.023.249,91 RON, inclusiv TVA, dar şi cu debitul contului 462, de 1.646.671,37 RON, care atestă o restituire către asociat sau administrator a presupusului credit acordat, din veniturile încasate de societate.

În perioada ianuarie 2010- noiembrie2014 valoarea totală, cu TVA a achiziţiilor de combustibili, înregistrate în evidenţa contabilă, de 24.780.398,77 RON este apropiată de valoarea presupuselor creditări ale societăţii pentru aceeaşi perioadă (rulajul creditor al contului 462 fiind de 24.536.322,28 RON), dar şi de presupusele restituiri ale acestor creditări, care, în aceeaşi perioadă au fost înregistrate ca reprezentând suma totală de 24.526.044,72 RON.

În evidenţa contabilă nu s-au găsit documente justificative care să stea la baza acestor operaţiuni de încasare sau documente justificative de împrumut/restituire (contracte împrumut, dispoziţii de încasare/plată).

Modul de evidenţiere în documentele contabile ale societăţii a plăţilor efectuate prin casierie pentru achiziţia de combustibil, a resurselor financiare necesare efectuării acestor plăţi şi documentele întocmite la nivelul societăţii nu îndeplinesc condiţiile legale pentru a fi considerate documente justificative.

Martora O., care s-a ocupat de conducerea evidenţei contabile a S.C. B., a susţinut că inculpatul A. i-a comunicat că provenienţa sumelor necesare achitării achiziţiilor de combustibili înregistrate în evidenţa contabilă este creditul acordat de el societăţii, fără a-i prezenta însă contracte de creditare. Martora a relevat că a primit doar de câteva ori dispoziţii de încasare de numerar, necesare acoperirii deficitului soldului de casă, de la inculpata C., acestea fiind întocmite pe numele inculpatului A.. Dispoziţiile de încasare numerar erau întocmite ulterior înregistrării cheltuielilor cu combustibilii.

În evidenţa contabilă a societăţii nu au fost identificate documente de încasare de numerar şi nici contracte de creditare încheiate între S.C. B. şi vreun presupus creditor.

Rezultă încălcarea dispoziţiilor legale din art. 6 din Legea 82/1991 a contabilitatii, care impune ca orice operaţiune economico-financiară efectuată se fie consemnată în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.

Aceste înregistrări, privind presupusa creditare a societăţii şi restituire a împrumutului către asociat/administrator, pentru care nu au fost prezentate documente justificative, au avut drept scop doar denaturarea rezultatelor financiare ale societăţii, prin înregistrarea achiziţiilor fictive de carburanţi şi, implicit, diminuarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat, sumele aferente acestora fiind de fapt însuşite de către persoanele responsabile de administrarea societăţii sub pretextul unor restituiri de credite presupus a fi fost acordate societăţii.

În acest sens sunt si declaratiile inculpaţilor D. şi C., persoane care au fost autorizate să efectueze operaţiuni în conturile bancare ale S.C. B. în perioada verificată şi care au declarat că le-au fost stabilite de către inculpatul A. sarcini în sensul retragerii în numerar, din veniturile încasate de societate, a unor sume cuprinse între 70.000 şi 100.000 RON lunar, în tranşe zilnice de câte 10.000 RON, sume care i-au fost înmânate în numerar inculpatului A., fără întocmirea de documente justificative.

Declaraţiile inculpaţilor se coroborează cu înscrisurile comunicate de M., unitatea bancară la care S.C. B. S.R.L. a avut deschise conturile bancare .

Astfel, conform procesului-verbal întocmit de către specialistul antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, pe baza analizei documentelor transmise de unităţile bancare, principalul cont curent utilizat în activitatea S.C. B., a fost contul deschis la M..

Persoanele care au efectuat principalele operaţiuni de retrageri de numerar din acest cont, în perioada 2010-2014 au fost inculpaţii D. şi C..

Astfel, D. a retras în numerar, de la ghişeele băncii, în perioada 15.10.2010-22.01.2013, suma totală de 3.530.542 RON.

Ordinele de plata de retragere a sumelor de bani de către inculpat poartă menţiunea justificativa "plăti persoane juridice", deşi, dat fiind calitatea de persoana juridica a potenţialului beneficiar, s-ar fi impus transferuri bancare. De asemenea, frecventa si similitudinea sumelor retrase, coroborate cu menţiunea justificativa evaziva si incerta, precum si cu lipsa unor contracte care sa impună aceste plăti frecvente constituie argumente pentru care retragerile trebuie considerate ca nefiind destinate in realitate conform justificării invocate, ci in scopul creării unui mecanism de deposedare a societăţii comerciale de patrimoniul financiar.

Inculpata C. a retras în numerar suma totală de 573.051 RON, în perioada 11.07.2013-21.11.2014.

Instanţa, analizând ordinele de retragere a sumelor de bani, a constatat: menţiunea justificativa consta în "diverse plăţi x/1996", fiind incidentă O.G.15/1996 privind întărirea disciplinei financiar-valutare, în vigoare la acea dată, care stipula condiţii privind efectuarea plaţilor în numerar sau prin instrumente de plata fără numerar.

Conform art. 5 din O.G.15/1996, pentru întărirea disciplinei financiare şi evitarea evaziunii fiscale, operaţiunile de încasări şi plăţi între persoanele juridice se vor efectua numai prin instrumente de plată fără numerar.

Prin excepţie de la prevederile alineatului precedent, persoanele juridice pot efectua plăţi în numerar în următoarele cazuri:

a) plata salariilor şi a altor drepturi de personal;

b) alte operaţiuni de plăţi ale persoanelor juridice cu persoane fizice;

c) plăţi către persoane juridice în limita unui plafon zilnic maxim de 100.000.000 RON, plăţile către o singură persoană juridică fiind admise în limita unui plafon zilnic în sumă de 50.000.000 RON. Sunt interzise plăţile fragmentate în numerar către furnizorii de bunuri şi servicii, pentru facturile a căror valoare este mai mare de 50.000.000 RON. Se admit plăţi către o singură persoană juridică în limita unui plafon zilnic în numerar în sumă de 100.000.000 RON, în cazul plăţilor către reţelele de magazine de tipul Cash&Carry, care sunt organizate şi funcţionează în baza legislaţiei în vigoare. Sunt interzise plăţile fragmentate în numerar către astfel de magazine, pentru facturile a căror valoare este mai mare de 100.000.000 RON.

De la prevederile alin. (2) lit. c) sunt exceptate următoarele operaţiuni:

- depunerile în conturile persoanelor juridice, deschise la societăţile comerciale bancare, care pot fi făcute şi de alte persoane juridice, neplafonat;

- cheltuielile de deplasare în interes de serviciu, în limita sumelor cuvenite pentru plata transportului, a diurnei, a indemnizaţiei şi a cazării pe timpul deplasării, precum şi a cheltuielilor neprevăzute, efectuate în acest sens;

-cheltuielile de protocol ocazionate de organizarea de conferinţe, de simpozioane şi de alte asemenea acţiuni, în condiţiile baremurilor stabilite de normele legale în vigoare.

La acordarea avansurilor spre decontare, în scopul efectuării de plăţi către persoane juridice, se vor respecta cerinţele prevăzute la alin. (2) lit. c).

S-a reţinut că menţiunea "plăti diverse ORD 15/1996" nu respectă în substanţă dispozitiile actului normativ privind operaţiunile de încasări şi plăţi, întrucât nu se explica in care dintre cazurile permise se încadrează toate aceste retrageri succesive.

Retragerile respective au fost efectuate, în cea mai mare parte, în tranşe de câte 10.000 si chiar 15.000 RON, la intervale de câteva zile.

Din documentele întocmite în vederea retragerii de numerar de către cei doi inculpaţi, depuse la dosar de instituţia bancară, s-a constatat că destinaţia declarată a sumelor retrase a fost "diverse plăţi" sau "diverse plăţi către persoane juridice", fără a fi identificate, nici la unitatea bancară, şi nici în contabilitatea S.C. B., documente justificative pe baza cărora să se poată stabili ce ar fi reprezentat, în concret respectivele plăţi.

S-a reţinut că prin această modalitate, de retragere din conturile bancare ale societăţii, a sumelor de bani în numerar, fără documente justificative reale, dublate de efectuarea de înregistrări contabile conform cărora fluxurile de numerar presupus a fi fost folosite pentru achitarea achiziţiilor de combustibili ar fi provenit din creditul acordat societăţii de asociaţi sau administratori, iar ulterior de înregistrarea contabilă a unor presupuse restituiri ale acestor împrumuturi, s-au asigurat practic, foloasele materiale provenite din evaziune fiscală prin înregistrarea şi declararea achiziţiilor fictive de combustibili, reprezentând contravaloarea taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat.

De asemenea, instanţa a constatat că valoarea totală a obligaţiilor fiscale sustrase la plată ca urmare a înregistrării şi declarării acestor operaţiuni este în sumă totală de 5.828.760,18 RON, compusă din impozit pe profit suplimentar de 1.213.239,59 RON ce trebuia evidenţiat contabil, declarat organelor fiscale şi achitat către bugetul de stat şi TVA de 4.615.520,59 RON, dedusă nelegal.

În concluzie, în perioada ianuarie 2010- noiembrie 2014, în evidenţa contabilă a S.C. B., au fost evidenţiate şi au fost declarate operaţiuni comerciale nereale de achiziţii de bunuri (combustibili) şi servicii, cu scopul sustragerii de la îndeplinirea unor obligaţii fiscale în cuantum total de 5.828.760,18 RON, reprezentând impozit pe profit şi TVA, echivalentul a 1.317.323,2490 euro.

Pentru a asigura produsul infracţiunii de evaziune fiscală săvârşite, inculpaţii au retras din conturile societăţii, în aceeaşi perioadă, în numerar, suma totală de 4.103.593 RON, iar suma totală de 285.905 RON, a fost virată în perioada 13.12.2012-30.06.2014, fără justificare legală, în contul bancar al S.C. N. S.R.L., controlată de inculpaţii A. şi D..

Cu privire la situaţia inculpatilor D. şi C., s-au reţinut următoarele:

Inculpatul D. a susţinut că a avut specimen de semnătură pe contul bancar al societăţii deschis la M., dar şi un card bancar deschis pe un alt cont al societăţii.

Inculpatul D. a recunoscut că a retras în numerar din contul principal sume importante de bani în perioada vizată de controlul fiscal, în tranşe de câte 10.000 RON (prag până la care unitatea bancară nu solicita documente justificative suplimentare), în documentele bancare menţionând că aceste retrageri sunt necesare pentru cheltuieli zilnice ale societăţii, pe care le-a înmânat în numerar lui A., acesta din urmă justificându-i verbal destinaţia lor ca fiind pentru acoperirea cheltuielilor societăţii, astfel că nu se întocmea niciun document justificativ privind predarea-primirea.

De asemenea, a efectuat viramente din contul bancar al societăţii, însă doar la indicaţiile lui A., fără să solicite explicaţii cu privire la destinaţia sumelor.

A declarat că nu a creditat niciodată societatea cu sume de bani, nu a întocmit şi nu a semnat contracte de creditare sau dispoziţii de încasare de numerar şi nu a văzut niciodată astfel de documente între actele S.C. B. la care a avut acces.

Inculpatul a mai indicat că, deşi i-a solicitat lui A. să încheie contracte de furnizare de combustibil şi să monteze pe autoturismele societăţii aparate GPS mobile care să genereze în mod automat foile de parcurs, în vederea exercitării controlului asupra traseelor parcurse şi cheltuielilor efectuate cu combustibilul, acesta din urmă a refuzat.

Comparativ cu valorile înregistrate în evidenţele contabile, inculpatul a estimat că valoarea reală a cheltuielilor lunare cu combustibilul pentru fiecare dintre cele 20 de judeţe era de aproximativ 2.000 RON.

A mai precizat că, în luna martie 2012, a demisionat din funcţia de director general pe care o ocupa şi i-a solicitat lui A. să îl revoce şi din funcţia de administrator, însă după această dată a continuat să retragă sume de bani din contul bancar şi să i le predea lui A., la indicaţiile celui din urmă, declaratie coroborata cu incsrisurile bancare din care rezulta continuitatea activitatii de retragere a benilor.

Inculpatul D. a avut semnătură autorizată ca reprezentant al societăţii la unitatea bancară la care aceasta avea conturi deschise, a efectuat operaţiuni de retrageri de numerar şi viramente, de plăţi, a preluat din teritoriu, de la alţi angajaţi, documente justificative pentru cheltuielile efectuate şi le-a predat societăţii de contabilitate, având deci posibilitatea concretă, dar şi obligaţia legală de a se asigura că sumele retrase din conturile bancare sunt cheltuite în interesul societăţii dar şi că înscrisurile justificative şi cheltuielile reflectate în documentele contabile sunt reale şi corespund operaţiunilor efectuate de persoana juridică al cărei administrator a fost în perioada 23.08.2010 - 04.03.2013.

Inculpata C. a efectuat operaţiuni de retrageri de numerar din contul societăţii, după acelaşi tipar folosit de fostul administrator: şi-a depus specimen de semnătură la unitatea bancară, iar A. îi solicita să retragă în numerar câte 10.000 RON, cu menţiunea "diverse cheltuieli", sume pe care i le înmâna acestuia sau omului său de încredere, LL. (angajat al societăţii), fără să primească documente justificative.

Pe lângă retragerile de numerar, a efectuat viramente atât în contul său, cât şi ale altor angajaţi, dar pentru care nu a primit niciodată documente justificative.

A precizat că nu a văzut niciodată facturi de achiziţii emise de furnizorii S.C. B., iar cele trei facturi emise de S.C. N. S.R.L. i-au fost prezentate spre semnare de către A., împreună cu balanţe ale societăţii la începutul anului 2015, când au fost solicitaţi de inspectorii fiscali să prezinte documentele societăţii .

Declaraţia inculpatei confirmă rolul inculpatului A. in organizarea activităţii societăţii şi in deciziile luate la nivelul.

Prima instanţă a statuat că executarea acestor decizii de către cei doi administratori de drept succesivi ai S.C. B., persoane cu studii superioare, experienta profesională, fără nicio opoziţie eficientă şi prin acceptarea unei stări de fapt în contradicţie cu dispoziţiile legale aplicabile, constând în retragerea în numerar a unor sume importante de bani din conturile societăţii, pentru care nu au întocmit documente legale corespunzatoare şi nu au urmărit modul de cheltuire a acestora şi nici realitatea documentelor justificative depuse în contabilitate şi a operaţiunilor evidenţiate şi declarate la organele fiscale, înlatură orice posibilitate de a susţine eroarea sau necunoaşterea caracterului ilicit al activităţii.

Instanţa a apreciat că nu este incidentă o cauza de înlăturare a vinovaţiei inculpatei numai în baza susţinerii privind necunoşterea fraudei comise de inculpatul A., coordonate de acesta, întrucât, prin acceptarea funcţiei de administrator de drept într-o societate, ale cărei activităţi le cunoştea dinainte, în baza funcţiei deţinute în compartimentul resurse umane, inculpata şi-a asumat responsabilitatea conducerii şi gestionării unei afaceri, răspunzând de activul şi pasivul patrimonial al acesteia din urma.

Declaraţiile martorei care organiza contabilitatea societăţii o indică pe inculpată ca fiind raspunzătoare de deciziile de încasari şi plaţi circumscrise aportului asociaţilor şi administratorilor, sume de bani care au fost înscrise în contabilitate pentru a simula plata combustibilului pretins achizitionat.

S-a mai reţinut că influenţa, puterea faptică de control din partea asociatului majoritar nu consituie cauze exoneratoare de vinovatie, atât timp cât nu a fost identificata o actiune sau demers din partea inculpatei pentru a verifica situaţia reală a societăţii comerciale pe care o administra, pentru a se elibera de influenţa şi puterea asociatului majoritar, sau chiar de a renunţa la funcţie. Nu există o actiune de constrângere din partea acestuia din urma, erijată în cauză de neimputabilitate conform art. 25 C. pen.. Nu este incidenta nici cauza de neimputabilitate a erorii prevazuta de art. 30 C. pen., întrucât eroarea nu se confundă cu pasivitatea sau tolerarea ilicitului, dupa cum nu exista eroare daca aceasta se grefeaza pe indoiala autorului.

Pretinsa convingere a inculpatei ca ar fi fost respectate dispozitiile legale in cadrul administrarii societatii ar fi trebuit sa se grefeze pe un ansamblu de conduite active, de verificare a activitatii, control asupra organizarii contabilitatii, intrucat convingerea pozitiva nu decurge din pasivitate sau ignoranta, ci se construieste pe baza unei activitati proactive.

Conform art. 10 alin. (1) din legea 82/1991 a contabilitatii, răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1) - (4) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării entităţii respective.

II. S.C. E. S.R.L. a fost înfiinţată la 05.11.2009 de A., şi MMMM., iar A. a fost numit în funcţia de administrator, începând cu data de 20.08.2010.

Începând cu data de 02.09.2010, MMMM. s-a retras din societate, inculpatul A. cumulând calităţile de asociat unic şi administrator al acesteia vol. 43 dosar urmărire penla).

Domeniul principal de activitate al societăţii a constat în activităţi de protecţie şi gardă.

Sediul social a fost stabilit în mun. Slatina, jud. Olt, în baza unui contract de comodat .

Principalul cont bancar al societăţii a fost deschis la M., persoana împuternicită să efectueze operaţiuni pe acesta fiind inculpatul A., care a avut în acest scop activat şi serviciul de operaţiuni online şi i-a fost predat şi cardul bancar ataşat contului (înscrisurile transmise de unitatea bancară, filele x, vol. 74).

Din probele administrate a rezultat că societatea a desfăşurat în principal activităţi de pază la obiective din judeţele Olt şi Dolj. Serviciile de pază erau asigurate cu agenţi de pază pedeştri, societatea dispunând de 3 autovehicule proprii, folosite în activitatea desfăşurată.

S-a reţinut că nu a fost identificat un contract de prestări servicii încheiat cu S.C. B., deşi există referiri la un asemenea contract în facturile emise de S.C. E. S.R.L. către S.C. B., ataşate la dosarele cu documente contabile şi în cuprinsul cărora sunt specificate "prestări de servicii conform contract", fără alte menţiuni .

La data de 10.10.2017, S.C. E. S.R.L., prin administratorul A., a solicitat Tribunalului Olt deschiderea procedurii insolvenţei, cerere admisă prin încheierea din 17.10.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, fiind numit lichidator judiciar NNNN..

Procedura falimentului societăţii a fost închisă, iar debitoarea a fost radiată la data de 31.10.2018, după cum rezultă din informaţiile furnizate de ONRC .

Martora P. a condus evidenţa contabilă a societăţii, a relevat că, în ceea ce priveşte cheltuielile cu combustibilii, a efectuat înregistrările în contabilitate a documentelor de evidenţă primară pe care le primea lunar, fie de la inculpatul A., fie de la alţi angajaţi ai societăţii, pe care acesta îi trimitea cu actele la locuinţa martorei. Bonurile fiscale îi erau prezentate în baza unui borderou pe care era înscris numărul bonului fiscal şi suma aferentă şi pe care martora le-a înregistrat în jurnalele de cumpărări şi în deconturile de TVA, direct pe cheltuieli, întrucât societatea nu deţinea în patrimoniu depozite care să permită înregistrarea costurilor aferente ca reprezentând stocuri. Prin înregistrările contabile efectuate, programul de calculator prelua automat valorile şi în deconturile de TVA, taxa aferentă fiind calculată ca taxă dedusă.

A precizat că bonurile de aprovizionare cu combustibili nu i-au ridicat suspiciuni, deoarece administratorul A. i-a comunicat că respectivele cheltuieli sunt justificate cu foile de parcurs întocmite la nivelul societăţii, însă aceste înscrisuri nu i-au fost prezentate.

Cu privire la înregistrările contabile referitoare la alimentarea contului de casă cu sume provenind din creditări ale asociatului/administratorului, martora a precizat ca nu a văzut nicodată contracte de creditare a societăţii şi nu a purtat discuţii cu administratorul pe această temă, însă a susţinut că la momentul înregistrării operaţiunilor, a avut documente justificative, respectiv dispoziţii de încasare în casierie şi de plată către asociat, întrucât în caz contrar nu ar fi efectuat înregistrări contabile fără documente justificative. A susţinut însă că, după înregistrarea în evidenţa contabilă, toate documentele primare îi erau restituite administratorului A., împreună cu actele contabile întocmite, astfel ca aceste documente nu au mai fost identificate la dosarul cauzei.

Prin declaraţia din cursul cercetării judecătoreşti, martora a confirmat rolul inculpatului A. de administrator de drept şi de fapt, în conţinutul acestei funcţii fiind incluse activităţile constând în punerea la dispoziţie a documentelor contabile, a bonurilor fiscale de alimentare cu combustibil, discuţii despre angajaţi, semnarea documentelor fiscale din partea societăţii, inculpatul fiind singurul cu care martora colabora în calitate de reprezentant al societăţii şi tot inculpatul a fost cel care, telefonic, a încheiat contractul de colaborare cu martora. Martora a confirmat ca inculpatul era singurul administrator al societatii, avea putere de decizie, o anunta telefonic despre trimiterea documentelor contabile, semna bilantul intocmit de contabila.

Instanţa de fond a reţinut că, din probele admnistrate rezultă că inculpatul A. a intrat în posesia bonurilor de combustibili emise de furnizorii de combustibili (UUU., VVV., TTT. sau RRR.), bonuri cu privire la care a dispus să fie înregistrate în contabilitatea societatii, fără ca societatea sa fie beneficiarul real.

De asemenea, s-a constatat că nu au fost identificate în contabilitatea societăţii înscrisuri care să justifice raţiunea economică a achiziţiilor înregistrate în evidenţa contabilă (fişe de activitate zilnică, foi de parcurs, sau alte documente similare, pe baza cărora se se poată stabili itinerariile şi distanţele presupus a fi fost parcurse în interesul activităţii societăţii) şi nici documente care să ateste că sumele de bani ce figurează în evidenţa contabilă ca reprezentând credit acordat societăţii de către asociatul acesteia provin în realitate dintr-o infuzie de capital oferită de asociatul unic si administratorul A..

Astfel, martorii Q., şef de staţie la S.C. VVV. S.R.L., QQQ., şef de staţie la RRR., WWW., administrator la S.C. VVV. S.R.L. şi S.C. UUU. S.R.L., au precizat că nu îl cunosc pe A. şi nu au cunoştinţă ca autovehicule ale S.C. E. S.R.L. să fi efectuat alimentări în staţiile acestor societăţi şi nici ca angajaţi ai staţiilor respective să fi furnizat documente justificative acestor persoane.

De asemenea, au fost efectuate verificări la societăţile comerciale care au fost identificate ca beneficiari reali ai alimentărilor înregistrate în evidenţa contabilă a S.C. E. S.R.L., staţiile UUU. şi VVV. cu carduri de credit TTT., din răspunsurile transmise la dosar rezultând că niciuna dintre aceste persoane juridice nu a avut relaţii comerciale cu S.C. E. S.R.L., alimentările respective fiind efectuate în baza contractelor de colaborare încheiate cu S.C. TTT. S.R.L., care permiteau alimentarea flotei societăţii pe baza cardului de tip "fill&go", furnizorul emiţând ulterior facturi care erau achitate de beneficiar cu ordin de plată (vol 45).

Pentru modul de operare fraudulos în care au fost obţinute bonurile fiscale introduse în contabilitatea S.C. E. S.R.L., prima instanţă a apreciat că sunt elocvente explicaţiile oferite de beneficiarii reali ai alimentărilor. Au indicat că alimentările autovehiculelor societăţilor respective se realizau prin intermediul cardurilor de credit TTT., iar conducătorii auto preluau în general din staţii doar bonul nefiscal, pentru a justifica ulterior angajatorului alimentarea, conform desfăşurătorului anexat la factura emisă ulterior de TTT.. În acest mod, bonurile fiscale aferente alimentărilor au rămas în staţie, disponibile, făcând posibilă preluarea acestora de către persoanele interesate de justificarea fictivă a unor alimentări cu combustibili, cum a fost şi cazul S.C. E. S.R.L. .

Raportul întocmit de specialistul antifraudă de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova:

Potrivit acestui mijloc de probă, în perioada octombrie 2010 - februarie 2013, S.C. E. S.R.L. a înregistrat în evidenţa contabilă achiziţii de carburanţi care au fost incluse pe costuri de la următoarele staţii de distribuţie ale următorilor furnizori:

- RRR. S.R.L., cu staţii de distribuţie în Craiova şi Slatina;

- TTT. S.R.L., cu staţie de distribuţie în Craiova;

- UUU. S.R.L. Craiova;

- VVV. S.R.L. Craiova.

La dosarul cauzei nu au fost identificate documente justificative sau foi de parcurs întocmite de către S.C. E. S.R.L. Slatina pentru justificarea consumurilor de carburanţi .

Bonurile prezentate ca documente justificative pentru achiziţii de combustibil nu cuprind toate informaţiile prevăzute de normele legale în vigoare la datele ca care acestea figurează ca fiind emise, în sensul că nu au înscrise denumirea cumpărătorului şi a numărului de înmatriculare a autovehiculului, astfel că nu îndeplinesc condiţiile pentru a dobândi calitatea de document justificativ în scopul deducerii taxei pe valoarea adăugată şi a cheltuielilor cu carburantul înregistrate în evidenţa contabilă.

Societatea a înregistrat bonuri fiscale de achiziţie combustibili de la furnizorii menţionaţi, pe care sunt înscrise fie cantităţi foarte mari de combustibili, care nu ar fi putut fi alimentate într-un singur rezervor de autoturism, fie sunt înscrise cantităţi normale, dar se regăsesc foarte multe bonuri fiscale emise pentru fiecare zi în parte, de la aceeaşi staţie. În ambele situaţii, pe nici unul din bonurile fiscale nu se regăsesc înscrise informaţiile referitoare la numărul de înmatriculare al autoturismului care a efectuat alimentarea şi denumirea cumpărătorului.

În evidenţa contabilă a societăţii au fost înregistrate bonuri fiscale de la RRR. S.R.L., staţia Craiova, Calea x, care nu au aceleaşi caracteristici de imprimare cu alte bonuri fiscale emise de aceeaşi staţie de distribuţie carburanţi în aceeaşi perioadă deşi seria şi logotipul casei de marcat sunt identice. Astfel, conform anexei 3 la raportul de constatare, în care au fost centralizate doar bonurile fiscale de valori mari, au fost identificate între documentele justificative depuse la dosarul cauzei, mai multe înscrisuri care deşi creează aparenţa că sunt emise de staţia de carburanţi menţionată, prezintă că particularitate înscrierea cu caractere îngroşate, în timp ce bonuri emise de aceeaşi casă de marcat (cu seria şi logotipul x) în aceaşi perioadă au particularităţi diferite.

