Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2024
Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de condamnatul A., reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 390 din data de 31.08.2023, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2022, printre alţii, în baza art. 263 alin. (1), alin. (2) lit. a) şi b) din C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen. şi art. 43 alin. (5) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) şi alin. (3) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 9 (nouă) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiuni de "trafic de migranţi în formă agravată", ce se va executa în detenţie.
În temeiul dispoziţiilor art. 67 din C. pen., s-a aplicat inculpatului A., pe lângă pedeapsa principală, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării următoarelor drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., respectiv drepturile de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice precum şi a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 5 (cinci) ani, ce se va executa în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.
Pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 65 alin. (3) din C. pen., s-a aplicat inculpatului A., pe lângă pedeapsa de mai sus, pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., ce se va executa de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri în condiţiile art. 65 alin. (3) din C. pen.:
În temeiul art. 399 alin. (1) din C. proc. pen. s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii preventive a controlului judiciar luat faţă de inculpatul A., măsură pe care a menţinut-o, urmând ca verificarea acesteia să fie efectuată în maxim 60 de zile până în momentul rămânerii definitive a hotărârii.
În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. raportat la art. 249 din C. proc. pen., s-a instituit măsura sechestrului asiguratoriu şi a popririi asiguratorii asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile şi asupra tuturor sumelor de bani aparţinând inculpatului A., în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare, până la concurenţa sumei de 1.500 RON.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul A..
Prin decizia penală nr. 1190/A din data de 20 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, printre altele, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. s-a admis apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 390 din data de 31.08.2023 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2022.
S-a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată, cu privire la cuantumul pedepsei aplicate inculpatului şi rejudecând:
S-a redus pedeapsa aplicată inculpatului A. de la 9 (nouă) ani la 4 (patru) ani şi 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de migranţi în formă agravată prevăzută de art. 263 alin. (1), alin. (2) lit. a) şi b) din C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) şi (3) din C. pen. şi art. 41 alin. (5) din C. pen.
În baza art. 399 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 241 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. s-a constatat încetarea de drept a măsurii preventive a controlului judiciar a inculpatului A. la pronunţarea deciziei.
S-au menţinut în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
În esenţă, instanţa de apel a constatat că în mod corect prima instanţă i-a respins solicitarea ca judecata cauzei să se facă în procedura simplificată având în vedere că în urma audierii inculpatului A. în faţa instanţei la data de 22.12.2022, după ce a solicitat judecarea cauzei în procedura simplificată, arătând că recunoaşte săvârşirea infracţiunii astfel cum este prezentată în rechizitoriu, a susţinut, în esenţă, că nu a fost prezent în momentul în care migranţii au fost urcaţi în remorca în care au fost descoperiţi şi că nu a avut nici o contribuţie la activitatea infracţională de transportare a migranţilor în mod ilegal peste graniţă; instanţa a dat citire declaraţiilor date de inculpat în cursul urmăririi penale însă inculpatul şi-a reconsiderat poziţia şi a arătat că adevărata situaţie de fapt este cea arătată în cursul urmării penale, iar declaraţia din faţa instanţei a fost dată ca urmare a faptului că nu-şi mai aminteşte ce s-a întâmplat şi stării sale de depresie şi tulburare datorată situaţiei în care se află.
În continuare, fiind întrebat dacă a participat efectiv la îmbarcarea migranţilor, a arătat că a fost acolo şi a ajutat la încărcarea bagajelor; fiind întrebat care a fost rolul său în relaţia dintre inculpatul B. şi numitul C., a arătat că "doar a vorbit cu C. pentru că B. nu vorbea engleză" şi a negat că ar fi avut de primit bani pentru transportul migranţilor în mod ilegal peste graniţă, ci doar pentru încheierea contractelor de muncă.
În urma audierii în faţa instanţei de apel inculpatul a recunoscut săvârşirea faptelor şi a solicitata ca judecarea cauzei să se facă potrivit procedurii simplificate, însă Curtea a constatat că declaraţiile inculpatului A. sunt oscilante, iniţial arătând, cu ocazia audierii în calitate de suspect, că inculpatul B. urma să primească 1000 de euro pentru fiecare migrant, iar el urma să primească doar 100 de euro pentru fiecare migrat întrucât riscul său era minim; în aceeaşi zi, în declaraţia de inculpat a arătat că el nu urma să primească suma de 100 de euro. În continuarea atitudinii sale evazive, s-a punctat şi aspectul că după ce în cursul audierii în faţa instanţei a recunoscut că a minţit şi că declaraţiile date în cursul urmării penale reprezintă adevărul, ulterior a arătat că cei 100 de euro de persoană reprezentau onorariul pentru contracte de muncă pe care trebuia să le încheie cu migranţii, deşi cu doar câteva minute anterior a arătat că a minţit cu privire la realitatea acelor contracte de muncă.
