Şedinţa publică din data de 1 februarie 2024
Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1 din 21.09.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2012, s-au dispus următoarele:
I. În ceea ce o priveşte pe inculpata A., în temeiul art. 5 din noul C. pen., s-a stabilit că legea penală mai favorabilă este prevăzută de dispoziţiile noului C. pen.
În temeiul art. 289 alin. (1) din noul C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 308, alin. (1) din noul C. pen., a fost condamnată inculpata A. (...) la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, în formă simplă (în relaţia cu S.C. "B." S.R.L., Parma, Italia);
În temeiul art. 66 alin. (1) lit. a) din noul C. pen., s-a interzis inculpatei, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a), b) şi g) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei societăţi comerciale) din noul C. pen., pe durata de 2 ani, după executarea pedepsei principale;
În temeiul art. 65 alin. (1) din noul C. pen., raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) din noul C. pen., i s-a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a), b) şi g) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei societăţi comerciale) din noul C. pen., pe durata executării pedepsei principale;
În temeiul art. 181 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35, alin. (1) din noul C. pen., a fost condamnată aceeaşi inculpată la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de folosire sau prezentare, cu rea-credinţă, de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată (5 acte materiale, în relaţia cu S.C. "B." S.R.L., Parma, Italia, S.C. C., Germania, S.C. D. C., Linz, Austria, S.C. "E." S.A., Luxemburg, S.C. "F." S.R.L., Maranello, Italia);
În temeiul art. 66 alin. (1), lit. a) din noul C. pen., s-a interzis inculpatei, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a), b) şi g) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei societăţi comerciale) din noul C. pen., pe durata de 2 ani, după executarea pedepsei principale;
În temeiul art. 65 alin. (1) din Noul C. pen., raportat la art. 66 alin. (1), lit. a) din noul C. pen., i s-a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a), b) şi g) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei societăţi comerciale) din noul C. pen., pe durata executării pedepsei principale;
În temeiul art. 49 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 129/2019, a fost condamnată aceeaşi inculpată la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de spălarea banilor, în forma infracţiunii simple (disimularea provenienţei sumei de 98.100 euro);
În temeiul art. 66 alin. (1) lit. a) din noul C. pen., s-a interzis inculpatei, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei societăţi comerciale) din noul C. pen., pe durata de 2 ani, după executarea pedepsei principale;
În temeiul art. 65 alin. (1) din noul C. pen., raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) din noul C. pen., i s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei societăţi comerciale) din noul C. pen., pe durata executării pedepsei principale;
În temeiul art. 38 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 39 alin. (1) lit. b) din noul C. pen., au fost contopite pedepsele principale şi i-a fost aplicată inculpatei pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, la care a adăugat 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 1 an şi 4 luni închisoare, urmând ca, în final, inculpata să execute pedeapsa rezultantă principală de 4 ani şi 4 luni închisoare;
În temeiul art. 60 din noul C. pen., a dispus executarea pedepsei în regim de detenţie.
În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) din noul C. pen. şi art. 67 alin. (1) din noul C. pen., au fost contopite pedepsele complementare şi i-a fost aplicată inculpatei pedeapsa rezultantă complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei societăţi comerciale) din noul C. pen., pe durata de 2 ani, după executarea pedepsei principale.
În temeiul art. 45 alin. (5) din noul C. pen. şi art. 65 alin. (1) şi alin. (3) din noul C. pen., au fost contopite pedepsele accesorii şi i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa rezultantă accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute art. 66 alin. (1), lit. a), b) şi g) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei societăţi comerciale) din noul C. pen., pe durata executării pedepsei principale;
În temeiul art. 72 alin. (1) din noul C. pen., s-a dedus perioada reţinerii, din data de 02.07.2012.
II. În ceea ce îl priveşte pe inculpatul G., în temeiul art. 5 din noul C. pen., s-a stabilit că legea penală mai favorabilă este reprezentată de dispoziţiile Noului C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b), teza a II-a C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului G. (...) pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea, cu rea-credinţă, de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 48 din noul C. pen., raportat la art. 181 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 78/2000.
III. În ceea ce îl priveşte pe inculpatul H., în temeiul art. 5 din noul C. pen., s-a stabilit că legea penală mai favorabilă este reprezentată de dispoziţiile Noului C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b), teza a II-a, C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului H. (...) pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată, prevăzută de art. 48 din noul C. pen., raportat la art. 181 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Noul C. pen.
IV. În ceea ce îl priveşte pe inculpatul I., în temeiul art. 5 din noul C. pen., s-a stabilit că legea penală mai favorabilă este reprezentată de dispoziţiile Noului C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul I. (...) pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată, prevăzuta de art. 48 din noul C. pen., raportat la art. 181 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din noul C. pen.
În ceea ce priveşte latura civilă, în temeiul art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 998 şi art. 999 din vechiul C. civ., s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, astfel cum aceasta a fost precizată, şi a fost obligat inculpatul A., în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. "J." S.A. (cu sediul în Vaslui, judeţul Vaslui), la plata accesoriilor prejudiciului de 6.006.298,93 RON, produs prin săvârşirea infracţiunii, numai în raport cu sumele de bani obţinute pe nedrept în relaţiile cu societăţile S.C. "B." S.R.L., Parma, Italia, S.C. C., Germania, S.C. D. C., Linz, Austria, S.C. "E." S.A., Luxemburg, S.C. "F." S.R.L., Maranello, Italia.
În temeiul art. 398 C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de partea civilă Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, faţă de inculpaţii G., K. şi H..
În temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, faţă de inculpatul I., întrucât a intervenit decesul acestuia pe parcursul procesului penal;
În temeiul art. 289 alin. (3) din noul C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumei de 98.100 euro, primită cu titlu de mită.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., au fost menţinute măsurile asigurătorii dispuse prin Ordonanţele Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Teritorială Iaşi, din 06.03.2012 şi 18.07.2012, emise în dosarul de urmărire penală nr. 82/P/2010.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus ca parte din cheltuielile judiciare avansate de stat, în sumă de 3.000 RON, să fie suportate de către inculpatul A., iar, în temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus ca restul cheltuielilor judiciare avansate de stat să rămână în sarcina acestuia.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpaţii A., G. şi partea responsabilă civilmente S.C. "J." S.A., criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia penală nr. 904/A din 16.07.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2012, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul, astfel cum a fost formulat şi precizat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi apelurile formulate de apelantul - intimat - inculpat A. şi de apelantul-parte responsabilă civilmente S.C. "J." S.A. Vaslui, cu extinderea efectelor apelurilor formulate de apelantul - intimat - inculpat şi de apelantul - parte responsabilă civilmente asupra intimatului - inculpat defunct I., conform art. 419 C. proc. pen., împotriva sentinţei penale nr. 1 din 21.09.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, în dosarul nr. x/2012.
A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând pe fond:
Prin încheierea de şedinţă din data de 16.12.2020 pronunţată de Curte de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, în dosarul nr. x/2012, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor penale faţă de inculpaţii A., G. şi H..
I. Au fost descontopite pedepsele rezultante principală de 4 ani şi 4 luni închisoare, complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66, alin. (1), lit. a), b) şi g) din noul C. pen., pe durata de 2 ani, şi accesorie a interzicerii exerciţiului aceloraşi drepturi, prevăzute de art. 66, alin. (1), lit. a), b) şi g) din noul C. pen., stabilite faţă de inculpata A., repunând, în individualitatea lor, pedepsele închisorii, pedepsele complementare şi pedepsele accesorii.
În temeiul art. 289 alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 308 alin. (1) şi alin. (2) din noul C. pen. şi art. 5 alin. (1) din noul C. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de luare de mită (în legătură cu S.C. "B." S.R.L., Italia).
În temeiul art. 67 alin. (1) şi alin. (2) din noul C. pen., a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi administrator) din noul C. pen., pe durata de 5 ani.
În temeiul art. 65 alin. (1) din noul C. pen., i-a fost aplicată pedeapsa accesorie a interdicţiei exerciţiului aceloraşi drepturi.
În temeiul art. 289 alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 308 alin. (1) şi alin. (2) din noul C. pen., art. 75 alin. (2), lit. b) din noul C. pen., raportat la art. 76 alin. (1) din noul C. pen., art. 79 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 5 alin. (1) din noul C. pen., a fost condamnată aceeaşi inculpată la pedeapsa de 1 an şi 6 închisoare, pentru comiterea infracţiunii de luare de mită (în legătură cu S.C. "F." S.R.L., Italia).