Din adresa nr. x/14.12.2018, a RRR. S.R.L., rezultă că bonurile nu respectă formatul imprimat al bonurilor emise de staţia RRR., ce funcţionează la adresa din Craiova, Calea x, înscrisă pe respectivele documente, deşi numerele alocate tranzacţiilor atestate de aceste bonuri se regăsesc în plaja de numere de tranzacţie aferentă staţiei respective .

Din verificările efectuate la TTT., asupra unor bonuri fiscale dintre cele înregistrate în evidenţele contabile ale S.C. E. S.R.L., ca reprezentând achiziţii de combustibili efectuate de societate, a rezultat că niciunul dintre acestea nu a fost eliberat pentru alimentări în beneficiul acesteia, dimpotrivă, cardurile pe baza cărora au fost efectuate alimentările respective fiind emise în realitate altor societăţi comerciale, fără nicio legătură cu persoana juridică verificată.

TTT. şi RRR. au comunicat faptul că nu au avut încheiate contracte de furnizare de carburanţi cu S.C. E. S.R.L., care să implice emiterea unor carduri de carburant şi care ar fi făcut posibilă alimentarea cu carburanţi "pe credit", conform menţiunilor de pe bonurile fiscale analizate.

În realitate, alimentările identificate în evidenţele furnizorilor ca fiind efectuate de această societate au fost achitate în numerar sau cu card bancar, în baza facturilor şi a bonurilor emise în baza acestora, valorile tranzacţiilor înregistrate de furnizori conform acestor acte justificative fiind însă mult mai mici comparativ cu cele regăsite în evidenţele contabile ale S.C. E. S.R.L. .

Având în vedere că bonurile fiscale de achiziţii înregistrate în evidenţa contabilă a S.C. E. S.R.L. nu respectă reglementările legale pentru a putea fi dedusă TVA cu achiziţiile de combustibili conform art. 146 din Legea 571/2003 şi pct. 46 din normele metodologice de aplicare ale Legii 571/2003, respectiv nu au înscrise pe ele numărul mijloacelor de transport şi denumirea societăţii beneficiare, unele dintre bonurile fiscale înregistrate în contabilitate au fost emise pentru alimentări efectuate de alte societăţi, la dosarul cauzei au fost identificate bonuri de achiziţii carburanţi de la RRR. S.R.L. cu alte caractere decât cele existente pe aparatul electronic de marcat fiscalizat, cantităţile foarte mari de combustibili înscrise pe bonurile fiscale, care depăşesc cu mult rezervoarele autoturismelor, coroborată cu lipsa în patrimoniul societăţii a unor mijloace de transport sau spaţii de depozitare apte să stocheze cantităţile de combustibili înregistrate ca fiind achiziţionate de societate, verificările efectuate la S.C. VVV. S.R.L. si S.C. UUU. S.R.L. din care a rezultat că beneficiarii reali ai alimentarilor au fost alte societăţi decât S.C. E. S.R.L. dar şi lipsa documentelor justificative cu privire la consumul de combustibili (foi de parcurs, sau alte documente centralizatoare), rezulta că bonurile fiscale de achiziţii combustibili care au stat la baza înregistrării in contabilitatea S.C. E. S.R.L. nu îndeplinesc condiţiile legale pentru a putea fi considerate documente justificative pe baza cărora să fie înregistrate în evidenţa contabilă intrările de carburanţi, să fie dedusă taxa pe valoarea adăugată şi să fie considerate cheltuieli deductibile la calculul impozitului pe profit.

Raportul de constatare a reţinut că, pe întreaga perioadă verificată (octombrie 2010 - februarie 2013), în evidenţa contabilă a S.C. E. S.R.L., pentru toate achiziţiile de carburanţi în sumă totală de 1.196.032,05 RON din care bază 964.295,26 RON şi TVA 231.736,79 RON, au fost efectuate lunar următoarele note contabile: 6022 "Cheltuieli cu carburanţi şi lubrifianţi" şi 4426 "TVA deductibilă"pe debit şi 5311 "Casa" pe credit.

Toate achiziţiile de carburanţi aferente perioadei octombrie 2010 - februarie 2013 apar ca fiind plătite din casieria societăţii, iar documentele pe baza cărora s-a efectuat plata le reprezintă bonurile de la aparatele electronice fiscale eliberate de staţiile de distribuţie a carburanţilor.

Insa, pe bonurile de carburanţi găsite la dosarul cauzei există menţiunile "cash" sau "credit". Dacă pentru bonurile de carburanţi pe care există menţiunea "cash" în dreptul sumelor, plata acestora presupune achitarea cu numerar, insa la casieria staţiei de distribuţie pentru bonurile de carburanţi pe care există menţiunea "credit" în dreptul sumelor, acestea ar fi trebuit să fie achitate cu card bancar sau virament bancar.

SC E. S.R.L. nu a deţinut carduri bancare pentru aprovizionări de carburanţi şi nici nu a efectuat plăţi prin virament bancar către furnizorii de carburanţi în baza cărora să efectueze ulterior aprovizionări de carburanţi.

Nu există documente (dispoziţii plată/încasare către casierie) la dosarul cauzei din care să rezulte că sumele au fost depuse în casieria societăţii de către o anume persoană, ci numai înregistrări contabile.

Din compararea cifrelor înregistrate ca achiziţii de carburanţi pe întreaga perioadă verificată respectiv octombrie 2010 - februarie 2013 de 1.196.032,05 RON cu soldul creditor al contului 455 "Sume datorate acţionarilor/asociaţilor" la 28 februarie 2013 de 1.028.316,96 RON, reiese faptul că, sumele înregistrate ca achiziţii de carburanţi se regăsesc în corespondenţă cu creditul contului 455 "Sume datorate acţionarilor/asociaţilor", sume ce reprezintă datoriile S.C. E. S.R.L. către acţionari, asociaţi.

SC E. S.R.L. a înregistrat direct pe costuri documentele de aprovizionare carburanţi, respectiv bonurile emise de aparatul electronic de marcat fiscal, însă includerea pe cheltuieli a valorii carburanţilor s-a făcut fără a se lua in calcul consumurile normate, distantele parcurse de mijloacele de transport, categoria de vehicul utilizat, fiind incalcate astfel dispozitiile art. 21 din legea 571/2003 privind Codul fiscal si art. 49² din Normele Metodologice de aplicare a Codul fiscal, care stipulează:

- Art. 21 alin. (1) din Codul fiscal de la data faptelor - pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare.

- art. 49² din Normele Metodologice de aplicare a Codul fiscal - "Justificarea utilizării vehiculelor, în sensul acordării deductibilităţii integrale la calculul profitului impozabil, se efectuează pe baza documentelor justificative şi prin întocmirea foii de parcurs care trebuie să cuprindă cel puţin următoarele informaţii: categoria de vehicul utilizat, scopul şi locul deplasării, kilometrii parcurşi, norma proprie de consum carburant pe kilometru parcurs.

În cadrul cheltuielilor aferente vehiculelor rutiere motorizate supuse limitării fiscale se cuprind cheltuielile direct atribuibile unui vehicul, inclusiv cele înregistrate ca urmare a derulării unui contract de leasing, cum sunt: impozitele locale, asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, inspecţiile tehnice periodice, rovinieta, chiriile, partea nedeductibilă din taxa pe valoarea adăugată, dobânzile, comisioanele, diferenţele de curs valutar etc.

Raportul de expertiză fiscală efectuat în cauză, cu privire la înregistrările de achiziţii de combustibil efectuate în evidenţa contabilă a S.C. E. S.R.L.:

Pentru cheltuielile înregistrate şi declarate de S.C. E. S.R.L. cu combustibilul în baza bonurilor fiscale, nu există documente justificative la dosarul cauzei.

Singurele documente de aprovizionare combustibil sunt bonurile fiscale care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru a avea calitatea de document justificativ.

Astfel, s-a reţinut că, în conformitate cu prevederile Legii 82/1991 - Legea contabilităţii, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile OMFP 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile, cu modificările şi completările ulterioare şi prevederile OMFP 3512/2008 privind documentele financiar-contabile cu modificările ulterioare şi având în vedere că s-au înregistrat în contabilitate achiziţii de bunuri de natura stocurilor, respectiv combustibil auto (benzină, motorină), documentele care trebuiau să se întocmească pe parcursul achiziţiei de bunuri specifice obiectivului de activitate al E. S.R.L., inclusiv celor referitoare la intrarea în gestiune a acestora, erau următoarele:

- documente de evidenţă contabilă analitică a materialelor consumabile, respectiv Fişa de magazie, deschisă separat pentru fiecare tip de combustibil intrat în gestiune;

- documente justificative privind înregistrarea în contabilitate a intrărilor de materiale: Factura (după caz), Nota de recepţie şi constatare de diferenţe,

- documente justificative referitoare la ieşirea materialelor: Bonul de consum.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare şi a normelor de aplicare, şi prevederile O.U.G. nr. 28/1994, bonul fiscal poate fi document justificativ în următoarele condiţii:

a) începând cu iunie 2009 (data intrării în vigoare a Ghidului practic/2009 al MFP privind reflectarea în contabilitate a unor operaţiuni economice, în vederea aplicării unitare şi a evidenţierii în contabilitate a măsurilor financiar-fiscale reglementate prin O.U.G. nr. 34/2009 din 11 aprilie 2009 şi Norme metodologice Codul fiscal: pct. 46. (2), pentru carburanţii auto achiziţionaţi, bonurile fiscale sunt documente justificative care stau la baza înregistrării cheltuielilor în contabilitate şi deducerea taxei poate fi justificată cu bonurile fiscal, dacă acestea sunt ştampilate şi au înscrise denumirea cumpărătorului şi numărul de înmatriculare a autovehiculului. Pentru a putea fi considerate cheltuieli deductibile la calculul impozitului pe profit, bonurile fiscale trebuie să fie însoţite de documente care atestă intrarea în gestiune a bunurilor achizitionate (NIR), fie cu alte documente cum sunt: ordin de deplasare, decont de cheltuieli, documentele respective fiind aprobate de persoana care autorizeaza efectuarea acestor cheltuieli.

b) începând cu 14.08.2012 (data intrării în vigoare a H.G. nr. 670/2012 care a adus modificări normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal), în vederea exercitării dreptului de deducere a taxei orice persoană impozabilă trebuie să deţină documentele prevăzute de lege pentru deducerea taxei şi să întocmească foaia de parcurs. Justificarea utilizării vehiculelor, în sensul acordării deductibilităţii integrale la calculul profitului impozabil, se efectuează pe baza documentelor justificative şi prin întocmirea foii de parcurs. Pentru a putea fi considerate ca şi cheltuieli deductibile la calculul impozitului pe profit, bonurile fiscale trebuie să fie însoţite de documente care atestă intrarea în gestiune a bunurilor achizitionate (NIR), fie cu alte documente cum sunt: ordin de deplasare, decont de cheltuieli, documentele respective fiind aprobate de persoana care autorizeaza efectuarea acestor cheltuieli.

Analizând documentele de achiziţii ale carburantului auto înregistrate de S.C. E. S.R.L., operaţiunile contabile înregistrate în evidenţa contabilă şi declarate organelor fiscale competente în perioada octombrie 2010- februarie 2013, expertiza a concluzionat următoarele:

Achiziţiile de combustibili realizate în baza unor bonuri fiscale care nu respectă elementele obligatorii necesare deductibilităţii TVA prevăzute de Codul fiscal şi normele de aplicare (pct. 45, 46,49.2 din H.G. nr. 44/2004) şi pentru care nu s-au prezentat documente justificative, sunt în valoare totală de 1.196.032,05 RON, din care baza de impozitare în valoare de 964.295,26 RON şi TVA în valoare de 231.736,79 RON.

Cu privire la cheltuielile cu carburantul auto în perioada analizată, expertiza a reţinut că valoarea totală înregistrată în contul 6022, este identică cu valoarea reprezentând baza impozabilă din achiziţii, respectiv suma de 964.295,26 RON. Pentru această sumă nu există justificări legale cu privire la modul în care au fost daţi în consum cumbustibilii presupus a fi fost achiziţionaţi, astfel că respectivele cheltuieli nu sunt deductibile la calculul impozitului pe profit.

Expertul contabil a reţinut că bonurile de aprovizionare înregistrate de S.C. E. S.R.L. nu conţin elementele obligatorii prevăzute de Codul fiscal, iar societatea nu a întocmit documente care să justifice utilizarea acestor carburanţi în activitatea economică, astfel că acestea nu îndeplinesc nici condiţiile de formă şi nici condiţiile de fond pentru a putea fi considerate documente justificative legale.

Cu privire la condiţiile de formă şi fond neîndeplinite, expertul a reţinut:

- bonurile emise până la data de 14.08.2012 pentru achiziţia de carburant auto nu sunt ştampilate şi nu au înscrise denumirea cumpărătorului şi numărul de înmatriculare a autovehiculului care a fost alimentat;

- parte din bonurile înregistrate sunt la dosarul de cercetare în original şi în copie şi conform notelor contabile ambele exemplare sunt înregistrate în evidenţa contabilă

- parte din bonuri înregistrate sunt bonuri nefiscale;

- mare parte din bonurile fiscale au înscrise cantităţi mari de carburanţi, cantităţi care în mod real depăşesc cu mult capacitatea unui rezervor al uni mijloc de transport- instanta a constatat urmatoarele cantitati: 385 l, 490 l, 420l, 388 l, 400 l, 600 l, 669 l, 588 l, 659 l, 628 l;

- din verificările efectuate de organul de cercetare, în evidenţa societăţilor care au livrat combustibilul, pentru parte din bonurile fiscale emise apar în bazele de date, alţi beneficiari;

- bonurile fiscale nu sunt însoţite de documente care să facă dovada consumului (foi de parcurs);

- deşi societatea achiziţionează cantităţi mari de carburanţi în baza bonurilor fiscale, aceasta nu justifică modul de gestionare şi depozitare a acestei cantităţi, care potrivit cercetării penale nu deţine în patrimoniu rezervoare, recipiente de mare capacitate sau cisterne pentru carburanţi;

- după volumul alimentărilor aceste achiziţii de carburant auto sunt natura stocurilor, pentru care, potrivit prevederilor legale, trebuiau întocmite documente de evidenţă şi documente justificative de intrare/ieşire în/din gestiune. La dosar nu există documente justificative contabile şi de gestiune în baza cărora societatea ar fi putut să ţină evidenţa acestor stocuri, NIR, fise de magazie, bonuri de consum, listă de inventar.

- bonurile fiscale trebuie să fie însoţite de documente care atestă intrarea în gestiune a bunurilor achiziţionate (NIR), fie cu alte documente cum sunt: ordin de deplasare, decont de cheltuieli, documentele respective fiind aprobate de persoana care autorizeaza efectuarea acestor cheltuieli, foi de parcurs (după caz).

Disponibilul de numerar din casierie conform evidenţei contabile, a provenit din încasări clienţi, din depunerea retragerilor de numerar din conturile bancare şi în principal din creditările efectuate prin contul 4551. Situaţia creditărilor contului 4551 ("asociaţi conturi curente") totalizeaza în perioada octombrie 2010- februarie 2013 suma de 1.044.499,33 RON. Concomitent, acelaşi cont a fost debitat cu suma totală de doar 16.186,12 RON, ce ar presupune restituiri către asociat ale unor împrumuturi acordate anterior.

În evidenţa contabilă nu s-au găsit documente justificative care să stea la baza acestor operaţiuni de încasare sau documente justificative de împrumut/restituire. La registrele de casă nu sunt ataşate dispoziţii de plată/încasare către casierie, care să stea la baza înregistrărilor în registrul de casă a operaţiunilor de împrumut/restituire şi nici contracte de împrumut.

Expertiza contabilă a reţinut că modul de evidenţiere în documentele contabile ale S.C. E. S.R.L. a acestor plăţi şi a resurselor financiare aferente şi documentele întocmite în acest scop, nu îndeplinesc condiţiile legale pentru a fi considerate documente justificative.

Conform jurnalelor de cumpărări lunare, societatea a înregistrat în perioada octombrie 2010 - februarie 2013 aprovizionări/alimentări de carburanti auto în valoare totală de 1.196.032,05 RON, din care baza de impozitare (contul 6022 "Cheltuieli cu combustibili") în valoare de 964.295,26 RON şi TVA deductibilă în valoare de 231.736,79 RON. Pentru aceste achiziţii nu există la dosarul cauzei justificări legale pentru considerarea acestora ca şi cheltuieli deductibile la calculul impozitului pe profit şi pentru a putea permite deducerea TVA.

Din declaratiile martorilor audiati in cauza rezulta ca societatea avea putine autoturisme destinate activitatii societatii de paza, astfel incat este exclusa posibilitatea achizitionarii unor importante cantitati de combustibil, la intervale scurte de timp, similar situatiei in care societatea avea zeci de autoturisme folosite efectiv de agentii de paza si agentii de interventie.

Au existat declaratii de martori care au sustinut chiar lipsa unor autoturisme din dotarea societatii, avand in vedere ca martorii isi desfasurau activitatea la institutii din orasul Calafat, judetul Dolj, unde societatea S.C. E. S.R.L. avea mai multe puncte de paza.

În urma înregistrării şi declarării operaţiunilor economice în baza bonurilor fiscale de carburanţi auto, pentru care societatea nu deţine documente justificative, societatea datorează bugetului de stat obligaţii fiscale în valoare totală de 386.024,03 RON, din care:

- impozit pe profit în valoare de 154.287,24 RON, aferent bazei impozabile în sumă de 964.295,26 RON (964.295,26 RON *16%).

- TVA de plată în valoare de 231.736,79 RON reprezentând TVA deductibilă înregistrată în baza bonurilor care nu îndeplinesc condiţiile legale.

În ceea ce priveşte rulajele efectuate de societate prin coturile bancare, din înscrisurile comunicate de unităţile bancare au rezultat următoarele:

Principalul cont al S.C. E. S.R.L. a fost deschis la M., persoana împuternicită să efectueze operaţiuni în acest cont fiind administratorul A..

Din acest cont, inculpatul a efectuat retrageri periodice în sumă totală de 190.000 RON, în tranşe de câte 10.000 RON, explicaţiile înscrise de A. în formularele de retragere fiind de tipul "diverse plăţi", fără alte detalii sau documente justificative ataşate. În aceeaşi perioadă, inculpatul a depus în contul respectiv suma totală de doar 23.600 RON, cu explicaţia "credit", "aport propriu", "trans. dep. lic. A.", în baza unor note de contabilitate, fără alte detalii sau documente ataşate (anexa 6 la procesul-verbal din 06.08.2020, întocmit de specialistul antifraudă, coroborată cu extrasele de cont şi documentele justificative transmise de unitatea bancară, vol. 74).

Nu există la dosarul cauzei documente (dispoziţii de plată/încasare către casierie), din care să rezulte că sumele presupus a fi fost folosite pentru achitarea cu numerar a combustibilului au fost depuse în casieria societăţii de o anumită persoană, ci numai înregistrări contabile.

Prin înregistrările succesive efectuate lunar în contul 5311 "casa" pe debit şi 455 "Sume datorate acţionarilor/asociaţilor" pe credit, pentru a acoperi sumele înregistrate ca plăţi din casierie pentru achiziţionarea de carburanţi, s-a ajuns ca soldul creditor al contului 455, reprezentând datoria pe care S.C. E. S.R.L. ar avea-o faţă de asociatul său să fie la data de 28 februarie 2013 de 1.028.316,96 RON, sumă ce reprezintă contravaloarea achiziţiilor de carburanţi înregistrate în evidenţa contabilă.

Similar modului de operare aplicat în cazul S.C. B., inculpatul a retras în numerar, din contul bancar al societăţii sume importante de bani, provenite din încasări, fără a justifica în vreun fel în contabilitatea societăţii scopul în care au fost folosite acestea, în timp ce sumele depuse de inculpat în numerar în acelaşi cont bancar, ce ar putea fi asociate unor creditări ale societăţii în perioada respectivă (23.000 RON) nu au nicio corespondenţă cu cele înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii ca provenind din aportul asociatului (şi care totalizează suma de 1.044.499,33 RON, potrivit rulajului creditor al contului 4551 "acţionari/asociaţi conturi curente", asfel cum a fost detaliat în anexa 2B la raportul de experiză contabilă).

Aceste neconcordanţe confirma faptul că înregistrările contabile, privind creditările societăţii de către asociat, au fost efectuate doar scriptic, cu unicul scop de a crea aparenţa existenţei în casieria societăţii a sumelor necesare plăţii în numerar a achiziţiilor de combustibili înregistrate în contabilitate, fără ca acestea să fie corespunzătoare unor operaţiuni economice reale, dar şi de a asigura inculpatului foloasele materiale obţinute în urma sustragerii la plata taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat şi al folosirii creditului societăţii fără justificare legală.

Considerente de drept ale instanţei de fond privind infracţiunile deduse judecatii:

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005, instanţa de fond a reţinut că poate fi subiect activ al infracţiunii de evaziune fiscală orice persoană fizică sau juridică care acţionează în numele sau în interesul contribuabilului ori în realizarea obiectului de activitate al acestuia.

Prin urmare, subiect activ poate fi administratorul de drept al societăţii, precum şi administratorul de fapt sau orice altă persoană din cadrul societăţii - director, contabil, vânzător - în măsura în care prin acţiunile şi/sau inacţiunile lor urmăresc ca societatea să se sustragă de la plata taxelor şi impozitelor datorate (în acest sens sunt Decizia nr. 272 din 28 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Decizia nr. 204 din 17 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Aşadar, legea nu condiţionează existenţa infracţiunii de o anumită calitate a subiectului activ şi nici de existenţa unei împuterniciri exprese a unei persoane cu atribuţii de organizare şi ţinere a evidenţei contabile care să aibă calitatea de administrator sau o obligaţie legală ori contractuală de gestionare a activităţii societăţii, dacă din probele administrate rezultă că, în fapt, făptuitorul exercită conducerea activităţii contabile a societăţii.

Prin raportare la aspectele menţionate, s-a reţinut că, în pofida faptului că inculpatul A. nu a avut în mod oficial calitatea de administrator în cadrul societăţii comerciale implicate în mod direct în activitatea evazionistă, în fapt, acesta în calitate de asociat majoritar si persoană care controla activitatea, a efectuat acte de administrare a societăţii.

Prin urmare, subiectul activ al infracţiunii de evaziune fiscală este partea raportului de drept fiscal, fiind antrenată răspunderea penală, în calitate de autor al infracţiunii de evaziune fiscală, atât a persoanelor fizice, cât şi a persoanelor juridice în măsura în care faptele sunt comise în numele şi în interesul acestora din urmă.

Relevantă este Decizia nr. 25 din 03 octombrie 2017, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 936/28.11.2017, prin care s-a stabilit că atât fapta de a omite evidenţierea corectă în documentele legale, cât şi fapta de a nu evidenţia corect veniturile şi cheltuielile au fost incriminate prin aceeaşi normă, scopul fiind unul comun, respectiv asigurarea stabilirii de situaţii fiscale reale, care să asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a celorlalte obligaţii fiscale ce revin contribuabililor.

Astfel, subiectul activ al infracţiunii de evaziune fiscală, în modalitatea normativă reţinută în sarcina acestora, este contribuabilul beneficiar al evidenţei contabile sau fiscale alterate. Noţiunea de contribuabil desemnează, potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 241/2005, orice persoană fizică sau juridică care datorează taxe, impozite, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidate(in acest sens este decizia 428/RC/2020 pronuntata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală).

Latura obiectivă:

Infracţiunea de evaziune fiscală este o infracţiune de pericol abstract, nu de rezultat.

Având în vedere conţinutul art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, elementul material al acestei infracţiuni prevăzute de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, constă în evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive.

Sintagma "care nu au la bază operaţiuni reale" se referă la acele operaţiuni care nu corespund realităţii faptice sau juridice, iar "operaţiunile fictive" se referă la acele operaţiuni imaginare, care în fapt nu există.

În cazul evidenţierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive - art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, ceea ce interesează nu este doar operaţiunea, ci venitul realizat care nu este înregistrat, în tot sau în parte, disimulându-se realitatea, cu consecinţa eludării obligaţiilor fiscale.

Această modalitate faptică de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală are ca scop sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Acţiunea constă în întocmirea de acte justificative necorespunzătoare pentru cheltuieli care nu au fost realizate ori au fost mai mici decât cele consemnate în acele justificative, sau întocmirea de documente justificative pentru evidenţierea altor operaţiuni cu caracter fictiv, iar pe baza acestor documente justificative se operează şi în celelalte evidenţe contabile şi fiscale, cu consecinţa diminuării obligaţiilor fiscale către bugetul de stat.

Cu privire la noţiunea de tranzacţie fictivă, aceasta este este definită expres de legea română, iar fictivitatea tranzacţiei este premisa esenţială a prejudiciului reclamat.

Prin art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005 se defineşte "operaţiunea fictivă". Astfel, operaţiunile fictive sau nereale sunt consemnări sau menţiuni scriptice, realizate în cuprinsul unor evidenţe financiar-contabile şi fiscale prevăzute de lege, ale unor tranzacţii care nu au corespondent în realitatea faptică. În esenţă, pentru ca o operaţiune să poată fi calificată ca fictivă sau nereală, este necesar să se constate o discrepanţă sau o inexactitate cu caracter esenţial între situaţia reală şi modul în care aceasta a fost consemnată în documentul financiar-contabil corespunzător.

În acest context, demersul investigativ de stabilire a caracterului real ori fictiv al unei operaţiuni economice trebuie să se raporteze, cu prioritate, la analizarea aspectelor de fond ale tranzacţiei, în detrimentul condiţiilor formale.

Astfel, dezideratul definirii fictivităţii şi al depistării acesteia nu poate fi realizat decât prin analiza celor patru elemente esenţiale care caracterizează orice operaţiune economică, respectiv furnizorul/prestatorul, cumpărătorul/beneficiarul, bunurile sau serviciile tranzacţionate şi preţul/contraprestaţia. În acest sens, pentru ca o operaţiune economică să aibă caracter real, este necesar ca toate cele patru elemente să fie reale în mod simultan.

O operaţiune economică are recunoscut caracterul real numai dacă toate aceste elementele esenţiale ale tranzacţiei economice - furnizorul sau prestatorul, cumpărătorul sau beneficiarul, bunurile sau serviciile tranzacţionate şi preţul sau contraprestaţia - sunt reale deopotrivă în mod simultan, având în vedere caracterul unitar al oricărei operaţiuni economice, în caz contrar situaţia faptică nu va mai corespunde cu modul în care aceasta este consemnată în evidenţele financiar-contabile şi fiscale.

