Şedinţa publică din data de 22 februarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 27.02.2023, sub nr. x/2023, A., în calitate de reprezentant al reclamantului B., a solicitat fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu-şi execută obligaţia prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 142 din 31 mai 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată din oficiu, şi a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamantul B. reprezentat prin curator A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei nr. 142 din 31 mai 2023 a Curţii de Apel Oradea a exercitat recurs A., în calitate de reprezentant al reclamantului B., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
În dezvoltare a susţinut că prin sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Oradea s-a respins ca inadmisibilă acţiunea, făcându-se referire la decizia nr. 16/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fără ca excepţia inadmisibilităţii să fie pusă în discuţia părţilor, consecinţa fiind încălcarea principiului contradictorialităţii. Totodată, în ceea ce priveşte fondul cauzei, a susţinut că instanţa nu a ţinut cont de argumentele invocate în acţiune, pronunţând o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.
Astfel, în susţinerea primei critici de nelegalitate referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, a arătat că aceasta vizează interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 906 alin. (4) teza finală din C. proc. civ., citate în recurs.
În referire la critica formulată a subliniat faptul că dispoziţiile evocate se completează cu cele cuprinse la art. 906 alin. (2) din acelaşi C. proc. civ., iar când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 RON la 1.000 RON, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. Ca atare, consideră că penalităţile pe zi de întârziere curg până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, având în vedere că reglementarea cuprinsă în alin. (4) al aceluiaşi articol conţine o limită temporală implicită până la care se calcuelază penalităţile, respectiv momentul stabilirii sumei definitive datorate creditorului.
În continuare recurentul a făcut trimitere la jurisprudenţa pronunţată în materie, prin intermediul căreia mai multe instanţe naţionale au susţinut admisibilitatea formulării mai multor cereri de fixare a sumei definitive, în temeiul art. 906 alin. (4) C. proc. civ., reţinând că, în situaţia în care creditorul, după soluţionarea unei prime cereri de fixare a sumei definitive, nu ar mai putea formula o nouă cerere în condiţiile în care debitorul nu-şi execută obligaţia stabilită prin titlul executoriu, creditorul nu ar mai avea la îndemână nicio modalitate de constrângere a debitorului la realizarea obligaţiei sale, iar debitorul ar şti că suma stabilită prin prima cerere nu va putea fi majorată.
Executarea penalităţilor în temeiul art. 906 alin. (4) C. proc. civ. are ca obiect sancţionarea pârâtei pentru rea-credinţă, întrucât refuză să-şi îndeplinească obligaţiile stabilite prin sentinţa nr. 12 din 10.06.2020 dată în dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Oradea şi rămasă definitivă prin decizia nr. 1980/19.05.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, debitorul Ministerul Educaţiei Naţionale fiind obligat la plata sumei de 100 RON/zi de întârziere începând cu 19.09.2019 şi până la data formulării răspunsului la petiţiile depuse de reclamant în zilele de 26.04.2017 şi 03.05.2017.
În plus, prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa nr. 173 din 21.11.2022 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată în dosarul nr. x/2022, rămasă defintiivă prin neapelare, s-a fixat deja în favoarea reclaamntului suma definitivă cu titlu de penalităţi de întârziere, după trecerea de 3 luni în care debitorul nu şi-a executat obligaţia prevăzută în titlul executoriu (perioada 19.08.2021-21.11.2022) în cuantum de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere, respectiv suma de 46.000 RON. De altfel, nici această din urmă sumă nu este achitată, pârâta refuzând plata, astfel că este evidentă reaua-sa credinţă ce se impune a fi sancţionată.
În dezvoltarea celei de-a doua critici de nelegalitate referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material susţine că aceasta vizează nerespectarea de către o instituţie a Statului român a unei hotărâri judecătoreşti definitive, nerespentându-i drepturile protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ca urmare a neexecutării titlului executoriu încă din anul 2019 şi până în prezent, ceea ce este contrar celor statuate în jurisprudenţa CEDO exemplificată în cuprinsul cererii de recurs.
Totodată, apreciază că întârzierea în executarea unei sentinţe, imputabilă autorităţilor care nu furnizează o justificare valabilă în acest sens, aduce atingere dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale, drept protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, aşa cum s-a statuat în Hotărârea din 24 martie 2005 pronunţată în Cauza Şandor împotriva României, paragraful 24, precum şi în Hotărârea din 19 martie 1997 pronunţată în Cauza Hornsby împotriva Greciei, paragraful 41.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Ministerul Educaţiei a depus întâmpinare prin intermediul căreia a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neformularea unor critici de nelegalitate la adresa sentinţei atacate, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recurentul-reclamant, prin reprezentant, a depus răspuns la întâmpinarea Ministerului Educaţiei, solicitând respingerea excepţiei nulităţii şi a apărărilor formulate pe fondul cauzei.