Analizând întregul material probator, Curtea a constatat că inculpatul A. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de trafic de migranţi, procesul-verbal de constatare a infracţiunii coroborându-se cu declaraţiile martorilor D., E., F., G. şi H., care se coroborează cu declaraţiile inculpatului A. din faza de urmărire penală şi apel.
Cu privire la solicitarea inculpatului A. ca judecarea cauzei să se facă în procedură simplificată, Curtea a constatat că în prezent cauza se află în apel, iar solicitarea inculpatului ca judecarea cauzei să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală se putea face până la începerea cercetării judecătoreşti, termen depăşit în acest caz.
Cu privire la încadrarea juridică a faptei, Curtea a constatat că prima instanţă a reţinut în mod corect încadrarea dată prin rechizitoriu, respectiv circumstanţa agravantă prevăzută de art. 77 lit. a) din C. pen., din materialul probator administrat reieşind că pe lângă inculpaţii A. şi B. la săvârşirea faptei a participat şi persoana neidentificată, cunoscută sub numele de C.. Curtea a subliniat că pentru reţinerea circumstanţei agravante este necesară participarea concomitentă a trei sau mai multe persoane în calitate de autori sau coautori la săvârşirea aceleaşi infracţiuni, fiind suficient ca numai unul dintre participanţi să fie tras la răspundere şi ca făptuitorii să acţioneze împreună în aceleaşi condiţii de loc şi de timp, întrucât numai în acest caz fapta prezintă o periculozitate sporită, pentru că aceştia se ajută reciproc, iar cooperarea la săvârşirea faptei le măreşte forţa de acţiune şi le creează condiţii de natură să îngreuneze descoperirea faptei şi identificarea lor. Din actele dosarului a reieşit că cei doi inculpaţi - A., B. - şi numitul C. au acţionat în acelaşi timp în vederea realizării traficului de migranţi.
Cu privire la reţinerea infracţiunii de trafic de migranţi în forma agravantă, s-a arătat că în mod corect prima instanţă a reţinut această încadrare juridică a faptei, migranţii fiind transportaţi în ţările vest europene în vederea obţinerii unui folos material bănesc, aspect rezultat din declaraţiile migranţilor care au arătat că urmau să plătească suma de 3000 de euro la sosirea în Italia, din declaraţiile inculpatului A. care a arătat că a auzit de suma de 1000 de euro în cursul discuţiilor numitului C. cu alte persoane, precum şi din recunoaşterea inculpatului A. privind plata de 100 euro pentru fiecare migrant. Totodată, Curtea a reţinut că infracţiunea de trafic de migranţi nu este condiţionată de primirea efectivă a unor sume de bani fiind de ajuns ca inculpaţii să săvârşească infracţiunea în scopul obţinerii unui folos material, iar faptul că, cu ocazia percheziţiei corporale a migranţilor, asupra lor nu s-a găsit nicio sumă de bani nu denotă că inculpaţii nu urmau să fie plătiţi după ce aceştia ajungeau în Italia.
Referitor la motivul de apel invocat de inculpatul A. în sensul înlăturării recidivei postexecutorii, Curtea a reţinut că prin sentinţa penală nr. 50/11.02.2015 pronunţată în dosar nr. x/2014 al Judecătoriei Zalău, rămasă definitivă la 10.03.2015, prin neapelare, inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 313 alin. (1) din C. pen., art. 310 alin. (1) din C. pen., art. 316 din C. pen., cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, pe un termen de supraveghere de 4 ani, care a început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 50/11.02.2015, respectiv de la data de 10.03.2015 şi s-a împlinit la data de 09.03.2019.