Caracterul fictiv al oricăruia dintre cele patru elemente esenţiale este de natură a compromite caracterul real al întregii operaţiuni, întrucât situaţia faptică nu va mai corespunde cu modul în care aceasta este consemnată în evidenţele financiar-contabile şi fiscale.

O operaţiune consemnată într-o factură, bon fiscal sau contract poate fi calificată ca fictivă dacă datele cu privire la bunul tranzacţionat ori persoana beneficiarului sunt nereale. În consecinţă, o operaţiune consemnată într-un document fiscal va fi calificată ca fictivă dacă datele cu privire la bunurile tranzacţionate sunt nereale, chiar dacă marfa a fost în fapt achiziţionată dar de către un alt beneficiar decât cel care a conferit efecte fiscale documentului respectiv; deopotrivă, o operaţiune consemnată într-un document va putea fi calificată ca fictivă dacă beneficiarul real al bunului este altul decât cel care a înscris documentul fiscal in contabilitatea proprie in vederea producerii efectelor fiscale.

Noţiunea de "operaţiune fictivă" are un sens mai larg decât cea de "cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale", cea din urmă fiind unul dintre efectele pe care le poate genera operaţiunea. Un argument suplimentar în acest sens îl constituie chiar sintagma folosită de legiuitor în cuprinsul normei de incriminare, respectiv cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale. Aşadar, rezultă că, în viziunea legiuitorului, faptul generator îl constituie operaţiunea, cheltuiala putând fi una dintre consecinţele operaţiunii.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, în conformitate cu prevederile art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, operaţiunile fictive constau în disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există. În acest sens, operaţiunea fictivă poate să constea, printre altele şi în cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale (Decizia nr. 272 din 28 ianuarie 2013 pronunţată în recurs de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

S-a apreciat că analiza trebuie să se raporteze întotdeauna la componenta economică a unei operaţiuni, indiferent de forma în care este îmbrăcată o asemenea operaţiune. Incriminarea faptei de evaziune fiscală reprezintă o modalitate prin care legiuitorul a dorit să ofere o protecţie sporită integrităţii bugetului public consolidat, norma de incriminare fiind reglementată în susţinerea mecanismelor fiscale prin care valoarea socială este protejată. Or, din moment ce, din punct de vedere fiscal, întotdeauna trebuie verificată componenta economică a unei operaţiuni, având în vedere că normele de drept penal vin tocmai în susţinerea normelor de drept fiscal, este firesc ca importanta componentei economice să fie regăsită şi în interpretarea şi aplicarea normelor de incriminare.

Prin urmare, analiză completă a condiţiilor de tipicitate obiectivă în cazul infracţiunii de evaziune fiscală impune stabilirea caracterului fictiv al componentei economice a operaţiunii, prin raportare la prestaţiile consemnate în documentele contabile. În situaţia în care fictivitatea vizează componenta economică, operaţiunea poate fi calificată drept fictivă, din perspectiva art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005, fiind necesar a se stabili dacă regimul fiscal aplicabil operaţiunii scriptice este mai avantajos pentru contribuabil decât cel aplicabil operaţiunii faptice, iar scopul urmărit a fost acela de a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale (decizia 516/RC/2021 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia penala).

Cu caracter general, s-a reţinut că operaţiunea fictivă poate consta în cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale, cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele făcute în realitate, dar pentru care există documente justificative necorespunzătoare, neidonee fiscal, plăţi fictive ale unor sume de bani din venituri, în baza unor contracte, pentru ca după expirarea perioadei de impozitare sumele de bani să fie restituite etc. Consecinţa unor asemenea operaţiuni fictive o reprezintă afectarea rezultatului fiscal.

Conform considerentelor Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 21 din 6 noiembrie 2017, "rezultă, în mod indubitabil, faptul că elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală, în forma ce este reglementată prin textul legal menţionat anterior, se poate realiza doar printr-o acţiune de evidenţiere în actele contabile sau în alte documente legale, cu caracter de document justificativ, facturi şi chitanţe, a unor cheltuieli care nu au avut o existenta reală pentru că nu au fost determinate de operaţiuni reale ori în evidenţierea în actele contabile a unor operaţiuni fictive. Prin acţiunea sa făptuitorul alterează conţinutul evidenţelor contabile ori al altor documente legale, cu relevanţă, facturi fiscale ori chitanţe, evidenţiind cheltuieli care nu au o existenta reală ori operaţiuni fictive."

În Decizia nr. 673/2016, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, Curtea Constituţională a reţinut:"39. potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005, operaţiunea fictivă reprezintă disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există. În cazul infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, elementul material al acesteia constă în evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive. În acest context, Curtea apreciază că sintagma "care nu au la bază operaţiuni reale" se referă la acele operaţiuni care nu corespund realităţii faptice sau juridice, iar "operaţiunile fictive" se referă la acele operaţiuni imaginare, care în fapt nu există".

Consumarea infracţiunii are loc la momentul consemnării în actele contabile sau a altor documente a operaţiunilor fictive, acte sau documente care sunt producătoare de consecinţe juridice/fiscale de natură a diminua obligaţiile fiscale către bugetul de stat.

Consecinţa unor asemenea operaţiuni fictive o reprezintă afectarea rezultatului fiscal. În acest context, se configurează urmarea imediată a infracţiunii de evaziune fiscală care este comisă în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, respectiv crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită reprezentată de colectarea taxelor şi impozitelor.

Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de evaziune fiscală în varianta prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 se comite cu intenţie directă, calificată prin scopul urmărit de autor, respectiv, sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat. Deşi existenta infracţiunii nu este condiţionată şi de realizarea acestui scop, adică de producerea efectivă a unui prejudiciu bugetului de stat, în concret, prin comiterea faptei, bugetul este prejudiciat; autorul infracţiunii, nu numai că urmăreşte să se sustragă de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, dar şi realizează această sustragere.

Conduita obiectivă imputată inculpaţilor prin actul de sesizare a instanţei, subsumată verbum regens, a constat în evidenţierea în actele/documentele menţionaţi, a unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, caracterul fictiv fiind dat de fictivitatea bunului si al persoanei beneficiarului din documentul fiscal înregistrat in evidentele contabile ale societăţilor implicate:

În drept, instanţa de fond a reţinlut următoarele:

1. Faptele inculpatului A. săvârşite în calitate de administrator de fapt al S.C. B., împreună cu inculpatul administrator de drept D. şi ulterior cu inculpata administrator de drept C. de a înregistra, în mod repetat, în evidenţele contabile şi de a declara la organele fiscale, în perioada ianuarie 2010- noiembrie 2014, operaţiuni comerciale nereale de achiziţii de combustibili, de la furnizori care nu au livrat în realitate bunurile respective către societate şi de servicii de la S.C. N. S.R.L., care nu au fost în realitate prestate în beneficiul societăţii, cu scopul sustragerii de la îndeplinirea unor obligaţii fiscale în cuantum total de 5.828.760,18 RON, reprezentând TVA dedusă nelegal de 4.615.520,59 RON (din care 4.584.456,15 RON este aferentă achiziţiilor de combustibili înregistrate în evidenţa contabilă şi 31.064,44 RON este aferentă achiziţiilor înregistrate în relaţia comercială cu S.C. N. SRL) şi impozit pe profit de 1.213.239,59 RON (din care 1.183.265,96 RON este suma aferentă cheltuielilor fictive înregistrate cu combustibilul, iar 29.973,63 RON reprezintă suma eferentă cheltuielilor fictive înregistrate cu serviciile facturate de S.C. N. SRL), sumă ce reprezintă echivalentul a 1.317.323,2490 euro la data epuizării faptelor (30 noiembrie 2014), întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii continuate de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi art. 3 din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Prima instanţă a reţinut că infractiunea continuată de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi art. 3 din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. comisă de inculpat a fost epuizată în noiembrie 2014.

De asemenea, cu privire la argumentele pentru care s-a respins cererea de schimbare a incadrarii juridice formulată de inculpatul A. în cursul cercetării judecatoresti, în infractiunea simpla de evaziune fiscală prevazută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, prima instanţă a reţinut, în esenţă că, nu este incidentă legea penala mai favorabilă conform art. 5 C. pen. din punct de vedere al modificării art. 9 din legea 241/2005 prin Legea nr. 50/2013, întrucât modificarea legislativă este anterioară săvârşirii infracşiunii continuate, iar legea aplicabilă este legea in vigoare la data săvarşirii infracţiunii.

2. Faptele inculpatei C., săvârşite în calitate de administrator de drept al S.C. B., împreuna cu inculpatul administrator de fapt A., de a înregistra, în mod repetat, în evidenţele contabile şi de a declara la organele fiscale, în perioada 04.03.2013- noiembrie 2014, operaţiuni comerciale nereale de achiziţii de combustibili, de la furnizori care nu au livrat în realitate bunurile respective către societate şi de servicii de la S.C. N. S.R.L., care nu au fost în realitate prestate în beneficiul societăţii, cu scopul sustragerii de la îndeplinirea unor obligaţii fiscale în cuantum total de 534.117 RON, din care 269.851 RON reprezinta TVA si 264.266 RON reprezinta impozit pe profit, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii continuate de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi art. 2 din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Individualizarea pedepselor:

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 74 C. pen., instanţa de fond a reţinut că, în cazul inculpatului A. se vor avea în vedere modalitatea laborioasă prin care a fraudat bugetul consolidat al statului, pe o perioadă îndelungată de timp, producând un prejudiciu consistent dar şi împrejurarea că nu există o reparaţie parţială sau totală a acestuia.

Totodată, s-a reţinut că inculpatul a avut reprezentarea desfăşurării întregii sale conduite, precum şi a rezultatelor acesteia, urmărind că, prin evidenţierea în declaraţiile depuse la organele fiscale a numeroase achiziţii fictive efectuate în intervalul 2010 - 2014 de la furnizori - societăţi comerciale cu care nu a derulat operaţiunile comerciale menţionate, să sustragă societatea comercială a cărui administrator de fapt/conducator în fapt era, de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, adică să determine micşorarea, în mod ilegal, a obligaţiilor de plată la bugetul de stat privind taxa pe valoare adăugată, respectiv impozitul pe profit.

S-a reţinut de asemenea că inculpatul nu a participat la procesul penal, beneficiind de reprezentare prin aparator ales şi faptul că nu are antecedente penale.

Instanţa de fond a stabilit o pedeapsa orientată înspre mediul limitelor speciale de individualizare a pedepsei, respectiv 11 ani inchisoare, pentru a realiza o proportionalizare justă între gravitatea deosebită a infracţiunii impusă de modalitatea amplă de comitere, durata de timp, numărul foarte mare al actelor materiale comise, prejudiciul ridicat creat bugetului de stat si în final societăţii româneşti.

Cu privire la inculpata C., s-a reţinut că a exercitat funcţia de administrator de drept şi de fapt al societăţii, a cărei activitate o cunoştea îndeaproape, chiar declarând că aceasta funcţie a considerat-o o recompensă a rezultatelor sale din funcţia exercitata anterior în materia resurselor umane în cadrul aceleiaşi societăţi: a acceptat fără tăgada toate dispoziţiile date de inculpatul administrator de fapt fără a încerca să pătrundă în raţiunea deciziilor, deşi avea pregătire de specialitate şi experienţă de munca; adoptarea atitudinii de a considera că toată responsabilitatea incumbă deţinătorului afacerii, respectiv asociatului majoritar nu constituie o cauză exoneratoare de răspundere tocmai în virtutea capacităţii sale de a înţelege acţiunile derulate, natura şi consecinţele lor.

S-a avut în vedere că inculpata a avut o participare procesuală constantă, a formulat declaraţii, are o vârsta tânără şi familie constituită şi nu are antecedente penale. Faţă de toate aceste aspecte, instanţa a aplicat o pedeapsa situată la nivelul minimului special de 7 ani închisoare, având în vedere contribuţia mai restrânsă la comiterea infracţiunii, durata de timp inferioara celei în care a acţionat inculpatul A. dar datelor cu caracter personal şi procesual.

S-a reţinut că infracţiunile de evaziune fiscală au o rezonanţă socială deosebită în rândul populaţiei, afectând bugetul de stat, iar asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societăţii, ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii, ar echivala cu încurajarea tacită a acestora si a altora înspre săvârşirea unor fapte similare şi cu scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de ripostă a justiţiei şi protecţie a statului. Periculozitatea acestor fapte are efecte directe în rândul contribuabililor oneşti care pot fi determinaţi la rândul lor să apeleze la astfel de metode ilegale, încurajaţi de comportamentul infracţional al persoanelor care încalcă legea.

De asemenea, s-a constatat că nu exista probe din care sa rezulte că inculpaţii ar fi întreprins vreun demers în vederea dovedirii înţelegerii valorilor sociale nerespectate prin infracţiunile comise.

Perioada de timp în care au acţionat, încălcând flagrant dispoziţiile legale comerciale şi fiscale aplicabile în materie şi amploarea operaţiunilor comerciale înregistrate reprezintă elemente de fapt care justifică cuantumului pedepselor pentru a reflecta reala gravitate a infracţiunilor şi gradul ridicat de periculozitate a persoanei lor.

Conform art. 67 alin. (2) C. pen., aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită.

Prin dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 241/2005 s-a prevăzut pedeapsa principala şi obligativitatea aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi.

Aplicarea pedepsei complementare prev.de art. 66 lit. a), lit. b) si lit. g) C. pen. şi a pedepsei accesorii având acelaşi conţinut se impune luând în considerare nedemnitatea relevată de persoana inculpaţilor prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, întrucât prin modul de acţiune au realizat o deturnare de la funcţionalitatea legală a unei entităţi comerciale înspre un scop ilicit şi preponderent personal.

S-a apreciat că pedepsele enunţate si durata pedepsei complementare de 3 ani, orientate înspre mediul limitelor legale, sunt proporţionale cu amploarea activităţii infracţionale si împunse de necesitatea restabilirii ordinii fiscale si juridice, prin privarea temporara a inculpaţilor de exerciţiul drepturilor si intereselor legitime in strânsa legătura cu modul de comitere a infracţiunii.

3. Faptele inculpatului D. (încadrate in dispozitiile art. 9 alin. (1) lit. c) şi art. 3 din Legea 241/2005, art. 35 C. pen.) au fost săvârşite în calitate de administrator de drept al S.C. B., constând în a înregistra, impreuna cu inculpatul administrator de fapt A., în mod repetat, în evidenţele contabile şi de a declara la organele fiscale, în perioada 23.08.2010 - 04.03.2013, operaţiuni comerciale nereale de achiziţii de combustibili de la furnizori care nu au livrat în realitate bunurile respective către societate, cu scopul sustragerii de la îndeplinirea unor obligaţii fiscale în cuantum total de 4.562.890 RON, din care 3.810.499 RON TVA si 752.391 RON impozit pe profit .

S-a constatat că pentru infractiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi art. 3 din Legea 241/2005(pedeapsa prevazută de lege pentru forma de baza de la 2 la 8 ani inchisoare se majorează cu 7 ani, rezultând limite cuprinse între 9 si 15 ani inchisoare) termenul general de prescripţie a răspunderii penale de 10 ani prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a împlinit la data de 03.05.2023, luând în considerare şi cauza de suspendare a termenului de prescripţie a răspunderii penale de 60 zile determinată de pandemia Covid, conform art. 156 alin. (1) C. pen.

4. Faţă de inculpata persoana juridica S.C. B. instanţa a dispus încetarea procesului penal, conform art. 16 lit. f) C. proc. pen., pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi art. 3 din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., ca urmare a radierii.

5. Au avut loc fapte de retragere repetată, din contul bancar al S.C. B., deschis la M., în numerar, efectuate în perioada 15.10.2010-21.11.2014 de către inculpaţii D. şi C., din dispoziţia inculpatului A.. Sumele de bani retrase din contul societăţii au fost folosite în interesul personal al administratorilor, inculpatul A. fiind decidentul modului de folosire fără justificare legală a sumei totale de 4.103.593 RON (sumă compusă din 3.530.542 RON retraşi de D. în perioada 15.10.2010-22.01.2013 şi 573.051 RON retraşi de C., în perioada 11.07.2013-21.11.2014).

Instanţa de fond a reţinut că această faptă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990,

S-a constatat că pentru fapta penală constând în folosirea cu rea-credinţă a creditului societăţii, prev. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., opereză un impediment în angajarea raspunderii penale, constand in implinirea termenului de prescriptie a raspunderii penale.

Pentru aceste infractiuni, termenul general de prescriptie a răspunderii penale de 5 ani prevazut de art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., s-a împlinit pentru inculpatii C., D. şi A., până la data soluţionării prezentei cauze.

6. Faptele inculpaţilor A., D. şi C., săvârşite în calitate de administratori de drept si respectiv de fapt ai S.C. B., de a crea în perioada ianuarie 2010- noiembrie 2014, un circuit scriptic fictiv în evidenţa contabilă a societăţii, care atestă în mod nereal creditarea acesteia de asociat sau administrator, urmată de restituirea pretinselor împumuturi acordate persoanei juridice, operaţiuni pentru care nu există documente justificative, disimulând astfel adevărata a provenienţă, circulaţie şi proprietate a sumelor de bani provenite din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală şi în urma căreia inculpaţii şi-au asigurat produsul infracţiunii, prin retragere repetată din contul bancar al societăţii deschis la M., în numerar, a sumei totale de 4.103.593 RON în perioada 15.10.2010-21.11.2014 (sumă compusă din 3.530.542 RON retraşi de D. în perioada 15.10.2010-22.01.2013 şi 573.051 RON retraşi de C., în perioada 11.07.2013-21.11.2014), din dispoziţia inculpatului A., cu justificări fictive reprezentând "diverse plăţi", dar şi prin transfer interbancar, în contul S.C. N. S.R.L., controlată de inculpaţi, a sumei totale de 285.905 RON, în perioada 13.12.2012-03.07.2014, cu justificări fictive, urmate de emiterea unor facturi fictive de prestări servicii destinate să justifice atât cheltuielile fictive înregistrate de S.C. B., cât şi să disimuleze circulaţia sumelor de bani transferate, parte a beneficiilor materiale realizate ilicit ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală descrise anterior, au fost incadrate prin rechizitoriu in infracţiunea continuate de spălare a banilor, prev. de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

Pentru aceste infractiuni, sanctionate de lege cu inchisoarea de la 3 la 10 ani, termenul general de prescriptie a răspunderii penale de 8 ani prevazut de art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a implinit pana la data solutionarii cauzei (respectiv in februarie 2023), luând în considerare şi cauza de suspendare a termenului de prscriptie a răspunderii penale de 60 zile determinată de pandemia Covid, conform art. 156 alin. (1) C. pen.

În ceea ce priveste gresita încadrare juridică în dispozitiile art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019 şi reţinerea prevederilor art. 5 C. pen., contestate de inculpatul A. prin susţinerile din cursul cercetării judecatoreşti, s-au reţinut urmatoarele:

Infracţiunea pentru care inculpaţii au fost trimişi in judecata s-a comis in perioada în care în vigoare era Legea nr. 656/2002. Prin dispoziţiile art. 29 lit. b) din Legea nr. 656/2002 a fost sancţionată o formă a infracţiunii de spălare a banilor, constând în ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni, pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea de la 3 la 10 ani.

Aceasta lege a fost abrogata prin Legea nr. 12/2019, care a fost publicata in Montorul Oficial la data de18 iulie 2019.

Având în vedere că de la momentul comiterii până la data judecării cauzei au intervenit modificări legislative, în mod corect trebuie reţinute dispoziţiile art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile în cursul judecaţii.

Între dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 şi art. 49 lit b din Legea nr. 129/2019 s-a apreciat că există identitate de conţinut constitutiv al incriminării şi identitate de pedeapsă. Încadrarea faptelor în noile prevederi legale din art. 49 lit. b) din Legea nr. 129/2019 s-a realizat în virtutea prevederilor art. 5 C. pen., având in vedere ca aceasta este legea în vigoare la data judecării cauzei, cu un conţinut si pedeapsa identice faţă de reglementarea anterioara.

Referitor la dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019, acestea reglementează o modalitate de săvârşire a infracţiunii de spălare a banilor al cărei element material constă în fapte de ascundere sau disimulare care, prin natura lor, nu pot fi decât subsecvente dobândirii bunurilor provenite din săvârşirea de infracţiuni şi, totodată, diferite de acţiunile sau inacţiunile care formează elementul material al infracţiunii predicat. Prin urmare, sunt fapte diferite, săvârşite la un anumit interval de timp, fapte care constituie elementul material al infracţiunii predicat şi, respectiv, al celei de spălare a banilor.

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii de spălare a banilor se poate realiza în mai multe acţiuni alternative; în prezenta cauză, acţiunea reţinută de parchet este aceea de ascundere sau disimulare a adevăratei naturi a provenienţei banilor, cunoscând că aceştia provin din săvârşirea unei infracţiuni

Indiferent de modalitatea de săvârşire a infracţiunii, aceasta cuprinde trei faze: a) plasarea banilor; b) stratificarea; c) integrarea. Ele pot fi regăsite în toate situaţiile sau pot avea o altă configuraţie ori pot fi comprimate în una sau două dintre fazele menţionate. Toate însă au o caracteristică comună, fictivitatea, ascunderea originii bunurilor, fabricarea unei aparenţe de provenienţă legală a bunurilor achiziţionate în mod nelegal, camuflarea.

În faza plasării, numită şi prespălare, bunurile provenite din săvârşirea de infracţiuni sunt introduse în circuitul civil prin crearea unei circulaţii fictive, iar în faza integrării, denumită şi reciclare, se realizează fabricarea unei aparenţe de provenienţă legală.

Acţiunea de ascundere sau disimulare a naturii reale infracţionale a bunului, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora constă în mascarea provenienţei sau situaţiei juridice, de regulă prin operaţiuni juridice complexe, economice sau financiare, cum ar fi de pildă operaţiuni prin care se se acorda împrumuturi al asociatului pentru societate.

7. Faţă de inculpata persoana juridica S.C. B. s-a dispus încetarea procesului penal conform art. 16 lit. f) C. proc. pen., pentru infracţiunea de spălare a banilor, prev. de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., ca urmare a radierii.

II. 1. Faptele inculpatului A., săvârşite în calitate de administrator la S.C. E. S.R.L., de a înregistra, în mod repetat, în evidenţele contabile şi de a declara la organele fiscale, în perioada octombrie 2010- februarie 2013, operaţiuni comerciale nereale de achiziţii de combustibili în valoare totală de 1.196.032,05 RON, cu scopul deducerii ilegale a TVA aferente de 231.736,79 RON, precum şi cheltuieli nereale cu combustibilii în cuantum total de 964.295,26 RON, în baza cărora a diminuat profitul impozabil, cu consecinţa sustragerii la plata către bugetul de stat a unui impozit pe profit de 154.287,24 RON, prin faptele săvârşite producand un prejudiciu total de 386.024,03 RON, pot intruni elementele constitutive ale infracţiunii continuate de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Pentru aceasta infracţiune (pedeapsa prevazută de lege fiind închisoarea de la 2 la 8 ani), termenul general de prescriptie a răspunderii penale de 8 ani prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a împlinit în aprilie 2021, luând în considerare şi cauza de suspendare a termenului de prescriptie a răspunderii penale de 60 zile determinată de pandemia Covid, conform art. 156 alin. (1) C. pen.

2. Faptele inculpatului A., de a retrage în mod repetat, în perioada 2010-2014, din contul bancar al S.C. E. S.R.L., deschis la M., în numerar, suma totală de 190.000 RON, cu menţiunea "diverse plăţi", pentru care nu au fost identificate în evidenţa contabilă a societăţii documente justificative, pot intruni elementele constitutive ale infracţiunii continuate de folosire cu rea-credinţă a creditului societăţii, prev. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea 31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Pentru aceasta infractiune, termenul general de prescriptie a răspunderii penale de 5 ani prevazut de art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., s-a împlinit până la data solutionarii cauzei.

3. Faptele inculpatului A., săvârşite în calitate de administrator al S.C. E. S.R.L., de a crea în perioada octombrie 2010 - februarie 2013, un circuit scriptic fictiv în evidenţa contabilă a societăţii, care a atestat în mod nereal creditarea acesteia de asociat sau administrator, urmată de restituirea în parte a pretinselor împumuturi acordate persoanei juridice şi de înregistrarea unei datorii a acesteia faţă de asociat/administratori, operaţiuni pentru care nu există documente justificative, disimulând astfel în totalitate adevărata a provenienţă, circulaţie şi proprietate a sumei de 386.024,03 RON, provenite din sâvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, reprezentând contravaloarea taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat şi în urma căreia inculpatul şi-a asigurat produsul infracţiunii, atât prin retragere repetată din contul bancar al societăţii deschis la M., în numerar, a sumei totale de 190.000 RON, cât şi prin păstrarea calităţii de creditor al societăţii comerciale, intrate în insolvenţă, pot intruni elementele constitutive ale infracţiunii continuate de spălare a banilor, prev. de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

Pentru această infractiune, termenul general de prescriptie a răspunderii penale de 8 ani prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., care a fost împlinit in aprilie 2021, luând în considerare şi cauza de suspendare a termenului de prscripţie a răspunderii penale de 60 zile determinată de pandemia Covid, conform art. 156 alin. (1) C. pen.

Cu privire la actiunea civila s-au reţinut următoarele:

Potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, obligaţiile fiscale sustrase la plată de S.C. B., în urma evidenţierii şi declarării la organele fiscale a operaţiunilor fictive ce fac obiectul cauzei sunt în valoare totală de 5.828.760,18 RON, compusă din:

a) taxe şi impozite aferente achiziţiilor fictive de combustibili sunt în cuantum total de 5.767.722,11 RON, compus din:

- impozit pe profit de 1.183.265,96 RON;

- TVA dedusă nelegal de 4.584.456,15 RON.

b) taxe şi impozite aferente facturilor fictive emise de S.C. N. S.R.L. sunt în cuantum de 61.038,07 RON, compus din:

- impozit pe profit suplimentar de 29.973,63 RON;

- TVA dedusă nelegal de 31.064,44 RON.

În ceea ce priveşte obligaţiile fiscale sustrase la plată de S.C. E. S.R.L., în urma evidenţierii şi declarării la organele fiscale a operaţiunilor fictive de combustibili, expertiza contabilă a indicat valoarea totală a acestora, de 386.024,03 RON, compusă din:

- impozit pe profit suplimentar de 154.287,24 RON;

- TVA dedusă nelegal de 231.736,79 RON.

