Şedinţa publică din data de 13 iunie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 29.07.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănatăţii şi Ministrul Sănătăţii obligarea pârâţilor la repararea pagubei cauzate prin refuzul nejustificat de confirmare în grad de medic primar şi, respectiv, de eliberare a certificatului de medic primar, reprezentând drepturile băneşti de care a fost privat şi dobânda legală aferentă, în sumă de 568.663,68 RON şi obligarea pârâţilor la plata de daune morale în sumă de 100.000 RON, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin încheierea din 23 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei de obiect, inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului la acţiune, invocate de pârât.
Prin sentinţa civilă nr. 1696 din 5 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Ministrul Sănătăţii.
A obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 515.000 RON cu titlu de daune materiale şi a sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva încheierii din 23 noiembrie 2021 şi a sentinţei civile nr. 1696 din 5 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătăţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi a încheierii din data de 23.11.2021, cu consecinţa respingerii în tot a acţiunii.
O primă critică a hotărârii recurate priveşte obligarea pârâtului ministrul sănătăţii alături de pârâtul Ministerul Sănătăţii.
Cu privire la această critică, recurentul pârât susţine că nu există solidaritate pasivă între pârâţi. Articolul 1443 din C. civ. furnizează o definiţie primară a solidarităţii pasive: "Obligatia este solidară între debitori când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţifată de creditor ".
O obligaţie solidară nu se prezumă, ci se naşte prin act juridic, prin lege sau atunci când prestaţia este indivizibilă.
În cauza dedusă judecăţii nu există o faptă ilicită comună a pârâţilor, neputându-se astfel prezuma că pârâţii sunt vinovaţi în egală măsură şi proporţie pentru săvârşirea prezumtivei fapte ilicite.
Prin urmare, nu există solidaritate între Ministerul Sănătăţii şi ministrul sănătăţii din prezenta cauză.
Reclamantul avea posibilitatea prin acţiune să ceară, în temeiul prevederilor art. 16 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, introducerea în cauză a funcţionarului.
În opinia recurentului-pârât, niciuna din condiţiile necesare introducerii în cauză a ministrului sănătăţii nu sunt îndeplinite în cauză, acesta având calitatea de demnitar şi nu calitatea de funcţionar public.
În plus, prin cererea introductivă, reclamantul nu s-a îndreptat personal împotriva ministrului aflat în funcţie la momentul la care reclamantul s-a considerat prejudiciat. Or, obligarea la plată a ministrului sănătăţii aflat în funcţie la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti este inadmisibilă, nefiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Expunând conţinutul art. 252 şi art. 253 alin. (4) din C. civ., recurentul susţine că aceste texte de lege reglementează apărarea drepturilor nepatrimoniale, astfel incluzând şi daunele morale.
Tot în ceea ce priveşte daunele morale, face referire la Decizia nr. 2356 din 20 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs de secţia de contencios administrativ şi fiscal, dosar având ca obiect obligarea unei autorităţi publice la plata de daune morale, în cuprinsul căreia s-a statuat că daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta autorltaţn.
Din cuprinsul prevederilor art. 1349 C. civ., rezultă faptul că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii, respectiv:
a)existenţa unui prejudiciu, în considerarea faptului că nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu;
b) existenţa unei fapte ilicite, considerându-se că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală;
c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, arătându-se că pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur şi simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu;
d) existenţa vinovăţiei, subliniindu-se că nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei.
Fapta ilicită constă în acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. Dreptul victimei la reparaţie se naşte atunci când prejudiciul cauzat este urmarea unei fapte ilicite.
Analiza rolului elementului prejudiciului în arhitectura instituţiei răspunderii civile permite desprinderea concluziei potrivit cu care acesta a dobândit treptat superioritate în raport cu celelalte elemente, statutul său fiind deplin consolidat prin dispoziţiile C. civ. din 2010, care stipulează în mod neechivoc în art. 1381 alin. (1) că "orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie". Concluzia acestei formulări nu poate fi decât aceea că legiuitorul a intenţionat să releve că prejudiciul a devenit elementul esenţial, cel în jurul căruia se coagulează, de fapt, întregul eşafodaj al răspunderii civile.
