High Court of Cassation and Justice

Şedinţa publică din data de 1 februarie 2024

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 96/28.06.2017 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. x/2013 au fost respinse cererile de schimbare a încadrării juridice a faptelor formulate de apărătorii inculpaţilor A. şi B..

În baza art. 396 alin. (5), raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de stabilire cu rea-credinţă a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968), art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen..(1968), art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5), raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în forma participaţiei improprii, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. (1968), raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen..(1968), art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de stabilire cu rea-credinţă a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen..(1968), art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968), art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în forma participaţiei improprii, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. (1968), raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968), art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de stabilire cu rea-credinţă a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968), art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968), art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în forma participaţiei improprii, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen..(1968), raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968), art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitată inculpata S.C. D. S.R.L., reprezentată de lichidatorul judiciar E., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de stabilire cu rea-credinţă a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968), art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitată inculpata S.C. D. S.R.L., reprezentată de lichidatorul judiciar E., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968), art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitată inculpata S.C. D. S.R.L., reprezentată de lichidatorul judiciar E., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în forma participaţiei improprii, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen..(1968), raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968), art. 5 C. pen.

În baza art. 397 raportat la art. 25 C. proc. pen., a fost respinsă acţiunea civilă exercitată de partea civilă DGRFP Timişoara - AJFP Hunedoara.

A fost revocată măsura preventivă a suspendării procedurii de lichidare a inculpatei S.C. D. S.R.L., luată prin încheierea din 05 noiembrie 2013.

A fost revocată măsura sechestrului asigurător, dispusă prin Ordonanţele procurorului din 29 mai 2013 şi 7 iunie 2013, emise în dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA - Serviciul Teritorial Târgu Mureş.

Pentru a pronunţa această sentinţă, analizând probatoriul administrat în cauză instanţa de fond a apreciat că acesta nu este convingător sub aspectul vinovăţiei inculpaţilor, iar, existenţa unui dubiu care subzistă sub aspectul laturii subiective a infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii, profită în întregime acestora.

În consecinţă, în temeiul art. 396 alin. (5), raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpaţilor:

- A. de sub acuza săvârşirii celor trei infracţiuni reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu (stabilire cu rea-credinţă a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968), art. 5 C. pen. evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968), art. 5 C. pen. evaziune fiscală în forma participaţiei improprii, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. (1968), raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968), art. 5 C. pen.).

- C. de sub acuza săvârşirii celor trei infracţiuni reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu (stabilire cu rea-credinţă a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968), art. 5 C. pen. evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin, 1 lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin,. 2 C. pen. (1968), art. 5 C. pen. evaziune fiscală în forma participaţiei improprii, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. (1968), raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968), art. 5 C. pen.).

- B. de sub acuza săvârşirii celor trei infracţiuni reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu (stabilire cu rea-credinţă a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968), art. 5 C. pen. evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968), art. 5 C. pen. evaziune fiscală în forma participaţiei improprii, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. (1968), raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968), art. 5 C. pen.).

- SC "D." S.R.L., de sub acuza săvârşirii celor trei infracţiuni reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu (stabilire cu rea-credinţă a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen..(1968), art. 5 C. pen. evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968), art. 5 C. pen. evaziune fiscală în forma participaţiei improprii, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. (1968), raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968), art. 5 C. pen.).

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Târgu Mureş şi partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - ADFP Timişoara - AJFP Hunedoara.

Prin decizia penală nr. 457/A din 19.07.2023 pronunţată de Curtea de apel Târgu - Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. au fost admise apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu - Mureş şi partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - DGRFP Timişoara - AJFP Hunedoara împotriva sentinţei penale nr. 96/28.06.2017 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. x/2013.

A fost desfiinţată integral sentinţa penală apelată şi, în rejudecare, au fost menţinute dispoziţiile de schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor prin încheierile din 07.12.2022 şi 26.04.2023.

În baza art. 396 alin. (1) şi (6) cu referire la art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 32 C. pen. raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. şi evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. b), c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (1) şi (6) cu referire la art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului C. pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 32 C. pen. raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. şi evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. b), c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (1) şi (6) cu referire la art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 32 C. pen. rap. la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. şi evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. b), c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (1) şi (6) cu referire la art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei S.C. D. S.R.L. pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 32 C. pen. raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. şi evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. b), c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., ca urmare a radierii persoanei juridice.

În temeiul art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 19 C. proc. pen. şi art. 1357 C. civ., art. 1382 C. civ., a fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - DGRFP Timişoara - AJFP Hunedoara şi în consecinţă:

În temeiul art. 1357 C. civ. şi art. 1382 C. civ., au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii A. şi B. la plata sumei de 4.396.044 RON din care 114.846 RON TVA colectată aferentă livrărilor nedeclarate de societate, 14.666 RON impozit pe dividende şi 4.266.532 RON reprezentând impozit pe profit la care se adaugă accesorii în condiţiile Codului de procedură fiscală de la data producerii prejudiciului până la achitarea lui efectivă.

În temeiul art. 1357 C. civ. şi art. 1382 C. civ., au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii C. şi B. la plata sumei de 1.745.947 RON din care 80.682 RON TVA colectată aferentă livrărilor nedeclarate de societate, 211.307 RON impozit pe dividende şi 1.453.958 RON reprezentând impozit pe profit la care se adaugă accesorii în condiţiile Codului de procedură fiscală de la data producerii prejudiciului până la achitarea lui efectivă.

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. art. 250² din C. proc. pen. raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 a fost restrâns sechestrul asigurator asupra bunurilor inculpaţilor până la concurenţa sumei de 4.396.044 RON pentru A., 1.745.947 RON pentru C. şi 6.141.991 RON pentru B. şi menţine sechestrul asigurator pentru aceste sume.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în cadrul întregului proces penal, au rămas în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu a rămas în sarcina statului urmând a fi avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această decizie, analizând cauza prin prisma criticilor formulate de parchet cu privire la nelegalitatea soluţiei de achitare a inculpaţilor, Curtea a arătat că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi. Conform art. 10 alin. (1) din aceeaşi lege, răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1) - (4) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării entităţii respective.

Aşadar, subiect activ al infracţiunii de evaziune fiscală este "contribuabilul", în sensul precizat de art. 2 lit. b) din Legea nr. 241/2005, anume "orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică care datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat".

Contribuabilul poate executa personal obligaţia de a conduce contabilitatea sau poate delega această activitate unei persoane fizice sau juridice în baza unui raport de muncă, unui raport asimilat sau al unui contract de prestări de servicii. În acest caz, subiectul activ al infracţiunii de evaziune fiscală este tot contribuabilul şi nu salariatul, mandatarul sau prestatorul de servicii. Intervenţia acestui delegat este limitată la acte de executare - efectuare de scripte - fără relevanţă în lipsa unei contribuţii proprii de însuşire şi folosire a acestor scripte din partea contribuabilului.