Prin suplimentul la raportul de expertiză judiciră - specialitatea fiscalitate s-a prevăzut modul de defalcare al prejudiciului, astfel:

- pentru perioada 23.08.2010 - 04.03.2013, când administrator de drept a fost inculpatul D., obligaţiile fiscale de plată la bugetul statului sunt de 3.810.499 RON TVA, 752.391 RON impozit pe profit, rezultând un total de 4.562.890 RON;

- pentru perioada 04.03.2013 - noiembrie 2014, când administrator de drept a fost inculpata C., obligaţiile fiscale de plată la bugetul statului sunt de 269.851 RON TVA, 264.266 RON impozit pe profit, rezultând un total de 534.117 RON;

Statul Roman, prin ANAF, prin DGRFP Craiova s-a constituit parte civilă cu suma totală de 6.214.784 RON, reprezentând:

- 5.828.760,18 RON în cazul S.C. B., sumă compusă din 1.213.239,59 RON impozit pe profit şi 4.615.520,59 RON .

- 386.024,03 RON în cazul S.C. E. S.R.L., sumă compusă din 154.287,24 RON impozit pe profit, 231.736,79 RON TVA.

S-au solicitat şi obligaţiile fiscale accesorii, de la data scadenţei obligaţiei de plata până la data stingerii sumelor datorate, precum şi instituirea şi menţinerea măsurii asiguratorii a sechestrului în vederea reparării pagubei.

În ceea ce-i priveşte pe inculpaţi, s-a apreciat că faptele delictuale constau, în ansamblu, în următoarele: evidenţierea în documentele contabile şi în declaraţiile fiscale a operaţiunilor fictive de achiziţii de bunuri şi servicii, iar persoanele responsabile de înregistrările efectuate sunt administratorii societăţii, atât administratorul de fapt - inculpatul A., persoana care a controlat activitatea ambelor societăţi pe întreaga perioadă de existenta şi din dispoziţia căruia au fost efectuate toate înregistrările contabile şi întocmite declaraţiile fiscale, dar şi administratorii de drept ai societăţii S.C. B. inculpaţii D. şi C..

S-a creat un circuit scriptic fictiv în evidenţa contabilă a fiecarei societăţii, care atestă în mod nereal creditarea acesteia de asociat sau administrator, urmată de restituirea pretinselor împumuturi acordate persoanei juridice, operaţiuni pentru care nu există documente justificative, disimulând astfel adevărata a provenienţă, circulaţie şi proprietate a sumelor de bani provenite din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, reprezentând contravaloarea taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat şi în urma căreia inculpaţii şi-au asigurat produsul infracţiunii, prin retragere repetată si folosire a sumelor de bani din contul bancar al societăţilor.

Prima instanţă a reţinut că prejudiciul produs este cel indicat prin raportul de expertiză fiscală şi suplimentul raportului de expertiza.

De asemenea, s-a apreciat că legătura de cauzalitate dintre faptele ilicite şi prejudicii este confirmată prin ansamblul probelor administrate constând în înscrisuri, declaraţiile martorilor, raport de constatare şi expertiză fiscală. Astfel, prejudiciul solicitat în cadrul procesului penal este generat de faptele ilicite care constituie obiectul acţiunilor penală si civilă.

Coroborând probele constând în înscrisuri, declaraţiile martorilor, raport de constatare, raport de expertiză fiscală şi suplimentul aferent, instanţa de fond a apreciat că se poate formula concluzia existenţei vinovăţiei civile a inculpaţilor.

Cu privire la măsurile de siguranţă s-au constatat următoarele:

Nu poate fi dispusă masura de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani retrase de inculpati din contul societăţii, astfel cum a solicitat procurorul prin rechizitoriu, întrucât:

Prin decizia nr. 23/2017 pronuntată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a decis ca în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor nu se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

Astfel cum se menţionează şi în rechizitoriu, a fost creat un circuit scriptic fictiv în evidenţa contabilă a societăţii, care atestă în mod nereal creditarea acesteia de asociat sau administrator, pentru a justifica deţinerea sumelor de bani necesare plătirii carburantilor achiziţionati fictiv, urmată de restituirea pretinselor împumuturi acordate persoanei juridice, operaţiuni pentru care nu există documente justificative, disimulând astfel adevărata provenienţă, circulaţie şi proprietate a sumelor de bani provenite din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, reprezentând contravaloarea taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat.

Operaţiunile de înregistrare în evidenţa contabilă a documentelor simulate de achizitionare a carburantilor auto, creditarea societăţii de asociat şi administrator, pentru a justifica deţinerea sumelor de bani necesare plătirii carburanţilor achizitionaţi fictiv, urmată de restituirea pretinselor împumuturi au avut caracter succesiv, au fost efectuate în mod ciclic şi repetitiv, pe parcursul a 4 ani.

S-a constat că, în urma probelor administrate în cauză rezultă ca întreaga sumă de bani obţinută nu a avut la bază operaţiuni reale, fiind supusă sistematic procesului de "albire".

În ipoteza existenţei unui prejudiciu rezultat din săvârşirea faptei de evaziune fiscală, acesta trebuie acoperit, măsura confiscării ca urmare a infracţiunii de spălare a banilor nemaifiind operabilă, întrucât ne aflăm în prezenţa unui prejudiciu unic, iar aplicarea concomitentă a celor două măsuri ar avea drept consecinţă o dublă sancţionare a persoanei acuzate petru comiterea ambelor infracţiuni.

În ceea ce priveşte măsurile asiguratorii, s-au constatat următoarele:

Prin ordonanţa din 17.03.2020 a fost instituit sechestru asigurator asupra următoarelor bunuri imobile şi imobile:

I. Bunuri înscrise în evidenţe ca aparţinând inculpatului A.:

- teren extravilan din categoria de folosinţă arabil, situat în Craiova, T91, P9, având număr cadastral x, în suprafaţă de 8.444 mp, înscris în Cartea funciară nr. x a loc. Craiova, dobândit prin contractul de donaţie nr. x/1998 emis de BNP OOOO.;

- imobil situat în mun. Deva, jud. Hunedoara, str. x bis, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 25.07.2012 la BNP F., compus din:

a)imobilul de sub B.1.1.2, înscris în CF nr. x Deva, nr. CF vechi x (provenit din conversia de pe hârtie a CF x), nr. crt. A1, nr. top: x, reprezentat de teren intravilan, în suprafaţă de 850 mp;

b) imobilul de sub B.1.1.2 şi B.2.1.2, înscris în CF nr. x Deva, nr. CF vechi x Deva (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x), nr. crt. A1, nr. top: x, compus din teren intravilan din categoria de folosinţă curţi, construcţii, în suprafaţă de 170 mp, observaţii: curte şi construcţie, nr. crt. A1.1, număr cadastral xad: C1, nr. top. x-C1, destinaţia construcţiei: construcţii anexă-garaj (nu rezultă suprafaţa construită);

c) imobilul de sub B.9.12.10.13, înscris în CF nr. x Deva x, nr. top: x, compus din teren intravilan, în suprafaţă de 425 mp;

- cota parte de 1/2 din imobilul dobândit în indiviziune împreună cu suspectul D., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 10.12.2008 la BNP G., constând în teren extravilan în suprafaţă de 10.000 mp din acte şi măsurători, situat în comuna Breasta, tarlaua x, parcela x, jud. Dolj, înregistrat în CF x a com. Breasta (nr. vechi 590), cu nr. cadastral x;

- imobilul situat în comuna Moşniţa Nouă, jud. Timiş, constând în teren intravilan extins, în suprafaţă totală de 1048 mp, înscris în CF nr. x a loc. Moşniţa Nouă, rezultat din alipirea imobilelor înscrise în CF nr. x Moşniţa Nouă şi CF nr. x Moşniţa Nouă, conform actului de alipire autentificat sub nr. x din 15.11.2012;

- cota parte de 1/2 din imobil situat în loc. Urseni, jud. Timiş, constând în teren arabil intravilan extins, cu nr. cadastral x, înscris în CF nr. x Moşniţa Nouă, dobândit conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11 iunie 2012 la BNP asociaţi PPPP..

II. Bunuri în scrise în evidenţe ca aparţinând inculpatului D.:

- apartament situat în jud. Dolj, compus din două camere şi dependinţe, în suprafaţă utilă de 52,16 mp (51,86 mp din măsurătorile cadastrale) şi cotă indiviză din dreptul de coproprietate forţată şi perpetuă asupra părţilor comune, imobil identificat cu nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară număr x a loc. Craiova, dobândit în indiviziune cu soţia sa, QQQQ., prin contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere autentificat sub nr. x din 27.06.2012, la BNP RRRR.;

- cota-parte de 3/4 din imobilul situat în com. Samarineşti, jud. Gorj, reprezentat în întregime din teren extravilan în suprafaţă totală de 13.780 mp, compus din:

a) teren extravilan amplasat în tarlaua x, Parcela 13, în suprafaţă totală de 7.560 mp din actele de proprietate şi din măsurători, identificat cu nr. cadastral x şi înscris în cartea funciară nr. x a loc. Samarineşti, categoria de folosinţă arabil;

b) teren extravilan amplasat în Tarlaua 58, Parcela 35, în suprafaţă totală de 3520 mp din actele de proprietate şi din măsurători, categoria de folosinţă arabil;

c) teren extravilan amplasat în Tarlaua 58, Parcela 23, în suprafaţă totală de 2700 mp din actele de proprietate şi din măsurători, categoria de folosinţă păşuni.

- cota de 3/4 din cota parte de 1/2 din imobilul situat în Com. Samarineşti, jud. Gorj, Tarlaua 57, parcela x (UP: 2, UA: 145 B, D), compus în întregime din terenul extravilan pădure în suprafaţă totală de 8100 mp din actele de proprietate şi din măsurători.

Aceste bunuri au fost dobândite prin certificatul de moştenitor nr. x din 12 aprilie 2018, eliberat de BNP H..

- cota parte de 1/2 din imobilul dobândit în indiviziune împreună cu suspectul A., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 10.12.2008 la BNP G., constând în teren extravilan în suprafaţă de 10.000 mp din acte şi măsurători, situat în comuna Breasta, tarlaua x, parcela x, jud. Dolj, înregistrat în CF x a com. Breasta, cu nr. cadastral x.

III. Bunuri identificate în patrimoniul inculpatei persoană juridică S.C. B.:

1. Bunuri imobile:

- imobil situat în Reşiţa, jud. Caraş-Severin, constând în teren intravilan în suprafaţă de 530 mp, nr. crt. A1, nr. cadastral x, înscris în CF nr. x Reşiţa, dobândit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 23.12.2011 la BNP SSSS.;

- imobil situat în Reşiţa, jud. Caraş-Severin, constând în teren intravilan în suprafaţă de 569 mp, nr. crt. A1, nr. cadastral x, înscris în CF nr. x Reşiţa, dobândit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 06.10.2011 la BNP SSSS..

2. Bunuri mobile, menţionate în decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/21.01.2015, întocmite de ANAF - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu.

Prin aceeaşi ordonanţă s-a dispus instituirea popririi asiguratorii asupra disponibilităţilor băneşti existente şi sumelor care urmează să fie virate de terţi în conturile bancare identificate pe numele inculpaţilor:

Prin ordonanţa din 01.03.2021, s-a dispus menţinerea măsurilor asiguratorii instituite prin ordonanţa din 17.03.2020 asupra următoarelor bunuri imobile:

I. Bunuri imobile identificate în patrimoniul inculpatului A., până la concurenţa valorii probabile a pagubelor stabilite la momentul respectiv, de 5.961.267 RON şi respectiv 386.024 RON:

- imobilul situat în mun. Deva, jud. Hunedoara, str. x bis, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 25.07.2012 la BNP F., compus din:

a) imobilul de sub B.1.1.2, înscris în CF nr. x Deva, nr. CF vechi x (provenit din conversia de pe hârtie a CF x), nr. crt. A1, nr. top: x, reprezentat de teren intravilan, în suprafaţă de 850 mp;

b) imobilul de sub B.1.1.2 şi B.2.1.2, înscris în CF nr. x Deva, nr. CF vechi x Deva (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x), nr. crt. A1, nr. top: x, compus din teren intravilan din categoria de folosinţă curţi, construcţii, în suprafaţă de 170 mp, observaţii: curte şi construcţie, nr. crt. A1.1, număr cadastral xad: C1, nr. top. x-C1, destinaţia construcţiei: construcţii anexă-garaj (nu rezultă suprafaţa construită);

c) imobilul de sub B.9.12.10.13, înscris în CF nr. x Deva (nr. vechi49/13 Deva), nr. top: x, compus din teren intravilan, în suprafaţă de 425 mp;

- cota parte de 1/2 din imobilul dobândit în indiviziune împreună cu suspectul D., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 10.12.2008 la BNP G., constând în teren extravilan în suprafaţă de 10.000 mp din acte şi măsurători, situat în comuna Breasta, tarlaua x, parcela x, jud. Dolj, înregistrat în CF x a com. Breasta (nr. vechi 590), cu nr. cadastral x;

II. Bunuri imobile identificate în patrimoniul inculpatului D., până la concurenţa valorii probabile a pagubei stabilite la momentul respectiv, de 5.961.267 RON:

- cota-parte de 3/4 din imobilul situat în com. Samarineşti, jud. Gorj, reprezentat de:

a) teren extravilan amplasat în Tarlaua 58, Parcela 35, în suprafaţă totală de 3520 mp din actele de proprietate şi din măsurători, categoria de folosinţă arabil;

b) teren extravilan amplasat în Tarlaua 58, Parcela 23, în suprafaţă totală de 2700 mp din actele de proprietate şi din măsurători, categoria de folosinţă păşuni, - cota de 3/4 din cota parte de 1/2 din imobilul situat în Com. Samarineşti, jud. Gorj, Tarlaua 57, parcela x (UP: 2, UA: 145 B, D), compus în întregime din terenul extravilan pădure în suprafaţă totală de 8100 mp din actele de proprietate şi din măsurători, bunuri dobândite de suspectul D. prin certificatul de moştenitor nr. x din 12 aprilie 2018, eliberat de BNP H.;

III. Bunuri identificate în patrimoniul S.C. B., până la concurenţa valorii probabile a pagubei stabilite la momentul respectiv, de 5.961.267 RON:

imobilul situat în Reşiţa, jud. Caraş-Severin, constând în teren intravilan în suprafaţă de 530 mp, nr. crt. A1, nr. cadastral x, înscris în CF nr. x Reşiţa, dobândit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 23.12.2011 la BNP SSSS. imobilul situat în Reşiţa, jud. Caraş-Severin, constând în teren intravilan în suprafaţă de 569 mp, nr. crt. A1, nr. cadastral x, înscris în CF nr. x Reşiţa, dobândit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 06.10.2011 la BNP SSSS.;

S-a dispus ridicarea măsurilor asiguratorii instituite asupra următoarelor bunuri imobile:

- terenul extravilan din categoria de folosinţă arabil, situat în Craiova, T91, P9, având număr cadastral x, în suprafaţă de 8.444 mp, înscris în Cartea funciară nr. x a loc. Craiova, proprietar tabular TTTT., care a dobândit bunul în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.05.2018 la BNP UUUU.;

- imobilul situat în comuna Moşniţa Nouă, jud. Timiş, constând în teren intravilan extins, în suprafaţă totală de 1048 mp, înscris în CF nr. x a loc. Moşniţa Nouă, rezultat din alipirea imobilelor înscrise în CF nr. x Moşniţa Nouă şi CF nr. x Moşniţa Nouă, conform actului de alipire autentificat sub nr. x din 15.11.2012, proprietar tabular VVVV., care a dobândit imobilul prin cumpărare, în baza contractului autentificat sub nr. x/15.10.2018, la BNP WWWW.;

- apartamentul situat în mun. Craiova, str. x, bl. b4, jud. Dolj, compus din două camere şi dependinţe, în suprafaţă utilă de 52,16 mp (51,86 mp din măsurătorile cadastrale) şi cotă indiviză din dreptul de coproprietate forţată şi perpetuă asupra părţilor comune, imobil identificat cu nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară număr x a loc. Craiova, proprietar tabular XXXX., în temeiul contractului de donaţie autentificat sub nr. x/12.11.2018 la BNP H. şi al declaraţiei autentificate sub nr. x/12.11.2018 la BNP H.;

- teren extravilan amplasat în tarlaua x, Parcela 13, în suprafaţă totală de 7.560 mp din actele de proprietate şi din măsurători, identificat cu nr. cadastral x şi înscris în cartea funciară nr. x a loc. Samarineşti, categoria de folosinţă arabil, proprietar tabular YYYY., în temeiul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11.02.2020 la BNP ZZZZ.;

S-a dispus menţinerea măsurilor asiguratorii instituite prin ordonanţa din 17.03.2020 asupra disponibilităţilor băneşti existente şi sumelor care urmează să fie virate de terţi în conturile bancare active, deschise pe numele inculpaţilor D. la I., J. şi K. S.A., S.C. B. la M. S.A. şi K. S.A. şi C., la L. S.A. şi J., concomitent cu ridicarea măsurilor asiguratorii instituite asupra conturilor deschise pe numele S.C. B. la L. şi AAAAA. S.A., constatându-se că inculpata persoană juridică nu deţine conturi active la aceste unităţi bancare.

Totodată, s-a dispus ridicarea măsurilor asiguratorii instituite asupra bunurilor mobile ale inculpatei S.C. B. individualizate în decizia de instituire a măsurilor asiguratorii de nr. A-FGJ380/21.01.2015, întocmite de ANAF - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu, reţinându-se că bunurile mobile identificate de organele fiscale nu se mai regăsesc în patrimoniul persoanei juridice, acestea fiind fie valorificate în cadrul procedurii de faliment, anterior instituirii măsurilor asiguratorii în dosarul penal, fie nefiind identificate în inventarul societăţii.

Ulterior, pe parcursul procesului penal, măsurile asiguratorii, astfel cum au fost modificate prin ordonanţele din 01.03.2021, au fost menţinute prin ordonanţele din 01.09.2021, 28.02.2022 şi 19.08.2022.

Pe parcursul urmăririi penale au formulat cereri de ridicare a popririi petenţii BBBBB. şi CCCCC., în ceea ce priveşte sumele depuse de aceste persoane în contul bancar al inculpatei persoană juridică S.C. B., deschis la M. S.A., ca garanţii la licitaţiile oranizate de lichidatorul judiciar al societăţii, cereri admise prin ordonanţele din 15.02.2022 şi 21.03.2022 .

Prin încheierea nr. 38 din 23 februarie 2023 s-a dispus:

"În temeiul art. 250² C. proc. pen.,

Constată că prin încheierea nr. 28 din 08.02.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2022.1 s-a ridicat măsura asiguratorie a sechestrului instituită asupra bunului imobil situat în Reşiţa, judeţul Caraş-Severin, constând în teren intravilan în suprafaţă de 530 mp şi construcţia cabină acar, în suprafaţă construită la sol de 131 mp, identificată în CF cu nr. cadastral x - C1, prin ordonanţa din data de 17.03.2020 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova- din patrimoniul S.C. B..

Menţine măsurile asigurătorii dispuse prin Ordonanţa nr. 599/P/2018 din data de 17.03.2020 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi mentinute prin Ordonanţele nr. 599/P/2018 din data de 1.03.2021, 1.09.2021, 28.02.2022 şi din data de 19.08.2022 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, exceptând bunul imobil menţionat în încheierea sus-menţionată, ca fiind legale şi temeinice, astfel:

Asupra bunurilor imobile identificate în patrimoniul inculpatului A.:

- imobilul situat în mun. Deva, jud. Hunedoara, str. x bis, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 25.07.2012 la BNP F., compus din:

a) imobilul de sub B. 1.1.2, înscris în CF nr. x Deva, nr. CF vechi x (provenit din conversia de pe hârtie a CF x), nr. crt. Al, nr. top: x, reprezentat de teren intravilan, în suprafaţă de 850 mp;

b) imobilul de sub B. 1.1.2 şi B.2.1.2, înscris în CF nr. x Deva, nr. CF vechi x Deva (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x), nr. crt. Al, nr. top: x, compus din teren intravilan din categoria de folosinţă curţi, construcţii în suprafaţă de 170 mp, observaţii: curte şi construcţie, nr. crt. A1.1, număr cadastral xad: CI, nr. top. x-C1, destinaţia construcţiei: construcţii anexă-garaj (nu rezultă suprafaţa construită);

c) imobilul de sub B.9.12.10.13, înscris în CF nr. x Deva x, nr. top: x, compus din teren intravilan, în suprafaţă de 425 mp;

- cota parte de 1/2 din imobilul dobândit în indiviziune împreună cu inculpatul D., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 10.12.2008 la BNP G., constând în teren extravilan în suprafaţă de 10.000 mp din acte şi măsurători, situat în comuna Breas ta, tarlaua x. parcela x, jud. Dolj, înregistrat în CF x a com. Breasta (nr. vechi 590), cu nr. cadastral x;

Asupra bunurilor imobile identificate în patrimoniul inculpatului D.:

- cota-parte de 3/4 din imobilul situat în com. Samarineşti, jud. Gorj, reprezentat de:

a) teren extravilan amplasat în Tarlaua 58, Parcela 35, în suprafaţă totală de 3520 mp din actele de proprietate şi din măsurători, categoria de folosinţă arabil;

b) teren extravilan amplasat în Tarlaua 58, Parcela 23, în suprafaţă totală de 2700 mp din actele de proprietate şi din măsurători, categoria de folosinţă păşuni, -cota de 3/4 din cota parte de 1/2 din imobilul situat în Com. Samarineşti, jud. Gorj, Tarlaua 57, parcela x (UP: 2, UA: 145 B, D), compus în întregime din terenul extravilan pădure în suprafaţă totală de 8100 mp din actele de proprietate şi din măsurători, bunuri dobândite de inculpatul D. prin certificatul de moştenitor nr. x din 12 aprilie 2018, eliberat de BNP H.;

Asupra bunurilor imobile identificate în patrimoniul S.C. B., societate în dizolvare, (continuator U., din Craiova, str. x, cam. 10):

- imobilul situat în Reşiţa, jud. Caraş-Severin, constând în teren intravilan în suprafaţă de 569 mp, nr. crt. Al, nr. cadastral x, înscris în CF nr. x Reşiţa, dobândit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 06.10.2011 la BNP SSSS.;

Menţine măsurile asigurătorii instituite prin ordonanţa din 17.03.2020 şi menţinute prin ordonanţele din 01.03.2021, 01.09.2021 şi 28.02.2022, asupra disponibilităţilor băneşti existente şi sumelor care urmează să fie virate de terţi în conturile bancare deschise pe numele inculpatului D. la I., J. şi K. S.A.;

Menţine măsurile asigurătorii instituite prin ordonanţa din 17.03.2020 menţinute prin ordonanţele din 01.03.2021, 01.09.2021 şi 28.02.2022, asupra disponibilităţilor băneşti existente şi sumelor care urmează să fie virate de terţi în conturile bancare deschise pe numele inculpatei persoană juridică S.C. B. la M. S.A. şi K. S.A.;

Menţine măsurile asigurătorii instituite prin ordonanţa din 17.03.2020 menţinute prin ordonanţele din 01.03.2021, 01.09.2021 şi 28.02.2022, asupra disponibilităţilor băneşti existente şi sumelor care urmează să fie virate de terţi în conturile bancare deschise pe numele inculpatei C., la L. S.A. şi J.".

Prin încheierea nr. 134/2023, pronunţată în dosar x/2022 s-a dispus:

"În temeiul art. 250² C. proc. pen. dispune ridicarea măsurii asiguratorii a sechestrului instituită asupra bunului imobil situat în localitatea Reşiţa, jud. Caraş-Severin, constând în teren intravilan în suprafaţă de 569 mp, nr. crt. A1, nr. cadastral x, înscris în CF nr. x a mun. Reşiţa, măsura fiind instituită prin ordonanţa din data de 17.03.2020 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova în dosar x/2018".

S-a constatat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005, în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.

S-a constatat că, în drept, măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ce aparţin inculpatului, părţii responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, a executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a acoperirii despăgubirilor civile.

Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, atât la luarea măsurii asiguratorii a sechestrului, cât şi pe perioada în care aceasta este menţinută, trebuie respectat testul de proporţionalitate pentru ca măsura prin durata şi scopul urmărit să nu se transforme odată cu trecerea timpului într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt indisponibilizate (cauza Forminster Enterprises Limited c. Republicii Cehe - hotărârea din 2008).

Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată întrucât măsurile asiguratorii sunt acele măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile care aparţin acuzatului, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, afectând, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, întrucât proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.

Exigenţele privind necesitatea şi proporţionalitatea măsurii asigurătorii trebuie avute în vedere şi în momentul verificării subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii. Trebuie să fie menţinut un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi, imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.

Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate decurge din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată: măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Restabilirea relaţiilor sociale ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni presupune atât sancţionarea celor vinovaţi, ca mijloc de constrângere, reeducare a celor ce au săvârşit astfel de fapte, şi prevenire, dar şi repararea pagubelor produse.

S-a apreciat că măsurile asiguratorii dispuse în prima fază a procesului penal în raport de bunurile mobile şi imobile, prezente şi viitoare ale inculpaţilor corespund unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsurile au fost dispuse (în vederea repararii presupusului prejudiciu adus bugetului consolidat al statului), ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanelor acuzate de a se folosi de bunurile lor, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă.

S-au avut în vedere următoarele elemente: obiectul textului de lege care incriminează faptele de evaziune fiscală, particularităţile infracţiunii de evaziune fiscală, importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin norma de incriminare, caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestei categorii de infracţiuni, pericolul social crescut al faptelor incriminate.

*******************************************************************

B. Împotriva sentinţei penale nr. 27 din data de 19 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022 au declarat apel inculpaţii C., A. şi D..

1. Apelanta inculpată C., prin motivele scrise, a solicitat admiterea apelului şi, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) şi art. 423 alin. (1) şi 2) C. proc. pen., desfiinţarea hotărârii atacate şi achitarea potrivit dispoziţiilor art. 396 alin. (5) raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1), lit. c) C. proc. pen., iar în subsidiar, a solicitat achitarea în baza dispoziţiilor art. 396 alin. (5) raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1), lit. b), teza a II-a C. proc. pen.

În susţinerea căii de atac promovate, a susţinut, în esenţă că, analizând ansamblul probator administrat în cauză, nu este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută şi sancţionată de art. 9 alin. (1), lit. c) şi alin 2) din Legea nr. 241/2005 în forma de vinovăţie cerută de lege.

De asemenea, a învederat că instanţa de fond, în mod corect a reţinut faptul că, în actele societăţii, începând cu luna august 2010 şi până la intrarea acesteia în insolvenţă, funcţia de administrator de drept a fost îndeplinită succesiv de inculpaţii D. şi C., din probele administrate rezultând că inculpatul A., asociat majoritar, a exercitat atât controlul cât şi atribuţiile de decizie cu privire la activitate, veniturile înregistrate şi cheltuielile efectuate, acesta fiind administratorul de fapt al societăţii.