În temeiul art. 67 alin. (1) şi alin. (2) din noul C. pen., i-a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66, alin. (1), lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi administrator) din noul C. pen., pe durata de 2 ani.
În temeiul art. 65 alin. (1) din noul C. pen., i-a fost aplicată pedeapsa accesorie a interdicţiei exerciţiului aceloraşi drepturi.
În temeiul art. 181 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din noul C. pen., art. 75 alin. (2), lit. a) din noul C. pen., raportat la art. 76 alin. (1) din noul C. pen., art. 79 alin. (3) din noul C. pen. şi art. 5 alin. (1) din noul C. pen., a fost condamnată aceeaşi inculpată la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de folosire sau prezentare, cu rea-credinţă, de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă are ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele acesteia, cu consecinţe deosebit de grave şi în formă continuată (în raport cu S.C. "B." S.R.L., Italia, S.C. C., Germania, S.C. "L." S.R.L., Vaslui, S.C. "F." S.R.L., Italia, S.C. "D. und Kuehlanlagen" C., Linz, Austria, şi S.C. "E." S.A., Luxemburg).
În temeiul art. 67 alin. (2) din noul C. pen., i-a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi administrator) din noul C. pen., pe durata de 5 ani.
În temeiul art. 65 alin. (1) din noul C. pen., i-a fost aplicată pedeapsa accesorie a interdicţiei exerciţiului aceloraşi drepturi.
În temeiul art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 5 alin. (1) din noul C. pen., a fost condamnată aceeaşi inculpată la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de spălarea banilor, în formă continuată (două acte materiale, cu privire la S.C. "B." S.R.L., Italia).
În temeiul art. 67 alin. (1) din noul C. pen., i-a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi administrator) din noul C. pen., pe durata de 5 ani.
În temeiul art. 65 alin. (1) din noul C. pen., i-a fost aplicată pedeapsa accesorie a interdicţiei exerciţiului aceloraşi drepturi.
În temeiul art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) din noul C. pen., raportat la art. 76 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 5 alin. (1) din noul C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de spălarea banilor (cu privire la S.C. "F." S.R.L., Italia).
În temeiul art. 67 alin. (1) din noul C. pen., a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66, alin. (1), lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi administrator) din noul C. pen., pe durata de 2 ani.
În temeiul art. 65 alin. (1) din noul C. pen., a fost aplicată pedeapsa accesorie a interdicţiei exerciţiului aceloraşi drepturi.
În temeiul art. 38, alin. (1) şi alin. (2) din noul C. pen., raportat la art. 39 alin. (1), lit. b) din noul C. pen., au fost contopite pedepsele închisorii, şi s-a aplicat pedeapsa închisorii cea mai grea, respectiv pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, la care a fost adăugat sporul obligatoriu de 3 ani şi 2 luni închisoare, urmând să execute pedeapsa rezultantă de 6 ani şi 8 luni închisoare.
În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) din noul C. pen., a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi administrator) din noul C. pen., pe durata de 5 ani, care se execută potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) din noul C. pen.
În temeiul art. 45 alin. (5) din noul C. pen., a fost aplicată pedeapsa accesorie a interdicţiei exerciţiului aceloraşi drepturi.
II. În temeiul art. 48 alin. (1) din noul C. pen., raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 5 alin. (1) din noul C. pen., a fost condamnat inculpatul G. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea, cu rea-credinţă, de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă are ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele acesteia, în formă continuată.
În temeiul art. 67 alin. (2) din noul C. pen., a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi administrator) din noul C. pen., pe durata de 4 ani.
În temeiul art. 65 alin. (1) din noul C. pen., i-a fost aplicată pedeapsa accesorie a interdicţiei exerciţiului aceloraşi drepturi.
În temeiul art. 855 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2021, a fost anulat beneficiul suspendării executării sub supraveghere a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 321/7. IV.2014 a Tribunalul Dâmboviţa, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2012, astfel cum a fost modificată şi a rămas definitivă prin decizia penală nr. 409/21. IV.2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2012.
Au fost descontopite pedepsele rezultante principală de 3 ani închisoare şi complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza I, lit. b) şi lit. c) din vechiul C. pen., pe durata de 1 an, repunând, în individualitatea lor, pedeapsa de 3 ani închisoare, cu pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza I, lit. b) şi lit. c) din vechiul C. pen., pe durata de 1 an, şi pedeapsa de 3 ani închisoare, cu pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza I, lit. b) şi lit. c) din vechiul C. pen., pe durata de 1 an.
În temeiul art. 97 alin. (1) din noul C. pen., s-a anulat beneficiul suspendării executării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 2.479/14. X.2014 a Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2013, astfel cum a fost modificată şi a rămas definitivă prin decizia penală nr. 1.070/A/27. VI.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2013.
În temeiul art. 38 alin. (1) din noul C. pen., raportat la art. 39 alin. (1), lit. b) din noul C. pen., au fost contopite pedepsele de 3 ani închisoare, aplicată în această cauză, de 3 ani închisoare, de 3 ani închisoare, aplicate prin sentinţa penală nr. 321/7. IV.2014 a Tribunalul Dâmboviţa, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2012, astfel cum a fost modificată şi a rămas definitivă prin decizia penală nr. 409/21. IV.2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2012, şi de 3 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 2.479/14. X.2014 a Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2013, astfel cum a fost modificată şi a rămas definitivă prin decizia penală nr. 1.070/A/27. VI.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2013, astfel că, a fost aplicată pedeapsa închisorii cea mai grea, şi anume pedeapsa de 3 ani închisoare, la care a fost adăugat sporul obligatoriu de 3 ani închisoare, urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare.
În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) din noul C. pen., a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi administrator) din noul C. pen., pe durata de 4 ani, din care, în temeiul art. 45 alin. (4) din noul C. pen., s-au scăzut perioadele executate, de 1 an, din pedeapsa complementară aplicată prin sentinţa penală nr. 321/7. IV.2014 a Tribunalul Dâmboviţa, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2012, astfel cum a fost modificată şi a rămas definitivă prin decizia penală nr. 409/21. IV.2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2012, şi de 1 an, din pedeapsa complementară aplicată prin sentinţa penală nr. 2.479/14. X.2014 a Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2013, astfel cum a fost modificată şi a rămas definitivă prin decizia penală nr. 1.070/A/27. VI.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2013, stabilind pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66, alin. (1), lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi administrator) din noul C. pen., pe durata de 2 ani, care se execută potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) din noul C. pen.
În temeiul art. 45 alin. (5) din noul C. pen., a fost aplicată pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului aceloraşi drepturi, prevăzute de art. 66, alin. (1), lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi administrator) din noul C. pen.
III. În temeiul art. 48 alin. (1) din noul C. pen., raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 5 alin. (1) din noul C. pen., a fost condamnat inculpatul H. la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea, cu rea-credinţă, de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă are ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele acesteia, în formă continuată.
În temeiul art. 67 alin. (2) din noul C. pen., a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din noul C. pen., pe durata de 2 ani.
În temeiul art. 65 alin. (1) din noul C. pen., a fost aplicată pedeapsa accesorie a interdicţiei exerciţiului aceloraşi drepturi.
În temeiul art. 85 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2021, a fost anulat beneficiul suspendării condiţionate a executării pedepsei de 5 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1.510/2. XII.2011 a Judecătoriei Vaslui, judeţul Vaslui, pronunţată în dosarul nr. x/2011, rămasă definitivă, prin nerecurare, la data de 14. XII.2011.
În temeiul art. 38 alin. (1) din noul C. pen., raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din noul C. pen., au fost contopite pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată în această cauză, cu pedeapsa de 5 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1.510/2. XII.2011 a Judecătoriei Vaslui, judeţul Vaslui, pronunţată în dosarul nr. x/2011, rămasă definitivă, prin nerecurare, la data de 14. XII.2011, fiind aplicat, astfel, pedeapsa închisorii cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care a fost adăugat sporul obligatoriu de o lună şi 20 zile închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani, o lună şi 20 zile închisoare.