Potrivit fişei de cazier judiciar, s-a reţinut că inculpatul A. a comis, pe teritoriul Franţei, infracţiuni legate de traficul ilicit de droguri şi infracţiuni la regimul vamal, aplicându-i-se o amendă vamală de 50.415 euro şi o pedeapsă de 2 ani închisoare prin sentinţa penală din 03 august 2018, dosar nr. x al Tribunalului Corecţional din Vienne, Franţa, definitivă prin decizia din 10.12.2018, a Camerei a VI-a de Apel Corectional a Curţii de Apel Grenoble în dosar nr. x, infracţiunile fiind săvârşite în data de 11.07.2018.
Având în vedere data săvârşirii faptelor sesizate, 11.07.2018, Curtea a constatat că acestea au fost săvârşite în cursul termenului de supraveghere prevăzut de sentinţa penală nr. 50/11.02.2015, dosar nr. x/2014 al Judecătoriei Zalău, care a rămas definitivă la 10.03.2015 şi potrivit legislaţiei române, respectiv art. 96 alin. (4) din C. pen., s-ar fi impus revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei anterioare şi aplicarea regulilor privind recidiva postcondamnatorie, respectiv executarea celor două pedepse, însă, în situaţia concretă a inculpatului nu poate opera instituţia revocării, fiind incidente prevederile art. 43 alin. (6) coroborat cu art. 41 alin. (3) din C. pen.
Astfel, s-a constatat că în prezenta cauză infracţiunea săvârşită pe teritoriul Franţei a fost descoperită de autorităţile judiciare franceze în cursul termenului de încercare al infracţiunii ce formează primul termen al recidivei, dar recunoaşterea hotărârii s-a efectuat de autorităţile române, prin sentinţa primei instanţe, după considerarea ca executată a pedepsei aplicată prin sentinţa penală nr. 50/11.02.2015, dosar nr. x/2014 al Judecătoriei Zalău, care s-a produs la momentul expirării termenului de supraveghere, respectiv 09.03.2019, astfel că nu pot fi aplicate dispoziţiile alin. (1) - (5) ale art. 43 din C. pen.
Această situaţie reglementată de art. 43 alin. (6) din C. pen. s-a menţionat că este de strictă interpretare fiind aplicabilă exclusiv situaţiilor în care se impune a se constata starea de recidivă între infracţiuni judecate definitiv anterior momentului în care se face constatarea, astfel că nu este aplicabilă stării de recidivă existente între condamnarea din Franţa şi infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată inculpatul în prezentul dosar.
Curtea a constatat că prin sentinţa penală din 03 august 2018, dosar nr. x a Tribunalului Corecţional din Vienne, Franţa, definitivă prin decizia din 10.12.2018, a Camerei a VI-a de Apel Corectional a Curţii de Apel Grenoble în dosar nr. x inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare fiind îndeplinite condiţiile legale pentru a reprezenta primul termen al recidivei, fiind o condamnare la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 1 an, aplicată pentru infracţiuni intenţionate şi recunoscută în România potrivit legislaţiei naţionale.
Făcând trimitere la art. 147 alin. (2) şi art. 135 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, art. 41 alin. (3) din C. pen., Decizia RIL nr. 13/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie paragrafului 75 şi paragraful 77, Curtea a reţinut că odată ce instanţa română recunoaşte hotărârea străină, toate efectele ei se produc şi în dreptul intern, având aceleaşi efecte ca şi orice sentinţă aplicată de autorităţile române; prin urmare infracţiunile au fost săvârşite în stare de recidivă postexecutorie, susţinerile inculpatului A., în sensul că hotărârea a fost recunoscută după ce s-a împlinit termenul de reabilitare, nefiind luate în considerare, având în vedere că indiferent de data recunoaşterii hotărârii pronunţate de autorităţile străine acesteia îi sunt atribuite exact aceleaşi efecte pe care le-ar fi avut dacă era pronunţată de o instanţă română.
Ca atare, Curtea a constatat că prima instanţă prin sentinţa apelată a recunoscut, pe cale incidentală, sentinţa penală din 03 august 2018, dosar nr. x a Tribunalului Corecţional din Vienne, Franţa, definitivă prin decizia din 10.12.2018, a Camerei a VI-a de Apel Corectional a Curţii de Apel Grenoble în dosar nr. x; că pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin această hotărâre a fost executată de inculpatul A. începând cu data arestării sale preventive, 14.07.2018; că prin decizia din 19.08.2019 a Camerei de Apel Corectional a Curţii de Apel Grenoble, inculpatul a fost liberat condiţionat în data de 19.08.2019.