Inculpata C. a arătat că, începând cu anul 2011 a fost angajată în cadrul S.C. B. în funcţia de jurist, în fapt ocupându-se de gestionarea resursei umane a societăţii, prin încheierea contractelor de muncă şi a actelor adiţionale la acestea, întocmirea de adeverinţe pentru angajaţi, a registrului Revisal, precum şi alte sarcini trasate de A. şi care vizau, în principal, întocmirea situaţiilor de inventar ale societăţii.

Inculpata a precizat că a primit sarcini referitoare la gestionarea resursei umane şi de la D., însă deciziile majore privind activitatea societăţii au fost adoptate de inculpatul A., care era prezent fizic la negocieri cu partenerii de afaceri, însă documentele aferente erau semnate de D., motivarea inculpatului pentru ascunderea implicării sale în activitatea societăţii fiind starea de incompatibilitate cu calitatea de avocat pe care o are în cadrul Baroului Olt.

Cu privire la aspectele reţinute de instanţa de fond referitoare la înscrisurile S.C. N. S.R.L. semnate de inculpată, a considerat concluzia instanţei fondului ca fiind una neraportată la situaţia de fapt existentă în prezenta cauză, în condiţiile în care A. este o persoană cu pregătire superioară inculpatei C., o persoană persuasivă şi manipulatoare ce a derulat acelaşi gen de activitate infracţională cu mult înainte de cooptarea ca şi asociat şi administrator a inculpatei C..

Totodată, a precizat că, deşi activitatea infracţională în cazul infracţiunilor reglementate de dispoziţiile Legii nr. 241/2005 trebuie să aibă la bază un probatoriu bazat pe înscrisuri coroborate cu alte mijloace de probă, singurul mijloc probator pe care parchetul şi-a bazat acuzaţia a fost cel al mărturiei.

Astfel, a susţinut că martorii audiaţi în faţa instanţei au aprecieri diferite cu privire la calitatea persoanelor cu atribuţii de conducere în cadrul S.C. B., rămânând multe aspecte ce nu au fost stabilite odată cu audierea acestora. În acest sens, a arătat că inculpatul A. a fost descris de martori cu apelativele de "patron", "şef', "şef ierarhic", "şeful cel mare al firmei", "administratorul firmei", "şeful sau preşedintele societăţii", "director" şi există martori care, deşi nu au discutat personal cu inculpatul A. atunci când erau angajaţi la societate cunoşteau din relaţiile cu alţi angajaţi că inculpatul asigura conducerea efectivă a societăţii, ceea ce este de natură a consolida imaginea inculpatului, care deşi nu se impunea în mod oficial într-o anumită funcţie, exercita conducerea efectivă a societăţii (declaraţiile martorilor S., X., Y., Z., AA., BB.).

De asemenea, a susţinut că inculpatul A. a exercitat atribuţii inclusiv în domeniul angajării personalului (declaraţia martorului DD., căruia inculpatul i s-a prezentat în calitate de preşedinte al societăţii), alături de inculpatul D., în calitate de director, în special pe partea de tehnic a societăţii şi de inculpata C. care exercita atribuţii în materia agenţilor de intervenţie. În acest sens, a menţionat că martorul nu a fost întrebat la ce anume se referă când menţionează faptul că inculpata C. exercita atribuţii în materia agenţilor de intervenţie.

Totodată, a susţinut că martorul II., angajat al societăţii, a precizat că inculpatul A. era şi administrator şi preşedinte, el controlând din punct de vedere ierarhic firma.

În ceea ce priveşte declaraţia martorului MM. care a susţinut că inculpatul A. era patronul firmei, administrator, cu el discuta despre problemele curente, suplimentarea posturilor de pază, a angajaţilor, necesarul de materiale, echipamente de lucru, cu el vorbea foarte des la telefon; inculpata C. răspundea de angajări, de contracte de muncă cu aceasta colabora în domeniul decontărilor de combustibil iar inculpatul D. s-a ocupat de angajări, salarii, plăţi, a susţinut faptul că, din materialul probator, nu rezultă cum anume colabora martorul MM. cu inculpata C. în domeniul decontării combustibililor. Deopotrivă, a apreciat că este important să se stabilească dacă inculpata doar primea de la martor bonurile de combustibil sau dacă aceasta îi spunea martorului de unde să procure bonurile de combustibil şi prin ce mijloace.

A mai arătat că, în calitate de conducător de facto al societăţii, inculpatul A. efectua şi activităţi de control al obiectivelor de pază, martorii PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY. confirmând astfel de controale, dintre care unele erau şi nocturne, inculpatul prezentând interes pentru modul de asigurare a pazei, pentru rezolvarea eventualelor probleme, discutând direct cu agenţii de pază.

În plus, a susţinut că unii martori au precizat că inculpatul se prezenta cu titulatura de "şeful firmei" iar prin şef. martorul VV. a precizat că înţelege administrator, persoană de conducere.

Cu privire la declaraţia martorului LL., agent de pază în cadrul societăţii şi apropiat al inculpatului A., care a susţinut că toţi inculpaţii aveau "putere mare de decizie in societate", apărarea a susţinut că, deşi nu se coroborează cu celelalte declaraţii ale martorilor audiaţi, instanţa fondului a apreciat că această declaraţie confirmă atât puterea de decizie de facto exercitată de inculpatul A., dar şi atribuţiile de conducere exercitate de inculpaţii administratorii de drept, rezultând, astfel, ca aceştia îndeplineau atât formal, cât si factual, atributiile specifice funcţiilor încredinţate de inculpatul A..

Totodată, a susţinut că nu se face vreo precizare cu privire la ceea ce înţelege martorul prin "putere mare de decizie in societate" şi în ce anume constau activităţile efectuate de către inculpata C., unde se desfăşurau şedinţele, ce documente se încheiau la momentul defăşurării şedinţelor şi predării sumelor de bani, cum se stabilea cuantumul sumelor de bani ce erau predate martorului, în cazul în care acest lucru se întâmpla.

De asemenea, apărarea a susţinut că instanţa de fond nu a făcut referire la înscrisuri care, coroborate cu mărturia martorului LL., conduc la concluzia mai sus enunţată.

Din declaraţia martorului FFF. care a fost agent de pază la S.C. B. în perioada 2009 - 2015, rezultă că l-a cunoscut pe inculpat în momentul angajării, dar şi pe parcurs, când acesta organiza şedinţe ori preda banii necesari alimentărilor cu carburant auto, ceea ce exprimă implicarea directă şi nemijlocită a inculpatului în modul de funcţionare a societăţii. Atribuţii similare a avut şi inculpatul D., care preda banii necesari alimentărilor ori efectua el direct plata, iar inculpata C. exercita atribuţii în calitate de administrator, martorul precizând că a şi observat o adeverinţă cu această titulatură a inculpatei.

A solicitat să se constate faptul că DDD., în contradicţie cu martorul LL. îl indică pe inculpatul A. drept persoană ce organiza şedinţe ori preda banii necesari alimentărilor cu carburant auto. De asemenea, acest martor a precizat că a observat o adeverinţă cu titulatură de administrator a inculpatei, acesta fiind practic motivul pentru care poate preciza calitatea inculpatei de administrator al societăţii.

A mai susţinut că în motivarea instanţei de fond sunt preluate aprecieri arbitrare ale unor martori, spre exemplu ale martorului JJJ., care raportat la nivelul său de pregătire şi înţelegere a situaţiei precum şi la buna sa credinţă procesuală menţionează, asemănător altor câtorva martori, din cele câteva zeci de martori audiati, atribuţiile inculpatei în domeniul achiziţionării combustibilului pentru autoturisme, fără a se stabili cu certitudine aceste aspecte prin întrebări adresate martorului şi coroborând declaraţia acestuia cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Martora OOO. o menţionează pe C. în activitatea de administrare a societăţii, ea fiind a doua persoană care trebuia contactată pentru rezolvarea problemelor din societate, în succesiunea ierarhiei cu inculpatul A.. Cu privire la declaraţia acesteia, apărarea apreciază că martora nu precizează în ce anume situaţii a contactat-o pe inculpata C. şi cum s-au soluţionat "problemele" în activitatea societăţii.

Apărarea apreciază cea mai importantă mărturie ca fiind cea a martorului O., societatea acesteia de contabilitate efectuând evidenţierea în documentele contabile a înscrisurilor justificative puse la dispoziţie de A. (pe care martora l-a perceput ca fiind "patronul firmei", sintagmă folosită pentru a identifica persoana cu putere de decizie în cadrul societăţii), iar ulterior şi de către D., C., sau de alţi angajaţi neidentificaţi, precum şi de întocmirea declaraţiilor fiscale.

Deşi instanţa fondului menţionează faptul că martora a confirmat declaraţia inculpatei C. cu care a colaborat doar pe probleme de personal, ulterior menţionează că rolul inculpatei în funcţia de administrator a presupus colaborare pe planul resurselor umane însă a inclus şi întocmirea dispoziţiilor de încasare aport asociaţi dar nu se mentionează care sunt înscrisurile care susţin această teorie şi nici la solicitarea cui erau efectuate.

În continuare, a susţinut că instanţa de fond a reţinut faptul că documentele societăţii nu s-au mai regăsit decât în format electronic la societatea care a condus evidenţa contabilă, întrucât, potrivit declaraţiei martorei O., documentele contabile întocmite de societatea sa (balanţa de verificare, notele contabile, jurnalele de vânzări şi cumpărări, jurnalele de casă şi bancă), dar şi înscrisurile care au stat la baza înregistrărilor contabile şi declaraţiile fiscale, erau predate la finalul lunii către cei trei inculpaţi reprezentanţi ai S.C. B. .

Actele justificative şi contabile, cu excepţia celor ridicate de organele de control fiscal, nu au mai putut fi identificate, nici la sediul societăţii (care a fost înstrăinat în anul 2017 după cum rezultă din procesul-verbal de verificare din 14.04.2020 întocmit de organele de poliţie delegate să aplice măsura sechestrului asigurator dispus în cauză, fila x. vol. 82) şi nici la lichidatorul judiciar desemnat, căruia nu i-au fost predate astfel de documente după intrarea în insolvenţă.

În acest sens, a precizat că nu a fost făcută nicio menţiune cu privire la modalitatea în care erau predate documentele către aşa-zişii reprezentanţi ai societăţii, despre documentele de predare-primire ale acestora sau cu privire la ce anume informaţii erau date/prezentate verbal de către A..

Apărarea mai precizează că, din declaraţia martorei O., reiese faptul că aceasta avea o legătura foarte strânsă cu inculpatul A., posibil chiar şi o complicitate în derularea activităţilor infracţionale ale acestuia.

Rulajele totale debitoare ale contului 3022 au fost înscrise în balanţele de verificare lunare. Valoarea totală (fără TVA) a achizitiilor de combustibili atât în baza centralizatoarelor de bonuri fiscale, cât si în baza fiecărui bon fiscal înregistrate de către S.C. B., pe fiecare an în parte, conform rulajelor debitoare ale contului 3022 a fost următoarea: în anul 2010 - 4.099.368 73 RON, în anul 2011 - 5.699.904.26 RON, în anul 2012 - 3.415.974 62 RON, în anul 2013 -1.502.309.00 RON, în anul 2014 - 825.201.54 RON. În acest sens, a susţinut faptul că, potrivit art. 10 alin. (4) din Legea nr. 82/1991, răspunderea pentru aplicarea necorespunzătoare a reglementărilor contabile revine directorului economic, contabilului-şef sau altei persoane împuternicite să îndeplinească această funcţie, împreună cu personalul din subordine. În cazul în care contabilitatea este condusă pe bază de contract de prestări de servicii încheiat cu persoane fizice sau juridice, autorizate potrivit legii, răspunderea pentru conducerea contabilităţii revine acestora.

Aşadar, a apreciat că societatea care a furnizat serviciul de contabilitate este direct responsabilă pentru conducerea contabilităţii potrivit legii şi prevederilor contractuale, aflată în complicitate infractională cu inculpatul A..

Chiar dacă aceste aspecte nu fac obiectul apelului, a susţinut că întreaga activitate infracţională a inculpatului A. a fost girată de O., în calitatea sa de administrator al societăţii PPP. S.R.L. Slatina.

A mai învederat că inculpata C. a acţionat cu bună credintă, fără a avea intenţia directă sau indirectă de a încălca dispozitiile legale în materia evaziunii fiscale şi fără a obţine vreun beneficiu personal, cu atât mai mult cu cât societatea beneficia de serviciile contabile ale societăţii PPP. S.R.L. Slatina.

Apelanta inculpată C. a formulat aceleaşi concluzii şi în cadrul dezbaterilor prezentei căi de atac care sunt consemnate în încheierea de şedinţă din data de 29 mai 2024.

2. Apelantul inculpat A., prin motivele scrise (formulate prin apărător ales, avocat DDDDD.), a solicitat admiterea apelului, constatarea nulităţii sentinţei atacate şi, în temeiul art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. coroborat cu art. 342 si următoarele din C. proc. pen., trimiterea cauzei în faza de cameră preliminară, prin raportare la împrejurarea că nu a fost legal citat.

Astfel, a susţinut că în procedura de cameră preliminară, a fost lipsă de procedura cu inculpatul, în acest sens făcând trimitere la procesele-verbale încheiate de către agentul poştal din care reiese că la adresa la care a fost citat nu a fost gasită nicio persoana şi că locuinţa a fost "desfiinţată ori nu există".

În acest sens, a arătat că prima instanţă, nici în procedura de fond, nici în procedura de cameră preliminară nu a efectuat procedura de citare şi prin alte forme, respectiv prin citarea la uşa instanţei sau prin mica publicitate.

Apărarea a apreciat că singurul remediu pentru viciul de procedură constatat este admiterea apelului şi trimiterea cauzei la prima instanţă, în camera preliminară pentru a reface procedura de citare cu inculpatul A. şi a relua faza camerei preliminare.

A mai susţinut că, la termenul din data de 07.12.2023, au fost formulate cereri si excepţii, însă acestea au fost respinse, motiv pentru care s-a formulat contestaţie care a fost respinsă ca inadmisibilă, însă instanţa de fond a pronunţat sentinţa apelată înainte ca instanţă de control judiciar să se pronunţe asupra contestaţiei.

Totodată, a solicitat, ca în temeiul art. 342 si următoarele din C. proc. pen. şi în consens cu decizia pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Hotărârea din 21 octombrie 2021 în cauza C-282/20), cu privire la procedura de cameră preliminară, să se dispună restituirea cauzei la procuror în vederea remedierii neregularităţilor din această etapă. În acest sens, a susţinut că, în hotărârea sus-menţionată se face referire la posibilitatea ca neregularităţile rechizitoriului să fie remediate şi după închiderea procedurii de cameră preliminară. De asemenea, a solicitat ca instanţa de apel să aibă în vedere neclaritatea rechizitoriului în baza căruia instanţa a fost învestita (lipsa descrierii unor acte materiale, omisiunea indicării datei de început şi de sfârşit a activităţii infracţionale, datele la care au fost săvârşite actele/faptele, contribuţia fiecărui participant la actul material precum si inadvertenţe în descrierea contribuţiei unora dintre participanţii la comiterea faptelor).

Făcând trimitere la hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sus-menţionate, a susţinut că s-a exprimat opinia conform căreia, dacă lacunele în prezentarea acuzaţiei sunt descoperite în cursul fazei de judecată, remediul procesual adecvat ar fi restituirea cauzei, sau cel puţin a rechizitoriului, la procuror, chiar dacă procedura de cameră preliminară a fost definitiv închisă. În plus, a susţinut că, în ceea ce priveşte procedura de cameră preliminară, aceasta a fost închisă fără a se concretiza o procedura de citare corectă cu inculpatul.

În susţinerea celor învederate, a precizat că, prin hotărârea C.J.U.E. s-au arătat următoarele:

"Pe cale de consecinţă, instanţele naţionale ar trebui să procedeze la interpretarea C. proc. pen. în conformitate cu dispozitivul şi considerentele reiterate de Curte în cauza amintită. Cu alte cuvinte, ori de câte ori după încheierea fazei de cameră preliminară s-ar ivi situaţii în care acuzaţiile aduse prin rechizitoriu sunt neclare sau împietează asupra dreptului la informare al acuzatului, instanţa naţională ar trebui să poată proceda ea însăşi la remedierea rechizitoriului sau să restituie rechizitoriului procurorului pentru ca acesta să procedeze în consecinţă".

Având în vedere principiul separaţiei funcţiilor judiciare, precum şi dispoziţiile art. 327 C. proc. pen., a apreciat că legea română ar permite exclusiv restituirea cauzei la procuror, fără ca instanţa de judecată să poată "ajusta" acuzaţia, deoarece aceasta ar reprezenta o depăşire a limitelor competenţei conferite de lege.

Pe de altă parte, în măsura în care nu ar fi posibilă interpretarea conformă a dispoziţiilor C. proc. pen. cu hotărârea menţionată, instanţele române vor avea obligaţia de a face aplicarea prioritară a dreptului unional. În cauza de faţă, aplicarea cu prioritate a dreptului unional ar fi în sensul restituirii rechizitoriului la procuror, având în vedere neclarităţile acuzaţiei care afectează dreptul la informare al inculpatului ori dreptul acestuia la apărare, oricând după finalizarea camerei preliminare.

În acest sens, a susţinut că restituirea cauzei la procuror nu se confundă cu restituirea rechizitoriului la procuror. Prima (restituirea cauzei) implică o desesizare a instanţei, consecinţa fiind că procesul penal cunoaşte sensul regresiv (se întoarce în faza de urmărire penală), pe când cea de-a doua (restituirea rechizitoriului) presupune că procesul rămâne în aceeaşi fază procesuală, instanţa nefiind dezînvestită.

În cauza C-282/20, C.J.U.E. a statuat că nu este conformă dreptului Uniunii legislaţia naţională "care nu prevede o cale procedurală ce permite să se remedieze după şedinţa preliminară într-o cauză penală neclarităţile şi lacunele din conţinutul rechizitoriului care aduc atingere dreptului persoanei acuzate de a i se comunica informaţii detaliate cu privire la acuzare".

De asemenea, Curtea reţine că art. 6 alin. (3) din Directiva 2012/13 şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că instanţa de trimitere este obligată să efectueze, în măsura posibilului, o interpretare conformă a legislaţiei naţionale privind modificarea acuzării care să permită procurorului să remedieze neclarităţile şi lacunele din conţinutul rechizitoriului în cadrul şedinţei de judecată, protejând în acelaşi timp în mod activ şi real dreptul la apărare al persoanei acuzate. Numai în cazul în care consideră că o interpretare conformă în acest sens nu este posibilă, instanţa de trimitere trebuie să lase neaplicată dispoziţia naţională care interzice suspendarea procedurii judiciare şi trimiterea cauzei la procuror pentru ca acesta să întocmească un nou rechizitoriu.

Astfel, a susţinut că neregularităţile privitoare la descrierea faptei şi la încadrarea juridică pot fi constatate şi după închiderea definitivă a fazei de cameră preliminară iar legislaţia naţională trebuie să instituie mecanisme procedurale care să permită acest lucru, cu respectarea dreptului inculpatului de a fi informat în mod complet asupra acuzaţiei.

Totodată, a susţinut că aceste remedii procedurale, indicate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pornind de la acest aspect (în legătură cu care au fost adresate cele două întrebări preliminare), sunt fie regularizarea rechizitoriului de către procuror, în cursul judecăţii (în această variantă, instanţa nu se dezînvesteşte), fie restituirea cauzei la parchet pentru remedierea neregularităţii (în această variantă instanţa se dezînvesteşte).

A precizat că aceste aspecte au mai fost analizate şi în cauzele C-612/15, C-704/18 şi C-769/19, Curtea indicând şi în aceste cauze aceleaşi două mecanisme procedurale pentru remedierea neregularităţilor rechizitoriului constatate după şedinţa de cameră preliminară.

Astfel, în cauza C-612/15 (Hotărârea din 5 iunie 2018), Curtea arată: "În acest sens, trebuie să se arate că, după cum se precizează în considerentul (14) al directivei respective şi la articolul 1 din aceasta (Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale), ea are ca obiect stabilirea de norme minime ce urmează a fi aplicate în domeniul informării persoanelor suspectate sau acuzate" (parag. 82). În ceea ce priveşte momentul până la care poate să intervină informarea asupra acuzaţiei, art. 6 alin. (3) din Directiva 2012/13 se limitează să prevadă că respectiva comunicare trebuie să aibă loc cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanţă (parag. 84), dar această sintagmă "nu se referă la o dată precisă" (parag. 85) şi, în plus, modul de redactare al dispoziţiilor menţionate, în diferitele lor versiuni, nu permite să se determine în mod univoc momentul limită în care trebuie să se asigure comunicarea informaţiilor detaliate cu privire la acuzare şi accesul la materialul cauzei.

Aşadar, în unele dintre aceste situaţii, dispoziţiile în discuţie ar putea fi interpretate în sensul că se referă fie la momentul în care este sesizată instanţa competentă pentru a examina pe fond acuzarea şi în care se deschide procedura în faţa sa, fie, după cum a arătat avocatul general la punctul 100 din concluzii, la data la care cauza rămâne în pronunţare. În aceste condiţii, a susţinut că dispoziţiile menţionate trebuie interpretate în lumina contextului şi a obiectivului lor. "Acest obiectiv impune ca persoana acuzată să primească informaţii detaliate cu privire la acuzare şi să aibă posibilitatea să ia cunoştinţă de materialul cauzei în timp util, la un moment care să îi permită să îşi pregătească în mod eficient apărarea" (parag. 90). "Directiva nu impune ca acest moment să fie identic în ceea ce priveşte comunicarea de informaţii detaliate cu privire la acuzare şi în ceea ce priveşte accesul la materialul cauzei. În plus, momentul menţionat poate, în funcţie de împrejurările speţei şi de tipul procedurii în cauză, să fie anterior sau concomitent cu sesizarea instanţei sau chiar posterior (parag. 91). Cu toate acestea, obiectivul menţionat, precum şi buna desfăşurare a procedurii presupun în principiu şi sub rezerva, dacă este cazul, a unor proceduri speciale sau simplificate, ca respectiva comunicare să aibă loc cel târziu la momentul în care dezbaterile cu privire la fondul acuzării se deschid efectiv, în faţa instanţei competente să se pronunţe asupra fondului (parag. 92). "Posibilitatea de a lua cunoştinţă de aceste informaţii şi de aceste elemente cel târziu la momentul începerii dezbaterilor, este esenţială pentru a permite acestei persoane sau avocatului său să participe în mod util la ele, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi al egalităţii armelor, astfel încât să îşi susţină poziţia în mod eficient" (parag. 93)". În cazul unei eventuale încălcări a acestei cerinţe, nicio dispoziţie din Directiva nr. 2012/13 nu se opune însă ca instanţa să ia măsurile necesare în vederea regularizării acesteia, cu condiţia ca dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil să fie protejate în mod corespunzător (parag. 94). Pe de altă parte, cerinţa menţionată nu exclude ca informaţiile referitoare la acuzare transmise apărării să poată face obiectul unor modificări ulterioare, în special în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor imputate, nici ca noi elemente de probă să poată fi depuse la dosar în cursul dezbaterilor. Asemenea modificări şi aelemente trebuie însă comunicate persoanei acuzate sau avocatului său la un moment în care aceştia dispun încă de posibilitatea de a reacţiona în mod eficient, înainte de faza deliberării. Această posibilitate este de altfel avută în vedere la articolul 6 alin. (4) din această directivă, care prevede că orice modificare a informaţiilor oferite în conformitate cu acest articol care intervine în cursul procedurii penale trebuie comunicată rapid persoanei suspectate sau acuzate acolo unde este necesar pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor, precum şi la articolul 7 alin. (3) din directiva menţionată, care dispune că, în cazul în care alte mijloace de probă intră în posesia autorităţilor competente, acestea trebuie să acorde accesul la ele în timp util pentru ca aceste probe să poată fi luate în considerare" (parag. 95). "În acest cadru, este însă de competenţa instanţei (s.n.) să asigure un just echilibru între, pe de o parte, respectarea dreptului la apărare şi, pe de altă parte, necesitatea de a garanta efectivitatea urmăririi şi a sancţionării infracţiunilor care aduc atingere intereselor persoanelor, precum şi cea de a se asigura că procedura se desfăşoară într-un termen rezonabil". Din ceea ce precedă, rezultă că articolul 6 alin. (3) din Directiva 2012/13 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca informaţii detaliate cu privire la acuzare să fie comunicate apărării după depunerea în instanţă a rechizitoriului, ca act de sesizare a instanţei, dar înainte de începerea de către acesta a examinării pe fond a acuzării şi de deschiderea dezbaterilor în faţa sa sau chiar după deschiderea acestor dezbateri, dar înainte de faza deliberării, atunci când informaţiile astfel comunicate fac obiectul unor modificări ulterioare, cu condiţia ca instanţa să ia toate măsurile necesare pentru a garanta respectarea dreptului la apărare şi caracterul echitabil al procedurii" (parag. 98-99).

Pe de altă parte, a arătat că, prin Hotărârea din 14 ianuarie 2021, în cauza C769/19, C.J.U.E. a statuat că articolul 6 alin. (1), (3) şi 4 din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, articolul 47, al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene şi dreptul la respectarea demnităţii umane trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei legislaţii naţionale care, în cazul unui rechizitoriu cu care se sesizează instanţa, viciat de neregularităţi, în sensul că are un conţinut lipsit de claritate, incomplet sau contradictoriu, nu permite în niciun fel procurorului să remedieze aceste vicii prin regularizarea acestora în şedinţa de judecată preliminară în cursul căreia au fost constatate şi impun judecătorului să închidă procedura jurisdicţională precum şi să trimită cauza la procuror în scopul emiterii unui nou rechizitoriu.

Faţă de cele de mai sus, a susţinut că Hotărârea din cauza C-282/20 nu aduce nou decât o circumstanţiere a analizelor anterioare ale C.J.U.E. (efectuate în cauzele C-612/15, C-704/18 şi C-769/19) la o situaţie de aparent conflict între normele de procedură naţională şi dreptul Uniunii. Aşadar, a apreciat că nu este incident un reviriment jurisprudenţial. Detaliul de noutate este doar soluţia ca procurorului să i se ofere mai întâi posibilitatea remedierii neregularităţilor. Astfel, exprimarea Curţii este în sensul că instanţa "este obligată să efectueze, în măsura posibilului, o interpretare conformă a legislaţiei naţionale privind modificarea acuzării care să permită procurorului să remedieze neclarităţile şi lacunele din conţinutul rechizitoriului şi numai în cazul în care consideră că o interpretare conformă în acest sens nu este posibilă, trebuie să dispună restituirea cauzei la procuror".