De asemenea, contabilul nu are obligaţia de a verifica realitatea operaţiunilor consemnate în actele pe care le înregistrează, iar consecinţele juridice şi fiscale nu se produc în persoana contabilului, ci în persoana contribuabilului.

Societatea însă este o ficţiune juridică. Pe lângă răspunderea proprie, reglementată de C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală poate fi angajată răspunderea administratorului de fapt sau/şi de drept, adică a persoanei care acţionează în numele şi în interesul contribuabilului ori în realizarea obiectului său de activitate.

S-a arătat că, în speţă, inculpaţii A. şi C. care a avut pe rând calitatea de administrator al S.C. D. S.R.L., în această calitate trebuiau să se asigure de corecta întocmire a evidenţelor contabile. Prin urmare, aceştia sunt subiecţi activi ai infracţiunii de evaziune fiscală.

Inculpatul B. s-a comportat ca un administrator de fapt exercitând controlul asupra S.C. D. S.R.L. atât în perioada cât administrator de drept era A. cât şi în perioada în care era C.. Martorul F. a declarat următoarele în legătură cu acest aspect:

"…din discuţiile avute cu A., din discuţiile purtate la telefon de către A. cu G. (identificat după fotografie de martor ca fiind inculpatul B., n.n.) am tras concluzia că de fapt, G. era cel care coordona afacerile, A. fiind mai mult un executant al celor spuse de G. (…) G. îi dădea indicaţii lui A. asupra a ceea ce are de făcut..." Inculpatul A. confirmă şi el faptul că că inculpatul B. i-a propus să înceapă o afacere împreună în sensul că el urma să fie administrator, iar B. să deruleze anumite activităţi prin intermediul firmei, dar nu poate preciza dacă era vorba despre tranzacţii comerciale reale sau fictive. Totodată, B. era cel care îi indica când să se ducă la bancă şi ce sume să retragă. Martorul H., de profesie contabil, a precizat că actele contabile ale firmei îi erau transmise prin curier rapid, fie îi erau aduse de B. care venea singur sau însoţit de I.. Martorul a dedus că acest B. se ocupa propriu-zis de afaceri în timp ce I. era doar însoţitor.

În concluzie, s-a reţinut că inculpatul B. indica administratorilor de drept ce acte să facă şi să semneze. Acţionând în numele şi în interesul S.C. D. S.R.L., inculpatul B. răspunde pentru infracţiunea de evaziune fiscală săvârşită în numele şi pe seama persoanei juridice, fiind subiect activ al infracţiunii de evaziune fiscală.

S-a mai arătat că, elementul material al laturii obiective a infracţiunii incriminate de art. 8 din Legea nr. 241/2005 constă în stabilirea frauduloasă a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate, având ca rezultat obţinerea fără drept de rambursări, restituiri sau compensări. Principala modalitate de stabilire a taxelor şi impozitelor este declaraţia fiscală, atunci când urmare a declaraţiei făcute de contribuabil se determină atât masa impozabilă cât şi impozitul datorat de aceasta şi decizia de impunere care se emite de organul fiscal în baza declaraţiilor şi actelor financiar-contabile depuse de către contribuabil.

Contribuabilul, pe de altă parte, este obligat să prezinte faptele pe care le cunoaşte în întregime, conform realităţii. Art. 10 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor) prevede că contribuabilul este obligat să coopereze cu organele fiscale în vederea determinării stării de fapt fiscale, prin prezentarea faptelor cunoscute de către acesta, în întregime, conform realităţii, şi prin indicarea mijloacelor doveditoare care îi sunt cunoscute. Similar, conform art. 52 alin. (1) din O.G. nr. 82/2003 privind Codul de procedură fiscală (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor), contribuabilul sau altă persoană împuternicită de acesta are obligaţia de a furniza organului fiscal informaţiile necesare pentru determinarea stării de fapt fiscale.

În condiţiile în care legea prevede expres acest lucru, contribuabilul are obligaţia de a calcula în declaraţia fiscală cuantumul obligaţiei fiscale.

În acest sens, declaraţia fiscală este asimilată cu decizia de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare, producând efectele unei înştiinţări de plată. În situaţia în care legea nu prevede obligaţia de calculare a impozitului, declaraţia fiscală este asimilată unei decizii referitoare la baza de impunere. Sunt asimilate deciziilor de impunere deciziile cu privire la rambursări TVA şi deciziile privind restituiri de impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat, deciziile referitoare la bazele de impunere, deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii, deciziile privind nemodificarea bazei de impunere.

Art. 8 din Legea nr. 241/2005 presupune pe de o parte o acţiune din partea contribuabilului constând în stabilirea cu rea-credinţă a unui impozit, taxe, contribuţie fiscală datorată bugetului consolidat de stat. În fapt este vorba despre declaraţia fiscală sau informaţiile pe care le comunică cu privire la starea de fapt fiscală şi care, dacă cuprind date eronate, au ca rezultat calcularea de taxe, contribuţii mai mici decât cele reale în dauna bugetului consolidat de stat. Pe de altă parte, este necesară urmarea imediată, care constă în obţinerea de către contribuabil, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri la bugetul consolidat ori compensări cu sume datorate bugetului consolidat.

Potrivit descrierii faptei din cuprinsul actului de sesizare, acest element material s-a concretizat în depunerea declaraţiilor fiscale 390 şi 394, însă, urmarea constând în obţinerea unei rambursări de TVA la care societatea S.C. D. S.R.L. nu avea dreptul, nu s-a produs întrucât organele fiscale au descoperit frauda.

În concluzie, art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 apar ca infracţiuni-mijloc pentru infracţiunea prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005. Omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate - art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare - constă în neînregistrarea în aceste documente a unor surse impozabile ori taxabile realizate de către contribuabil.

Conţinutul infracţiunii este realizat indiferent de împrejurarea că există sau nu o evidenţă contabilă. Ceea ce interesează la această modalitate de săvârşire a infracţiunii nu sunt atât operaţiunile comerciale, ci veniturile, întrucât ceea ce determină realizarea obligaţiei fiscale este obţinerea unui venit.

Incriminarea de la art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 este corespondentul incriminării de la art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 în materie de cheltuieli.

Elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 este comisiv, constând în acţiunea de evidenţiere în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale sau alte operaţiuni fictive. Noţiunea de "cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale" desemnează sfera obligaţiilor patrimoniale inexistente în realitatea juridică despre care contribuabilul face vorbire în situaţiile financiare şi contabile. Este vorba despre o cheltuială inexistentă faptic şi juridic dar transpusă în realitatea scriptică, o cheltuială care nu are la bază o operaţiune reală. Noţiunea de "operaţiuni fictive" desemnează ansamblul opera­ţiunilor imaginare sau fără legătură cu contribuabilul. Ea este genul proxim al noţiunii de "cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale". Aceasta include operaţiunile privind cheltu­ieli nereale, precum şi alte operaţiuni fictive. Operaţiunea fictivă poate să constea, printre altele, şi în cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale.