Asupra excepţiei nulităţii recursului, instanţa de control judiciar s-a pronunţat la termenul de dezbateri din data de 22.02.2024, în sensul respingerii, conform celor reţinute în practicaua acestei decizii.
II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului.
Analizând sentinţa recurată raportat la criticile din recurs, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., la apărările formulate prin întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare depuse în cauză, şi la normele legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat şi îl va respinge în consecinţă pentru considerentele ce succed.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Faţă de obiectul demersului judiciar iniţiat de A., în calitate de reprezentant al reclamantului B., întemeiat pe art. 906 alin. (4) din C. proc. civ., astfel cum a fost consemnat la pct. I.1. din decizie, instanţa de contencios administrativ şi fiscal învestită cu soluţionarea acestuia a reţinut că este întemeiată excepţia inadmisibilităţii şi a respins pe acest temei acţiunea reclamantului.
Cererea părţii a vizat executarea sentinţei nr. 12 din 10.06.2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia nr. 2980/19.05.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care debitorul Ministerul Educaţiei Naţionale a fost obligat la plata sumei de 100 RON/zi de întârziere, începând cu 19.09.2019 şi până la data formulării răspunsului la petiţiile depuse de reclamant în zilele de 26.04. şi 03.05.2017.
Titlul executoriu invocat în speţă este reprezentat de sentinţa nr. 173 din 21.11.2022 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată în dosarul nr. x/2022, rămasă definitivă prin neapelare, prin care s-a fixat în favoarea reclamantului suma definitivă cu titlu de penalităţi de întârziere, după trecerea perioadei de 3 luni în care debitorul nu şi-a executat obligaţia prevăzută în titlul executoriu (perioada 19.08.2021-21.11.2022) în cuantum de 100 RON/fiecare zi de întârziere, respectiv suma de 46.000 RON.
Astfel, având în vedere că de la data de 27.02.2023 debitorul nu şi-a respectat obligaţiile stabilite prin titlul executoriu, reclamantul a solicitat fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni, respectiv 22.11.2022-23.02.2023, până la stingerea completă a obligaţiei.
Sentinţa de fond a fost criticată de reclamant sub aspectul soluţiei de respingere ca inadmisibilă a acţiunii, formulând critici circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.
1.1. Critica recurentului circumscrisă primului caz de casare invocat constă în faptul că instanţa a făcut referire, în motivarea soluţiei de admitere a excepţiei inadmisibilităţii, la decizia nr. 16/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fără a pune în discuţia conmtradictorie a părţilor excepţia invocată prin raportare la decizia evocată. În atare condiţii, a considerat recurentul că a fost nerespectat principiul contradictorialităţii procesului civil.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Normele de procedură propriu-zisă sunt acele norme care determină ordinea firească a judecăţii potrivit etapelor şi fazelor pe care le parcurge procesul civil sau care stabilesc principiile fundamentale ale dreptului procesual civil. De exemplu, normele care stabilesc principiile privind contradictorialitatea, publicitatea dezbaterilor, oralitatea, nemijlocirea, continuitatea, dreptul la apărare, rolul activ al judecătorului, disponibilitatea, precum şi normele care prevăd obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile sesizării instanţei. Aşadar, este de observat că include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.
În speţă, astfel cum s-a arătat, recurentul-reclamant a criticat sentinţa de fond din perspectiva încălcării principiului contradictorialităţii, apreciind că instanţa a pronunţat o soluţie nelegală ce atrage sancţiunea nulităţii.
Această primă critică a părţii prin care i se impută instanţei de fond încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, este apreciată a fi nefondată de către instanţa de control judiciar.
Aşa cum reiese din practicaua hotărârii atacate, la termenul de dezbateri din 31 mai 2023, instanţa a pus în discuţia contradictorie a părţilor, pe lângă alte chestiuni prealabile, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul Ministerul Educaţiei prin întâmpinare, partea reclamantă având posibilitatea să pună concluzii şi să formuleze apărări cu privire la această excepţie, prin reprezentantul său convenţional prezent la termenul respectiv, dovadă fiind cele consemnate în sentinţă.