În parag. 49 din Hotărârea din 12 februarie 2020, în cauza C704/18, Curtea, după ce subliniază din nou că "revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru sarcina de a stabili modalităţile menţionate" arată:

"cu condiţia ca normele naţionale să nu fie mai puţin favorabile decât cele care se aplică unor situaţii similare supuse dreptului intern" (este vorba despre aplicarea principiului echivalenţei). Aceeaşi precizare este repetată în parag. 35 al Hotărârii din 21 octombrie 2021, în cauza C-282/20.

Pe cale de consecinţă, a susţinut că, prin motivare, C.J.U.E. trimite explicit la o comparaţie cu o ipoteză echivalentă de constatare a neregularităţii rechizitoriului pe care legislaţia naţională o reglementează expres. Raportând cele statuate de C.J.U.E. în cauzele mai sus citate la procedura penală naţională, a susţinut că legea română exclude posibilitatea ca, odată ajunsă cauza în faza judecăţii, dosarul să mai poată fi restituit procurorului pentru ipoteza în care se constată neregularităţi ale rechizitoriului. Interdicţia este implicită, întrucât instanţa nu poate pronunţa decât soluţiile prevăzute de art. 396-397 C. proc. pen.. Situaţia este diferită faţă de cea reglementată vechiul C. proc. pen., care instituia posibilitatea trimiterii dosarului la procuror prin art. 300 C. proc. pen.

Astfel, apărarea a susţinut că trebuie observat faptul că această interdicţie implicită din legislaţia actuală nu este conformă normelor europene. În Hotărârea din 21 octombrie 2021, C.J.U.E. oferă două modalităţi procedurale de remediere a neregularităţilor rechizitoriului, pentru ipoteza în care acestea sunt observate abia în faza judecăţii: (1) remedierea de către procuror în şedinţa de judecată; (2) restituirea cauzei la parchet.

Tot Curtea subliniază că, în mod cert, este sarcina instanţei naţionale să aleagă pe care dintre acestea o va aplica, însă cu condiţia ca judecătorul să se asigure că, prin modalitatea stabilită, nu generează pentru inculpat o situaţie defavorabilă în raport cu reglementarea internă existentă pentru situaţii similare.

Cu alte cuvinte, C.J.U.E. reţine ca, în stiuaţia în care nu există reglementare naţională, există două soluţii, astfel cum le-a descris mai sus care sunt conforme normelor europene iar instanţa trebuie să aleagă.

În cea ce priveşte prezenta cauza, a apreciat că ar fi trebuit aplicate aspectele privitoare la regularizarea rechizitoriului în faza camerei preliminare, însă această regularizare a fost viciată prin raportare la procedura cu inculpatul A..

În continuare, apărarea a susţinut că procedura prevăzută de dispoziţiile art. 345-346 C. proc. pen. ar trebui translatată şi în cursul judecăţii.

Astfel, a precizat că soluţia restituirii directe a cauzei la procuror ar asigura un standard de protecţie superior pentru inculpat, întrucât, în această situaţie, fiind reînvestit, procurorul va trebui să emită un nou rechizitoriu şi să sesizeze din nou instanţa, ceea ce înseamnă că acuzaţia va fi conţinută într-un înscris procedural unic (noul rechizitoriu), deci va avea o natură compactă şi, prin aceasta, va fi mai facil de înţeles, în timp ce în cazul îndreptării neregularităţii în cadrul şedinţei de judecată, vor există două acte, rechizitoriul iniţial şi clarificările ulterioare, ceea ce face mai dificilă înţelegerea acuzaţiei.

Totodată, a susţinut că instanţa europeană nu a impus alegerea soluţiei mai favorabile inculpatului, ci să nu se coboare sub nivelul de protecţie asigurat prin soluţia reglementată în ipoteze similare. Or, acest nivel de protecţie este informarea asupra acuzaţiei realizată prin rechizitoriul iniţial plus completarea ulterioară (regularizare fără dezînvestire), iar nu informarea printr-un nou rechizitoriu. Aşadar, instanţa de judecată respectă normele europene dacă aplică aceiaşi doi paşi pe care i-ar fi urmat şi judecătorul de cameră preliminară dacă ar fi constatat neregularitatea.

În concluzie, a apreciat că Hotărârea pronunţată în cauza C-282/20, coroborată cu cele pronunţate în cauzele C-612/15, C-704/18 şi C-769/19, nu legitimează, nici în mod exclusiv şi nici în mod prioritar, soluţia ca, atunci când neregularitatea rechizitoriului este constatată în cursul judecăţii, să se dispună automat restituirea cauzei la procuror (prin dezînvestirea instanţei şi întoarcerea dosarului în faza de urmărirea penală). Dimpotrivă, instanţa naţională trebuie, în primul rând, să dea posibilitatea procurorului să regularizeze rechizitoriul în cursul judecăţii, cu asigurarea pentru inculpat, anterior dezbaterilor, a dreptului de a cunoaşte noii parametri ai acuzaţiei, de a-şi pregăti apărarea şi de a propune probe raportat la modificarea survenită.

A susţinut că numai în ipoteza în care procurorul nu remediază neregularitatea în cursul judecăţii, instanţa poate dispune restituirea cauzei.

Deopotrivă, a mai arătat că, din jurisprudenţa C.J.U.E. nu rezultă că restituirea cauzei la procuror ar fi unica ori cea mai potrivită soluţie. Este adevărat că în Hotărârea din 12 februarie 2020, în cauza C704/18, s-a arătat că dreptul Uniunii nu se opune unei norme de drept procedural naţional care obligă prima instanţă să se conformeze dispoziţiei instanţei de control judiciar de a trimite cauza procurorului în vederea remedierii rechizitoriului dar s-a subliniat totodată că aceasta este doar o "posibilitate", ca de altfel şi remedierea neregularităţii pe parcursul judecăţii în primă instanţă. Esenţial este, aşa cum reiese din parag. 49, 52 şi 53 ale acestei hotărâri, să se respecte principiul efectivităţii, adică să nu se ajungă la o imposibilitate practică a exercitării drepturilor inculpatului sau la exercitarea acestora în condiţii excesiv de dificile.

De altfel, Hotărârea din 12 februarie 2020, în cauza C-704/18, nu numai că nu se îndepărtează în niciun fel de la interpretarea dată prin Hotărârea din 5 iunie 2018, în cauza C-612/15, ci dimpotrivă o are la bază, căci mai multe paragrafe din această hotărâre, ca şi dispozitivul acesteia, arată că instanţele naţionale trebuie să se asigure că art. 6 alin. (3) şi art. 7 alin. (3) din Directiva 2021/13/UE astfel cum au fost interpretate de Curte la punctul 2 din dispozitivul hotărârii respective sunt respectate în cazul fazei preliminare a procedurii penale sau în cel al fazei jurisdicţionale ulterioare a acesteia.

Ca atare, a apreciat ca soluţia adecvată este ca instanţa sa trimită rechizitoriul la parchet pentru remedierea impedimentelor din rechizitoriu, soluţie care ar garanta atât respectarea dreptului inculpatului de a fi corect şi complet informat asupra acuzaţiei, cât şi pe cel la dublul grad de jurisdicţie şi ar fi în conformitate cu jurisprudenţa C.J.U.E. mai sus citată.

A mai precizat că, în conformitate cu jurisprudenţa C.J.U.E., art. 6 alin. (3) din Directiva nr. 2012/13 privind dreptul la informare al persoanelor acuzate în cauzele penale presupune ca rechizitoriile să poată fi remediate în orice etapă a procesului în măsura în care neclarităţile acestuia împiedică persoana acuzată să cunoască în mod suficient de detaliat acuzaţiile care i se aduc.

În viziunea Curţii, pentru ca drepturile inculpatului să fie respectate, se impune fie ca instanţa, în cadrul fazei judiciare, să fie în măsură să remedieze ea însăşi neregularităţile rechizitoriului, fie procurorul, căruia îi va fi trimisă cauza, să remedieze viciile actului de sesizare.

Totodată, a menţionat că instanţele naţionale au obligaţia de a interpreta dreptul naţional, în conformitate cu dreptul Uniunii, în baza principiului supremaţiei dreptului european, iar în măsura în care instanţa naţională se află în imposibilitatea interpretării normei naţionale conform cu dreptul Uniunii, aceasta este datoare să lase neaplicată, din oficiu, reglementarea contrară conţinută de legea naţională.

Pe cale de consecinţă, a considerat că instanţele naţionale române ar trebui să procedeze la interpretarea C. proc. pen. în conformitate cu dispozitivul şi considerentele iterate de Curte de Justiţie a Uniunii Europene în cauza amintită. Cu alte cuvinte, ori de câte ori după încheierea fazei de cameră preliminară s-ar ivi situaţii în care acuzaţiile aduse prin rechizitoriu ar fi neclare sau ar împieta asupra dreptului la informare al acuzatului, instanţa naţională ar trebui să poată proceda ea însăşi la remedierea rechizitoriului sau să restituie rechizitoriul procurorului pentru ca acesta să procedeze în consecinţă.

Având în vedere principiul separaţiei funcţiilor judiciare, precum şi dispoziţiile art. 327 C. proc. pen.., a apreciat că legea română ar permite exclusiv restituirea cauzei la procuror, fără ca instanţa de judecată să poată "ajusta" acuzaţia, deoarece aceasta ar reprezenta o depăşire a limitelor competenţei conferite de lege.

Pe de altă parte, în măsura în care nu ar fi posibilă interpretarea conformă a dispoziţiilor C. proc. pen. cu decizia amintită, instanţele române vor avea obligaţia de a face aplicarea prioritară a dreptului unional. În cauza de faţă, aplicarea cu prioritate a dreptului unional ar fi în sensul restituirii rechizitoriului la procuror, în cazul existenţei unor neclarităţi ale acuzaţiei care afectează dreptul la informare al inculpatului ori dreptul acestuia la apărare, oricând după finalizarea camerei preliminare.

Un alt motiv de apel a fost formulat prin raportare la decizia nr. 80 din data de 14.02.2024 a Curţii Constituţionale care a invalidat caracterul de mijloc de probă în procesul penal al înscrisurilor întocmite de inspectorii fiscali, care acţionează în temeiul Codului de procedură fiscală. Aşadar, a susţinut că, prin decizia sus-menţionată, s-a constat neconstituţionalitatea sintagmei "care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal" din cuprinsul art. 8 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în ceea ce priveşte procesul-verbal şi actul de control încheiate potrivit art. 8 alin. (3) din acelaşi act normativ, precum şi în ceea ce priveşte "explicaţiile scrise solicitate în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. f)"din acelaşi act normativ.

Ca atare, văzând dispozitivul deciziei Curţii Constituţionale care este general obligatorie şi faptul că aceste acte/procese-verbale, explicaţii scrise, au stat la baza întregului material de urmărire penală, chiar şi la baza raportului de expertiza efectuat în cauză, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a susţinut că partea interesată are posibilitatea să conteste în faţa instanţei de judecată mijloacele de probă menţionate (înscrisuri, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică).

În raport de cele menţionate, a apreciat că actele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală sunt nelegale şi trebuie înlăturate. În continuare, a susţinut că instanţa de contencios constituţional a constatat că, în timp ce, potrivit art. 90 alin. (2) din C. proc. pen. din 1968 coroborat cu dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) şi alin. (5) din acelaşi act normativ, procesele-verbale încheiate de organele de constatare, inclusiv de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, erau mijloace de probă, C. proc. pen. în vigoare prevede că procesul-verbal încheiat de organul de constatare nu mai este mijloc de probă, ci doar act de sesizare a organelor de urmărire penală.

În mod similar, ţinând cont de noul cadru normativ procesual penal, în care probele pot fi administrate doar în cadrul procesului penal, Curtea Constituţională constată că niciun act întocmit în activitatea de control desfăşurată de inspectorii antifraudă în afara procesului penal [cum sunt "actul de control", respectiv "explicaţiile scrise solicitate în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. f)" din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013] nu poate constitui mijloc de probă în sensul art. 97 alin. (2) lit. e) din C. proc. pen.. Prin urmare, în acord cu considerentele Deciziei nr. 72 din 29 ianuarie 2019, Curtea reţine că orice colaborare între autorităţile fiscale antifraudă şi organele de urmărire penală, în privinţa obţinerii mijloacelor de probă, trebuie să se subsumeze concepţiei de ansamblu a noului C. proc. pen., care prevede, la art. 97 alin. (2), că proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; b) declaraţiile persoanei vătămate; c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; d) declaraţiile martorilor; e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.

Curtea constată, astfel, că, similar procesului-verbal întocmit de organele fiscale antifraudă anterior începerii procesului penal, "actul de control" întocmit de inspectorii antifraudă cu ocazia constatării unor împrejurări privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar fiscal, anterior începerii procesului penal, poate să constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală, iar nu mijloc de probă. De asemenea, "explicaţiile scrise solicitate în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. f) (forma anterioară modificării prin art. 1l pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 188/2002) de inspectorii antifraudă, anterior începerii procesului penal, nu pot fi mijloace de probă, întrucât, pe de o parte, administrarea probelor se realizează, în mod exclusiv, în cursul procesului penal, astfel încât actele întocmite în activitatea de control desfăşurată de inspectorii antifraudă înainte de începerea procesului penal nu pot avea calitatea de mijloc de probă, iar, pe de altă parte, în cazul explicaţiilor scrise solicitate în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 sunt aplicabile considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 236 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 8 iulie 2020, cât priveşte dreptul la tăcere şi dreptul la ne-autoincriminare, care decurg direct din prezumţia de nevinovăţie, ce implică faptul că organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să probeze vinovăţia suspectului de facto, iar nu acesta din urmă, aşa încât constrângerea la autoincriminare, deşi indirectă, ar avea drept consecinţă ignorarea acestui principiu constituţional.

În acest context, Curtea reţine, de principiu, că normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise şi previzibile, ceea ce presupune, printre altele, şi obligaţia legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze şi să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care se constituie în sediul general al materiei şi cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 18 martie 1997, pronunţată în Cauza Mantovanelli împotriva Franţei, paragraful 34, şi prin Hotărârea din 29 octombrie 2013, pronunţată în Cauza S.C. IMH Suceava - S.R.L. împotriva României, paragraful 31, a arătat că, deşi prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se garantează dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează totuşi admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de dreptul intern [a se vedea în acest sens şi Hotărârea din 9 iunie 1998, pronunţată în Cauza Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, paragraful 34, şi Hotărârea 8 din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, paragrafele 94-96]. Aşadar, ţine de competenţa statelor membre să reglementeze aspecte legate de administrarea probelor.

Or, din evaluarea cadrului legislativ, atât a celui supus controlului de constituţionalitate, cât şi a celui care reglementează în materie procedural penală, Curtea constată că statul, prin autorităţile sale cu competenţe legislative, deşi a procedat la o reformă în acest sens (noul Codul de procedură fiscală şi noul C. proc. pen.), nu a stabilit şi un sistem de referinţă unitar în privinţa administrării probelor în materie penală raportat la dreptul fiscal, întrucât modalitatea în care a fost configurat textul criticat indică faptul că acesta reglementează o procedură în materie penală ce nu se încadrează în sistemul general de obţinere a probelor. Previzibilitatea unui act normativ impune ca acesta să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie într-adevăr să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, aceasta trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). De aceea, o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita. 34. Totodată, în lipsa unui cadru legislativ clar şi coerent în materia mijloacelor de probă în domeniul fiscal, cu respectarea principiului unicităţii reglementării în materie, Curtea constată că este încălcat şi dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie. Astfel, în materie penală, întregul sistem de obţinere a probelor vizează constatarea existenţei sau inexistenţei acuzaţiei în materie penală, inclusiv garanţiile procesuale intrinseci acestuia, drept care legiuitorul are obligaţia constituţională să reglementeze în mod coerent şi unitar maniera de obţinere a acestora pentru a nu leza securitatea juridică a persoanei. Or, în măsura în care o garanţie esenţială a sistemului de obţinere a probelor - obţinerea acestora prin mijloace de probă întocmite după începerea procesului penal - cuprinsă în C. proc. pen. este încălcată chiar de legiuitor printr-o reglementare legală cu dispoziţii procedural penale, înseamnă că aceasta devine inaplicabilă în privinţa persoanelor implicate în raporturi de drept fiscal, care nu mai beneficiază de această garanţie procesual penală, ceea ce conduce la încălcarea principiului egalităţii în drepturi a acestor persoane în raport cu alte persoane implicate în raporturi de drept de altă natură, şi cărora le este aplicabil cadrul general în materia mijloacelor de probă.

În concluzie, Curtea constată că legiuitorul şi-a respectat numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără să stabilească o necesară corelare între sintagma "care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal" din cuprinsul art. 8 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, în ceea ce priveşte procesul-verbal şi actul de control încheiate potrivit art. 8 alin. (3) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, precum şi în ceea ce priveşte "explicaţiile scrise solicitate în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. f)" din acelaşi act normativ, pe de o parte, şi art. 61 alin. (5), art. 97 alin. (2) lit. e) şi art. 198 alin. (2) fraza a doua din C. proc. pen., pe de altă parte, cu consecinţa fragilizării sistemului de administrare a probelor în procesul penal, ceea ce este contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 16 şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, ca o consecinţă a încălcării principiului egalităţii în drepturi şi a dreptului la un proces echitabil, Curtea reţine şi afectarea prevederilor constituţionale ale art. 24 alin. (1) şi ale art. 124 alin. (2). 36. De asemenea, Curtea reaminteşte că textul de lege criticat prin prezenta excepţie de neconstituţionalitate prevede că se trimit organelor de urmărire penală pe lângă procesul-verbal, actul de control, încheiate potrivit prevederilor art. 8 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, "explicaţiile scrise solicitate în condiţiile art. 6 alin. (2) litf)" din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, în privinţa cărora Curtea a constatat, în paragrafele anterioare, că nu pot fi mijloace de probă, şi "documentele ridicate în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. d)" din acelaşi act normativ, precum şi "alte înscrisuri". 37.

Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 4 alin. (2) din C. proc. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului, câtă vreme principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare şi apărare. Astfel, partea interesată are posibilitatea să conteste mijloacele de probă menţionate în condiţii de contradictorialitate în procesul penal, iar, în acord cu art. 374 alin. (5) şi (6) din C. proc. pen., în faza de judecată preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe. În cazul în care se propun probe trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora.

În concluzie, văzând dispozitivul deciziei Curţii Constituţionale nr. 80/2024, precum si motivele pentru care a pronunţat decizia, apreciază că singura soluţie posibilă este ca instanţa de control judiciar să admită apelul şi să retrimită dosarul în faţa instanţei de fond, în procedura de cameră preliminară, având in vedere că toate actele efectuate de organele fiscale au fost folosite ca probe şi material probatoriu în dosarul de urmărire penală şi într-o astfel de situaţie, toate aceste acte trebuie înlăturate, inclusiv raportul de expertiză efectuat în cauză întrucât a avut la baza materialul de urmărire penală efectuat în baza unor texte de lege care au fost declarate neconstituţionale şi, în consecinţă toate actele susbsidiare se impun a fi anulate şi refăcute, inclusiv actul de sesizare al instanţei.

În acest sens, a mai precizat că organul de urmărire penală nu a dispus şi nu a efectuat un control amănunţit, mulţumindu-se cu actele premergatoare efectuate de organele fiscale, respectiv cele stabilite prin textele de lege declarate neconstituţionale.

Totodată, având în vedere că prima instanţă a respins solicitarea acestuia de schimbare a încadrării juridice fără o motivare, solicită, în temeiul art. 386 C. proc. pen., schimbarea încadrării jurdice din art. 9 alin. (3) din Legea 241/2005, cu modificarile în vigoare la data savarsirii faptei în art. art. 9 alin. (1) din aceeasi lege.

Astfel, având în vedere art. 1 alin. (2) din C. pen., care prevede ca nicio persoana nu poate fi sancţionată pentru o fapta care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşita, coroborat cu art. 2 din C. pen. şi art. 3 din acelasi act normativ, care prevede că legea penală se aplica infracţiunilor săvârşite cât ea se afla în vigoare, văzând şi încadrarea juridica reţinută în sarcina inculpatului A., respectiv art. 9 alin. (3) din Legea 241/2005, pentru toată perioada de timp respectiv 2010-2014, fără a se avea în vedere că dispozitiile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, (forma agravanta) au fost introduse prin Legea nr. 50/2013 şi că aceasta nu poate fi aplicată în afara sferei şi puterii sale respectiv, numai de la data de la care a intrat în vigoare şi nu retroactiv, cum gresit a fost stabilit prin actul de sesizare al instanţei de judecată, a solicitat schimbarea încadrării juridice.

Totodată, a susţinut că, în cuprinsul suplimentului la raportul de expertiză efectuat în cauză, expertul a stabilit că, pentru perioada de timp 2010-04.03.2013 a fost stabilit un prejudiciu total 3.564.292 RON, prejudiciu care nu poate intra sub incidenţa Legii nr. 50/2013 întrucât activitatea acestei legii începe la data de 22.03.2013 iar prejudiciul este stabilit pentru perioada cât legea penală specială nu prevedea o agravantă.

În cadrul dezbaterilor în faţa instanţei de apel, în plus faţă de motivele scrise, apărătorul desemnat din oficiu pentru apelantul inculpat A., a solicitat în subsidiar, faţă de împrejurarea că prima instanţă de judecată a aplicat o pedeapsă orientată spre mediu, respectiv 11 ani închisoare, reindividualizarea pedepsei, respectiv aplicarea unei pedepse orientate spre minimul prevăzut de lege.

Astfel, a învederat faptul că inculpatul nu are antecedente penale, fiind la prima abatere penală, motiv pentru care a opinat că acestuia îi poate fi aplicată o pedeapsă mai mică, orientată spre minimul prevăzut de lege.

3. Apelantul inculpat D., prin motivele scrise, a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea în parte a hotărârii atacate şi respingerea acţiunii civile formulate de către partea civila Statul Roman prin ANAF D.G.R.F.P. CRAIOVA-A.J.F.P. Olt, cu consecinţa exonerării sale de la plata în solidar cu inculpatul A. a sumei de 4.562.890 RON aferentă perioadei 23.08.2010-04.03.2013, a obligaţiilor fiscale accesorii şi ridicarea măsurilor asiguratorii dispuse prin Ordonanta nr. 599/P/2018 din data de 17.03.2020 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, menţinute ulterior in cursul judecăţii în fond prin încheierea nr. 38/23.02.2023.

Prioritar, în susţinerea motivelor invocate, a arătat că rezultă fără putinţă de tăgada faptul că, din data de 09.04.2012 raporturile sale cu societatea inculpată au încetat.

În acest context, a precizat că s-a adresat O.R.C. Olt cu o noua demisie în 14.01.2013, soluţionată prin rezolutia nr. 197/16.01.2013, astfel încât reţinerea ca presupusă dată a încetării activităţii infracţionale nu poate fi data de 04.03.2013, întrucât semnătura de pe Hotărârea AGA nr. 1/04.03.2013 nu-i aparţine, fiind realizată în fals de către persoana care a redactat hotărârea sus-menţionată (înscris care se regăseşte în dosarul de urmărire penala nr. 599/P/2018, Volumul LXXVI, fila x). Astfel, existenţa unei perioade de timp în care administratorul în drept al societăţii apare ca fiind demisionar, nu poate presupune decât că răspunderea integrală aparţine asociaţilor majoritari, în speţă inculpatului A..

Dată fiind soluţia pe latura penală, a susţinut că instanţa de control judiciar poate aprecia că nu a beneficiat cu nimic de pe urma activităţii infracţionale a inculpatului A., acesta din urmă fiind beneficiarul real al tuturor sumelor pe care inculpatul D. i le-a predat în urma retragerii acestora din conturile societăţii.

Totodată, a susţinut că bunurile asupra cărora s-a menţinut măsura asiguratorie vizează exclusiv o moştenire de familie, nefiind rezultatul unei activităţi infracţionale.

De asemenea, a arătat că demisia acestuia din anul 2012 pe care a înregistrat-o sub nr. x/15.03.2012 în registrul S.C. B. nu a fost avută in vedere de către instanţa de fond.

Aşadar, a solicitat ca instanţa să aibă în vedere la momentul pronunţării asupra prezentului apel faptul că raporturile acestuia cu societatea S.C. B. au încetat în data de 09.04.2012, şi, pe cale de consecinţă, să respingă cererea de constituire parte civilă în ceea ce îl priveşte întrucât nu acesta a prejudiciat statul, ci inculpatul A..

A susţinut că, deşi a avut calitate de administrator până în data de 09.04.2012, toate deciziile în societate au fost luate de către inculpatul A., inculpatul D. fiind un simplu angajat care a beneficiat doar de o maşină de serviciu care ii era si mijloc de transport şi casă.

A mai arătat că a fost atât de preocupat de creşterea bonităţii societăţii şi de a mulţumi beneficiarii, încât nu a avut nicio clipă reprezentarea că inculpatul A. săvârşeşte fapte de natură penală.

De asemenea, a mai precizat că în perioada în care s-a ocupat de administrarea societăţii S.C. B., aceasta şi-a mărit patrimoniul, în sensul achiziţiei de bunuri imobile mobile, fără a înstrăina vreun bun din patrimoniul său. În plus, a susţinut că, în perioada administrării, a mărit considerabil numărul contractelor societăţii S.C. B., numărul de angajaţi ai societăţii, precum şi sumele plătite la bugetul de stat.

A mai susţinut că nu deţine alte bunuri decât cele moştenire de familie, nu detine active în conturile care fac obiectul măsurilor asigurătorii, fiind practic obligat sa plătească în solidar pe latură civilă pentru o activitate infracţională săvârşită de către alt inculpat şi pentru o perioada de circa un an de la data de la care nu mai avea nicio legătură cu inculpatul A. sau cu societatea mai sus-menţionată.

Susţinerile inculpatului D., prin apărător desemnat din oficiu, din cadrul dezbaterilor orale ale prezentei cauze au fost în acord cu motivele scrise.

În apel, la termenul de judecată din data de 29 mai 2024, inculpaţii D. şi C. au arătat că nu doresc să dea declaraţii suplimentare, menţinându-şi declaraţiile date până în prezent.

Inculpatul A. nu s-a prezentat în faţa instanţei la niciunul dintre cele trei termene de judecată, din procesul-verbal de punere in executare a mandatului de aducere rezultând că la adresa de domiciliu a inculpatului (Jud. Olt, sat Bistriţa Nouă - Orş Piatra-Olt - str. x) nu locuieşte nicio persoană. Instanţa de apel a dispus verificări în baza de date D.E.P.A.B.D. şi a constatat că inculpatul A. figurează cu ultimul domiciliu la adresa la care a fost citat, respectiv Jud. Olt, sat Bistriţa Nouă - Orş Piatra-Olt - str. x dosar de apel, sens în care a dispus citarea apelantului inculpat prin afişare la uşa instanţei.