În temeiul art. 45 alin. (1) din noul C. pen., a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din noul C. pen., pe durata de 2 ani, care se execută potrivit art. 68 alin. (1) lit. b) din noul C. pen.
În temeiul art. 45 alin. (5) din noul C. pen., a fost aplicată pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din noul C. pen.
În temeiul art. 91 alin. (1) din noul C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, pe durata termenului de supraveghere de 3 ani, stabilit potrivit art. 92 alin. (1) şi alin. (2) din noul C. pen.
În temeiul art. 93 alin. (1) din noul C. pen., a fost obligat inculpatul, ca pe durata termenului de supraveghere, să respecte măsurile de supraveghere:
- de a se prezenta la Serviciul de probaţiune Vaslui, la datele stabilite de acesta; de a primi vizitele consilierului de probaţiune, desemnat cu supravegherea sa; de a anunţa, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; de a comunica schimbarea locului de muncă; de a comunica informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) din noul C. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe durata termenului de supraveghere, să frecventeze un program de reintegrare socială, derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.
În temeiul art. 93 alin. (3) din noul C. pen., a fost obligat inculpatul să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii pe perioada de 100 zile, la S.C. "M." S.R.L., Vaslui sau la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Vaslui.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 94 alin. (1) şi alin. (2) din noul C. pen.
I-au fost puse în vedere inculpatului dispoziţiile art. 96 alin. (1) şi alin. (4) din noul C. pen., privind revocarea suspendării sub supraveghere în cazul în care, pe durata termenului de supraveghere, nu respectă, cu rea-credinţă, măsurile de supraveghere şi obligaţiile sau comite o nouă infracţiune.
IV. În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de partea civilă Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale (fostă Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit), constatând că prejudiciul material a fost acoperit în integralitate.
V. În temeiul art. 289 alin. (3) din noul C. pen., s-a luat măsura de siguranţă a confiscării speciale de la inculpatul A. a sumelor de 175.600 euro, cu titlu de mită de la S.C. S.C. "B." S.R.L., Italia, şi de 9.950 euro, cu titlu de mită de la S.C. "F." S.R.L., Italia.
VI. În temeiul art. 404 alin. (4), lit. c) C. proc. pen., au fost menţinute faţă de inculpaţii A., G. şi H., măsurile sechestrului asigurător, luate prin ordonanţele din data de 6. III.2012 şi din data de 18. VII.2012 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi, emise în dosarul nr. x/2020, până la concurenţa sumei de 185.550 euro faţă de inculpatul A., şi până la concurenţa sumelor cu titlu de cheltuieli judiciare către stat faţă de inculpaţii A., G. şi H..
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., a fost ridicată măsura sechestrului asigurător faţă de inculpatul defunct I., luată prin Ordonanţa din data de 18. VII.2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi, pronunţată în dosarul nr. x/2020.
VII. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. i) C. proc. pen., raportat la art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea, în totalitate, a următoarelor înscrisuri:
- contractul nr. x/31. III.2006, încheiat între S.C. "B." S.R.L., Italia şi S.C. "J." S.R.L., Vaslui (actual S.C. "N." S.R.L.), în limba română şi în limba engleză, cu factura fiscală internă seria x, nr. x, din data de 1. VI.2006, factura externă (invoice) nr. 101/31. V.2006 şi situaţia de lucrări; factura fiscală internă seria x, nr. x, din data de 1. VI.2006, factura externă (invoice) nr. 102/31. V.2006 şi situaţia de lucrări; factura fiscală internă seria x, nr. x, din data de 1. VI.2006, factura externă (invoice) nr. 103/31. V.2006 şi situaţia de lucrări; factura fiscală internă seria x, nr. x, din data de 3. VII.2006, factura externă (invoice) nr. x/3. VII.2006 şi situaţia de lucrări; factura fiscală internă seria x, nr. x, din data de 5. VII.2006, factura externă (invoice) nr. x/5. VII.2006 şi situaţia de lucrări; factura fiscală internă seria x, nr. x, din data de 12. VII.2006, factura externă (invoice) nr. x/12. VII.2006 şi situaţia de lucrări; factura fiscală internă seria x, nr. x, din data de 14. VII.2006, factura externă (invoice) nr. x/14. VII.2006 şi situaţia de lucrări; factura fiscală internă seria x, nr. x, din data de 19. VII.2006, factura externă (invoice) nr. x/19. VII.2006 şi situaţia de lucrări; factura fiscală internă seria x, nr. x, din data de 24. VII.2006, factura externă (invoice) nr. x/24. VII.2006 şi situaţia de lucrări; factura fiscală internă seria x, nr. x, din data de 26. VII.2006, factura externă (invoice) nr. x/26. VII.2006 şi situaţia de lucrări;
- factura nr. x din data de 21. VI.2006 şi din data de 8. VIII.2006; factura nr. x din data de 23. VI.2006 şi din data de 8. VIII.2006; factura nr. x din data de 26. VI.2006 şi din data de 8. VIII.2006; factura nr. x din data de 28. VI.2006 şi din data de 8. VIII.2006; factura nr. x din data de 3. VII.2006 şi din data de 21. VIII.2006; factura nr. x din data de 6. VII.2006 şi din data de 23. VIII.2006; factura nr. x din data de 10. VII.2006 şi din data de 25. VIII.2006; factura nr. x din data de 14. VII.2006 şi din data de 28. VIII.2006;
- ofertă, înregistrată sub nr. x/13. XII.2005, emisă de S.C. "O." S.R.L.;
- contractul nr. x/31. I.2006, încheiat între S.C. "F." S.R.L., Italia şi S.C. "J." S.R.L., Vaslui, actual S.C. "N." S.R.L., cu factura internă seria x, nr. x/5. VII.2006, factura externă nr. x/5. VII.2006 şi situaţia de lucrări;
- oferta, înregistrată sub nr. x/12. XII.2005, emisă de S.C. "O." S.R.L.;
- oferta, înregistrată sub nr. x/18. I.2006, emisă de S.C. "O." S.R. L. .
În temeiul art. 274 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpata A. la plata sumei de 10.000 RON şi pe fiecare dintre inculpaţii G. şi H. la plata sumei de câte 3.000 RON, cheltuieli judiciare către stat, iar, în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile apărătorului din oficiu P., pentru inculpatul G., şi apărătorului din oficiu Q., pentru inculpatul H., în sumă de câte 400 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare cu privire la inculpatul decedat I. au rămas în sarcina statului.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate, privind deducerea reţinerii pentru inculpatul A. şi soluţia, pe latură penală, faţă de inculpatul decedat I..
În temeiul art. 415 alin. (1) C. proc. pen., s-a luat act de retragerea apelului declarat de apelantul-intimat-inculpat G. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
În temeiul art. 424 alin. (3) C. proc. pen., s-a dedus, cu privire la apelanta-intimată-inculpată A., reţinerea de la data de 2. VII.2012 la data de 3. VII.2012.
În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, iar, în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuventi apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul-intimat-inculpat G., în sumă de 217 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Împotriva acestei soluţii, a formulat contestaţie în anulare inculpatul G., în temeiul art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., arătând, în esenţă, că, instanţa de apel a dispus condamnarea sa, deşi, la dosar existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, solicitând a se avea în vedere, în acest sens, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 şi dispoziţiile art. 154 lit. c) C. pen.
Prin decizia penală nr. 633/A din 27.03.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2022, în baza art. 432 alin. (1) C. proc. pen., a fost admisă contestaţia în anulare formulată de contestatorul-inculpat G. împotriva deciziei penale nr. 904/A/16.07.2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2012.
A fost desfiinţată decizia penală nr. 904/A/16.07.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2012 şi, rejudecând apelul, s-a dispus:
În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 1/21.11.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia I- a Penală, în dosarul nr. x/2012.
A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi, în fond, rejudecând exclusiv cu privire la latura penală şi persoana contestatorului-inculpat G.:
A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare şi pedeapsa complementară rezultantă în pedepsele componente următoare, care au fost repuse în individualitatea lor:
- pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată prin decizia penală nr. 904/A/16.07.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2012;
- pedeapsa de 3 ani închisoare şi pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicate prin sentinţa penală nr. 321/7. IV.2014 a Tribunalul Dâmboviţa, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2012, astfel cum a fost modificată şi a rămas definitivă prin decizia penală nr. 409/21. IV.2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2012;
- pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 2.479/14. X.2014 a Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2013, astfel cum a fost modificată şi a rămas definitivă prin decizia penală nr. 1.070/A/27. VI.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2013.