Şi în cazul evidenţierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive - art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare -, ceea ce interesează nu este, în mod obligatoriu, doar operaţiunea neevidenţiată, ci venitul realizat care nu este înregistrat, în tot sau în parte (fiind diminuat în mod artificial), disimulându-se realitatea, cu consecinţa eludării obligaţiilor fiscale.

În ambele variante, modalităţile faptice de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală au acelaşi scop, respectiv sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Cu privire la incidenţa prescripţiei răspunderii penale, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25 iunie 2018, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională, subliniind totodată cele reţinute şi în Decizia nr. 1092 din 18.12.2012, şi anume că "prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal şi că, aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale" (paragraful 25).

S-a mai arătat că, prin Decizia nr. 358/26.05.2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 565/9.06.2022, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituţionale, statuând totodată prin considerentele acestei decizii (deopotrivă general obligatorii, aspect de altfel evidenţiat în mod deosebit în cuprinsul acestor considerente) şi faptul că "în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale".

Totodată, s-a subliniat că, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a reţinut că "atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiecţilor de drept. În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii" (Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în M.O., Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013).

S-a mai reţinut că, prin O.U.G. nr. 71/30.05.2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 531/30.05.2022 au fost modificate dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., acestea având următorul conţinut:

"cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului."

În raport de cele anterior expuse, Curtea a reţinut că, între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2022 a Curţii Constituţionale, respectiv, 25.06.2018 şi până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, respectiv 30.05.2022, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale nu putea fi întrerupt în nicio situaţie.

În aceste condiţii, s-a observat că, dat fiind caracterul de normă de drept penal material, nu se impune instituirea unor dispoziţii tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituţie, reflectat în art. 5 C. pen. (art. 13 C. pen. din 1968), legislaţia prevede soluţia de urmat în cazul conflictului de legi.

Raportat la argumentele privind luarea în considerarea a întreruperii răspunderii penale, intervenită anterior publicării Deciziei nr. 297/26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, Curtea a constatat că instituţia prescripţiei reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează o cauză de înlăturare a răspunderii penale, respectiv efecte, termene şi condiţii.

Prin urmare, organul judiciar trebuie să se raporteze la instituţia prescripţiei în ansamblul său şi, odată stabilită legea penală mai favorabilă, nu poate face aplicarea unor dispoziţii legale existente în altă lege sau variantă a acesteia. Trebuie evitată confuzia între natura actului care are ca efect întreruperea prescripţiei, acesta fiind unul de procedură respectiv natura normelor care reglementează întreruperea prescripţiei, acestea din urmă fiind norme de drept material.

Cu alte cuvinte, dacă legea mai favorabilă este cea care nu mai reglementează întreruperea cursului prescripţiei şi prescripţia specială, aceasta retroactivează până la data săvârşirii infracţiunii, nemaiputând fi avută în vedere forma anterioară şi eventualele întreruperi.

În acest context, Curtea a reţinut că, în perioada 02.04.2010, 04.02.2011 - 20.09.2022 legea penală nu prevedea nicio cauză de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale (neexistând aşadar "prescripţie specială").

Or, în cauza de faţă, în concret, această din urmă lege penală (în vigoare în perioada menţionată) este mai favorabilă inculpaţilor şi, în consecinţă, o va aplica în virtutea dispoziţiilor art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei.

Faţă de termenul general de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de art. 154 lit. b), c) C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale este împlinit pentru toate infracţiunile deduse judecăţii.

În privinţa inculpatei S.C. D. S.R.L., s-a reţinut că aceasta a fost radiată şi prin urmare, nu mai are calitate procesuală pentru a răspunde penal.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, la data de 16.08.2023, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu - Mureş, invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpaţii A., C., B. şi S.C. D. S.R.L.. pentru infracţiunile de tentativă la evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 32 C. pen. raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. şi evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. b), c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., sub aspectul săvârşirii cărora au fost trimişi în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs în casaţie, s-a arătat, în esenţă, că instanţa de apel, în mod greşit, a înlăturat termenul special de prescripţie a răspunderii penale ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, fără a avea în vedere contradictorialitatea celor două decizii pronunţate de instanţa de contencios constituţional (Decizia nr. 297/2018 şi 358/2022), precum şi principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene care impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, prin lăsarea neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, a oricărei reglementări sau practici naţionale care este contrară dreptului Uniunii.

Astfel, s-a arătat că pentru respectarea acestui principiu, având în vedere că infracţiunea ce face obiectul cauzei face parte din categoria infracţiunilor de corupţie, instanţa de apel trebuia sa facă aplicarea prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.

Sub acelaşi aspect, s-a menţionat că înlăturarea termenului special de prescripţie ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel naţional şi nu doar pentru infracţiunile care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene şi de corupţie, ci pentru toate infracţiunile, cu excepţia celor imprescriptibile.

Totodată, făcând trimitere la cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 24.07.2023 în cauza C-107/23, procurorul a precizat că instanţa naţională este obligată, în principiu, să înlăture normele sau jurisprudenţa naţională care creează un risc sistemic de impunitate pentru astfel de infracţiuni.

În concluzie, s-a apreciat că instanţa de apel nu trebuia să constate încetarea procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripţie, întrucât, dând prelevanţă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, se impunea să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate inculpaţilor şi, în consecinţă, să se constate că termenul de prescripţie specială nu s-a împlinit în cauză.

Prin încheierea din 02 noiembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2018, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş împotriva deciziei penale nr. 457/A din data de 19 iulie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018, dispunându-se, totodată, trimiterea cauzei Completului nr. 6, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş ca fiind nefondat, pentru motivele expuse în continuare.

Cu titlu prealabil subliniază că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, examinând exclusiv legalitatea deciziei recurate (art. 477 C. proc. pen.).

Astfel, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

În speţă, recurentul solicită să fie casată decizia instanţei de apel, în principal, pentru că principiul supremaţiei dreptului UE impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestuia şi să lase neaplicată orice reglementare sau practică naţională care este contrară unei dispoziţii de drept a Uniunii. Este vorba despre Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale.

Incidenţa Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În raport de problematica juridică relevată de recurentă (greşita încetare a procesului penal prin aplicarea unei decizii a ICCJ, respectiv a două decizii pronnţate de CCR) şi de argumentele prezentate (preeminenţa dreptului Uniunii faţă de dreptul intern), se impune menţiunea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recunoaşte, pe deplin şi fără rezerve, supremaţia dreptului Uniunii, şi, în limitele competenţelor legitime, aplică cu prevalenţă, dispoziţiile acestuia. Astfel, instanţa supremă urmăreşte ca, prin valorificarea interpretărilor date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare, CJUE) în deciziile pronunţate, să le asigure eficienţa practică, ţinând seama, în mod corespunzător, de domeniul de aplicare al acestora.

