Şedinţa publică din data de 28 martie 2024
Asupra recursului în casaţie, în baza actelor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 161 din 07.12.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Adjud a condamnat pe inculpatul A., în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 192 alin. (2) C. pen., la o pedeapsă de 2 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.
În baza art. 91 alin. (1) C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe o durată de 2 (doi) ani reprezentând termen de încercare, potrivit art. 92 alin. (1) C. pen.
În baza art. 93 alin. (1) C. pen. s-a dispus ca pe durata termenului de încercare inculpatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la sediul Serviciului de Probaţiune Galaţi la termenele fixate de consilierii de probaţiune; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, Serviciului de Probaţiune Galaţi orice schimbare de locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice Serviciului de probaţiune Galaţi schimbarea locului de muncă; să comunice Serviciului de Probaţiune Galaţi informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacele sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. s-a impus inculpatului să execute următoarea obligaţie: să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de Probaţiune Galaţi sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii la Primăria Mun. Galaţi, jud. Galaţi sau la Seminarul Teologic Ortodox "Sf. Andrei" din Mun. Galaţi, judeţul Galaţi, pe o perioadă de 90 de zile lucrătoare.
În baza art. 91 alin. (4) C. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, dacă pe parcursul termenului de supraveghere săvârşeşte o nouă infracţiune sau nu respectă măsurile de supraveghere ori nu execută obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
În temeiul prevederilor art. 19 şi urm. C. proc. pen., art. 25 şi urm. C. proc. pen., art. 397 C. proc. pen. rap. la art. 1349 alin. (1), (2) C. civ., art. 1357 C. civ., art. 1381 C. civ. şi art. 1391 C. civ. coroborat cu dispoziţiile art. 49 şi urm. din Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995 (*actualizată*) privind asigurările şi reasigurările în România, în vigoare la data producerii accidentului din 25.11.2015, art. 39 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie a fost admisă în parte acţiunea civilă şi a fost obligată partea responsabilă civilmente B., la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale către partea civilă C..
În temeiul prevederilor art. 19 şi urm. C. proc. pen., art. 25 şi urm. C. proc. pen., art. 397 C. proc. pen. rap. la art. 1349 alin. (1), (2) C. civ., art. 1357 C. civ., art. 1381 C. civ. şi art. 1391 C. civ. coroborat cu dispoziţiile art. 49 şi urm. din Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995 (*actualizată*) privind asigurările şi reasigurările în România, în vigoare la data producerii accidentului din 25.11.2015, art. 39 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie a fost admisă în parte acţiunea civilă şi a fost obligată partea responsabilă civilmente B., la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale către partea civilă D..
În temeiul prevederilor art. 19 şi urm. C. proc. pen., art. 25 şi urm. C. proc. pen., art. 397 C. proc. pen. rap. la art. 1349 alin. (1), (2) C. civ., art. 1357 C. civ., art. 1381 C. civ. şi art. 1391 C. civ. coroborat cu dispoziţiile art. 49 şi urm. din Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995 (*actualizată*) privind asigurările şi reasigurările în România, în vigoare la data producerii accidentului din 25.11.2015, art. 39 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie a fost admisă în parte acţiunea civilă şi a fost obligată partea responsabilă civilmente B., la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de daune morale către partea civilă E..
În temeiul prevederilor art. 19 şi urm. C. proc. pen., art. 25 şi urm. C. proc. pen., art. 397 C. proc. pen. rap. la art. 1349 alin. (1), (2) C. civ., art. 1357 C. civ., art. 1381 C. civ. şi art. 1391 C. civ. coroborat cu dispoziţiile art. 49 şi urm. din Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995 (*actualizată*) privind asigurările şi reasigurările în România, în vigoare la data producerii accidentului din 25.11.2015, art. 39 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie a fost admisă în parte acţiunea civilă şi a fost obligată partea responsabilă civilmente B., la plata sumei de 9.400 RON cu titlu de daune materiale către părţile civile C., D. şi E..