În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul G. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea, cu rea-credinţă, de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă are ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele acesteia, în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) din noul C. pen., raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 5 alin. (1) din noul C. pen. - dosarul nr. x/2012.
S-a înlăturat dispoziţia de descontopire a pedepsei rezultante de 3 ani aplicată prin sentinţa penală nr. 321/7. IV.2014 a Tribunalul Dâmboviţa, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2012, astfel cum a fost modificată şi a rămas definitivă prin decizia penală nr. 409/21. IV.2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2012.
A fost înlăturată dispoziţia de anulare a beneficiului suspendării executării sub supraveghere a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 321/7. IV.2014 a Tribunalul Dâmboviţa, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2012, astfel cum a fost modificată şi a rămas definitivă prin decizia penală nr. 409/21. IV.2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2012 dispuse în temeiul art. 855 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2021 şi dispoziţia de anulare a beneficiului suspendării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 2.479/14. X.2014 a Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2013, astfel cum a fost modificată şi a rămas definitivă prin decizia penală nr. 1.070/A/27. VI.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2013 dispusă în temeiul art. 97 alin. (1) din noul C. pen.
A fost înlăturată aplicarea dispoziţiilor art. 38, 39 şi 45 C. pen.
S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 2/16.07.2021 emis de către Tribunalul Bucureşti.
S-a dispus punerea de îndată în libertate a contestatorului-inculpat G. dacă acesta nu se află în executarea unui alt mandat de executare al pedepsei cu închisoarea, reţinut ori arestat preventiv în altă cauză.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu contravin prezentei decizii.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de către stat în cursul procesului penal, au rămas în sarcina acestuia.
Împotriva deciziei penale nr. 633/A din 27.03.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2022, la data de 27.07.2023, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal faţă de contestatorul - condamnat G. sub aspectul infracţiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea, cu rea - credinţă, de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, daca are ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de acesta ori în numele acesteia, în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) din noul C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 5 alin. (1) din noul C. pen. - dosarul nr. x/2012.
În dezvoltarea motivelor de recurs în casaţie, s-a arătat, în esenţă, că, instanţa de apel, în mod greşit, a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. faţă de inculpatul G., motivat de împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale, în condiţiile în care, se impunea respingerea contestaţiei în anulare raportat atât la dispoziţiile Deciziei nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cât şi la natura infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, potrivit căreia ar fi trebuit să primeze principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene.
Aşadar, s-a arătat că, în mod greşit s-a dispus admiterea contestaţiei în anulare şi încetarea procesului penal, în condiţiile în care, instanţa de apel a pus în discuţie prescripţia răspunderii penale.
În acest sens, s-a făcut trimitere la fila x şi următoarele din cuprinsul deciziei penale nr. 904/A din 16.07.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, când, înainte de a proceda la examinarea probatoriului, Curtea a analizat şi, apoi, a constatat că, pentru niciuna dintre infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor, nu a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale.
Prin urmare, în acord cu dispoziţiile Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, modalitatea în care a fost analizată împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale exclude posibilitatea reanalizării, pe calea contestaţiei în anulare, a cauzei de încetare a procesului penal.
Pe de altă parte, s-a arătat că, în mod greşit, instanţa a apreciat ca fiind obligatorie aplicarea în cauză a Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, ca lege penală mai favorabilă, fără a se avea în vedere că, în cazul prescripţiei răspunderii penale, Curtea Constituţională a pronunţat două decizii contradictorii (nr. 297/2018 şi nr. 358/2022), iar, raportat la natura infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului ar fi trebuit să aplice principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene care impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.
S-a apreciat, totodată, că înlăturarea termenului special de prescripţie, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel naţional, fiind încălcate, astfel, dispoziţiile art. 325 din TFUE.
În ceea ce priveşte legătura cauzei cu dreptul Uniunii Europene s-a arătat că aceasta rezultă din faptul că obiectul cauzei îl reprezintă judecarea unei infracţiuni care intră sub incidenţa art. 325 alin. (1) TFUE şi al Convenţiei PIF (acte ale Uniunii aplicabile României, în temeiul Tratatului de aderare şi a actului de aderare, începând cu 1 ianuarie 2007).
S-a mai arătat că, aplicarea reglementărilor naţionale în materie de întrerupere a prescripţie, în forma conturată în urma pronunţării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 si nr. 358/2022, precum şi a Deciziei nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în cauzele privind judecarea infracţiunilor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, dar şi cele de corupţie, ar conduce la pronunţarea unor soluţii de încetare a procesului penal în foarte multe dintre aceste cauze, aplicare de natură să creeze un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie în general, contrar articolului 325 alin. (1) TFUE coroborat cu art. 2 din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Luxemburg la 26 iulie 1995.
Mai mult, s-a arătat că, la data de 24 iulie 2023, în Cauza C-l 07/23, având ca obiect cererea de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Braşov (România) referitoare la un dosar care priveşte o cauză având acelaşi natură cu faptele pentru care a fost condamnat G., respectiv cazuri de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a declarat că dispoziţiile Dreptului Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
Principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun ale unui stat membru sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale, precum şi de cele ale instanţei supreme ale acestui stat membru şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţă este contrară unor dispoziţii ale dreptului Uniunii care au efect direct.
Faţă de toate aspectele menţionate, s-a apreciat că, în cauză, nu se impunea ca instanţa să facă aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale şi să constate împlinirea termenului general de prescripţie, ci ar fi trebuit să dea prelevanţă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene.
Prin încheierea din 16 noiembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022, reţinându-se că sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 633/A din 27 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2022, privind pe intimatul-inculpat G., dispunându-se, totodată, trimiterea cauzei Completului nr. 6, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticoruţie ca fiind nefondat, pentru motivele expuse în continuare.
Cu titlu prealabil subliniază că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, examinând exclusiv legalitatea deciziei recurate (art. 477 C. proc. pen.).
Astfel, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.
Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.
Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
În speţă, recurentul solicită să fie casată decizia atacată, în principal, pentru că, în calea de atac a contestaţiei în anulare nu putea fi dispusă încetarea procesului penal în condiţiile în care instanţa de apel a pus în discuţie prescripţia răspunderii penale, iar, în subsidiar, întrucât principiul supremaţiei dreptului UE impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestuia şi să lase neaplicată orice reglementare sau practică naţională care este contrară unei dispoziţii de drept a Uniunii. Este vorba despre Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentului privind greşita admitere a contestaţiei în anulare şi încetare a procesului penal, se observă că, aşa cum rezultă din încheierea de dezbateri din data de 13.01.2021, în speţă, inculpaţii nu au solicitat constatarea intervenirii prescripţiei răspunderii penale, dar nici instanţa de apel nu a pus, din oficiu, în discuţie o asemenea chestiune.
În atare situaţie, având în vedere şi aspectele statuate prin Deciziile nr. 10 din 29 martie 2017 şi nr. 67 din 25 octombrie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se apreciază că, în cauză, în mod corect, criticile contestatorului inculpat G. au fost analizate prin prisma motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen.
Referitor la cel de al doilea aspect invocat de recurent (greşita încetare a procesului penal prin aplicarea unei decizii a ICCJ, respectiv a două decizii pronnţate de CCR) şi de argumentele prezentate (preeminenţa dreptului Uniunii faţă de dreptul intern), se impun câteva precizări:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recunoaşte, pe deplin şi fără rezerve, supremaţia dreptului Uniunii, şi, în limitele competenţelor legitime, aplică cu prevalenţă, dispoziţiile acestuia. Astfel, instanţa supremă urmăreşte ca, prin valorificarea interpretărilor date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare, CJUE) în deciziile pronunţate, să le asigure eficienţa practică, ţinând seama, în mod corespunzător, de domeniul de aplicare al acestora.
Preliminar analizei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că obiectul pe fond al cauzei îl constituie în ceea ce îl priveşte pe inculpatul G. infracţiuni prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (în forma de participaţie a complicităţii), care face parte din Secţiunea a 41-a "Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene".