Preliminar analizei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că obiectul pe fond al cauzei îl constituie infracţiuni de evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 32 C. pen. raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. (în forma tentativei), respectiv evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. b), c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

Astfel, ratione materiae, aceasta poate face obiectul examenului de conformitate cu interpretarea dată de CJUE în jurisprudenţa sa, cel mai recent în cauza C-107/23 din 24.07.2023. Hotărârea pronunţată în această cauză a fost generată de o sesizare cu o cerere de decizie preliminară făcută de o instanţă din România, vizând interpretarea dispoziţiilor dreptului intern care reglementează materia prescripţiei răspunderii penale, în legătură cu principiile legalităţii incriminării şi pedepsei şi regimul aplicării legii penale mai favorabile, prin prisma respectării dreptului Uniunii, a art. 325 alin. (1) din TFUE, art. 49 alin. (1) din Cartă, art. 2 din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (par. 73-74 din Hotărâre).

Înalta Curte de Casaţi şi Justiţie reţine că, potrivit art. 19 alin. (1) şi (3) lit. b) din TUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asigură interpretarea dreptului Uniunii, respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor.

Oferind reperele necesare înţelegerii procedurii prevăzută de art. 267 din TFUE, Curtea de Justiţie notează că aceasta e întemeiată pe o separare clară a funcţiilor între statele naţionale şi Curte, şi că instanţa naţională este singura competentă să constate şi să aprecieze situaţia de fapt din litigiul naţional, precum şi să interpreteze şi să aplice dreptul naţional (pct. 76 din Hotărârea C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi şi alţii, C-158/21, EU:C:57, pct. 61, Hotărârea din 21 martei 2023, Mercedes-Benz Group, C-100/21, EU:C:2023:229, pct. 59).

Raportat la datele obiectului cauzei (infacţiuni de evaziune fiscală prev. de art. 32 C. pen. raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., respectiv art. 9 alin. (1) lit. b), c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.), se constată că privit prin termenii jurisprudenţei recente a CJUE, ar putea face obiectul acestui (aparent) conflict între dreptul intern şi cel european.

Potrivit Hotărârii C-107/23 PPU [Lin] din 24 iulie 2023, articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

Apare, astfel, că în chestiunea întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale, CJUE oferă un răspuns tranşant la întrebarea preliminară, pe de o parte, raportat la natura infracţiunii, excluzând aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, respectiv a Deciziei nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cazul infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale UE, iar pe de altă parte, în ceea ce priveşte aplicarea lor în timp, anulează efectul de lege penală mai favorabilă pentru cauzele pendinte, anterioare deciziei 297 a CCR.

În acest context, Înalta Curte subliniază că, în asigurarea coerenţei şi unităţii de interpretare a dreptului Uniunii, procedura "trimiterii preliminare" este considerată cheia de boltă a sistemului jurisdicţional prin importanţa dialogului instituit, prin art. 267 din TFUE, între Curte şi instanţele statelor membre (Hotărârea van Gend & Loos, EU:C:1963:1, p. 23). În acest cadru, obligaţia de loialitate a instanţelor naţionale atunci când recurg la acest important mecanism, devine deosebit de importantă, tocmai prin prisma rolului pe care îl joacă în furnizarea contextului factual şi normativ cât mai fidel şi fără elemente de interpretare particulare, obligaţie de la care statul român, prin intermediul instanţei de trimitere, s-a îndepărtat, contribuind la influenţarea procesului de interpretare a conformităţii dreptului intern cu tratatele, aspect evidenţiat de ICCJ prin hotărâri anterioare (ex: decizia nr. 450/7 septembrie 2023; decizia nr. 93/15 februarie 2024). Astfel, CJUE a reliefat prin mai multe hotărâri că "atunci când răspunde la întrebări preliminare, revine Curţii [de Justiţie] obligaţia de a lua în considerare, în cadrul repartizării competenţelor între instanţele Uniunii şi instanţele naţionale, contextul factual şi normativ, astfel cum este definit în decizia de trimitere, în care se încadrează întrebările respective" (Hotărârea din 26 octombrie 2017, Argenta Spaarbank, C-39/16, EU:C:2017:813, pct. 38, Cauza C42/17 "Taricco 2", pct. 24, Hotărârea pronunţată în cauza C-107/23 din 24.07.2023, Ordonanţa din data de 9 ianuarie 2024 din C-131).

În continuare, pornind de la interpretarea oferită de CJUE în lumina prevederilor art. 267 şi art. 325 din TFUE, rămâne de analizat dacă lăsarea neaplicată a deciziilor Curţii Constituţionale şi a ÎCCJ menţionate este compatibilă cu art. 7 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului care instituie principiul legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor, text în lumina căruia:

"1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate."

Interdicţia aplicării retroactive a legii penale mai severe în procesul penal, în cazul unei succesiuni de legi penale în timp, este un standard de protecţie atât în dreptul intern cât şi în dreptul uniunii şi în jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului (CEDO), standard de la care nu se poate deroga

Art. 15 alin. (2) din Constituţie, precum şi art. 1, 2 şi 5 din C. pen., interzic retroactivitatea unei legi penale mai severe. Acest principiu este unul fundamental, fiind prevăzut atât în dreptul intern, cât şi în Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului (în art. 7), şi Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (art. 49), documente care interzic aplicarea retroactivă a legii penale mai severe. Conceptul este unul esenţial, adiacent principiului legalităţii incriminării şi sancţiunilor penale, indisolubil legat de statul de drept. Acesta din urmă este, la rândul său, valoare primară pe care se întemeiază Uniunea (art. 2 TUE).

Printre efectele anihilării Deciziilor Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 67/2022 a ÎCCJ, aşa cum rezultă că ar trebui făcut potrivit interpretării oferite de CJUE, ar fi ultraactivitatea legii penale, respectiv a art. 155 alin. (1) C. pen. în configurarea anterioară scoaterii lui din fondul normativ, sau aplicarea retroactivă a aceloraşi prevederi pentru perioada anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, în forma actuală a textului.

Stabilind că prevederile iniţiale ale art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale, Curtea Constituţională a consfinţit dispariţia totală a acestuia din ordinea juridică internă. Altfel spus, între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul oficial a Deciziei nr. 297 a CCR) şi 30 mai 2022 (data publicării O.U.G. nr. 71/2022) nu a mai existat niciun caz de întrerupere a termenelor de prescripţie a răspunderii penale.