Analizând sentinţa apelată, din perspectiva criticilor formulate dar şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform dispoziţiilor art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte reţine următoarele:

I. Asupra apelului declarat de inculpata C.

Apelanta inculpată C. a solicitat admiterea apelului şi achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. şi în subsidiar, achitarea în baza dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II -a C. proc. pen. susţinând, în esenţă, că nu este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă săvârşirea de către aceasta, în forma de vinovăţie cerută de lege, a infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută şi sancţionată de prevederile art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Critica este nefondată

Potrivit art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea.

Pentru a se dispune o soluţie de achitare în temeiul acestui articol, este necesar ca din probele administrate să rezulte că fapta există, constituie infracţiune, însă nu a fost săvârşită de inculpat (ori există un dubiu semnificativ în această privinţă), ci de o altă persoană (determinată sau nedeterminată); aşadar, sintagma "nu există probe" nu trebuie raportată la fapta investigată, ci la persoana acuzată de comiterea faptei investigate, implicând, mai întâi, desfăşurarea activităţilor investigative de către organele de urmărire penală, iar ulterior, în urma evaluării probatoriului, constatarea existenţei faptei, dar nu şi a comiterii ei de către inculpat.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, Curtea reţine că, din coroborarea mijloacelor de probă ce au fost administrate pe parcursul urmăririi penale cu cele administrate în faţa primei instanţe, rezultă că situaţia de fapt ce a fost reţinută de către instanţa de fond este una corectă.

Astfel, în mod corect prima instanţă a reţinut că fapta inculpatei C., în calitate de administrator de drept al societăţii S.C. B., în perioada 04.03.2013 - noiembrie 2014, de a înregistra, în mod repetat, în evidenţele contabile şi de a declara organelor fiscale, împreună cu inculpatul administrator de fapt A., operaţiuni comerciale nereale de achiziţii de combustibili, de la furnizori care nu au livrat în realitate bunurile respective către societate şi de servicii de la S.C. N. S.R.L., care nu au fost în realitate prestate în beneficiul societăţii, cu scopul sustragerii de la îndeplinirea unor obligaţii fiscale, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală, faptă ped. şi prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Analizând coroborat materialul probator administrat în cauză, instanţa de control judiciar constată că în mod evident apelanta inculpată avea cunoştinţă despre acţiunile ilicite, ea fiind administratorul de drept şi persoana cu care se colabora în domeniul decontărilor de combustibil (declaraţia martorului MM.) sau cea care, alături de ceilalţi doi inculpaţi, avea putere mare de decizie în societate (declaraţia martorului LL.) ori cea care întocmea dispoziţiile de încasare şi plată prin casierie (declaraţia martorei O.).

Totodată, cu caracter prealabil, Înalta Curte constată faptul că martorii audiaţi pe parcursul procesului penal atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii au dat declaraţii concordante, fără diferenţe semnificative între depoziţiile succesive.

Instanţa apreciază că declaraţiile martorilor audiaţi în cauză se coroborează perfect cu celelalte mijloace de probă administrate (înscrisuri, raport de expertiză contabilă, supliment la raportul de expertiză şi declaraţiile inculpaţilor) şi dovedesc fără echivoc vinovăţia inculpatei.

Declaraţia inculpatei C., care a confirmat calitatea de asociat precum şi funcţia de administrator în cadrul S.C. B. S.R.L., converg cu cele susţinute de martorul LL. (acesta a declarat că inculpatul A. a fost în mod constant conducătorul efectiv al societăţii, administratorii s-au schimbat succesiv, în persoana inculpaţilor D. şi C., dar toţi aveau "putere mare de decizie în societate"; societatea avea doar 4 autoturisme în dotare folosite la intervenţie, una dintre ele folosită chiar de martor, iar banii necesari proveneau de la inculpaţii Simion, C. şi A., în funcţe de cine participa la şedinţele societăţii) şi cu declaraţiile martorilor MM., asupra aspectelor esenţiale ale cauzei (inculpatul A. era patronul firmei, administrator, cu el discuta despre problemele curente, suplimentarea posturilor de pază, a angajaţilor, necesarul de materiale, echipamente de lucru, cu el vorbea foarte des la telefon; inculpata C. răspundea de angajări, de contracte de muncă, cu aceasta colabora în domeniul decontărilor de combustibil, iar inculpatul D. s-a ocupat de angajări, salarii, plăţi). Pe parcursul cercetării judecătoreşti în faţa primei instanţe şi alţi martori au declarat în consens cu martorii mai sus menţionaţi, din declaraţiile date rezultând aceleaşi aspecte, respectiv faptul că inculpata C. exercita atribuţii de administrator şi în drept şi în fapt în cadrul societăţii S.C. B. (martorii GGG., JJJ., OOO.).

De asemenea, Înalta Curte apreciază relevantă şi declaraţia martorei O. care a susţinut cu privire la rolul inculpatei în funcţia de administrator, faptul că aceasta întocmea dispoziţiile de încasare şi plată prin casierie de unde rezultă, fără putinţă de tăgadă, că inculpata avea reprezentarea activităţilor ilicite. Declaraţiile martorilor audiaţi în cauză vin în completarea celorlalte mijloace de probă mai sus amintite şi dovedesc vinovăţia inculpatei C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 care, prin raportare la calitatea sa de administrator de drept în cadrul societăţii S.C. B. S.R.L. ştia sau putea să aibă reprezentarea activităţilor ilicite întreprinse.

Apărarea inculpatei în sensul că instanţa de fond, în susţinerea soluţiei de condamnare, a preluat aprecieri arbitrare ale unor martori, nu sunt întemeiate, având în vedere că declaraţiile martorilor sunt în consens şi se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.

Instanţa apreciază că săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală este imputabilă primordial persoanelor care au atribuţii de gestionare a patrimoniului persoanei juridice întrucât acestea au controlul asupra situaţiei de fapt şi de drept relevante fiscal a persoanei juridice, contribuabilul care datorează taxe şi impozite. Efectuarea unei operaţiuni sau realizarea unui venit este atribuţia reprezentantului legal al persoanei juridice - administrator, preşedinte, director executiv-, iar evidenţierea în sensul legii penale nu presupune simpla înregistrare a operaţiunii, ci evidenţierea acesteia în scopul de a produce efectele juridice proprii acestei operaţiuni, de drept comercial, fiscal, etc. Astfel, subiect activ al acestei infracţiuni nu este doar persoana fizică ce are atribuţii ce privesc evidenţierea în documentele contabile oficiale a operaţiunilor comerciale şi a veniturilor realizate, ci persoana obligată să conducă evidenţe financiar-contabile, în sensul legii 87/1994 şi a legii nr. 82/1991, contribuabilul şi deci, reprezentantul său legal, în temeiul legii 31/1990.

Inculpata C. era administrator de drept al societăţii şi va răspunde în această calitate. În plus, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză confirmă faptul că inculpata era implicată în mod activ si semnificativ în activitatea societăţii alături de inculpaţii A. şi D., având, astfel, posibilitatea să aibă reprezentarea activităţii desfăşurate şi a consecinţelor produse de actele semnate ca administrator. Controlul exercitat în fapt de inculpatul A. nu este de natură a exclude răspunderea sa ca administrator de drept, mai ales în condiţiile in care avea reprezentarea acestui control şi participa alături de acesta la activitatea societăţii.

Drept urmare, instanţa apreciază că nu poate fi reţinută ca fiind incidentă cauza de împiedicare a exercitării acţiunii penale prev. de art. art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., respectiv "nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea", invocată de inculpată în apărarea sa.

Nici solicitarea subsidiară a inculpatei C. de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen.. ("fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege") nu poate fi reţinută, pentru considerentele expuse mai sus şi care nu vor mai fi reluate.

Cu privire la aceeaşi inculpată, Înalta Curte, din oficiu, în temeiul dispoziţiilor art. 417 alin. (2) C. proc. pen. privind efectul devolutiv al apelului care prevede că: În cadrul limitelor prevăzute la alin. (1), instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, în operaţiunea de individualizare judiciară a pedepsei, va avea în vedere dispoziţiile art. 74 C. pen., în conformitate cu care stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea inculpatului, care se evaluează în funcţie de: împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale inculpatului; conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială şi apreciază că se impune aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. referitoare la circumstanţele atenuante judiciare.

Astfel, deşi în drept, în actele societăţii, începând cu luna august 2010 şi până la intrarea acesteia în insolvenţă, funcţia de administrator de drept a fost îndeplinită succesiv de inculpaţii D. şi C., din probele administrate a rezultat că inculpatul A., asociat majoritar, a exercitat mereu controlul şi atribuţiile de decizie, luând deciziile referitoare la activitate, la veniturile înregistrate şi cheltuielile efectuate, el fiind administratorul de fapt al societăţii.

Referitor la împrejurările în care inculpata a săvârşit infracţiunea, instanţa reţine că aceasta se afla sub autoritatea inculpatului A. care avea ascendent asupra sa (din declaraţia acesteia rezultă că a fost angajată în cadrul S.C. B. începând cu anul 2011 pe funcţia de jurist, în fapt ocupându-se de gestionarea resursei umane a societăţii iar funcţia de asociat, respectiv administrator în cadrul societăţii a perceput-o ca pe o recunoaştere a muncii sale). Autoritatea inculpatului A. a fost confirmată şi de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză care a fost descris cu apelativele de "patron", "şef", "şef ierarhic", "şeful cel mare al firmei", "administratorul firmei", "şeful sau preşedintele societăţii", "director". Inculpata C. a exercitat funcţia de administrator de drept şi de fapt al societăţii, a cărei activitate o cunoştea îndeaproape, chiar declarând că această funcţie a considerat-o o recompensă a rezultatelor sale din funcţia exercitată anterior în materia resurselor umane în cadrul aceleiaşi societăţi, a acceptat fără tăgada toate dispoziţiile date de inculpatul administrator de fapt fără a încerca sa pătrundă în raţiunea deciziilor acestuia.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că aspectele reţinute anterior cu privire la influenţa şi puterea faptică de control din partea asociatului majoritar A., nu constituie cauze de neimputabilitate sau exoneratoare de vinovăţie în ceea ce o priveşte pe inculpata C. întrucât nu a existat o acţiune de constrângere din partea acestuia şi nici nu este incidentă cauza de neimputabilitate a erorii.

Prin raportare la toate acestea dar şi la împrejurarea că inculpata a avut o participare procesuală constantă, a formulat declaraţii, are o vârsta tânără şi familie constituită, nu are antecedente penale, nu a mai fost implicată în activităţi de evaziune fiscală, s-a prezentat în faţa organelor judiciare, a dat declaraţii în cauză şi a detaliat rolul inculpatului A. în organizarea activităţii societăţii, Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., care prevede că pot constitui circumstanţe atenuante judiciare împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului cu consecinţa reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege cu o treime, potrivit art. 76 alin. (1) noul C. pen.

Având în vedere considerentele expuse anterior, instanţa o va condamna pe inculpata C., pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., la minimul pedepsei închisorii prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, după aplicarea dispoziţiilor art. 76 alin. (1) C. pen.

Pentru considerentele expuse, va condamna pe inculpata C. la pedeapsa închisorii de 4 (patru) ani şi 8 (opt) luni, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., republicată (în forma în vigoare înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 126/2004, publicată în M.Of. nr. 437 din 13 mai 2024), cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 76 alin. (1) C. pen.

II. Asupra apelului declarat de inculpatul A.

1. Inculpatul, prin motivele scrise, a solicitat, în esenţă, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei în faza de cameră preliminară prin raportare, printre altele, la nelegalitatea procedurii de citare cu acesta, atât în faza camerei preliminare, cât şi în faza de judecată în fond. În drept, a invocat dispoziţiile art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. prin raportare la dispoziţiile art. 342 şi următoarele care reglementează faza de cameră preliminară.

În motivare, a susţinut că, deşi se cunoştea faptul că inculpatul nu mai locuia la adresa la care a fost citat, procedura a fost viciată prin aceea că nu a fost citat la uşa insanţei şi într-un ziar local naţional.

Criticile formulate sunt nefondate.

Prin raportare la criticile vizând nelegala procedură de citare cu inculpatul A. în procedura de cameră preliminară, Înalta Curte reţine următoarele:

Încălcarea regulilor procedurale privind citarea poate atrage sancţiunea nulităţii relative, în condiţiile art. 282 C. proc. pen., a actelor îndeplinite în cauza penală în care procedura a fost viciată;

Art. 282 C. proc. pen. Nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele prevăzute la alin. (4).

(4)Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) poate fi invocată:

a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură;

Este adevărat că, în ipoteza în care prezenţa inculpatului este obligatorie, neregularitatea procedurii de citare poate conduce la absenţa sa de la proces, caz în care va fi incidentă nulitatea absolută a actelor procedurale/procesuale efectuate, conform art. 281 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. Cu toate acestea, se observă că, în speţă, prezenţa inculpatului nu era obligatorie, acesta nefiind arestat sau în alte situaţii care ar fi determinat prezenţa obligatorie.

Art. 364 C. proc. pen.: (2) Judecata poate avea loc în lipsa inculpatului dacă acesta este dispărut, se sustrage de la judecată ori şi-a schimbat adresa fără a o aduce la cunoştinţa organelor judiciare şi, în urma verificărilor efectuate, nu i se cunoaşte noua adresă. (3) Judecata poate de asemenea avea loc în lipsa inculpatului dacă, deşi legal citat, acesta lipseşte în mod nejustificat de la judecarea cauzei.

Astfel, instanţa de fond a analizat aspectele referitoare la procedura de citare a inculpatului în faza camerei preliminare, constatând că acesta a fost citat la adresa de domiciliu care rezulta din actul de identitate, iar faptul că inculpatul nu mai locuia acolo, conform procesului-verbal de îndeplinire a procedurii de citare, nu putea fi convertit în motiv de nelegalitate a procedurii de citare, atât timp cât judecătorul a efectuat verificări şi în baza de date oficială, rezultând acelaşi domiciliu.

În plus, împotriva încheierii de cameră preliminară nu a fost niciodată formulată calea de atac a contestaţiei în termen de 3 zile de la comunicare, potrivit art. 347 alin. (1) C. proc. pen.

Nelegala citare a părţilor în timpul procedurii de cameră preliminară poate fi invocată deci până la închiderea acestei faze procesuale, inclusiv în cadrul căii de atac a contestaţiei prev. de art. 347 C. proc. pen.

În continuare, în ceea ce priveşte nelegala citare în faza de judecată în primă instanţă, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 259 C. proc. pen. (1) Suspectul, inculpatul, părţile în proces, precum şi alte persoane se citează la adresa unde locuiesc, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului lor de muncă, prin serviciul de personal al unităţii la care lucrează. (2) Suspectul sau inculpatul are obligaţia de a comunica în termen de cel mult 3 zile organului judiciar schimbarea adresei unde locuieşte. Suspectul sau inculpatul este informat cu privire la această obligaţie în cadrul audierii şi cu privire la consecinţele nerespectării obligaţiei. (3) Suspectul sau inculpatul care a indicat, printr-o declaraţie dată în cursul procesului penal un alt loc pentru a fi citat, este citat la locul indicat.

Aşadar, suspectul sau inculpatul se citează la adresa la care locuieşte, fiind prezumat că acest loc este adresa de domiciliu dacă din alte mijloace de probă nu rezultă că locuieşte la altă adresă. Pentru determinarea adresei de citare, organele judiciare pot efectua verificări la Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date (D.E.P.A.B.D.). Astfel cum rezultă din actele dosarului de fond, instanţa a dispus citarea la singura adresă de domiciliu a inculpatului A.. Urmare a menţiunilor din cuprinsul dovezilor de citare potrivit cărora inculpatul nu a fost găsit la adresă, respectiv că în imobil nu locuieşte nicio persoană, instanţa de fond a efectuat verificări în baza de date D.E.P.A.B.D. şi a constatat că inculpatul nu era înregistrat cu altă adresă în afară de adresa la care a fost citat.

Potrivit art. 259 alin. (2) C. proc. pen., suspectul sau inculpatul are obligaţia de a comunica în termen de cel mult 3 zile organului judiciar schimbarea adresei unde locuieşte.

Astfel, este instituită o prezumţie legală cu caracter sancţionator a îndeplinirii procedurii de citare care are la bază o ficţiune juridică. Această prezumţie nu poate fi răsturnată prin invocarea propriei turpitudini de către suspect sau inculpat.

În ipoteza în care suspectul sau inculpatul şi-a schimbat adresa, încălcându-şi obligaţia prevăzută la art. 259 alin. (2) C. proc. pen. de a comunica în scris în termen de 3 zile noua adresă, procedura de citare se consideră legal îndeplinită, chiar dacă este realizată prin afişarea înştiinţării la adresa cunoscută anterior de organele judiciare sau la sediul organului judiciar. Ca atare, inculpatul A. a fost citat prin afişare la sediul instanţei . Ulterior termenului de judecată din data de 23 februarie 2023, inculpatul nu a mai fost citat, având în vedere că în faţa instanţei s-a prezentat apărătorul ales al acestuia şi s-a apreciat că inculpatul are termen în cunoştinţă.

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că interesele procesuale ale inculpatului au fost reprezentate atât de apărător ales, cât şi de apărător desemnat din oficiu, în cuprinsul încheierilor de şedinţă de la termenele de judecată acordate în cauză de instanţa de fond fiind consemnată prezenţa acestora.

Dispoziţiile art. 353 alin. (1) C. proc. pen. prevăd următoarele: Judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată şi părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită. Inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi, după caz, reprezentanţii legali ai acestora se citează din oficiu de către instanţă. Instanţa poate dispune citarea altor subiecţi procesuali atunci când prezenţa acestora este necesară pentru soluţionarea cauzei. Înfăţişarea persoanei vătămate sau a părţii în instanţă, în persoană sau prin reprezentant ori avocat ales sau avocat din oficiu, dacă acesta din urmă a luat legătura cu persoana reprezentată, acoperă orice nelegalitate survenită în procedura de citare.

Aşadar, având în vedere că inculpatul a fost reprezentat de apărător ales în faţa instanţei de fond, acesta prezentându-se la termenele de judecată acordate în cauză (văzând împuternicirea avocaţială seria x nr. x/2023 - dosarul nr. x/2022 al Curţii de Apel Craiova), dar şi dispoziţiile art. 353 alin. (1) C. proc. pen. potrivit cărora înfăţişarea părţii în instanţă prin avocat ales acoperă orice nelegalitate survenită în procedura de citare, apreciază neîntemeiat acest motiv de apel.

2. O altă critică adusă sentinţei apelate de către inculpatul A., prin apărător ales, a fost aceea că prima instanţă s-a pronunţat pe fondul cauzei înainte să fie soluţionată contestaţia împotriva încheierii de cameră preliminară.

Critica este nefondată

Prioritar, Înalta Curte constată că nu a fost formulată contestaţie împotriva încheierii de cameră preliminară nr. 4 din 25 noiembrie 2022, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Craiova în dosarul nr. x/2022 nici de către inculpatul A., nici de către alte părţi din dosar.

Este adevărat că inculpatul a formulat o cale de atac însă aceasta a fost îndreptată împotriva încheierii pronunţate la data de 07 decembrie 2023 de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022 prin care s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpatul A., prin apărător ales, din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpatul A. a fost soluţionată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 07 februarie 2024 prin decizia nr. 36/A, pronunţată în dosarul nr. x/2023.

Astfel, având în vedere natura încheierii atacate, respectiv o încheiere de şedinţă de la unul din termenele de judecată acordat pe fondul cauzei, văzând şi dispoziţiile art. 408 alin. (2) C. proc. pen. potrivit cărora încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu apel, Înalta Curte reţine că instanţa de fond nu era ţinută de soluţia care urma să se pronunţe în contestaţie deoarece aceasta nu ar fi fost de natură să schimbe soluţia pe fondul cauzei.

Mai mult decât atât, instanţa de fond s-a pronunţat în cauză la data de 19 februarie 2024 iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra căii de atac formulate împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice la o dată anterioară, respectiv la data de 07 februarie 2024.

3. Tot în cadrul motivelor de apel, inculpatul A. a solicitat, în temeiul art. 342 şi următoarele C. proc. pen., restituirea cauzei la procuror pentru a remedia neregularităţile rechizitoriului (lipsa descrierii unor acte materiale, omisiunea indicării datei de început şi de sfârşit a activităţii infracţionale, datele la care au fost săvârşite faptele, contribuţia fiecărui participant la actul material, precum şi inadvertenţe în descrierea contribuţiei unora dintre participanţii la comiterea faptelor), prin raportare la împrejurarea că, în faza camerei preliminare, a fost lipsă de procedură cu inculpatul. În susţinere, a făcut referire la Hotărârea din 21 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-282/2020.

Critica este nefondată

Înalta Curte apreciază şi această critică nefondată, având în vedere faptul că faza de cameră preliminară a fost încheiată, împotriva încheierii pronunţate nefiind formulată calea de atac a contestaţiei în termen de 3 zile de la comunicare, potrivit art. 347 alin. (1) C. proc. pen., nici cel mai târziu de la momentul în care, începând cercetarea judecătorească, inculpatul prin apărător ales, a luat cunoştinţa de încheierea finală de cameră preliminară pronunţată conform art. 346 C. proc. pen.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că nu sunt aplicabile în cursul judecăţii apelului dispoziţiile art. 346 C. proc. pen., privind reluarea procedurii de cameră preliminară, întrucât nelegalitatea procedurii de citare constituie un motiv de nulitate relativă, iar nu absolută, nefiind prevăzută printre cazurile reglementate de art. 281 C. proc. pen.

Hotărârea C.J.U.E. C-282/2020 invocată de inculpat prin care s-a stabilit că articolul 6 alin. (3) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale şi articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislaţii naţionale care nu prevede o cale procedurală ce permite să se remedieze după şedinţa preliminară neclarităţile şi lacunele din conţinutul rechizitoriului care aduc atingere dreptului persoanei acuzate de a i se comunica informaţii detaliate cu privire la acuzare nu sunt incidente în prezenta cauză, inculpatul având posibilitatea să invoce în faza de cameră preliminară toate aspectele de care era nemulţumit în ceea ce priveşte neregularităţile actului de sesizare.

Calea ordinară de atac a apelului nu poate privi aspecte din procedura de cameră preliminară deoarece această fază a fost depăşită, inculpatul având posibilitatea să invoce toate neregularităţile pe care le-a apreciat cu privire la această procedură atât în faţa judecătorului de cameră preliminară, cât şi separat, în contestaţie, înainte de rămânerea definitivă a încheierii de cameră preliminară.

Totodată, Înalta Curte constată că respectarea principiului securităţii raporturilor juridice presupune ca dezlegările judecătorului de cameră preliminară să aibă caracter definitiv, nefiind posibilă reanalizarea aspectelor care ţin, în speţă, de o eventuală sancţiune a nulităţii relative.

4. Un alt motiv de apel a fost invocat de inculpatul A. prin raportare la decizia Curţii Constituţionale nr. 80 din 14.02.2024 prin care s-a constatat neconstituţionalitatatea sintagmei care au valoare probatorie de înscrisuri în dosarul penal din cuprinsul art. 8 alin. (4) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea Agenţiei Naţionale de Administrare, cu referire la procesul-verbal şi actul de control încheiate potrivit art. 8 alin. (3) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, precum şi în ceea ce priveşte explicaţiile scrise solicitate de organele fiscale antifraudă în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. f) din acelaşi act normativ.

Critica este nefondată

Potrivit art. 97 alin. (2) C. proc. pen. Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; b) declaraţiile persoanei vătămate; c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; d) declaraţiile martorilor; e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.

De asemenea, potrivit art. 61 alin. (1) şi alin. (5) C. proc. pen., Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: a) organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii;b) organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor;

(5) Procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.

Probele sunt entităţi de fapt extra-procesuale care vizează fapta şi făptuitorul la care se referă procesul penal iar prin administrare, ele dobândesc caracter procesual. Mijloacele de probă sunt realităţi extra-procesuale dar, prin reglementarea folosirii lor în cadrul procesului penal, capătă, la rândul lor, caracter de categorie juridică procesuală.

Apelantul a susţinut, prin raportare la decizia Curţii Constituţionale nr. 80 din 14.02.2024, că niciun act întocmit în activitatea de control desfăşurată de inspecţia antifraudă fiscală, anterior începerii urmăririi penale ["proces-verbal", "act de control", "explicaţii scrise solicitate în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. f)", la care fac referire dispoziţiile art. 8 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013], nu poate fi calificat, sub imperiul actualului C. proc. pen., drept mijloc de probă.

Este adevărat că prin decizia nr. 80 din 14.02.2024, Curtea Constituţională a stabilit că actele întocmite în activitatea de control desfăşurată de inspecţia fiscală nu pot constitui mijloace de probă, hotărâre ce urmează a produce efecte pentru viitor, după momentul publicării în Monitorul Oficial la data de 28.04.2024. În considerentele aceleiaşi hotărâri, instanţa de contencios constituţional a stabilit, însă, că "documentele" ori "alte înscrisuri", ridicate de organele fiscale antifraudă cu ocazia exercitării atribuţiilor, în mod concret cu ocazia efectuării de către inspectorii antifraudă a unor investigaţii, supravegheri şi verificări fiscale necesare prevenirii şi descoperirii faptelor de evaziune fiscală şi fraudă fiscală, inclusiv în cazurile în care sunt semnalate situaţii de încălcare a legislaţiei specifice, pot servi ca mijloace de probă în procesul penal, întrucât nu sunt acte întocmite în activitatea de constatare/de control desfăşurată de inspectorii antifraudă, anterior procesului penal, ci constituie acte scrise ce cuprind fapte sau împrejurări ce confirmă sau infirmă faptele de evaziune fiscală şi fraudă fiscală şi care emană de la entităţile controlate.

Aşadar, se observă că pe parcursul procesului penal, au fost administrate probe atât în faza de urmărire penală, cât şi în fond, în faţa instanţei de judecată, soluţia de condamnare pronunţându-se exclusiv pe baza probelor administrate nemijlocit în faţa organelor judiciare.

Din considerentele hotărârii atacate, se poate observa că prima instanţă a avut în vedere la pronunţarea soluţiei, exclusiv mijloacele de probă administrate în faţa organelor judiciare, respectiv declaraţii de martori, expertiza judiciară contabil-fiscală şi suplimentul la raportul de expertiză sau înscrisuri ridicate de la societăţile controlate (extrase de cont ale societăţii inculpate, facturi fiscale, bonuri fiscale de achiziţionare de combustibili) etc. Niciun act întocmit în activitatea de control desfăşurată de inspecţia antifraudă fiscală nu a constituit mijloc de probă în prezenta cauză şi nu a fost avut în vedere ca atare în pronunţarea soluţiei de condamnare.