Întrucât prejudiciul este "nu numai conditia răspunderii, dar şi măsura ei, autorul faptei ilicite prejudiciabile răspunzând numai în limita faptei prejudiciabile", inexistenţa faptei ilice conduce în mod automat şi la inexistenţa prejudiciului.
De asemenea, prin Decizia nr. 3806/07.11.2013, pronunţată în recurs de secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având ca obiect daune morale, instanţa a reţinut faptul că nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să asigure o repare deplină a acestora şi, prin urmare, principiul reparării integrale a unui astfel de prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În acest sens, Înalta Curte a arătat că, pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de un criteriu sigur de referinţă. de un reper faţă de care judecătorul să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului. În absenţa unor probe materiale, instanţa este singura care, în raport cu consecinţele pe oricare plan suferite de partea civilă, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze pentru partea civilă ceea ce îi lipseşte ca urmare a faptei ilicite săvârşite.
În practică au fost identificate cel puţin două repere în stabilirea contravalorii acestor daune: estimarea suferinţelor în baza unor date stiintifice prestabilite şi interpretarea acestora într-o manieră personalizată, în functie de situatia victimei.
În cauză, recurentul-pârât susţine că suma de 50.000 RON solicitată de către reclamantă nu poate fi raportată la niciun criteriu de referinţă, astfel că atât pârâtul, cât şi instanţa de judecată, sunt în imposibilitate de a aprecia în vreun mod asupra sumelor solicitate.
În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, menţionează că este imposibil de stabilit o astfel de legătură, întrucât:
- pe de o parte, nu există, astfel cum a precizat mai sus, o faptă ilicită generatoare de prejudicii pe care să o fi săvârşit Ministerul Sănătăţii;
- pe de altă parte, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între fapta ilicită invocată de către reclamant şi prejudiciul pe care afirmă că l-a suferit.
Cu privire la vinovăţie, în condiţiile inexistenţei unei fapte ilicite, precizează că nu se poate reţine nicio culpă în sarcina ministrului sănătăţii de la data rămânerii definitive a hotărârii.
O doua critică priveşte respingerea de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei dreptului la actiune.
Referitor la această critică, recurentul-pârât arată că, în conformitate cu prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."
În conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 22/2019 privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, în sensul de a se stabili care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire, respectiv de la momentul comunicării actului administrativ nelegal sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestui act, " în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".
Or, reclamantul a solicitat instanţei prin cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, în principal obligarea Ministerului Sănătăţii să îi elibereze acestuia certificatul de medic primar în specialitatea urologie.
Prin sentinţa civilă nr. 3142 din data de 19.10.2016, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea reclamantului şi a obligat Ministerul Sănătăţii să să emită un act administrativ prin care să confirme dobândirea de către reclamant a gradului profesional de medic primar în specialitatea urologie, în urma promovării examenului din sesiunea iunie 2014.
În considerentele sentinţei anterior menţionate, instanţa reţine fără putinţă de tăgadă că, în ceea ce priveşte îndeplinirea de către reclamant a cerinţei de experienţă pentru dobândirea gradului profesional de medic primar în specialitatea urologie, potrivit criteriilor prevăzute de în OMS nr. 1470/2011 pentru promovarea în gradul de medic primar este nevoie de o vechime minimă în specialitate de 5 ani.
A mai reţinut Curtea că reclamantul îndeplinea această condiţie, astfel cum rezultă din adeverinţa nr. x/16.05.2014 (aflată la fila nr. x) depusă de reclamant la dosarul de înscriere la examen din care rezultă că reclamantul avea la data respectivă o vechime în muncă de 5 ani şi 9 luni în funcţia de medic specialist urologie, specialitate în care a fost confirmat prin Ordinul nr. 561/2006.