În continuare, în scopul de a acoperi acest vid, prin O.U.G. nr. 71/2022 a fost modificat C. pen., şi în cuprinsul art. 155 alin. (1) a fost reglementată, în conţinut, instituţia întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale. Norma astfel modificată începând cu 30 mai 2022 conţine dispoziţii mai severe, deoarece până la această dată nu exista niciun caz de întrerupere al termenului prescripţiei răspunderii penale, pe când, în noua configurare juridică, cursul acesteia se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

Drept urmare, cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în condiţiile O.U.G. nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022. Acestea nu pot fi aplicate retroactiv în cauzele pendinte, întrucât nu au natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă.

Art. 7 din CEDO interzice, în mod absolut, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în dezavantajul persoanei în cauză. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" (Del Rio Prada împotriva Spaniei, Marea Cameră, pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52).

Principiul neretroactivităţii legii penale mai severe se aplică atât dispoziţiilor care definesc infracţiunile (Vasiliuskas împotriva Lituaniei, MC, pct. 165-166) cât şi celor care stabilesc pedepsele (Jamil împotriva Franţei, pct,.34-36; M împotriva Germaniei, pct. 123, 135-137; Gurguchiani împotriva Spaniei, pct. 32-44).

Obligaţia de a aplica, dintre mai multe norme penale, pe cea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile persoanei acuzate, constituie o clarificare a normelor referitoare la succesiunea legilor penale, care este conformă cu un alt element esenţial al articolului 7 [din CEDO], şi anume previzibilitatea sancţiunilor (Hotărârea Scoppola împotriva Italiei, par 108).

Aplicarea unei pedepse mai severe pentru simplul motiv că aceasta era prevăzută la momentul săvârşirii infracţiunii ar determina o aplicare în detrimentul persoanei acuzate a normelor care guvernează succesiunea legilor penale în timp. Aceasta ar echivala cu ignorarea oricărei modificări legislative favorabile persoanei acuzate, intervenită înainte de hotărâre, şi cu continuarea aplicării unor pedepse pe care statul şi colectivitatea pe care o reprezintă le consideră în prezent excesive (ibidem).

Într-o altă cauză, Curtea de la Strasbourg a constatat, de asemenea, că a fost încălcat art. 7 din Convenţie întrucât aplicarea retroactivă a Codului [penal] din 2003 [în raport de codul anterior din anul 1976] a fost în detrimentul reclamanţilor în ceea ce priveşte impunerea pedepselor, astfel încât nu se poate afirma că aceştia au beneficiat de garanţii efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe" (Hotărârea din 18 iulie 2013, Maktouf şi Damjanovic împotriva Bosniei şi Herţegovina, par 70).

Calificarea normelor şi a regimului acestora în dreptul intern are incidenţă directă asupra legalităţii infracţiunilor şi pedepselor

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fundamentat Decizia nr. 67/2022, în principal, pe principiul legalităţii incriminării, consfinţind caracterul de normă de drept material celei care reglementează materia prescripţiei răspunderii penale, aşa cum este recunoscut, în mod tradiţional, în doctrină, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, sau a instanţelor judecătoreşti, cu consecinţele specifice ce decurg din art. 7 CEDO, art. 49 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (în continuare, Carta).

Instituţia juridică a prescripţiei răspunderii penale este reglementată în Partea generală a C. pen. şi cuprinde totalitatea normelor în dispoziţiile art. 153 din C. pen. (prescripţia răspunderii penale), art. 154 din C. pen. (termenele de prescripţie a răspunderii penale), art. 155 din C. pen. (întreruperea cursului prescripţiei penale) şi art. 156 din C. pen. (suspendarea cursului prescripţiei penale). Aşadar, instituţia juridică a prescripţiei penale cuprinde domeniul de aplicare şi excepţiile de la acesta, termenele în care poate interveni şi modalitatea de calcul al acestora, întreruperea şi suspendarea cursului acestor termene şi efectele împlinirii termenului de prescripţie, fiind dispoziţii de drept material în integralitate.

Consecinţa includerii în dreptul naţional a normelor în materia prescripţiei răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării rezidă în obligaţia autorităţilor judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă.

Legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor este un principiu fundamental atât în dreptul intern, cât şi în dreptul Uniunii şi în jurisprudenţa CtEDO. Acesta implică cerinţe privind accesibilitatea şi previzibilitatea în ceea ce priveşte definirea infracţiunii şi stabilirea pedepsei (par. 104 din Hotărârea CJUE C-107/23 din 24.07.2023; cauzele CEDO Cantoni împotriva Franţei, pct. 29, Kafkaris impotriva Cirpului, pct. 140, Del Rio Prada impotriva Spaniei, pct. 91).

În privinţa protecţiei drepturilor fundamentale, hotărârea face referire la respectarea drepturilor garantate de Cartă şi la principiile generale ale dreptului Uniunii (pct. 101 cauza C-107/23 din 24.07.2023; Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, EU:C:2019:30, pct. 33, Hotărârea din 21 dcembrie 2021, euro Box Promoton şi alţii, C-357/19, C-378/19, C-547/19 şi C-840/19, EU:C:22021:1034, pct. 204). Or, art. 52 alin. (3) din Cartă prevede în mod expres că "În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată".

Mai mult, CJUE subliniază că cerinţele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securităţii juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esenţial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât şi ca valoare comună statelor membre (pct. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, pct. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul şi Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, pct. 136 şi 223).

Dreptul justiţiabilului de a putea şti în ce condiţii se poate angaja răspunderea sa penală şi ce sancţiune riscă, a fost circumscris condiţiei previzibilităţii legii penale, în jurisprudenţa instanţelor europene.

Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor (cauza Kafkaris împ. Ciprului, pct. 141).

CEDO sancţionează interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52].

Subliniind importanţa ca normele de drept să fie clare şi precise, iar aplicarea lor să fie previzibilă, mai ales atunci când ele pot produce consecinţe defavorabile, CJUE afirmă că aceste cerinţe constituie o expresie specifică a principiului securităţii juridice (par. 114 Hotărârea C-107/23 din 24 iulie 2023).

Obligaţia de a garanta recuperarea eficientă a resurselor proprii ale Uniunii nu poate exonera o instanţă de a asigura respectarea drepturilor fundamentale garantate de Cartă, atunci când se pune problema unor infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, deoarece dispoziţiile Cartei nu au o valoare inferioară celei a art. 325 alin. (1) din TFUE (Hotărârea Kolev, punctele 68 şi 71, Hotărârea Dzivev, punctul 33, şi Hotărârea Euro Box Promotion, punctul 204).

În cauza pendinte, dreptul fundamental este cel prevăzut de art. 49 alin. (1) din Cartă (teză ultimă), care interzice atât ultraactivitatea unei legi care a ieşit din fondul activ şi care este mai severă (respectiv aprecierea că sunt incidente cazurile de înterupere a cursului prescripţiei ulterior datei de 25 iuie 2018 în procesele care nu s-au încheiat), cât şi aplicarea retroactivă a unei legi penale mai severe (art. 155 C. pen., în conţinutul prev. de O.U.G. nr. 71/2022).