Având în vedere cuantumul de 2 ani al pedepsei, data la care a fost încarcerat, 14.07.2018, data liberării condiţionate a inculpatului şi lipsa unor alte menţiuni privind săvârşirea unor noi infracţiuni până la expirarea duratei pedepsei, s-a apreciat că împlinirea termenului de executare al pedepsei ar fi 14.07.2021. Întrucât fapta din prezenta cauză a fost săvârşită la data de 23.09.2022, după considerarea ca executată a pedepsei de 2 ani închisoare aplicată de instanţa din Franţa, dar înainte de împlinirea termenului de reabilitare, Curtea a constatat că inculpatul A. a săvârşit fapta în stare de recidivă postexecutorie, aşa cum corect a efectuat încadrarea juridică procurorul prin rechizitoriu.
Împotriva deciziei penale nr. 1190/A din data de 20 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2022, a declarat recurs în casaţie la data de 05.02.2024 recurentul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.
În motivarea cererii de recurs în casaţie, recurentul A., prin apărător ales, a solicitat admiterea în principiu a recursului în casaţie, pe fond admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare de Curtea de Apel Timişoara, având în vedere că pedeapsa aplicată este în alte limite decât cele prevăzute de lege, prin reţinerea nelegală a stării de recidivă postexecutorie şi prin neaplicarea beneficiului recunoaşterii învinuirii.
Recurentul a arătat că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru admiterea în principiu a cererii sale, iar pe fond a criticat decizia instanţei de apel, întrucât nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi nu a redus limitele de pedeapsă cu 1/3 conform acestor norme legale, deşi inculpatul încă de la primul termen de judecată în faţa tribunalului a recunoscut fapta pentru care a fost trimis în judecată şi a solicitat ca judecarea să se facă în procedura recunoaşterii învinuirii, iar în faţa instanţei de apel şi-a reafirmat poziţia şi a solicitat să se dea eficienţă dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., însă aceasta din urmă a considerat că inculpatul face această solicitare pentru prima dată în apel, aspect reţinut în mod eronat şi a respins cererea sa prin raportare la momentul procesual la care aceasta a fost formulată.
A doua critică formulată de recurent se referă la reţinerea în mod nelegal a stării de recidivă postexecutorie internaţională, cu consecinţa majorării limitelor de pedeapsă, acesta menţionând că pentru a fi în prezenţa acestei forme a pluralităţii de infracţiuni ar fi necesară existenţa a cel puţin două infracţiuni care conform legii române să îndeplinească condiţiile pentru a reprezenta termenul 1 şi termenul 2 al recidivei. S-a arătat că în speţă situaţia este în sensul că termenul 1 al recidivei postexecutorii internaţionale este o infracţiune săvârşită în Franţa, la data de 11.07.2018, pentru care i s-a aplicat recurentului o pedeapsă de 2 ani şi a cărei executare a început la data de 14.07.2018 şi nu poate fi considerată ca executată la data de 14.07.2021, astfel cum a afirmat Curtea de Apel Timişoara, având în vedere că executarea a început la 14.07.2018. Se mai arată că această infracţiune săvârşită în Franţa a fost recunoscută în România abia în august 2023 şi nu ar fi infracţiune în accepţiunea legii penale române până la momentul recunoaşterii, aşa cum rezultă din prevederile art. 41 alin. (3) din C. proc. pen.
Recurentul a precizat că infracţiunea care reprezintă al doilea termen al recidivei a fost săvârşită în România la data de 24.09.2022, după executarea/considerarea ca executată a pedepsei închisorii la care a fost condamnat în Franţa şi din acest motiv în perioada 14.07.2020-31.08.2023 infracţiunea săvârşită în Franţa nu exista ca infracţiune potrivit legii penale române şi nu putea atrage starea de recidivă postexecutorie internaţională, iar în interiorul acestei perioade a fost liberat condiţionat din executarea pedepsei din Franţa la data de 19.08.2019.