Faptul că instanţa nu a făcut referire în mod expres la decizia invocată, pronunţată de Înalta Curte în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare, nu constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii atacate pe motivul încălcării principiului de drept al contradictorialităţii procesului, având în vedere că aspectele în raport de care a fost invocată excepţia inadmisibilităţii pusă în discuţie vizează chiar problema de drept dedusă judecăţii prin acţiunea reclamantului, mai precis aplicabilitatea sau inaplicabilitatea, în contenciosul administrativ, a prevederilor art. 906 alin. (4), conform cărora suma definitivă cu titlu de penalităţi de întârziere prevăzută de lege ar putea fi stabilită periodic, după trecerea fiecărui termen de 3 luni, în caz de neexecutare a obligaţiei.
Hotărârea prealabilă privind dezlegarea unei chestiuni de drept nu creează o normă de drept nouă, ci oferă o interpretare unitară unei norme deja existente, printr-o decizie care se publică în Monitorul Oficial al României şi are efect obligatoriu erga omnes, conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ., astfel că nu se poate susţine că instanţa de fond avea obligaţia să pună în discuţia contradictorie a părţilor, în concret, incidenţa acestei hotărâri, cum pretinde recurentul-reclamant. Aceasta deoarece partea reclamantă a înţeles să-şi întemeieze acţiunea introductivă chiar pe dispoziţiile art. 906 alin. (4) din C. proc. civ., care au făcut obiectul sesizării soluţionate prin decizia nr. 16/2017, stabilind obiectul şi limitele procesului, aşa încât nu se poate reţine că nu ar fi avut cunoştinţă de aspectele dezlegate în legătură cu temeiul juridic invocat, cu atât mai mult cu cât a beneficiat de asistenţă juridică, fiind reprezentat de avocat.
De altfel, se observă că reprezentantul convenţional al reclamantului a fost interpelat de către instanţa de fond în legătură cu excepţia invocată, acesta precizând că, în condiţiile în care pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţiile, deşi a fost stabilită o sumă definitivă cu titlu de penalităţi, va face cerere o dată la 3 luni pentru stabilirea periodică a unei sume definitive.
Pentru toate aceste argumente, nu se poate susţine cu suficient temei că instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii astfel cum este acesta reglementat la art. 14 din C. proc. civ., potrivit căruia: "(4) Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu" iar "(5) Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate".
În concluzie, Înalta Curte reţine că prima instanţă a respectat regulile de procedură incidente în speţă, precum şi principiul contradictorialităţii procesului civil, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
1.2. Analizând sentinţa atacată şi din perspectiva criticilor circumscrise celui de-al doilea motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu este întrunit în speţă, susţinerile părţii recurente neputând fi validate, deoarece soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale incidente raportat la starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
Articolul 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului legal.
Sub un prim aspect de nelegalitate, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de fond a încălcat şi a aplicat în mod greşit normele de drept material cuprinse la art. 906 alin. (4) C. proc. civ., opinând că aceste dispoziţii legale se impun a fi interpretare în sensul că poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu-şi execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, până la stingerea ei completă.
Din analiza dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 reiese că legiuitorul a înţeles să pună la dispoziţia creditorului, în cazul obligaţiilor de a face, două mijloace de constrângere, în cazul în care debitorul nu înţelege să execute de bunăvoie obligaţia stabilită în sarcina sa prin titlu executoriu, respectiv: amenda ce poate fi aplicată conducătorului autorităţii publice debitoare şi penalităţile pe zi de întârziere ce se aplică autorităţii debitoare.
Altfel spus, dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 instituie, pe de o parte, un mijloc de constrângere a autorităţii publice pentru executarea obligaţiilor stabilite în sarcina sa şi, pe de altă parte, reglementează o formă de răspundere juridică, drept sancţiune a atitudinii de pasivitate a autorităţii publice şi a conducătorului acesteia, scopul aplicării amenzii şi al acordării acestor penalităţi fiind acela al constrângerii debitorului obligaţiei stabilite prin hotărâre definitivă să o execute, iar nu al reparării unui eventual prejudiciu încercat de creditor, ca urmare a neexecutării în termen a obligaţiei de către debitor.
Doar în măsura în care debitorul nu înţelege să execute obligaţia de a face, deşi au fost aplicate măsurile de constrângere pentru o perioadă de 3 luni în condiţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2204, legiuitorul a prevăzut în mod distinct posibilitatea acoperirii prejudiciului suportat de creditor sub forma acordării de despăgubiri, în condiţiile art. 24 alin. (4) din lege, odată cu stabilirea sumei definitive a penalităţilor.