În temeiul prevederilor art. 19 C. proc. pen., art. 25 C. proc. pen., art. 397 C. proc. pen. rap. la art. 1349 alin. (1), (2) C. civ., art. 1357 C. civ., art. 1381 C. civ. - art. 1392 C. civ. coroborat cu dispoziţiile art. 55 din Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995 (*actualizată*) privind asigurările şi reasigurările în România, art. 59 alin. (1) şi (3) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, art. 11, art. 21 alin. (4), (5), (6) din Legea nr. 132 din 31 mai 2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie a fost respinsă ca neîntemeiată cererea părţilor civile C., D. şi E. referitoare la obligarea la plata unor penalităţi de întârziere de 0,2 % pe zi din despăgubirile datorate a părţii responsabile civilmente B., cu sediul social în Bucureşti.
(…)
Prin decizia penală nr. 1701 din 08.12.2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021, au fost respinse, ca fiind nefondate, apelurile declarate de inculpatul A. şi de părţile civile C., D. şi E. împotriva sentinţei penale nr. 161/07.12.2022 a Judecătoriei Adjud.
Împotriva deciziei penale nr. 1171/A din 20 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021, inculpatul A. a formulat cerere de recurs în casaţie, invocând dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.
Prin încheierea din 14 martie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1171/A din 20 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.
Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:
Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., judecarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Faţă de scopul căii de atac a recursului în casaţie, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei investită cu judecarea recursului în casaţie.
Ca atare, motivele de casare trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.
Limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a normelor substanţiale sau de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.
În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului." (decizia nr. 350/RC/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).
Totodată, s-a reţinut că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblu sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv." (decizia nr. 442/R/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
În cauză, inculpatul A. a formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând în esenţă că, a fost condamnat pentru infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., însă fapta sa, de a depăşi limita legală de viteză, în condiţiile date, nu este prevăzută de legea penală.
În dezvoltarea motivelor de recurs, făcând referire la expertizele tehnice auto efectuate în cauză, recurentul inculpat a susţinut că fapta pentru care a fost condamnat nu are corespondent în materialul probator administrat, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I raportat la art. 4 alin. (2) C. proc. pen., (nefiind probe certe că fapta este prevăzută de legea penală), trebuia să se dispună achitarea sa. Instanţa de apel, însă, fără o susţinere probatorie şi cu o interpretare arbitrară, a menţinut sentinţa de condamnare, acordând o valoare probatorie mai mare, ultimei expertize efectuate, respectiv cea a expertului F., fără a analiza în concret criticile aduse acesteia de către expertul parte.
În opinia recurentului inculpat, instanţa de apel a reţinut viteza ce i se impută, în mod greşit, pe baza datelor furnizate de tahograf, în condiţiile în care cinemometrele sunt singurele aparate de măsurare a vitezei conform normelor legale (Norma de metrologie legală NML x la art. 1 pct. 1.3 coroborat cu art. 121 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002).
În aceste coordonate de principiu, în limitele criticilor ce se circumscriu motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte notează că, în cuprinsul hotărârii instanţei de fond, confirmată de instanţa de apel, a fost descrisă fapta care a justificat încadrarea acesteia ca realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., fiind reţinută în concret acţiunea inculpatului A. şi motivele pentru care s-a considerat că acesta a săvârşit fapta.
În fapt, instanţele de fond şi apel au reţinut că, în data de 25 noiembrie 2015, în jurul orelor 12:00, desfăşurându-şi activitatea ca agent de poliţie, victima G. a condus autoturismul marca x, cu numărul de înmatriculare x, pe D.N.-2 (E85), pe raza localităţii Pufeşti, în direcţia de mers Adjud-Focşani. Când a ajuns în zona kilometrului 218 + 700 m, pe fondul neatenţiei în conducere şi a vitezei neadaptate la condiţiile de drum alunecos (cădeau precipitaţii sub formă de ninsoare), a pierdut controlul direcţiei de deplasare şi a intrat într-o mişcare de rotire pe carosabil. Din această mişcare necontrolată, autoturismul a ajuns pe sensul opus direcţiei lui de mers, unde circula din faţă autotractorul marca x, cu numărul de înmatriculare x, care tracta semiremorca-cisternă (conţinând carburanţi) cu numărul de înmatriculare x, condus de A., cu viteză peste limita legală admisă în zonă, având în vedere şi fenomenele meteo în desfăşurare.