În mod inevitabil, pentru a respecta legalitatea aplicării sancţiunilor penale în procesele în curs, este incidentă instituţia legii penale mai favorabile, care este corolarul principiului neretroactivităţii legii penale mai severe.

De altfel, principiul aplicării legii penale mai favorabile, face parte, de asemenea, din dreptul primar al Uniunii. Curtea de Justiţie arată, în jurisprudenţa sa, că aplicarea legii penale mai favorabile se întemeiază pe constatarea că legiuitorul şi-a schimbat optica "fie cu privire la calificarea penală a faptelor, fie cu privire la pedeapsa care trebuie aplicată unei infracţiuni". În Hotărârile din 7 august 2018, Clergeau şi alţii, C-115/17, EU:C:2018:651, pct. 26; din 6 octombrie 2016, Paoletti şi alţii, C-218/15, EU:C:2016:748, pct. 25 şi din 3 mai 2005, Berlusconi şi alţii, C-387/02, C-391/02 şi C-403/02, EU:C:2005:270, pct. 68 şi 69, Curtea a statuat că acest principiu decurge din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre şi, în consecinţă, trebuie să fie considerat ca făcând parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii pe care instanţa naţională trebuie să le respecte atunci când aplică dreptul naţional. Astfel, Curtea indică faptul că principiul lex mitior se aplică normelor de drept material în aceste cauze.

În continuare, trebuie analizat dacă o decizie a Curţii Constituţionale care consfinţeşte neconstituţionalitatea totală a unei norme de drept material în materie penală poate fi considerată ca încadrându-se într-o "modificare legislativă", în sensul dreptului Uniunii.

Înalta Curte constată că intervenţia legiuitorului delegat (Guvernul României) prin O.U.G nr. 71/2022 privind modificarea C. pen., prin care reglementează instituţia întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale, dând conţinut art. 155 alin. (1) C. pen., contrazice flagrant alegaţiile instanţei de trimitere.

Aşa cum a fost menţionat anterior, efectul constatării neconstituţionalităţii art. 155 C. pen., este scoaterea definitivă a acestuia din ordinea juridică, ulterior publicării deciziei în Monitorul oficial. Acest fapt echivalează, din punct de vedere material, cu o modificare a legii, caracter consfinţit prin decizii ale Curţii Constituţionale. Astfel, instanţa de contencios constituţional statuează că odată constatată "lipsa de conformitate cu legea superioară, Constituţia, lipseşte de efecte juridice actul normativ, sancţiunea aplicată vizând exclusiv îndepărtarea actului din fondul activ al dreptului" (pct. 80, Decizia nr. 68/2017 a Curţii Constituţionale; în acelaşi sens, Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, pct. .73 din Decizia nr. 358/2022).

De altfel, această interpretare este conformă şi cu jurisprudenţa CEDO în care, analizând dacă a fost respectat art. 7 din Convenţie, a analizat incidenţa unei decizii de neconstituţionalitate ca şi cum ar fi fost o modificare legislativă, deci o "succesiune a legilor în timp" (Hotărârea din 12 iulie 2016, Ruban împotriva Ucrainei (CE:ECHR:2016:0712JUD000892711, par. 41-46).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, indiferent de modalitatea de abordare a acestei problematici de drept, în cauză este inerentă analiza succesiunii de legi penale în timp, în raport de conţinutul modificat al art. 155 alin. (1) C. pen., de la momentul intrării în vigoare a noului cod şi până în prezent, urmare modificării aduse prin O.U.G. nr. 71/2022.

Drept urmare, indiferent de optica analizată şi de soluţia împărtăşită, dreptul Uniunii protejează, prin art. 49 alin. (1) din Cartă, de o interpretare arbitrară. Instanţa nu va putea anihila, sub niciun temei, respectarea principiului legalităţii incriminării şi pedepselor, şi nici a principiilor ce derivă direct din acesta, respectiv interdicţia ultraactivităţii sau retroactivităţii unei legi penale mai severe într-o cauză ce se află în curs de judecată.

Schimbarea intempestivă a jurisprudenţei consolidate ar conduce la încălcarea art. 7 din CEDO

În urma pronunţării Deciziei nr. 358/2022 de către Curtea Constituţională, instanţele judecătoreşti au pronunţat, în mod constant, soluţii de încetare a procesului penal acolo unde se împlinise termenul general de prescripţie. Aşadar, ulterior acestei date, s-a înregistrat o practică judiciară generalizată cu privire la efectul concret al acesteia. De altfel, această practică vine într-o continuitate, fără întrerupere, a jurisprudenţei naţionale privitor la modalitatea de aplicare a legii penale în caz de succesiune de legi penale în timp.

CEDO sancţionează, din perspectiva previzibilităţii, orice interpretare în defavoarea acuzatului (in malam partem) atunci când această interpretare rezultă dintr-un reviriment imprevizibil al jurisprudenţei (Dragotoniu şi Militaru-Pridhorni împotriva României, pct. 39-48). Or, situaţia juridică pe care ar crea-o schimbarea modalităţii de evaluare şi aplicare a instituţiei succesiunii de legi penale în timp, s-ar concretiza într-o astfel de schimbare intempestivă în defavoarea acuzaţilor.

Mai mult, anihilarea prevederilor Deciziilor CCR şi ÎCCJ numai în cazul infracţiunilor de corupţie şi a celor îndreptate împotriva intereselor financiare ale UE, ar conduce la un arbitrariu fără precedent, ajungându-se în acest fel ca în unele cauze, pentru infracţiuni de altă natură decât cele de fraudă cu fonduri europene dar de aceeaşi gravitate sau chiar sporită, să se beneficieze de înlăturarea răspunderii penale, deseori în cadrul aceluiaşi proces, şi chiar în cazul aceluiaşi inculpat, atunci când există o pluralitate de infracţiuni.

Chiar dacă potrivit jurisprudenţei CEDO normele privind prescripţia nu sunt apreciate că definesc infracţiuni, eventuale modificări care prelungesc un termen de prescripţie ce a expirat sunt considerate încălcări ale art. 7 din Convenţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că în interpretarea art. 7 din Convenţie, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a emis un aviz consultativ (cererea nr. P16-2021-001, 26.04.2021) în baza Protocolului nr. 16 la Convenţie privitor la incidenţa art. 7 în materia prescripţiei răspunderii penale (cererea a fost formulată de Curtea de Casaţie din Armenia şi urmărea să evalueze posibilitatea aplicării unor norme internaţionale mai severe care prevedeau imprescriptibilitatea faptelor, în detrimentul celor naţionale, care impuneau constatarea încetării procesului ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie în cazul infracţiunii de tortură).