Astfel, ratione materiae, aceasta poate face obiectul examenului de conformitate cu interpretarea dată de CJUE în jurisprudenţa sa, cel mai recent în cauza C-107/23 din 24.07.2023. Hotărârea pronunţată în această cauză a fost generată de o sesizare cu o cerere de decizie preliminară făcută de o instanţă din România, vizând interpretarea dispoziţiilor dreptului intern care reglementează materia prescripţiei răspunderii penale, în legătură cu principiile legalităţii incriminării şi pedepsei şi regimul aplicării legii penale mai favorabile, prin prisma respectării dreptului Uniunii, a art. 325 alin. (1) din TFUE, art. 49 alin. (1) din Cartă, art. 2 din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (par. 73-74 din Hotărâre).
Înalta Curte de Casaţi şi Justiţie reţine că, potrivit art. 19 alin. (1) şi (3) lit. b) din TUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asigură interpretarea dreptului Uniunii, respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor.
Oferind reperele necesare înţelegerii procedurii prevăzută de art. 267 din TFUE, Curtea de Justiţie notează că aceasta e întemeiată pe o separare clară a funcţiilor între statele naţionale şi Curte, şi că instanţa naţională este singura competentă să constate şi să aprecieze situaţia de fapt din litigiul naţional, precum şi să interpreteze şi să aplice dreptul naţional (pct. 76 din Hotărârea C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi şi alţii, C-158/21, EU:C:57, pct. 61, Hotărârea din 21 martei 2023, Mercedes-Benz Group, C-100/21, EU:C:2023:229, pct. 59).
Raportat la datele obiectului cauzei (infracţiuni prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie), se constată că privit prin termenii jurisprudenţei recente a CJUE, ar putea face obiectul acestui (aparent) conflict între dreptul intern şi cel european.
Potrivit Hotărârii C-107/23 PPU [Lin] din 24 iulie 2023, articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
Apare, astfel, că în chestiunea întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale, CJUE oferă un răspuns tranşant la întrebarea preliminară, pe de o parte, raportat la natura infracţiunii, excluzând aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, respectiv a Deciziei nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cazul infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale UE, iar pe de altă parte, în ceea ce priveşte aplicarea lor în timp, anulează efectul de lege penală mai favorabilă pentru cauzele pendinte, anterioare deciziei 297/2018 a CCR.
În acest context, Înalta Curte subliniază că, în asigurarea coerenţei şi unităţii de interpretare a dreptului Uniunii, procedura "trimiterii preliminare" este considerată cheia de boltă a sistemului jurisdicţional prin importanţa dialogului instituit, prin art. 267 din TFUE, între Curte şi instanţele statelor membre (Hotărârea van Gend & Loos, EU:C:1963:1, p. 23). În acest cadru, obligaţia de loialitate a instanţelor naţionale atunci când recurg la acest important mecanism, devine deosebit de importantă, tocmai prin prisma rolului pe care îl joacă în furnizarea contextului factual şi normativ cât mai fidel şi fără elemente de interpretare particulare, obligaţie de la care statul român, prin intermediul instanţei de trimitere, s-a îndepărtat, contribuind la influenţarea procesului de interpretare a conformităţii dreptului intern cu tratatele, aspect evidenţiat de ICCJ prin hotărâri anterioare (ex: decizia nr. 450/7 septembrie 2023; decizia nr. 93/15 februarie 2024).
Astfel, CJUE a reliefat prin mai multe hotărâri că "atunci când răspunde la întrebări preliminare, revine Curţii [de Justiţie] obligaţia de a lua în considerare, în cadrul repartizării competenţelor între instanţele Uniunii şi instanţele naţionale, contextul factual şi normativ, astfel cum este definit în decizia de trimitere, în care se încadrează întrebările respective" (Hotărârea din 26 octombrie 2017, Argenta Spaarbank, C-39/16, EU:C:2017:813, pct. 38, Cauza C42/17 "Taricco 2", pct. 24, Hotărârea pronunţată în cauza C-107/23 din 24.07.2023, Ordonanţa din data de 9 ianuarie 2024 din C-131).
În continuare, pornind de la interpretarea oferită de CJUE în lumina prevederilor art. 267 şi art. 325 din TFUE, rămâne de analizat dacă lăsarea neaplicată a deciziilor Curţii Constituţionale şi a ÎCCJ menţionate este compatibilă cu art. 7 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului care instituie principiul legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor, text în lumina căruia:
"1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate."
Interdicţia aplicării retroactive a legii penale mai severe în procesul penal, în cazul unei succesiuni de legi penale în timp, este un standard de protecţie atât în dreptul intern cât şi în dreptul uniunii şi în jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului (CEDO), standard de la care nu se poate deroga
Art. 15 alin. (2) din Constituţie, precum şi art. 1, 2 şi 5 din C. pen., interzic retroactivitatea unei legi penale mai severe. Acest principiu este unul fundamental, fiind prevăzut atât în dreptul intern, cât şi în Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului (în art. 7), şi Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (art. 49), documente care interzic aplicarea retroactivă a legii penale mai severe. Conceptul este unul esenţial, adiacent principiului legalităţii incriminării şi sancţiunilor penale, indisolubil legat de statul de drept. Acesta din urmă este, la rândul său, valoare primară pe care se întemeiază Uniunea (art. 2 TUE).
Printre efectele anihilării Deciziilor Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 67/2022 a ÎCCJ, aşa cum rezultă că ar trebui făcut potrivit interpretării oferite de CJUE, ar fi ultraactivitatea legii penale, respectiv a art. 155 alin. (1) C. pen. în configurarea anterioară scoaterii lui din fondul normativ, sau aplicarea retroactivă a aceloraşi prevederi pentru perioada anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, în forma actuală a textului.
Stabilind că prevederile iniţiale ale art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale, Curtea Constituţională a consfinţit dispariţia totală a acestuia din ordinea juridică internă. Altfel spus, între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul oficial a Deciziei nr. 297 a CCR) şi 30 mai 2022 (data publicării O.U.G. nr. 71/2022) nu a mai existat niciun caz de întrerupere a termenelor de prescripţie a răspunderii penale.
În continuare, în scopul de a acoperi acest vid, prin O.U.G. nr. 71/2022 a fost modificat C. pen., şi în cuprinsul art. 155 alin. (1) a fost reglementată, în conţinut, instituţia întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale. Norma astfel modificată începând cu 30 mai 2022 conţine dispoziţii mai severe, deoarece până la această dată nu exista niciun caz de întrerupere al termenului prescripţiei răspunderii penale, pe când, în noua configurare juridică, cursul acesteia se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.
Drept urmare, cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în condiţiile O.U.G. nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022. Acestea nu pot fi aplicate retroactiv în cauzele pendinte, întrucât nu au natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă.
Art. 7 din CEDO interzice, în mod absolut, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în dezavantajul persoanei în cauză. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" (Del Rio Prada împotriva Spaniei, Marea Cameră, pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52).
Principiul neretroactivităţii legii penale mai severe se aplică atât dispoziţiilor care definesc infracţiunile (Vasiliuskas împotriva Lituaniei, MC, pct. 165-166) cât şi celor care stabilesc pedepsele (Jamil împotriva Franţei, pct,.34-36; M împotriva Germaniei, pct. 123, 135-137; Gurguchiani împotriva Spaniei, pct. 32-44).
Obligaţia de a aplica, dintre mai multe norme penale, pe cea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile persoanei acuzate, constituie o clarificare a normelor referitoare la succesiunea legilor penale, care este conformă cu un alt element esenţial al articolului 7 [din CEDO], şi anume previzibilitatea sancţiunilor (Hotărârea Scoppola împotriva Italiei, par 108).
Aplicarea unei pedepse mai severe pentru simplul motiv că aceasta era prevăzută la momentul săvârşirii infracţiunii ar determina o aplicare în detrimentul persoanei acuzate a normelor care guvernează succesiunea legilor penale în timp. Aceasta ar echivala cu ignorarea oricărei modificări legislative favorabile persoanei acuzate, intervenită înainte de hotărâre, şi cu continuarea aplicării unor pedepse pe care statul şi colectivitatea pe care o reprezintă le consideră în prezent excesive (ibidem).