Observând că autoturismul condus de victimă a pătruns prin derapare în planul său de deplasare, inculpatul A. a încercat să evite impactul autotractorului cu acesta prin reducerea vitezei ca urmare a frânării şi viraj uşor la stânga. Cu toate aceste manevre efectuate de inculpatul A., autotractorul condus de acesta în procesul de frânare a intrat în impact frontal cu colţul dreapta faţă, în colţul dreapta spate a autoturismului condus de G.. Datorită acestui impact, autoturismul lui G. a fost proiectat în lateral dreapta a direcţiei de mers a autotractorului condus de inculpat, intrând în impact cu partea laterală stânga spate cu un pom aflat în apropierea gardului locuinţei unui localnic, loc în care s-a şi oprit. Ansamblul, condus de A. s-a oprit aproape pe mijlocul drumului, având roata din partea dreapta faţă a autotractorului, la o distanţă de 9,10 metri, faţă de autoturismul condus de victimă.
Pe lângă avarierea celor două autovehicule, în urma accidentului rutier a rezultat şi decesul victimei G..
În drept, instanţa de apel a reţinut că fapta inculpatului A., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.
Conform considerentelor hotărârii atacate, actele dosarului relevă că, premergător accidentului, inculpatul a condus ansamblul auto prin interiorul localităţii Pufeşti, jud. Vrancea şi pe parte carosabilă umedă, cu viteza de 87 km/h, deşi viteza maximă admisă pentru autovehiculele care transportă produse periculoase era de 40 km/h, fiind creată astfel o stare de pericol potenţial. Conform concluziilor expertului desemnat în faza de judecată, în condiţiile concrete de la locul accidentului, inculpatul putea preveni producerea accidentului dacă ar fi condus ansamblul auto cu viteza maximă de 40 km/h admisă în interiorul localităţii pentru circulaţia autovehiculelor care transportă produse periculoase. Aşadar, s-a constatat că inculpatul a condus cu o viteză mai mare decât cea admisă de lege şi care i-ar fi permis să oprească sau să efectueze orice altă manevră în siguranţă la apariţia unui obstacol sau orice altă stare de pericol.
Astfel, încălcarea de către inculpat a dispoziţiilor art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, cu referire la condiţia adaptării vitezei în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă şi art. 50 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002 rep. referitoare la viteza maximă admisă, a dobândit eficienţă cauzală alături de acţiunea victimei (care nu a adaptat viteza de deplasare la condiţiile de drum cu un autovehicul echipat cu anvelope necorespunzătoare şi nu a menţinut direcţia de deplasare a autoturismului pe sensul său de mers, astfel încât să nu intre în proces de derapare şi ulterior să pătrundă pe sensul opus), ambele acţiuni aflându-se (sub forma unor condiţii sine qua non), în legătură cauzală cu producerea accidentului, acesta neavând loc în lipsa uneia dintre cele două acţiuni.
De asemenea, inculpatul a nesocotit şi dispoziţiile art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, conform cărora "participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private", culpa sa fiind evidentă în producerea accidentului.
În concluzie, s-a reţinut că probele administrate în cauză, care au un caracter cert, neechivoc, sunt apte pentru a crea convingerea că acuzaţia formulată împotriva inculpatului a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, conform art. 103 C. proc. pen.
Totodată, instanţele de fond şi apel au reţinut, în raport de probele de la dosar, culpa comună sau concurentă a victimei G., într-o proporţie mai mare (60 %) decât culpa inculpatului A. (40%), în condiţiile şi circumstanţele relevate de cercetarea la faţa locului şi de rapoartele de expertiză întocmite în cauză, respectiv victima nu a adaptat viteza de deplasare la condiţiile de drum cu un autovehicul echipat cu anvelope necorespunzătoare şi nu a menţinut direcţia de deplasare a autoturismului pe sensul său de mers, astfel încât să nu intre în proces de derapare şi ulterior să pătrundă pe sensul opus. În acest fel au fost încălcate şi de către victimă obligaţiile legale ce revin participanţilor la trafic prevăzute de art. 35 alin. (1), art. 48, art. 49 alin. (1), art. 54 din O.U.G. nr. 195/2002 rep.