Recurentul a susţinut că în această situaţie există mai multe aspecte nelămurite, respectiv că ar exista posibilitatea ca la data liberării condiţionate 19.08.2019 pedeapsa stabilită în Franţa să fie considerată ca executată şi atunci infracţiunea de trafic de migranţi săvârşită la data de 23/24.09.2022 a fost săvârşită după împlinirea termenului de reabilitare pentru infracţiunea săvârşită în Franţa, nemaifiind îndeplinite condiţiile art. 41 alin. (3) din C. proc. pen.. De asemenea, a considerat că primul termen al recidivei postexecutorii nu poate fi o infracţiune recunoscută şi intrată în circuitul penal român ulterior momentului la care s-a împlinit termenul de reabilitare pentru acea infracţiune atât potrivit legislaţiei franceze, cât şi celei române. S-a arătat că la data de 14.07.2018 a fost arestat, condamnarea definită la pedeapsa de 2 ani închisoare a fost pronunţată în decembrie 2018, la data de 14.07.2020 se împlineşte această pedeapsă pronunţată în Franţa, la data de 19.08.2019 a fost liberat condiţionat, iar în lipsa acestei liberări ar fi executat pedeapsa în regim de detenţie până la data de 14.07.2020, după care ar fi curs termenul de reabilitare de 3 ani care s-a împlinit la data de 14.07.2023, înainte de recunoaşterea pe cale incidentală a condamnării din Franţa de Tribunalul Arad la data de 31.08.2023, când această condamnare era deja reabilitată.
Prin încheierea din data de 26 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1190/A din data de 20 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2022 şi a trimis cauza la Completul 5 în vederea soluţionării.
Analizând recursul în casaţie declarat de recurentul A. în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa de recurs în casaţie examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie şi care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.
Astfel, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator, să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată sau să procedeze la o reindividualizare a pedepselor aplicate. Aceasta deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de faţă, recurentul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".
Cazul de casare menţionat vizează acele situaţii în care pedeapsa stabilită şi aplicată este nelegală. Prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică şi cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel.
Astfel, pornind de la scopul recursului în casaţie impus prin dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen., se constată că instanţa supremă, în cadrul cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., analizează doar legalitatea unei pedepse sub aspectul particular al felului ori limitelor speciale, respectiv aplicarea acesteia în afara limitelor determinate de legiuitor.
Din această perspectivă, se constată că cele două critici formulate de recurent în prezentul demers judiciar (şi în raport de care s-a admis în principiu prezenta cale extraordinară de atac) vizează faptul că în cauză a solicitat judecarea cauzei în baza procedurii recunoaşterii învinuirii şi instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., în sensul reducerii pedepsei cu 1/3 şi că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal starea de recidivă postexecutorie internaţională, cu consecinţa majorării limitelor de pedeapsă, astfel că pedeapsa ce i-a fost aplicată a fost dispusă cu aplicarea greşită a legii, în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Critica referitoare la neaplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. nu aduce în discuţie veritabile aspecte de nelegalitate a pedepsei, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., referitor la aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
În acest sens, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., "Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1), (11) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime.".
Acest text de lege instituie o cauză legală de reducere a limitelor de pedeapsă cu efect direct asupra procesului judiciar de individualizare a pedepsei, a cărei aplicabilitate este condiţionată de recunoaşterea în totalitate faptele reţinute în sarcina inculpatului. Procedura recunoaşterii învinuirii presupune ca inculpatul să recunoască în întregime faptele săvârşite, aşa cum au fost ele descrise în actul de sesizare a instanţei, precum şi încadrarea juridică dată de procuror acestor fapte.
În consecinţă, reţinerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzută de art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. constituie o chestiune de apreciere a instanţei de fond/apel, aceasta fiind singura în măsură să stabilească dacă, în contextul concret al unei cauze, un inculpat a denunţat şi a facilitat sau nu identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni.
De altfel, Înalta Curte constată că prin decizia atacată s-a analizat incidenţa acestor prevederi legale şi s-a stabilit cu titlu definitiv că recurentul putea solicita judecarea cauzei în baza procedurii recunoaşterii învinuirii până la începerea cercetării judecătoreşti, termen care a fost depăşit. Tot cu titlu definitiv se observă că s-a concluzionat, în urma audierii inculpatului A. în faţa instanţei la data de 22.12.2022, după ce a solicitat judecarea cauzei în procedura simplificată, că acesta nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii astfel cum este prezentată în rechizitoriu, susţinând, în esenţă, că nu a fost prezent în momentul în care migranţii au fost urcaţi în remorca în care au fost descoperiţi şi că nu a avut nicio contribuţie la activitatea infracţională de transportare a migranţilor în mod ilegal peste graniţă, negând şi că ar fi avut de primit bani pentru transportul migranţilor în mod ilegal peste graniţă.