Instanţa reţine aşadar că, din coroborarea probelor constând în înscrisuri, declaraţii de martori, rapoarte de constatare, raport de expertiză fiscală şi suplimentul aferent, se poate formula concluzia existenţei vinovăţiei inculpaţilor.

Înalta Curte constată că instanţa de fond nu face referire la actele întocmite în activitatea de control desfăşurată de inspecţia antifraudă fiscală, ci îşi bazează convingerea pe mijloacele de probă administrate nemijlocit în faţa acesteia sau în cadrul urmăririi penale de organele judiciare.

Susţinerea potrivit căreia raportul de expertiză s-a bazat pe verificările efectuate de inspectorii fiscali nu poate fi avută în vedere deoarece constatările, evaluările şi opinia expertului s-au bazat pe înscrisurile, respectiv pe documentele contabile pe care le-a avut la dispoziţie, expertul având obligaţia să consemneze în cuprinsul raportului propriile constatări cu privire la aspectele pe care a fost chemat să le lămurească.

5. Tot în cadrul motivelor de apel, inculpatul, prin apărător ales, a mai solicitat schimbarea încadrării juridice din art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, în art. 9 alin. (1) din aceeaşi lege prin raportare la împrejurarea că a fost condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 pentru perioada 2010-2014 cu toate că aceste dispoziţii legale, respectiv forma agravată prevăzută de alin. (3), a fost introdusă abia în anul 2013 prin Legea nr. 50/2013.

Critica este nefondată

Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, constată următoarele:

În cazul infracţiunilor cu durată de consumare, în speţă, în cazul infracţiunii continuate, momentul epuizării infracţiunii este momentul la care are loc ultimul act de executare. În raport de acest moment al săvârşirii se analizează legea penală mai favorabilă, conform art. 5 C. pen.. Aşadar, pentru infracţiunea continuată se va aplica legea în vigoare la data epuizării acesteia, în speţă noiembrie 2014. Având în vedere unitatea infracţiunii continuate, legea în vigoare la momentul epuizării infracţiunii se va aplica pentru toate actele de executare chiar dacă au fost comise înainte de intrarea sa în vigoare.

În toate situaţiile în care o infracţiune are o durată de săvârşire ce se întinde sub imperiul a două sau mai multe legi penale succesive, se va aplica regula unicităţii ilicitului infracţional, infracţiunea considerându-se comisă în integralitate sub legea nouă.

Aşadar, în cazul infracţiunilor cu derulare temporală (continue, continuate, progresive, de obicei etc.), data comiterii infracţiunii coincide cu momentul efectuării integrale a elementului material sau cu încetarea acţiunii sau inacţiunii, moment în raport de care se aplică legea.

Legea nr. 50/2013 privind modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale a intrat în vigoare la 22 martie 2013, fiind publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 146 din 19 martie 2013.

Prin urmare, legea de modificare a art. 9 alin. (2) si alin. (3) din Legea nr. 241/2005 a intrat in vigoare anterior săvârsirii, prin epuizare, a infracţiunii continuate de evaziune fiscală. Întreaga activitate infractională comisă de inculpat se examinează din perspectiva legii în vigoare la data epuizării activităţii continuate, deci a dispoziţiilor art. 9 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 241/2005, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 50/2013.

Nu este incidentă legea penală mai favorabilă conform art. 5 C. pen. din punct de vedere al modificarii art. 9 din Legea nr. 241/2005 prin Legea nr. 50/2013, întrucât modificarea legislativă este anterioară săvârşirii infracţiunii continuate, iar legea aplicabilă este legea în vigoare la data săvârşirii infracţiunii.

Infracţiunea a fost comisă în forma continuată prevăzută de art. 35 alin. (1) din C. pen., întrucât operaţiunile evazioniste desfăşurate de către inculpat s-au desfăşurat pe o lungă perioadă de timp (2010-2014) şi au vizat multiple achiziţii fictive, ca şi înregistrări multiple şi repetate în documentele contabile, însă, după acelaşi modus operandi şi în realizarea unui unic scop, constant urmărit de către inculpat.

În concret, potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiune de evaziune fiscală evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la baza operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Din modul de redactare al textului de lege rezultă, fără echivoc, faptul că infracţiunea se consumă la momentul fiecărei evidenţieri în documentele legale a unor cheltuieli care nu au la baza operaţiuni reale.

6. Cu privire la solicitarea formulată prin apărător desemnat din oficiu, cu ocazia dezbaterilor orale, de reducere a pedepsei de 11 ani închisoare aplicată prin sentinţa primei instanţe;

Solicitarea este nefondată

Individualizarea pedepsei nu este un proces arbitrar, subiectiv, ci reprezintă rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probator, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate. Ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real, persoana inculpatului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.

Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.

Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei inculpatului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.

Ţinând cont de aceste criterii, pedeapsa de 11 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea de evaziune fiscală care a format obiectul cercetării judecătoreşti în prezenta cauză, reflectă modul de comitere a acesteia, respectiv în formă continuată, prin acte materiale care fiecare în parte întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii, săvârşite într-o perioadă care s-a întins pe parcursul mai multor ani, în raport şi de minimul de 9 ani închisoare prevăzut de dispoziţiile legale pentru forma agravată a infracţiunii.

Din perspectiva urmărilor socialmente periculoase ale actelor materiale, este de reliefat prejudiciul cauzat bugetului general consolidat al statului prin infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., care este deosebit de important, în speţă valoarea acestuia depăşind 500.000 de euro.

Aşadar, Înalta Curte apreciază că, în raport cu gravitatea faptelor, (infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005, text în vigoare înainte de modificarea prin Legea nr. 126/2024 a fost sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 8 ani ale cărei limite se majorau cu 7 ani în cazul prev. de alin. (3) din acelaşi act normativ), de modalitatea laborioasă prin care inculpatul a fraudat bugetul consolidat al statului, pe o perioada îndelungată de timp, producând un prejudiciu consistent, dar şi de împrejurarea că nu s-a prezentat în faţa instanţelor de judecată şi nu a întreprins niciun fel de demers pentru achitarea prejudiciului, a avut reprezentarea desfăşurării întregii sale conduite, precum şi a rezultatelor acesteia, urmărind ca, prin evidenţierea în declaraţiile depuse la organele fiscale a numeroase achiziţii fictive efectuate în intervalul 2010 - 2014 de la furnizori - societăţi comerciale cu care nu a derulat operaţiunile comerciale menţionate, să sustragă societatea comercială a cărui administrator de fapt/conducator în fapt era, de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, pedeapsa de 11 ani închisoare stabilită de prima instanţă este pe deplin justificată şi în acord cu scopul aplicării pedepselor.

III. Asupra apelului formulat de inculpatul D.

Inculpatul D. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., admiterea apelului, desfiinţarea în parte a hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii civile formulate de partea civilă Statul Român prin ANAF - D.G.R.F.P. Craiova - A.J.F.P. Olt, cu consecinţa exonerării de la plată, în solidar cu inculpatul A., a sumei de 4.562.890 RON, aferente perioadei 23 august 2010 - 04 martie 2013, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii. De asemenea, a solicitat ridicarea măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanţa nr. 599/P/2018 din data de 17 februarie 2020 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, menţinute ulterior în cursul judecăţii prin încheierea nr. 38 din data de 23 februarie 2023.

Solicitarea este nefondată

Referitor la criticile inculpatului privind încetarea calităţii sale de administrator la o dată anterioară celei reţinute de prima instanţă, respectiv 09 aprilie 2012, când a renunţat prin demisie la această funcţie sau când a încetat funcţia de administrator, instanţa de apel le apreciază, în acord cu prima instanţă, nefondate, având în vedere că încetarea calităţii de administrator a inculpatului D. a avut loc la data de 04.03.2013, prin modificarea actului constitutiv al societăţii în baza Hotărârii nr. 1 a Adunării generale a asociaţilor, care a fost înregistrată în evidenţele Oficiului Registrului Comerţului - depunere act constitutiv actualizat conform art. 204 din Legea nr. 31/1990 iar nu anterior.

Cu privire la criticile vizând contestarea semnăturii sale din conţinutul Hotărârii nr. 1 a Adunării generale a asociaţilor din data de 04.03.2013, în acord cu instanţa fondului, instanţa de apel apreciază că această critică nu este suficientă pentru a determina ineficienţa juridică a hotărârii întrucât a fost înregistrată în evidentele Oficiului Registrului Comerţului şi publicată în Monitorul Oficial conform dispoziţiilor legale. Inculpatul, în calitate de asociat, dispunea de mijloacele legale pentru a solicita desfiinţarea hotărârii, conform art. 196 rap. la art. 132 din Legea nr. 31/1990, prin invocarea unor cazuri de nulitate relativă sau absolută, după caz. În lipsa unei astfel de acţiuni, hotărârea A.G.A. îşi produce efectele, beneficiind de prezumţia de legalitate, conform art. 132 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia, deşi a avut calitatea de administrator până la data de 09 aprilie 2012, toate deciziile au fost luate de către inculpatul A., inculpatul D. neavând nicio clipă reprezentarea că inculpatul A. săvârşeşte fapte de natură penală, instanţa de apel reţine că aceste critici au în vedere latura penală şi chiar dacă pentru infracţiunea de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatului D. prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi art. 3 din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 5 C. pen. (în raport cu activitatea S.C. B., fapta comisă în perioada 23.08.2010- 04.03.2013), în baza art. 396 alin. (1) şi (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.., art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen., art. 155 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal, probatoriul amplu administrat în cauză dovedeşte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, faptul că inculpatul D. a avut reprezentarea faptelor pe care le-a comis prin raportare şi la calitatea acestuia de coasociat şi administrator în cadrul S.C. B.

Ansamblul circumstanţelor obiective în care au fost comise faptele deduse judecăţii a fost corect reţinut de către instanţa de fond, în urma unei analize judicioase a probatoriului administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti.

Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât şi pe parcursul soluţionării cauzei în primă instanţă, Înalta Curte constată, la rândul său, că inculpatul D. a avut reprezentarea caracterului ilicit al faptelor sale, astfel cum acestea au fost temeinic stabilite de către prima instanţă.

Astfel, din declaraţia inculpatului D. rezultă că acesta a fost angajat în cadrul societăţii de către inculpatul A., în funcţia de director general, apoi, la propunerea acestuia, a acceptat să preia atribuţiile de administrator, şi, cu toate că susţine că, în fapt, a continuat să îndeplinească aceleaşi atribuţii ca şi cele anterioare şi că nu avea reprezentarea faptelor comise de inculpatul A., mijloacele de probă administrate în cauză dovedesc rolul decizional pe care acesta îl avea în cadrul societăţii, alături de coinculpatul A..

Sub acest aspect, Înalta Curte notează că sunt relevante o serie de declaraţii ale unor martori ale căror depoziţii se coroborează atât între ele, cât şi cu celelalte mijloace de probă administrate atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti. Astfel, declaraţia martorei OO., agent de pază în perioada 2010 - 2018 în Craiova confirmă rolul decizional al inculpatului în societate, aceasta afirmând că a colaborat cu inculpaţii A. şi Simion în probleme mai mari, declaraţie care se coroborează cu cea a martorului LL., agent de pază în cadrul societăţii S.C. B., care a relatat că administratorii s-au schimbat succesiv, în persoana inculpaţilor D. şi C., dar că toţi aveau "putere mare de decizie in societate". De asemenea, acelaşi martor a declarat că societatea avea doar 4 autoturisme în dotare folosite la intervenţie, una dintre ele folosită chiar de martor, iar banii necesari proveneau de la inculpatii Simion, C. si A., în funcţie de cine participa la şedinţele societăţii. Instanţa de control judiciar consideră relevantă şi declaraţia martorului FFF., care a fost agent de pază în cadrul aceleiaşi societăţi inculpate S.C. B. în perioada 2009 - 2015 şi care a susţinut că atribuţii similare inculpatului A., a avut şi inculpatul Simion, care preda banii necesari alimentărilor ori efectua el direct plata. Deopotrivă, martorul GGG., agent de pază, a declarat că a primit bani pentru alimentări auto de la inculpaţii A. şi D., despre care a afirmat că "ei erau împreună de fapt". Declaraţia martorei O. confirmă implicarea inculpatului Simion în societate şi împrejurarea că acesta avea reprezentarea faptelor săvârşite. În acest sens, Înalta Curte constată că declaraţia martorei este de natură a confirma implicarea inculpatului Simion şi în domeniul contabilităţii, întrucât acesta îi remitea bonurile fiscale, actele de contabilitate, pe el îl considera "omul de bază al societăţii", fiind administrator. În plus, această martoră a declarat că a discutat si cu inculpatul Simion despre pierderile şi profitul societăţii.

Analizând coroborat declaraţiilor martorilor care au fost angajaţi în cadrul societăţii, Înalta Curte constată că acestea converg spre concluzia că inculpatul D., în calitatea sa de administrator de drept, exercita atribuţiile de conducere şi în mod efectiv, chiar dacă la un nivel mai redus decât inculpatul A. astfel că acesta avea reprezentarea faptelor sale. Similar celor reţinute în sarcina inculpatei C., Înalta Curte constată că declaraţiile martorilor audiaţi în cauză confirmă faptul că inculpatul era implicat în mod activ si semnificativ în activitatea societăţii alături de inculpaţii A. şi C., având, astfel, posibilitatea să aibă reprezentarea activităţii desfăşurate şi a consecinţelor produse de actele semnate ca administrator.

Instanţa de control judiciar apreciază că declaraţiile martorilor audiaţi în cauză se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate (înscrisuri, raport de expertiză contabilă, supliment la raportul de expertiză şi declaraţiile inculpaţilor) şi dovedesc fără echivoc vinovăţia inculpatului.

Sub aspectul laturii civile, Înalta Curte constată neîntemeiate criticile inculpatului pentru considerentele care urmează:

În speţă este antrenată răspunderea civilă delictuală a inculpatului D. potrivit regulii " Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.." (art. 1357 alin. (1) C. civ.), independent de aspecte precum faptul că nu a beneficiat personal de pe urma faptei ilicite sau de buna administrare a societăţii implicate în activitatea infracţională ori de faptul că nu deţine bunuri.

Răspunderea civilă urmăreşte în principal repararea unui prejudiciu produs ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, dar are în acelaşi timp scopul de a determina în conştiinţa destinatarilor legii, adică a titularilor de drepturi şi obligaţii civile, o conduită corectă şi responsabilă. Obligaţia de reparare a pagubei produse ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite are ca scop atât înlăturarea prejudiciului produs, dar prezintă totodată şi un pronunţat rol preventiv, urmărind ca fapta susceptibilă să conducă la crearea unui prejudiciu să nu mai fie săvârşită în viitor.

Pentru a fi antrenată o astfel de răspundere este necesar a fi îndeplinite cumulativ patru cerinţe: existenţa unui prejudiciu, săvârşirea unei fapte ilicite, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia făptuitorului.

În esenţă, răspunderea civilă delictuală este angajată ca urmare a producerii unui prejudiciu prin încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane. Prejudiciul este condiţia obiectivă în absenţa căreia nu se poate stabili obligaţia de reparare în sarcina persoanei responsabile, reprezintă consecinţa negativă suferită de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană. Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie, iar dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acesta nu poate fi valorificat imediat, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1381 alin. (1) şi (2) din C. civ.

Potrivit art. 1385 alin. (1) din C. civ. prejudiciul se repară integral dacă prin lege nu se prevede altfel, fiind supuse reparării atât pierderea suferită de cel prejudiciat, adică paguba efectivă (damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat de victimă ca urmare a faptei ilicite (lucrum cessans).

Prin urmare, în speţă, părţii civile i s-a produs un prejudiciu în sumă de 3.810.499 RON TVA şi 752.391 RON impozit pe profit, rezultând un total de 4.562.890 RON, în perioada 23.08.2010 - 04.03.2013, constituită din obligaţii fiscale de plată la bugetul statului.

Prin fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, se înţelege orice acţiune sau inacţiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparţine unei persoane.

În ce priveşte această condiţie, se constată că inculpatul D. a săvârşit infracţiunea de evaziune fiscală prevazută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi art. 3 din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 5 C. pen. (în raport cu activitatea S.C. B., faptă comisă în perioada 23.08.2010- 04.03.2013) şi, cu toate că în raport de această infracţiune s-a dispus încetarea procesului penal, prima instanţa, în mod corect a soluţionat acţiunea civilă întrucât dispoziţiile art. 25 alin. (2) C. proc. pen. prevăd expres că, în cazul prescripţiei, instanţa nu va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă.

Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu este realizat în cauză, în sensul că partea civilă, în speţă, Statul Român, prin A.N.A.F. a suferit prejudiciul în sumă de 4.562.890 RON RON, astfel cum acesta a fost individualizat în cuprinsul raportului de expertiză din cursul judecăţii, urmare a încălcării dispoziţiilor legale privind plata obligaţiilor fiscale la bugetul statului, cu alte cuvinte prejudiciul suferit de partea civilă este în legătură directă cu acţiunile inculpatului.

Vinovăţia, ca element al răspunderii civile delictuale, vizează latura subiectivă a faptei, adică atitudinea subiectivă a autorului faţă de fapta sa şi faţă de urmările acesteia, la momentul la care a săvârşit-o. În principiu, în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea obligaţiei autorului de a repara prejudiciul, nu interesează forma de vinovăţie cu care s-a săvârşit fapta ilicită prejudiciabilă, întrucât autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă, astfel cum se desprinde din prevederile art. 1357 alin. (2) din C. civ.

Cum în cauză inculpatul D. a acţionat cu intenţie directă, calificată prin scopul urmărit de autor, respectiv, sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat, în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, şi această cerinţă este îndeplinită.

Raportat la cele de mai sus, Înalta Curte constată că inculpatul D., a produs o pagubă părţii civile Statul Român, prin A.N.A.F. prin nerespectarea dispoziţiilor legale privind îndeplinirea obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat, prejudiciu pe care este obligat să îl repare.

Cu referire la răspunderea solidară a inculpaţilor, Înalta Curte constată că principiul solidarităţii se întinde pe latură civilă asupra tuturor inculpaţilor care au săvârşit infracţiunea în raport de întregul prejudiciu cauzat, întrucât aceştia au acţionat cu o voinţă unitară, motiv pentru care, din punct de vedere al laturii civile răspund evident, în acelaşi mod.

Împrejurarea că inculpatul D. nu a beneficiat cu nimic de pe urma activităţii infracţionale, astfel cum susţine în cadrul motivelor de apel, nu este de natură să excludă răspunderea solidară a inculpaţilor, având în vedere că faptele acestora au concurat la producerea prejudiciului.

În mod corect, a fost reţinută răspunderea solidară a inculpaţilor la repararea prejudiciilor cauzate. Art. 1382 C. civ. instituie solidaritatea pasivă a persoanelor care au provocat un prejudiciu prin aceeaşi faptă ilicită, respectiv cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat.

Prin expertiza încuviinţată şi administrată în cursul cercetării judecătoreşti, expertul a stabilit prejudiciul cauzat.

De asemenea, în cauză, în etapa cercetării judecătoreşti a fost încuviinţat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză judiciară, expertul desemnat concluzionând că pentru perioada 23.08.2010 - 04.03.2013, când administrator de drept a fost inculpatul D., că obligaţiile fiscale de plată la bugetul statului sunt de 3.810.499 RON TVA şi 752.391 RON impozit pe profit, rezultând un total de 4.562.890 RON.

5. Cu privire la solicitarea formulată de către reprezentantul Ministerului Public, în concluziile orale, de admitere a apelurilor formulate de inculpaţii A. şi C., strict prin raportare la legea penală mai favorabilă, având în vedere că, la data de 16 mai 2024, a fost modificată Legea nr. 241/2005, apreciind că această lege penală este mai favorabilă inculpaţilor întrucât are limite mai reduse ale pedepsei, iar cuantumul prejudiciului este mai mare;

Înalta Curte observă că, în cauză, au fost dispuse atât soluţii de condamnare cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cât şi soluţii de încetare a procesului penal, motiv pentru care compararea legilor nu se reduce numai la observarea limitelor de pedeapsă, ci presupune, în plus, examinarea globală a infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată. Ca atare, trebuie să se procedeze la o comparaţie globală a regimului represiv al fiecăreia dintre legile penale comparate.

Prin decizia nr. 265/2014, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 5 din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. Astfel, în cauză, în situaţia în care instanţa de apel ar da efect dispoziţiilor Legii nr. 126/2024 prin care s-a modificat Legea nr. 241/2005, ar însemna să aplice aceste dispoziţii şi infracţiunilor pentru care s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, ceea ce, în mod evident, ar contraveni dispoziţiilor art. 481 C. proc. pen. cu privire la neagravarea situaţiei în propriul apel.

Analizând în continuare, în mod gobal, criteriile de stabilire a legii penale mai favorabile, instanţa de control judiciar constată că legea penală veche este mai favorabilă întrucât permite constatarea împlinirii, în aprilie 2021, a termenului de prescripţie generală a răspunderii penale (de 8 ani), calculat în temeiul art. 154 alin. (1) lit. c) şi art. 156 alin. (1) din noul C. pen., pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.; soluţia încetării procesului penal fiind dispusă prin sentinţa apelată în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A. prin raportare la faptele săvârşite în calitate de administrator la S.C. E. S.R.L..

De asemenea, legea penală veche este mai favorabilă întrucât permite constatarea împlinirii, la data de 03.05.2022, a termenului de prescripţie generală a răspunderii penale (de 10 ani), calculat în temeiul art. 154 alin. (1) lit. b) şi art. 156 alin. (1) din noul C. pen., pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.; soluţia încetării procesului penal fiind dispusă prin sentinţa apelată în ceea ce îl priveşte pe inculpatul D. prin raportare la faptele săvârşite în calitate de administrator de drept al S.C. B..

Sub aspectul modalităţii în care se identifică legea penală mai favorabilă, instanţa supremă reiterează decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, prin care s-a precizat că, prin aplicarea legii penale în timp se înţelege ansamblul de norme juridice penale ce izvorăsc din raţiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare a principiului mitior lex în raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu momentul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni (decizia nr. 841 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 723 din 25 octombrie 2007) - paragraful 31.

Cât priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională a statuat că "aceasta vizează aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze" - paragraful 32.

În cuprinsul aceleiaşi decizii, instanţa de contencios constituţional a mai arătat că, "în caz de tranziţie, judecătorul este ţinut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, aşa cum este cazul C. pen. din 1969, fie preponderent preventivă, aşa cum este cazul actualului C. pen.. Soluţia se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deşi fiecare cu o concepţie unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea penală" (paragraf 37); în cazul succesiunii în timp a două coduri penale (...), într-o atare ipoteză se schimbă opţiunea puterii legislative cu privire la însăşi filosofia politicii penale. Această nouă concepţie nu putea nicidecum să aibă în vedere posibilitatea îmbinării dispoziţiilor celor două legi pentru a obţine o a treia lege (lex tertia)" -paragraf 38.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că legea penală mai favorabilă inculpaţilor este cea în vigoare în perioada 2018-2022 şi care permite soluţia de încetare a procesului penal pentru o parte din infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, dar nu este posibilă o aplicare concomitentă a legii 241/2005 în forma modificată la data de 16 mai 2024 întrucât s-ar obţine o a treia lege prin combinarea dispoziţiilor legale existente la momente diferite de timp.

Inculpata C. a solicitat, în cadrul concluziilor scrise, transmise la dosar la data de 10 iunie 2024, ca instanţa de control judiciar să reţină legea nouă ca lege penală mai favorabilă în ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, susţinând, în esenţă, că, urmare a modificării limitelor de pedeapsă ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani iar acesta s-a împlinit la data de 10.03.2023.

Aceleaşi considerente expuse cu privire la solicitarea formulată de reprezentantul Ministerului Public sunt valabile şi cu privire la solicitarea inculpatei. Ca atare, având în vedere că în cauză au fost dispuse atât soluţii de condamnare, cât şi soluţii de încetare a procesului penal, compararea legilor presupune examinarea globală a infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată. Astfel, trebuie să se procedeze la o comparaţie globală a regimului represiv al fiecăreia dintre legile penale comparate, nefiind posibilă îmbinarea dispoziţiilor celor două legi pentru a obţine o a treia lege (lex tertia)".

Aşadar, legea penală mai favorabilă inculpaţilor este cea în vigoare în perioada 2018-2022 şi care permite soluţia de încetare a procesului penal pentru o parte din infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, dar nu este posibilă o aplicare concomitentă a legii 241/2005 în forma modificată la data de 16 mai 2024 întrucât s-ar obţine o a treia lege prin combinarea dispoziţiilor legale existente la momente diferite de timp.

În concret, în ceea ce o priveşte pe inculpata C., analiza în mod global a criteriilor de stabilire a legii penale mai favorabile, permit constatarea împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile de spălare a banilor, prev. de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi a infracţiunii de folosire cu rea-credinţă a creditului societăţii, prev. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea 31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., soluţia încetării procesului penal fiind dispusă prin sentinţa apelată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., Înalta Curte va admite apelul formulat de inculpata C. împotriva sentinţei penale nr. 27 din data de 19 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022.

Va desfiinţa, în parte, sentinţa atacată, numai în ceea ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatei C. şi rejudecând:

O va condamna pe inculpata C. la pedeapsa închisorii 4 (patru) ani şi 8 (opt) luni, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., republicată (forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 126/2004, publicată în M.Of. nr. 437 din 13 mai 2024), cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 76 alin. (1) C. pen.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului formulat de inculpata C. vor rămâne în sarcina statului.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate care nu sunt contrare prezentei decizii.

În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.., va respinge, ca nefondate, apelurile formulate de inculpaţii A. şi D. împotriva aceleiaşi sentinţe.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga apelanţii A. şi D. la plata a câte 500 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii A. şi D., în sumă de câte 998 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. În temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. admite apelul declarat de inculpata C. împotriva sentinţei penale nr. 27 din data de 19 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022.

Desfiinţează, în parte, sentinţa atacată, numai în ceea ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatei C. şi rejudecând:

Condamnă pe inculpata C. la pedeapsa închisorii 4 (patru) ani şi 8 (opt) luni, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., republicată (în forma în vigoare înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 126/2004, publicată în M.Of. nr. 437 din 13 mai 2024), cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 76 alin. (1) C. pen.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului formulat de inculpata C. rămân în sarcina statului.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate care nu sunt contrare prezentei decizii.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii A. şi D. împotriva sentinţei penale nr. 27 din data de 19 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022.

Obligă apelanţii inculpaţi la plata sumei de câte 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii A. şi D., în sumă de câte 998 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2024.