Într-o altă cauză, Curtea de la Strasbourg a constatat, de asemenea, că a fost încălcat art. 7 din Convenţie întrucât aplicarea retroactivă a Codului [penal] din 2003 [în raport de codul anterior din anul 1976] a fost în detrimentul reclamanţilor în ceea ce priveşte impunerea pedepselor, astfel încât nu se poate afirma că aceştia au beneficiat de garanţii efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe" (Hotărârea din 18 iulie 2013, Maktouf şi Damjanovic împotriva Bosniei şi Herţegovina, par 70).
Calificarea normelor şi a regimului acestora în dreptul intern are incidenţă directă asupra legalităţii infracţiunilor şi pedepselor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fundamentat Decizia nr. 67/2022, în principal, pe principiul legalităţii incriminării, consfinţind caracterul de normă de drept material celei care reglementează materia prescripţiei răspunderii penale, aşa cum este recunoscut, în mod tradiţional, în doctrină, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, sau a instanţelor judecătoreşti, cu consecinţele specifice ce decurg din art. 7 CEDO, art. 49 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (în continuare, Carta).
Instituţia juridică a prescripţiei răspunderii penale este reglementată în Partea generală a C. pen. şi cuprinde totalitatea normelor în dispoziţiile art. 153 din C. pen. (prescripţia răspunderii penale), art. 154 din C. pen. (termenele de prescripţie a răspunderii penale), art. 155 din C. pen. (întreruperea cursului prescripţiei penale) şi art. 156 din C. pen. (suspendarea cursului prescripţiei penale). Aşadar, instituţia juridică a prescripţiei penale cuprinde domeniul de aplicare şi excepţiile de la acesta, termenele în care poate interveni şi modalitatea de calcul al acestora, întreruperea şi suspendarea cursului acestor termene şi efectele împlinirii termenului de prescripţie, fiind dispoziţii de drept material în integralitate.
Consecinţa includerii în dreptul naţional a normelor în materia prescripţiei răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării rezidă în obligaţia autorităţilor judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă.
Legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor este un principiu fundamental atât în dreptul intern, cât şi în dreptul Uniunii şi în jurisprudenţa CEDO. Acesta implică cerinţe privind accesibilitatea şi previzibilitatea în ceea ce priveşte definirea infracţiunii şi stabilirea pedepsei (par. 104 din Hotărârea CJUE C-107/23 din 24.07.2023; cauzele CtEDO Cantoni împotriva Franţei, pct. 29, Kafkaris impotriva Cirpului, pct. 140, Del Rio Prada impotriva Spaniei, pct. 91).
În privinţa protecţiei drepturilor fundamentale, hotărârea face referire la respectarea drepturilor garantate de Cartă şi la principiile generale ale dreptului Uniunii (pct. 101 cauza C-107/23 din 24.07.2023; Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, EU:C:2019:30, pct. 33, Hotărârea din 21 dcembrie 2021, euro Box Promoton şi alţii, C-357/19, C-378/19, C-547/19 şi C-840/19, EU:C:22021:1034, pct. 204). Or, art. 52 alin. (3) din Cartă prevede în mod expres că "În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată".
Mai mult, CJUE subliniază că cerinţele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securităţii juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esenţial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât şi ca valoare comună statelor membre (pct. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, pct. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul şi Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, pct. 136 şi 223).
Dreptul justiţiabilului de a putea şti în ce condiţii se poate angaja răspunderea sa penală şi ce sancţiune riscă, a fost circumscris condiţiei previzibilităţii legii penale, în jurisprudenţa instanţelor europene.
Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor (cauza Kafkaris împ. Ciprului, pct. 141).
CEDO sancţionează interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52].
Subliniind importanţa ca normele de drept să fie clare şi precise, iar aplicarea lor să fie previzibilă, mai ales atunci când ele pot produce consecinţe defavorabile, CJUE afirmă că aceste cerinţe constituie o expresie specifică a principiului securităţii juridice (par. 114 Hotărârea C-107/23 din 24 iulie 2023).
Obligaţia de a garanta recuperarea eficientă a resurselor proprii ale Uniunii nu poate exonera o instanţă de a asigura respectarea drepturilor fundamentale garantate de Cartă, atunci când se pune problema unor infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, deoarece dispoziţiile Cartei nu au o valoare inferioară celei a art. 325 alin. (1) din TFUE (Hotărârea Kolev, punctele 68 şi 71, Hotărârea Dzivev, punctul 33, şi Hotărârea Euro Box Promotion, punctul 204).
În cauza pendinte, dreptul fundamental este cel prevăzut de art. 49 alin. (1) din Cartă (teză ultimă), care interzice atât ultraactivitatea unei legi care a ieşit din fondul activ şi care este mai severă (respectiv aprecierea că sunt incidente cazurile de înterupere a cursului prescripţiei ulterior datei de 25 iuie 2018 în procesele care nu s-au încheiat), cât şi aplicarea retroactivă a unei legi penale mai severe (art. 155 C. pen., în conţinutul prev. de O.U.G. nr. 71/2022).
În mod inevitabil, pentru a respecta legalitatea aplicării sancţiunilor penale în procesele în curs, este incidentă instituţia legii penale mai favorabile, care este corolarul principiului neretroactivităţii legii penale mai severe.
De altfel, principiul aplicării legii penale mai favorabile, face parte, de asemenea, din dreptul primar al Uniunii. Curtea de Justiţie arată, în jurisprudenţa sa, că aplicarea legii penale mai favorabile se întemeiază pe constatarea că legiuitorul şi-a schimbat optica "fie cu privire la calificarea penală a faptelor, fie cu privire la pedeapsa care trebuie aplicată unei infracţiuni". În Hotărârile din 7 august 2018, Clergeau şi alţii, C-115/17, EU:C:2018:651, pct. 26; din 6 octombrie 2016, Paoletti şi alţii, C-218/15, EU:C:2016:748, pct. 25 şi din 3 mai 2005, Berlusconi şi alţii, C-387/02, C-391/02 şi C-403/02, EU:C:2005:270, pct. 68 şi 69, Curtea a statuat că acest principiu decurge din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre şi, în consecinţă, trebuie să fie considerat ca făcând parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii pe care instanţa naţională trebuie să le respecte atunci când aplică dreptul naţional. Astfel, Curtea indică faptul că principiul lex mitior se aplică normelor de drept material în aceste cauze.
În continuare, trebuie analizat dacă o decizie a Curţii Constituţionale care consfinţeşte neconstituţionalitatea totală a unei norme de drept material în materie penală poate fi considerată ca încadrându-se într-o "modificare legislativă", în sensul dreptului Uniunii.
Înalta Curte constată că intervenţia legiuitorului delegat (Guvernul României) prin O.U.G nr. 71/2022 privind modificarea C. pen., prin care reglementează instituţia întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale, dând conţinut art. 155 alin. (1) C. pen., contrazice flagrant alegaţiile instanţei de trimitere.
Aşa cum a fost menţionat anterior, efectul constatării neconstituţionalităţii art. 155 C. pen., este scoaterea definitivă a acestuia din ordinea juridică, ulterior publicării deciziei în Monitorul Oficial. Acest fapt echivalează, din punct de vedere material, cu o modificare a legii, caracter consfinţit prin decizii ale Curţii Constituţionale. Astfel, instanţa de contencios constituţional statuează că odată constatată "lipsa de conformitate cu legea superioară, Constituţia, lipseşte de efecte juridice actul normativ, sancţiunea aplicată vizând exclusiv îndepărtarea actului din fondul activ al dreptului" (pct. 80, Decizia nr. 68/2017 a Curţii Constituţionale; în acelaşi sens, Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, pct. .73 din Decizia nr. 358/2022).
De altfel, această interpretare este conformă şi cu jurisprudenţa CEDO în care, analizând dacă a fost respectat art. 7 din Convenţie, a analizat incidenţa unei decizii de neconstituţionalitate ca şi cum ar fi fost o modificare legislativă, deci o "succesiune a legilor în timp" (Hotărârea din 12 iulie 2016, Ruban împotriva Ucrainei (CE:ECHR:2016:0712JUD000892711, par. 41-46).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, indiferent de modalitatea de abordare a acestei problematici de drept, în cauză este inerentă analiza succesiunii de legi penale în timp, în raport de conţinutul modificat al art. 155 alin. (1) C. pen., de la momentul intrării în vigoare a noului cod şi până în prezent, urmare modificării aduse prin O.U.G. nr. 71/2022.