În susţinerea recursului în casaţie, inculpatul prin apărător a invocat că fapta sa nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de ucidere din culpă, deoarece, pe de o parte, depăşirea limitei legale de viteză nu a fost dovedită, dincolo de orice dubiu, iar pe de altă parte, chiar dacă s-ar prezuma că inculpatul a condus autoturismul cu depăşirea vitezei legale, fără ca aceasta să fie determinată în concret, fapta nu ar fi prevăzută de legea penală, întrucât nu este îndeplinită cerinţa existenţei unei legături de cauzalitate între nerespectarea dispoziţiilor legale şi decesul victimei.
Pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv. În ipoteza în care situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nu se suprapune pe tipicitatea obiectivă a infracţiunii, astfel cum aceasta este prevăzută de lege, devin incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. pen., uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăşi o infracţiune se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
Pornind de la aceste considerente de ordin teoretic, în analiza motivelor de recurs în casaţie, Înalta Curte constată că fapta imputată inculpatului A. constă în aceea că, în data de 25.11.2015, în jurul orei 12:00, a condus autotractorul marca x cu numărul de înmatriculare x, care tracta semiremorca-cisternă cu numărul de înmatriculare x, pe D.N.2 (E-85), în interiorul localităţii Pufeşti, judeţul Vrancea, pe direcţia Focşani - Adjud, cu o viteză mult mai mare decât limita legal admisă de 40 km/oră, nu a putut opri ansamblul auto prin frânare şi ocolire şi a intrat în coliziune cu autoturismul marca x, cu numărul de înmatriculare x, condus de victima G. din direcţia opusă (care în prealabil pierduse controlul direcţiei de deplasare şi intrase într-o mişcare de rotire pe carosabil, pe contrasens), în urma impactului, cel de-al doilea conducător auto suferind leziuni traumatice cranio-cerebrale care au dus la decesul său.
Sub aspectul laturii obiective a infracţiunii, prin decizia recurată s-a reţinut că elementul material constă în conducerea unui vehicul pe drumurile publice, prin încălcarea normelor legale care reglementează această activitate, respectiv dispoziţiile art. 35, art. 48, art. 49 şi art. 50 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002 rep. privind circulaţia pe drumurile publice, referitoare la adaptarea vitezei în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă şi rularea cu viteză de maxim 40 km/oră în localitate (viteză legală maxim admisă) pentru autovehicule cu mase şi/sau gabarite depăşite ori care transportă produse periculoase, cu consecinţa producerii unui accident rutier care s-a soldat cu decesul unei persoane.
În condiţiile în care prin motivele de recurs în casaţie, inculpatul A. contestă încălcarea normelor legale privind circulaţia pe drumurile publice, susţinând, totodată, în esenţă, că fapta nu îi poate fi imputată, întrucât nu există o legătură de cauzalitate între nerespectarea dispoziţiilor legale şi decesul victimei, Înalta Curte constată că motivele invocate vizează, în concret, temeinicia deciziei penale recurate şi nu chestiuni de legalitate.
Aşadar, criticând decizia instanţei de apel, susţinerile recurentului inculpat tind, în realitate, la reanalizarea probelor şi înlăturarea raţionamentului care a condus la soluţia de condamnare, practic, la o rejudecare a cauzei în parametrii unei căi ordinare de atac, nefiind reliefate aspecte de nelegalitate din perspectiva neprevederii faptei în legea penală.
Însă, reevaluarea situaţiei de fapt reţinută în cauză, cu titlu definitiv, de către instanţa de apel şi concordanţa cu probele administrate, precum şi interpretarea dată acesteia prin hotărârea definitivă, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.
Concluzionând, raportat la cele expuse, Înalta Curte constată că fapta imputată inculpatului A., astfel cum au fost reţinută în mod definitiv de instanţa de apel, întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1171/A din 20 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2021.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat în cuantum de 340 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1171/A din 20 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2021.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat în cuantum de 340 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2024.