În ceea ce priveşte faptul că în această adeverinţă nu s-ar fi înscris data încadrării şi numărul de ore/zi, Curtea a apreciat că acesta nu era un motiv suficient pentru respingerea cererii reclamantului în condiţiile în care adeverinţa specifica clar vechimea reclamantului în specialitate de 5 ami şi 9 luni, faţă de care comisia trebuia fie să ia în considerare această vechime, fie să solicite reclamantului lămuriri sau completarea dosarului.
Curtea a mai reţinut că reclamantul a depus la dosarul cauzei adeverinţa nr. x/31.05.2016 în care se specifică clar data încadrării ca medic specialist în specialitatea urologie - 06.06.2006, cât şi faptul că vechimea pe care reclamantul o avea la data de 16.05.2014 era de 5 ani 9 luni şi 25 de zile, cu normă întreagă de 8 ore/zi.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în deplin acord cu Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 407/2020 a statuat că motivul invocat de recurent se referă la neîndeplinirea, de către intimat, a unor condiţii formale de prezentare la examenul de primariat, motive care nu justifică respingerea cererii formulate de intimat, care a promovat examenul şi a îndeplinit criterii le prevăzute de OMS nr. 1470/2011, iar eroarea comisiei de examinare nu se poate răsfrânge asupra situaţiei profesionale a intimatului, rezultatul examenului producând efecte juridice.
Astfel, faţă de această stare de fapt, recurentul-pârât apreciază că temeinicia sentinţei civile nr. 3142/2016, dar şi faptul că aceasta beneficiază de autoritate de lucru judecat provizorie, duce la concluzia că momentul la care reclamantul din prezenta cauză a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei este momentul comunicării sentinţei.
Referindu-se la noţiunea de "speranţă legitimă", CEDO a amintit că atunci când interesul patrimonial la care se face referire este de natura creanţei, nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale.
Aşadar, dacă o hotărâre judecătorească a obligat Ministerul Sănătăţii să emită actul administrativ de recunoaştere a gradului profesional de medic primar în favoarea reclamantului, instanţa luând hotărârea în baza aspectelor de fond invocate de reclamant, respectiv îndeplinirea de către reclamant a condiţiilor minime de participare la examen, în contradictoriu cu unele aspecte de formă invocate de pârâtul Ministerul Sănătăţii, reclamantul avea o speranţă legitimă că acest fapt se va petrece, iar de la acel moment, respectiv comunicarea sentinţei, acesta a cunoscut întinderea pagubei.
Un alt argument în sprijinul afirmaţiilor recurentului stau şi tabelele depuse de reclamant la dosarul cauzei. Reclamantul cuantifică prejudiciul, începând cu anul 2014, depunând la dosarul cauzei tabele neasumate prin semnătură, care, în opinia acestuia, reprezintă diferenţele dintre salariile medicului specialist şi ale medicului primar, fără indicarea bazei legale de stabilire a acestor drepturi salariale.
Aşadar, reclamantul cunoştea întinderea pagubei încă din anul 2014. Mai mult, instanţa invocă în raţionamentul logico-juridic, adresa CNAS nr. x/24.03.2022 prin care această instituţie i-a comunicat reclamantului suma de bani decontată în perioada 01.07.2014 - 14.04.2020, iar reclamantul susţine şi instanţa reţine că, potrivit Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări de sănătate, pentru prestaţia medicului primar se acordă o majorare cu 20% a tarifului consultaţiei.
Or, având în vedere cele de mai sus, nu se poate susţine că reclamantul nu cunoştea începând din anul 2014 valoarea prejudiciului, atât timp el a încasat sumele de bani aferente fiecărui an în parte, iar Contractul - cadru care este un act normativ publicat în Monitorul Oficial prevede majorarea cu 20% a tarifului consultaţiei efectuate de medicul primar.
Susţine recurentul-pârât că raţionamentul instanţei întemeiat pe prevederile art. 1385 C. civ. este eronat în condiţiile în care există prevederi de excepţie şi de strictă interpretare în materia contenciosului administrativ în conformitate cu care se determină cuantumul prejudiciului raportat la fiecare an în parte din anul 2014, iar reclamantul le cunoştea.
Pentru aceste motive, apreciază că soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune este nelegală.