Drept urmare, indiferent de optica analizată şi de soluţia împărtăşită, dreptul Uniunii protejează, prin art. 49 alin. (1) din Cartă, de o interpretare arbitrară. Instanţa nu va putea anihila, sub niciun temei, respectarea principiului legalităţii incriminării şi pedepselor, şi nici a principiilor ce derivă direct din acesta, respectiv interdicţia ultraactivităţii sau retroactivităţii unei legi penale mai severe într-o cauză ce se află în curs de judecată.
Schimbarea intempestivă a jurisprudenţei consolidate ar conduce la încălcarea art. 7 din CEDO
În urma pronunţării Deciziei nr. 358/2022 de către Curtea Constituţională, instanţele judecătoreşti au pronunţat, în mod constant, soluţii de încetare a procesului penal acolo unde se împlinise termenul general de prescripţie. Aşadar, ulterior acestei date, s-a înregistrat o practică judiciară generalizată cu privire la efectul concret al acesteia. De altfel, această practică vine într-o continuitate, fără întrerupere, a jurisprudenţei naţionale privitor la modalitatea de aplicare a legii penale în caz de succesiune de legi penale în timp.
CEDO sancţionează, din perspectiva previzibilităţii, orice interpretare în defavoarea acuzatului (in malam partem) atunci când această interpretare rezultă dintr-un reviriment imprevizibil al jurisprudenţei (Dragotoniu şi Militaru-Pridhorni împotriva României, pct. 39-48). Or, situaţia juridică pe care ar crea-o schimbarea modalităţii de evaluare şi aplicare a instituţiei succesiunii de legi penale în timp, s-ar concretiza într-o astfel de schimbare intempestivă în defavoarea acuzaţilor.
Mai mult, anihilarea prevederilor Deciziilor CCR şi ÎCCJ numai în cazul infracţiunilor de corupţie şi a celor îndreptate împotriva intereselor financiare ale UE, ar conduce la un arbitrariu fără precedent, ajungându-se în acest fel ca în unele cauze, pentru infracţiuni de altă natură decât cele de fraudă cu fonduri europene dar de aceeaşi gravitate sau chiar sporită, să se beneficieze de înlăturarea răspunderii penale, deseori în cadrul aceluiaşi proces, şi chiar în cazul aceluiaşi inculpat, atunci când există o pluralitate de infracţiuni.
Chiar dacă potrivit jurisprudenţei CEDO normele privind prescripţia nu sunt apreciate că definesc infracţiuni, eventuale modificări care prelungesc un termen de prescripţie ce a expirat sunt considerate încălcări ale art. 7 din Convenţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că în interpretarea art. 7 din Convenţie, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a emis un aviz consultativ (cererea nr. P16-2021-001, 26.04.2021) în baza Protocolului nr. 16 la Convenţie privitor la incidenţa art. 7 în materia prescripţiei răspunderii penale (cererea a fost formulată de Curtea de Casaţie din Armenia şi urmărea să evalueze posibilitatea aplicării unor norme internaţionale mai severe care prevedeau imprescriptibilitatea faptelor, în detrimentul celor naţionale, care impuneau constatarea încetării procesului ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie în cazul infracţiunii de tortură).
La fel ca şi în cazul Borcea împotriva României, CEDO a notat că normele privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi sancţiunile aferente şi pot fi interpretate ca stabilind o condiţie prealabilă pentru judecarea cazului. În consecinţă, eventuale modificări care ar prelungi un termen de prescripţie care nu a expirat, nu sunt considerate drept o încălcare a art. 7 din Convenţie.
Atunci, însă, când răspunderea penală este "reactivată" după expirarea termenului de prescripţie iniţial, CEDO consideră că există o astfel de încălcare, apreciind că în atare situaţii sunt desconsiderate cerinţele de legalitate şi previzibilitate. Astfel, în cazul în care o infracţiune este supusă prescripţiei şi chiar devine prescrisă, răspunderea penală nu mai poate opera. În opinia Curţii, a susţine contrariul echivalează cu aplicarea retroactivă a legii penale în defavoarea persoanei acuzate.
În acelaşi sens, în cauza Borcea împotriva României, CEDO a stabilit că nu se aduce atingere art. 7 din Convenţie câtă vreme faptele imputate nu se prescriseseră niciodată. "... Problema unei încălcări a art. 7 printr-o dispoziţie care ar avea ca efect reapariţia posibilităţii de a sancţiona fapte cu privire la care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit nu este incidentă în speţă" (Cererea nr. 55959/14, pct. 64-65). Per a contrario, acolo unde un astfel de termen s-a împlinit, răspunderea penală nu mai poate fi repusă în discuţie decât cu încălcarea art. 7, aşa cum CtEDO a statuat şi prin avizul consultativ anterior menţionat.
Interpretarea dispoziţiilor dreptului Uniunii de către CJUE a cunoscut variaţii atunci când a vizat materia prescripţiei răspunderii penale.
În cauza Taricco 1(C-105/14, 8.09.2015) şi PM şi alţii (nr. C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19, C-840/19, 21.12.2021) CJUE a statuat că reglementările naţionale ar fi contrare dreptului european în măsura în care ar împiedica aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive într-un număr considerabil de cauze de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale UE.
Ulterior, în Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a revenit şi a stabilit că "principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a nu aplica dispoziţiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripţiei (obligaţie stabilită anterior de Curte în "Taricco 1") se aduce atingere principiului legalităţii incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii" (pct 60).
Printre cele mai evidente cazuri de modificare a jurisprudenţei de către CJUE în materia prescripţiei se numără cele pronunţate în C-131/2023 conform Ordonanţei din data de 9 ianuarie 2024 din C-131/2023, respectiv Hotărârea din C-107/23 din 24.07.2023 prin care, excluzând aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, respectiv a Deciziei nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cazul infracţiunilor de corupţie şi fraudă împotriva intereselor financiare ale UE, anulează efectul de lege penală mai favorabilă pentru cauzele pendinte, anterioare deciziei 297/2018, contrar prevederilor legale şi a unei jurisprudenţe constante.
Această ambiguitate ridică problema respectării cerinţei clarităţii şi previzibilităţii, din perspectiva art. 7 din CEDO. "Justiţiabilul trebuie să poată şti, pornind de la formularea dispoziţiei relevante şi, după caz, cu ajutorul interpretării ei de către instanţe sau beneficiind de asistenţă judiciară, ce fapte şi omisiuni angajează răspunderea sa penală şi ce pedeapsă riscă pentru acestea [Cantoni împotriva Franţei, pct. 29; Kafkaris împotriva Ciprului (MC), pct. 140; Del Río Prada împotriva Spaniei (MC), pct. 79]".
Apare că, în evoluţia jurisprudenţei CJUE, interpretarea normelor europene nu îndeplineşte cerinţele clarităţii şi previzibilităţii raportat la un justiţiabil chiar beneficiind de asistenţă judiciară, se află în imposibilitatea de a putea prevedea cum se interpretează şi se aplică legea penală din mai multe perspective, respectiv nu doar a incertitudinii dată de dificultatea/imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care să fie tras la răspundere, ci chiar a riscului extinderii prin analogie ori a greşitei înţelegeri a normelor de tragere la răspundere, sau a suportării unui tratament juridic diferit pentru destinatari ai legii aflaţi în situaţii identice.
Standardul de protecţie conferit de dreptul uniunii este, la nivel de reglementare, similar cu cel convenţional, art. 49 din Cartă prevăzând aceeaşi reglementare cu art. 7 din CEDO.
Când interpretarea făcută în baza dreptului uniunii e inferioară protecţiei oferite de interpretarea oferită în baza CEDO, aceasta din urmă trebuie să aibă preferinţă, în temeiul art. 52 alin. (3) din Cartă. Potrivit acestei norme "În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă".
Înalta Curte constată că este evident că standardul de protecţie conferit de interpretarea dată dreptul uniunii este inferior celui garantat de art. 7 din CEDO, deoarece în măsura în care s-ar aplica hotărârile CJUE din C-131/2023, respectiv C-107/24.07.2023 ar opera o reactivare a răspunderii penale după expirarea termenului de prescripţie iniţial, ipoteză interzisă de art. 7 din CEDO deoarece nesocoteşte cerinţele de legalitate şi previzibilitate. Este lipsit de relevanţă că prelungirea se face ca efect al hotărârilor CJUE şi nu ca efect la unei modificări legislative, atâta timp cât consecinţele sunt similare.