La fel ca şi în cazul Borcea împotriva României, CEDO a notat că normele privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi sancţiunile aferente şi pot fi interpretate ca stabilind o condiţie prealabilă pentru judecarea cazului. În consecinţă, eventuale modificări care ar prelungi un termen de prescripţie care nu a expirat, nu sunt considerate drept o încălcare a art. 7 din Convenţie.

Atunci, însă, când răspunderea penală este "reactivată" după expirarea termenului de prescripţie iniţial, CEDO consideră că există o astfel de încălcare, apreciind că în atare situaţii sunt desconsiderate cerinţele de legalitate şi previzibilitate. Astfel, în cazul în care o infracţiune este supusă prescripţiei şi chiar devine prescrisă, răspunderea penală nu mai poate opera. În opinia Curţii, a susţine contrariul echivalează cu aplicarea retroactivă a legii penale în defavoarea persoanei acuzate.

În acelaşi sens, în cauza Borcea împotriva României, CEDO a stabilit că nu se aduce atingere art. 7 din Convenţie câtă vreme faptele imputate nu se prescriseseră niciodată. "... Problema unei încălcări a art. 7 printr-o dispoziţie care ar avea ca efect reapariţia posibilităţii de a sancţiona fapte cu privire la care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit nu este incidentă în speţă" (Cererea nr. 55959/14, pct. 64-65). Per a contrario, acolo unde un astfel de termen s-a împlinit, răspunderea penală nu mai poate fi repusă în discuţie decât cu încălcarea art. 7, aşa cum CEDO a statuat şi prin avizul consultativ anterior menţionat.

Interpretarea dispoziţiilor dreptului Uniunii de către CJUE a cunoscut variaţii atunci când a vizat materia prescripţiei răspunderii penale.

În cauza Taricco 1(C-105/14, 8.09.2015) şi PM şi alţii (nr. C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19, C-840/19, 21.12.2021) CJUE a statuat că reglementările naţionale ar fi contrare dreptului european în măsura în care ar împiedica aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive într-un număr considerabil de cauze de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale UE.

Ulterior, în Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a revenit şi a stabilit că "principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a nu aplica dispoziţiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripţiei (obligaţie stabilită anterior de Curte în "Taricco 1") se aduce atingere principiului legalităţii incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii" (pct 60).

Printre cele mai evidente cazuri de modificare a jurisprudenţei de către CJUE în materia prescripţiei se numără cele pronunţate în C-131/2023 conform Ordonanţei din data de 9 ianuarie 2024 din C-131/2023, respectiv Hotărârea din C-107/23 din 24.07.2023 prin care, excluzând aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, respectiv a Deciziei nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cazul infracţiunilor de corupţie şi fraudă împotriva intereselor financiare ale UE, anulează efectul de lege penală mai favorabilă pentru cauzele pendinte, anterioare deciziei 297/2018, contrar prevederilor legale şi a unei jurisprudenţe constante.

Această ambiguitate ridică problema respectării cerinţei clarităţii şi previzibilităţii, din perspectiva art. 7 din CEDO. "Justiţiabilul trebuie să poată şti, pornind de la formularea dispoziţiei relevante şi, după caz, cu ajutorul interpretării ei de către instanţe sau beneficiind de asistenţă judiciară, ce fapte şi omisiuni angajează răspunderea sa penală şi ce pedeapsă riscă pentru acestea [Cantoni împotriva Franţei, pct. 29; Kafkaris împotriva Ciprului (MC), pct. 140; Del Río Prada împotriva Spaniei (MC), pct. 79]".

Apare că, în evoluţia jurisprudenţei CJUE, interpretarea normelor europene nu îndeplineşte cerinţele clarităţii şi previzibilităţii raportat la un justiţiabil chiar beneficiind de asistenţă judiciară, se află în imposibilitatea de a putea prevedea cum se interpretează şi se aplică legea penală din mai multe perspective, respectiv nu doar a incertitudinii dată de dificultatea/imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care să fie tras la răspundere, ci chiar a riscului extinderii prin analogie ori a greşitei înţelegeri a normelor de tragere la răspundere, sau a suportării unui tratament juridic diferit pentru destinatari ai legii aflaţi în situaţii identice.

Standardul de protecţie conferit de dreptul uniunii este, la nivel de reglementare, similar cu cel convenţional, art. 49 din Cartă prevăzând aceeaşi reglementare cu art. 7 din CEDO.

Când interpretarea făcută în baza dreptului uniunii e inferioară protecţiei oferite de interpretarea oferită în baza CEDO, aceasta din urmă trebuie să aibă preferinţă, în temeiul art. 52 alin. (3) din Cartă. Potrivit acestei norme "În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă".

Înalta Curte constată că este evident că standardul de protecţie conferit de interpretarea dată dreptul uniunii este inferior celui garantat de art. 7 din CEDO, deoarece în măsura în care s-ar aplica hotărârile CJUE din C-131/2023, respectiv C-107/24.07.2023 ar opera o reactivare a răspunderii penale după expirarea termenului de prescripţie iniţial, ipoteză interzisă de art. 7 din CEDO deoarece nesocoteşte cerinţele de legalitate şi previzibilitate. Este lipsit de relevanţă că prelungirea se face ca efect al hotărârilor CJUE şi nu ca efect la unei modificări legislative, atâta timp cât consecinţele sunt similare.

Având în vedere că standardul de protecţie conferit de interpretarea CJUE a art. 49 din Cartă este inferior celui conferit de CEDO în temeiul art. 7, Înalta Curte va face aplicarea art. 52 alin. (3) din Cartă.

În context, subliniază şi incidenţa "protecţiei echivalente" dezvoltată de CEDO în cauza Avotinš împotriva Letoniei (nr. 17502/07, MC) în care a evidenţiat obligaţia statelor de a rămâne responsabile în temeiul CEDO chiar şi atunci când îşi asumă responsabilităţi ce decurg din apartenenţa lor la o organizaţie internaţională către care au transferat o parte din suveranitate, cum e cazul apartenenţei la UE. Mai mult, CtEDO afirmă că rolul Convenţiei este de "instrument constituţional al ordinii publice europene în domeniul drepturilor omului" care prevalează interesului cooperării internaţionale (a se vedea şi cauzele Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi c. Irlandei -nr. 45036/98, precum şi hotărârea Michaud c. Frantei -nr. 12323/11).

În consecinţă, Înalta Curte consideră că următoarele repere se întrepătrund şi converg spre conturarea liniei dominante în soluţionarea acestui conflict, respectiv:

Sub un prim aspect, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa să deducă consecinţele concrete ale elementelor de interpretare furnizate de CJUE în acest caz, aşa cum se subliniază şi în cuprinsul Hotărârii C-107/23 PPU [Lin] din 24 iulie 2023.