Raportat la această constatare, Înalta Curte notează că, prin prezentul demers judiciar, recurentul A. nu urmăreşte să supună cenzurii instanţei de recurs în casaţie legalitatea pedepsei ce i-a fost aplicată, cu titlu definitiv, în cauză, prin raportare la particularităţile faptice reţinute prin decizia recurată, ci tinde la o reevaluare a însuşi conţinutului acestor particularităţi şi a interpretării date lor, în scopul recunoaşterii unor efecte juridice diferite asupra tratamentului sancţionator.
Aşadar, primul motiv de recurs în casaţie este nefondat.
Referitor la cel de-al doilea motiv invocat, Înalta Curte constată, contrar susţinerii recurentului, că în mod corect s-a reţinut starea de recidivă postexecutorie internaţională, cu consecinţa majorării limitelor de pedeapsă.
Astfel, potrivit art. 41 alin. (1) din C. pen. "Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare."
Recidiva postexecutorie presupune săvârşirea din nou a unei infracţiuni după executarea integrală a pedepsei la care infractorul a fost condamnat definitiv anterior sau după ce această pedeapsă a fost considerată ca executată.
Recidiva internaţională presupune ca primul termen al recidivei să îl reprezinte o condamnare definitivă pronunţată de o instanţă străină.
Prin urmare pentru existenţa unei recidive postexecutorii internaţionale se cer a fi îndeplite următoarele condiţii:
- primul termen al recidivei să constea într-o condamnare definitivă pronunţată de o instanţă străină pentru săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni cu intenţie (directă sau indirectă) ori cu praeterintenţie şi condamnarea definitivă să privească o pedeapsă cu închisoarea mai mare de un an ori pedeapsa detenţiunii pe viaţă;
- al doilea termen al recidivei să constea în săvârşirea de o persoană majoră (în calitate de autor, coautor, complice sau instigator, în formă tentată sau consumată/epuizată) din nou a unei infracţiuni cu intenţie sau praeterintenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai mare, după executarea integrală a pedepsei la care a fost condamnat definitiv anterior sau după ce această pedeapsă a fost considerată ca executată.
Verificând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că prin sentinţa penală nr. 50 din data de 11.02.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Zalău, rămasă definitivă la data de 10.03.2015, prin neapelare, inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 313 alin. (1) din C. pen., art. 310 alin. (1) din C. pen., art. 316 din C. pen., cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, pe un termen de supraveghere de 4 ani, care a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii, respectiv de la data de 10.03.2015 şi s-a împlinit la data de 09.03.2019.
Totodată, se constată că, pe cale incidentală, a fost recunoscută sentinţa penală din data de 03 august 2018, pronunţată în dosarul nr. x, de Tribunalul Corecţional din Vienne, Franţa, definitivă prin decizia din data de 10.12.2018, a Camerei a VI-a de Apel Corectional a Curţii de Apel Grenoble, pronunţată în dosarul nr. x, prin care recurentului i s-a aplicat o amendă vamală de 50.415 euro şi o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru infracţiuni legate de traficul ilicit de droguri şi infracţiuni la regimul vamal, infracţiuni care au fost săvârşite în data de 11.07.2018.
Înalta Curte constată că infracţiunile pentru care a fost condamnat de instanţa din Franţa au fost săvârşite în data de 11.07.2018, în cursul termenului de supraveghere de 4 ani stabilit prin sentinţa penală nr. 50 din data de 11.02.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Zalău, care a rămas definitivă la 10.03.2015, astfel că, în situaţia concretă a inculpatului, în care nu mai putea opera instituţia revocării prevăzută de art. 96 alin. (4) din C. pen., devin incidente prevederile art. 43 alin. (6) din C. pen. coroborat cu art. 41 alin. (3) din C. pen., respectiv când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua infracţiune şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă.
Pentru a se constata starea de recidivă raportat la o condamnare aplicată în străinătate este necesară recunoaşterea respectivei hotărâri potrivit legii române.
Potrivit art. 147 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată "Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, se face şi pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror, în faza de urmărire penală, sau de către instanţa de judecată pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare."