Având în vedere că standardul de protecţie conferit de interpretarea CJUE a art. 49 din Cartă este inferior celui conferit de CEDO în temeiul art. 7, Înalta Curte va face aplicarea art. 52 alin. (3) din Cartă.
În context, subliniază şi incidenţa "protecţiei echivalente" dezvoltată de CEDO în cauza Avotinš împotriva Letoniei (nr. 17502/07, MC) în care a evidenţiat obligaţia statelor de a rămâne responsabile în temeiul CEDO chiar şi atunci când îşi asumă responsabilităţi ce decurg din apartenenţa lor la o organizaţie internaţională către care au transferat o parte din suveranitate, cum e cazul apartenenţei la UE. Mai mult, CEDO afirmă că rolul Convenţiei este de "instrument constituţional al ordinii publice europene în domeniul drepturilor omului" care prevalează interesului cooperării internaţionale (a se vedea şi cauzele Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi c. Irlandei -nr. 45036/98, precum şi hotărârea Michaud c. Frantei -nr. 12323/11).
În consecinţă, Înalta Curte consideră că următoarele repere se întrepătrund şi converg spre conturarea liniei dominante în soluţionarea acestui conflict, respectiv:
Sub un prim aspect, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa să deducă consecinţele concrete ale elementelor de interpretare furnizate de CJUE în acest caz, aşa cum se subliniază şi în cuprinsul Hotărârii C-107/23 PPU [Lin] din 24 iulie 2023.
Sub un al doilea aspect, instituţia prescripţiei răspunderii penale este una de drept material în dreptul intern, supusă efectelor ce decurg din art. 7 CEDO domeniului de aplicare a principiului legalităţii incriminării, aspect ce impune autorităţilor judiciare obligaţia de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din CEDO şi art. 49 din Cartă, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă.
Sub un al treilea aspect, chiar dacă în interpretarea celor două curţi europene, de la Strasbourg, respectiv Luxemburg, normele privind prescripţia răspunderii penale nu sunt apreciate că definesc infracţiuni, în jurisprudenţa CtEDO se consideră că atunci când răspunderea penală este "reactivată" după expirarea termenului de prescripţie iniţial, există o încălcare a art. 7 pentru că sunt desconsiderate cerinţele de legalitate şi previzibilitate, fiind o aplicare retroactivă a legii penale în defavoarea persoanei acuzate.
Sub un al patrulea aspect, atât Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cât şi Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, au statuat pe marginea protecţiei conferite drepturilor fundamentale. În problematica prescripţiei răspunderii penale, CJUE face o partajare a elementelor ce compun "legalitatea incriminării", standardul privind previzibilitatea legii fiind tratat distinct de standardul privind principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (mitior lex), cu toate că se află în relaţie de interdependenţă, fiind componente ale principiului legalităţii (pct. 122 din Hotărârea 107/24.07.2023), iar soluţia propusă, de a lăsa neaplicate deciziile CCR prin care art. 155 alin. (1) C. pen. a fost declarat neconstituţional, se constituie într-un standard de protecţie inferior prin raportare la cel oferit de CtEDO şi dreptul intern. În acest deficit de protecţie ce rezultă din interpretarea oferită de CJUE, prin raportare la jurisprudenţa consacrată în baza art. 7 din CEDO se impune a se da preferinţă acesteia din urmă, în baza art. 15 pct. 2 din Convenţie şi art. 52 alin. (3) din Cartă, respectiv art. 6 din TUE.
Sub un al cincilea aspect, deopotrivă de important, instanţa supremă subliniază că nu poate recurge, tocmai în lumina dreptului european, la aplicarea unui tratament discriminatoriu în raport de natura infracţiunii, deoarece ar încălca dispoziţiile art. 16 din Constituţie privind egalitate în drepturi a cetăţenilor.
Sub un al şaselea aspect, fără a nega interesul general urmărit de CJUE prin interpretarea oferită de Hotărârea din 24 iulie 2023, C-107/23, Instanţa supremă subliniază că respectarea valorilor statului de drept reprezintă o axiomă şi este cheia de boltă a întregului edificiu judiciar, nu doar în România, ci pe întreg spaţiu al Uniunii Europene. Drept urmare, fiecare persoană care face obiectul unei acţiuni judiciare, indiferent de calitatea pe care o are, trebuie să fie supusă aceloraşi exigenţe ale legii şi trebuie să se poată bucura de o protecţie judiciară eficace din partea unei instanţe independente şi imparţiale.
În consecinţă, în baza art. 7 şi art. 15 pct. 2 din CEDO, art. 52 alin. (3) din Cartă, respectiv art. 6 din TUE, Înalta Curte va reţine incidenţa Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 67/2022 pronunţată de instanţa supremă - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi, constatând că în raport de data faptelor reţinute, limitele de pedepse prevăzute de lege şi prevederile art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., răspunderea penală este înlăturată, pentru infracţiunea de complicitate la folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă are ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele acesteia, în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen., raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. reţinută în sarcina inculpatului G., începând cu data de 18.01.2014, astfel cum, în mod corect, a reţinut instanţa de judecată în contestaţie în anulare.
Prin urmare, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 633/A din 27 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2022, privind pe intimatul inculpat G..
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de parchet, vor rămâne în sarcina statului.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat G., până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 170 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 633/A din 27 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2022, privind pe intimatul inculpat G..
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie rămân în sarcina statului.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat G., până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 170 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 februarie 2024.
OPINIE CONCORDANTĂ ÎN PRIVINŢA SOLUŢIEI
Consider că recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 633/A din 27 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2022, privind pe intimatul inculpat G., se impune a fi respins ca nefondat, dar pentru alte considerente decât cele prezentate în opinia principală, motive pe care nu le îmbrăţişez, apreciind că aplicarea hotărârii pronunţate de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 PPU -Lin, în prezenta cauză, s-ar fi putut realiza în baza caracterului obligatoriu al acestor hotărâri şi a principiul colaborării loiale între instanţele naţionale şi CJUE, însă, doar în măsura în care decizia atacată ar fi fost pronunţată ulterior hotărârii CJUE, pentru următoarele considerente.
Critica formulată de către recurent prin intermediul acestei căi extraordinare de atac a vizat, în esenţă, greşita încetare a procesului penal ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, caz de casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
Motivele invocate în cererea scrisă au vizat faptul că instanţa de apel nu era obligată să facă aplicarea deciziei nr. 328/2022 a Curţii Constituţionale a României, privind modul de interpretare a prevederilor art. 155 C. pen., cauza vizând infracţiuni prin care se aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, caz în care trebuia să se valorifice principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene.
Suplimentar, în susţinerea recursului în casaţie, recurentul a invocat aplicabilitatea în cauză a Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în data de 24 iulie 2023.
Consider că invocarea hotărârii preliminare se circumscrie unui argument suplimentar în susţinerea criticilor privind aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi, ca atare, se încadrează în limitele devolutive conturate de art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit căruia instanţa de recurs este îndrituită să examineze cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie.
Cu toate acestea, reţinând natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare se poate realiza doar prin raportare la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate.
Hotărârea Curţii Europene de Justiţie, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, a fost pronunţată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate, aşadar, legalitatea soluţiei de încetare din data de 27 martie 2023 nu poate fi analizată în raport de această decizie.
La momentul pronunţării deciziei atacate, în raport de calificarea în dreptul naţional a instituţiei prescripţiei ca fiind o instituţie de drept substanţial, chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanţa supremă prin Decizia nr. 67/2022, era incident principiului legii penale mai favorabile.
Cu privire la principiul autorităţii de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât şi în sistemele juridice naţionale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat constant asupra necesităţii ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu mai poată fi puse în discuţie (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepţia situaţiei în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 şi Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).
Mai mult, Curtea a statuat în sensul că, principiul cooperării nu impune unei instanţe naţionale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătoreşti care a dobândit autoritate de lucru judecat şi să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, Hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04) şi că principiile echivalenţei şi efectivităţii nu se opun "ca o instanţă naţională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în cadrul unei acţiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menţionată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunţate în cadrul unor acţiuni de natură administrativă" (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoş Constantin Târşia, C-69/14).
În concluzie, analiza privind cazul de recurs în casaţie se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunţării deciziei în apel, instanţa nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.