Sub un al doilea aspect, instituţia prescripţiei răspunderii penale este una de drept material în dreptul intern, supusă efectelor ce decurg din art. 7 CEDO domeniului de aplicare a principiului legalităţii incriminării, aspect ce impune autorităţilor judiciare obligaţia de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din CEDO şi art. 49 din Cartă, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă.

Sub un al treilea aspect, chiar dacă în interpretarea celor două curţi europene, de la Strasbourg, respectiv Luxemburg, normele privind prescripţia răspunderii penale nu sunt apreciate că definesc infracţiuni, în jurisprudenţa CtEDO se consideră că atunci când răspunderea penală este "reactivată" după expirarea termenului de prescripţie iniţial, există o încălcare a art. 7 pentru că sunt desconsiderate cerinţele de legalitate şi previzibilitate, fiind o aplicare retroactivă a legii penale în defavoarea persoanei acuzate.

Sub un al patrulea aspect, atât Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cât şi Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, au statuat pe marginea protecţiei conferite drepturilor fundamentale. În problematica prescripţiei răspunderii penale, CJUE face o partajare a elementelor ce compun "legalitatea incriminării", standardul privind previzibilitatea legii fiind tratat distinct de standardul privind principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (mitior lex), cu toate că se află în relaţie de interdependenţă, fiind componente ale principiului legalităţii (pct. 122 din Hotărârea 107/24.07.2023), iar soluţia propusă, de a lăsa neaplicate deciziile CCR prin care art. 155 alin. (1) C. pen. a fost declarat neconstituţional, se constituie într-un standard de protecţie inferior prin raportare la cel oferit de CtEDO şi dreptul intern. În acest deficit de protecţie ce rezultă din interpretarea oferită de CJUE, prin raportare la jurisprudenţa consacrată în baza art. 7 din CEDO se impune a se da preferinţă acesteia din urmă, în baza art. 15 pct. 2 din Convenţie şi art. 52 alin. (3) din Cartă, respectiv art. 6 din TUE.

Sub un al cincilea aspect, deopotrivă de important, instanţa supremă subliniază că nu poate recurge, tocmai în lumina dreptului european, la aplicarea unui tratament discriminatoriu în raport de natura infracţiunii, deoarece ar încălca dispoziţiile art. 16 din Constituţie privind egalitate în drepturi a cetăţenilor.

Sub un al şaselea aspect, fără a nega interesul general urmărit de CJUE prin interpretarea oferită de Hotărârea din 24 iulie 2023, C-107/23, Instanţa supremă subliniază că respectarea valorilor statului de drept reprezintă o axiomă şi este cheia de boltă a întregului edificiu judiciar, nu doar în România, ci pe întreg spaţiu al Uniunii Europene. Drept urmare, fiecare persoană care face obiectul unei acţiuni judiciare, indiferent de calitatea pe care o are, trebuie să fie supusă aceloraşi exigenţe ale legii şi trebuie să se poată bucura de o protecţie judiciară eficace din partea unei instanţe independente şi imparţiale.

În consecinţă, în baza art. 7 şi art. 15 pct. 2 din CEDO, art. 52 alin. (3) din Cartă, respectiv art. 6 din TUE, Înalta Curte va reţine incidenţa Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 67/2022 pronunţată de instanţa supremă - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi, constatând că în raport de data faptelor reţinute, limitele de pedepse prevăzute de lege şi prevederile art. 154 C. pen., răspunderea penală este înlăturată, pentru unele infracţiuni începând cu anul 2020, iar pentru altele din anul 2021, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş împotriva deciziei penale nr. 457/A din 19 iulie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018, privind pe intimaţii inculpaţi A., B., C. şi S.C. D. S.R.L..

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş vor rămâne în sarcina statului.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi, în cuantum de câte 680 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş împotriva deciziei penale nr. 457/A din 19 iulie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018, privind pe intimaţii inculpaţi A., B., C. şi S.C. D. S.R.L..

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş rămân în sarcina statului.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi, în cuantum de câte 680 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 februarie 2024.

OPINIE CONCORDANTĂ ÎN PRIVINŢA SOLUŢIEI

Consider că recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş împotriva deciziei penale nr. 457/A din 19 iulie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018, privind pe intimaţii inculpaţi A., B., C. şi S.C. D. S.R.L., se impune a fi respins ca nefondat, dar pentru alte considerente decât cele prezentate în opinia principală, motive pe care nu le îmbrăţişez, apreciind că aplicarea hotărârii pronunţate de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 PPU -Lin, în prezenta cauză, s-ar fi putut realiza în baza caracterului obligatoriu al acestor hotărâri şi a principiul colaborării loiale între instanţele naţionale şi CJUE, însă, doar în măsura în care decizia atacată ar fi fost pronunţată ulterior hotărârii CJUE, pentru următoarele considerente.

Critica formulată de către recurent prin intermediul acestei căi extraordinare de atac a vizat, în esenţă, greşita încetare a procesului penal dispusă de către instanţa de apel ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, caz de casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Motivele invocate în cererea scrisă au vizat, în esenţă, faptul că, instanţa de apel nu era obligată să facă aplicarea deciziei nr. 328/2022 a Curţii Constituţionale a României, privind modul de interpretare a prevederilor art. 155 C. pen., cauza vizând infracţiuni prin care se aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, caz în care trebuia să se valorifice principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene.

Suplimentar, recurentul a invocat aplicabilitatea în cauză a Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în data de 24 iulie 2023.

Consider că invocarea hotărârii preliminare se circumscrie unui argument suplimentar în susţinerea criticilor privind aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi, ca atare, se încadrează în limitele devolutive conturate de art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit căruia instanţa de recurs este îndrituită să examineze cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie.

Cu toate acestea, reţinând natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare se poate realiza doar prin raportare la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate.

Hotărârea Curţii Europene de Justiţie, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, a fost pronunţată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate, aşadar, legalitatea soluţiei de încetare din data de 19 iulie 2023 nu poate fi analizată în raport de această decizie.

La momentul pronunţării deciziei atacate, în raport de calificarea în dreptul naţional a instituţiei prescripţiei ca fiind o instituţie de drept substanţial, chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanţa supremă prin Decizia nr. 67/2022, era incident principiului legii penale mai favorabile.

Cu privire la principiul autorităţii de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât şi în sistemele juridice naţionale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat constant asupra necesităţii ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu mai poată fi puse în discuţie (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepţia situaţiei în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 şi Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).

Mai mult, Curtea a statuat în sensul că, principiul cooperării nu impune unei instanţe naţionale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătoreşti care a dobândit autoritate de lucru judecat şi să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, Hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04) şi că principiile echivalenţei şi efectivităţii nu se opun "ca o instanţă naţională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în cadrul unei acţiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menţionată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunţate în cadrul unor acţiuni de natură administrativă" (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoş Constantin Târşia, C-69/14).

În concluzie, analiza privind cazul de recurs în casaţie se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunţării deciziei în apel, instanţa nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.