În situţia de faţă, Înalta Curte reţine că infracţiunea săvârşită pe teritoriul Franţei a fost descoperită de autorităţile judiciare franceze în cursul termenului de încercare al infracţiunii ce formează primul termen al recidivei, dar recunoaşterea hotărârii de condamnare din Franţa s-a efectuat de autorităţile române după considerarea ca executată a pedepsei aplicată prin sentinţa penală nr. 50 din data de 11.02.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Zalău, fapt care s-a produs la momentul expirării termenului de supraveghere, respectiv la data de 09.03.2019.
Înalta Curte, având în vedere Decizia nr. 13/2023 pronunţată în recurs în interesul legii, constată că, în cazul în care, în cadrul unei proceduri naţionale, s-ar constata că persoana vizată a fost condamnată anterior de autorităţile judiciare ale unui alt stat membru pentru comiterea unor infracţiuni, dispoziţiile art. 147 din Legea nr. 302/2004 privind recunoaşterea în vederea producerii de alte efecte juridice vor fi incidente pentru reţinerea recidivei internaţionale potrivit C. pen. român.
De asemenea, potrivit aceleiaşi decizii, în cazul reţinerii stării de recidivă internaţională postexecutorie, instanţa va putea aplica sistemul sancţionator prevăzut de art. 43 alin. (5) din C. pen. român, întrucât, pe de o parte, pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată, iar, pe de altă parte, hotărârea pe care o va pronunţa nu va avea drept consecinţă, direct sau mediat, executarea sancţiunii aplicate prin hotărârea străină.
Înalta Curte observă că hotărârea străină prin care a fost aplicată o pedeapsă privativă de libertate, recunoscută într-o procedură aflată pe rolul unei instanţe în România, are exact aceleaşi efecte pe care le-ar fi avut dacă era pronunţată de o instanţă română, situaţie care se regăseşte în speţă cu referire la sentinţa penală din data de 03 august 2018, pronunţată în dosarul nr. x al Tribunalului Corecţional din Vienne, Franţa, definitivă prin decizia din data de 10.12.2018, a Camerei a VI-a de Apel Corectional a Curţii de Apel Grenoble în dosarul nr. x/01119.
Procedând la analiza condamnării la pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală menţionată anterior, Înalta Curte reţine că aceasta îndeplineşte condiţiile legale pentru a reprezenta primul termen al recidivei postexecutorii, fiind o condamnare la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 1 an aplicată pentru infracţiuni intenţionate, recunoscută în România potrivit legislaţiei naţionale, adică a Legii nr. 302/2004 republicată.
Pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală din data de 03 august 2018, în dosarul nr. x al Tribunalului Corecţional din Vienne, Franţa, definitivă prin decizia din data de 10.12.2018, a Camerei a VI-a de Apel Corectional a Curţii de Apel Grenoble în dosarul nr. x a fost executată de inculpatul A. începând cu data de 14.07.2018, momentul arestării sale, hotărârea de condamnare dispunând continuarea executării în arest a pedepsei.
Avându-se în vedere cuantumul pedepsei de 2 ani închisoare al, liberarea condiţionată a inculpatului la data de 19.08.2019 potrivit deciziei penale din 19.08.2019 Camerei de Apel Corectional a Curţii de Apel Grenoble şi lipsa unor alte menţiuni privind săvârşirea unor noi infracţiuni până la expirarea duratei pedepsei, Înalta Curte constată că infracţiunea de trafic de migranţi în formă agravată pentru care recurentul a fost condamnat definitiv prin decizia penală recurată a fost săvârşită la data de 23.09.2022, după considerarea ca executată a pedepsei de 2 ani închisoare aplicată de instanţa din Franţa, termen împlinit la data de 14.07.2020, dar înainte de împlinirea termenului de reabilitare.
Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect în cauză au fost reţinute dispoziţiile art. 41 alin. (1) din C. pen., cu consecinţa majorării limitelor de pedeapsă pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de migranţi în formă agravată, prevăzută de art. 263 alin. (1), alin. (2) lit. a) şi b) din C. pen., pentru care recurentul a fost condamnat prin decizia recurată, în condiţiile art. 43 alin. (5) din C. pen.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1190/A din data de 20 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală în dosarul nr. x/2022.
Totodată, faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1190/A din data de 20 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală în dosarul nr. x/2022.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 aprilie 2024.