Deşi trimiterea din art. 24 alin. (3) este făcută de legiuitor la întregul art. 906 din C. proc. civ., aceste norme se interpretează şi se aplică prin prisma art. 28 din Legea nr. 554/2004, astfel că, din conţinutul art. 906 se integrează în contextul reglementării speciale cuprinse în art. 24 din Legea nr. 554/2004 numai alin. (2) şi (3) referitoare la cuantumul penalităţilor, pe calea contestaţiei la executare, dacă debitorul va fi executat obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi va fi dovedit existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. Nu sunt aplicabile prevederile art. 906 alin. (1), fiind incompatibile cu termenele prevăzute în art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi cele de la alin. (4) ale aceluiaşi art. 906, întrucât sunt dublate de normele speciale ale art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, în cadrul procedurii reglementate de acest din urmă text de lege precizat, instanţa de judecată poate stabili valoarea obiectului obligaţiei la care se aplică penalităţile de întârziere fixate în procent pe zi de întârziere, în ipoteza în care instanţa prevăzută la art. 24 alin. (3) din lege nu a stabilit acest lucru.
În speţă, reclamantul a apelat la procedura specială de executare prevăzută de Legea contenciosului administrativ şi i-a fost stabilită suma definitivă reprezentând penalităţi de întârziere pentru neîndeplinirea obligaţiei de către pârâtul debitor, iar prin demersul judiciar ce face obiectul dosarului de faţă a solicitat a doua oară stabilirea unei sume de bani definitive cu titlu de penalităţi de întârziere.
Or, în materia contenciosului administrativ nu mai pot fi solicitate penalităţi după perioada de trei luni în care au fost aplicate măsurile de constrângere a debitorului, modificările C. proc. civ. neavând niciun efect asupra dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, a căror interpretare este clară în sensul că nu se completează cu normele cuprinse în art. 906 din C. proc. civ.
Altfel spus, fixarea sumei definitive cu titlul de penalităţi de întârziere se poate solicita doar în temeiul art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, nu în temeiul art. 906 alin. (4) din C. proc. civ., având în vedere că hotărârea a cărei executare se solicită este pronunţată în materia contenciosului administrativ.
Incompatibilitatea prevederilor art. 906 alin. (4), teza finală din C. proc. civ. cu procedura de executare specifică în materia contenciosului administrativ reiese şi din considerentele Deciziei nr. 31 din 24 aprilie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 28 iulie 2023.
Este nefondată şi va fi respinsă ca atare şi critica recurentului referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită, de către prima instanţă, a normelor legale ce vizează nerespectarea drepturilor sale protejate de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie ca urmare a permiterii unei instituţii a Statului tomân să nu execute o hotărâre judecătorească definitivă, având drept consecinţă, în opinia părţii, pierderea garanţiilor art. 6 de care ar fi trebuit să beneficieze în faţa instanţelor judecătoreşti.
După cum s-a reţinut şi de către Curtea Europeană a Dreptului Omului în jurisprudenţa în materie, accesul la justiţie nu este un drept absolut, ci, se pretează la limitări, admisibile, cum sunt şi condiţiile formulării unei acţiuni în faţa instanţei de contencios administrativ, ţinând cont de faptul că prin chiar natura sa necesită o reglementare din partea statului, iar statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, adică au o libertate în alegerea mijloacelor proprii să permită sistemului lor judiciar să răspundă exigenţelor articolului 6 din Convenţie.
Or, faptul că legea aplicabilă stabileşte condiţii speciale pentru promovarea unei acţiuni în contencios administrativ sub aspectul admisibilităţii acesteia, nu poate fi interpretat ca o nerespectare a drepturilor protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, respectiv ca o limitare a accesului părţii la justiţie sau ca o negare a dreptului acesteia la un proces echitabil, prin prisma art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât legiuitorul este cel care stabileşte procedura de judecată, inclusiv condiţiile şi termenele în care părţile pot formula acţiunile în justiţie, iar în cazul acţiunii deduse judecăţii în prezenta cauză, acestea au fost reglementate expres şi limitativ în Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, tocmai prin prisma caracterului special al acesteia, nefiind permisă punerea în discuţie a executării unei hotărâri definitive pentru alte motive decât cele formulate cu respectarea termenului legal sau cu nerespectarea cerinţelor legale imperative.
În consecinţă, întrucât nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinţei de fond, aceasta fiind pronunţată cu respectarea regulilor de procedură şi cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale incidente în materie, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul şi va menţine sentinţa atacată sub aspectele criticate ce vizează soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă,celelalte chestiuni referitoare la fondul pretenţiilor deduse judecăţii excedând cadrului procesual de faţă.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul şi va menţine sentinţa de fond atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A., în calitate de reprezentant al reclamantului B., împotriva sentinţei nr. 142 din 31 mai 2023 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 22 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.