O ultimă critică a hotărârii recurate vizează soluţia pronunţată asupra fondului cauzei, recurentul-pârât apreciind că suma de 515.000 RON considerată "rezonabilă" de instanţa de fond nu are nici un fundament legal, iar despăgubirile pentru presupusul prejudiciu moral sunt, de asemenea, nedovedite şi disproporţionate.
În acest sens, susţine recurentul că, conform adresei CNAS nr. x/24.03.2023 menţionată, reclamantului i s-a decontat, în calitate de medic specialist, suma de 226.302,57 RON, pentru perioada 01.07.2014 - 14.04.2020. Conform Contractului - cadru tariful consultaţiei pentru prestaţia medicului primar se majorează cu 20%.
Astfel, dacă se aplică majorarea de 20% la suma decontată în perioada de referinţă (care, de altfel, este prescrisă) se obţine suma de 45.260,514 RON.
Aşadar, suma de 45.260,514 RON este echivalentul majorării tarifului cu 20%, conform Contractului - cadru, pentru prestaţia medicului primar.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, solicitând, pe cale de excepţie, anularea recursului ca nemotivat, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate în cauză şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Prin sentinţa nr. 3142/19.10.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015, a fost admisă acţiunea reclamantului formulată împotriva pârâţilor Ministerul Sănătăţii şi Ministrul Sănătăţii, aceştia fiind obligaţi să emită un act administrativ prin care să confirme dobândirea de către reclamant a gradului profesional de medic primar în specializarea urologie, în urma promovării examenului din sesiunea iunie 2014, reţinându-se că reclamantul îndeplinea cerinţa de experienţă pentru dobândirea gradului profesional de medic primar în specializarea urologie şi, având în vedere că a promovat examenul, s-a apreciat că refuzul pârâţilor de a confirma dobândirea, de către reclamant a gradului profesional de medic primar, în urma promovării examenului din sesiunea iunie 2014 este nejustificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 554/2004.
Sentinţa indicată mai sus a rămas definitivă în urma respingerii recursului formulat de pârâţi, prin decizia nr. 407/28.01.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin plângerea prealabilă adresată pârâţilor la data de 27.02.2020, reclamantul a solicitat acestora achitarea sumei de 500.000 RON cu titlu de daune materiale şi a sumei de 400.000 RON cu titlu de daune morale pentru paguba cauzată prin refuzul nejustificat de confirmare în grad de medic primar şi de eliberare a certificatului de medic primar ca urmare a promovării examenului de medic primar, specialitatea urologie, în sesiunea iunie 2014.
Prin adresa nr. x/14.04.2020, Ministerul Sănătăţii l-a informat pe reclamant că i s-a emis certificatul de medic primar în specialitatea urologie.
Prin Ordinul nr. 609/09.04.2020 emis de Ministrul Sănătăţii reclamantul a fost confirmat, cu aceeaşi dată, ca medic primar în specialitatea urologie, pe baza examenului promovat în sesiunea din iunie 2014.
În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost investită de către reclamant cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Sănatăţii şi Ministrul Sănătăţii la repararea pagubei cauzate prin refuzul nejustificat de confirmare în grad de medic primar şi, respectiv, de eliberare a certificatului de medic primar, reprezentând drepturile băneşti de care a fost privat şi dobânda legală aferentă, în sumă de 568.663,68 RON şi obligarea pârâţilor la plata de daune morale în sumă de 100.000 RON, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost a admisă în parte şi obligaţi pârâţii la plata către reclamant a sumei de 515.000 RON cu titlu de daune materiale şi a sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale, pârâtul Ministerul Sănătăţii formulând critici din perspectiva motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, împărtăşind opinia primei instanţe.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată.
De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
Critica recurentului-pârât referitoare la împrejurarea că nu există solidaritate între Ministerul Sănătăţii şi ministrul sănătăţii din prezenta cauză este nefondată.
Cu privire la această critică, recurentul pârât a susţinut că nu există solidaritate pasivă între pârâţi, nefiind o faptă ilicită comună a pârâţilor, neputându-se astfel prezuma că pârâţii sunt vinovaţi în egală măsură şi proporţie pentru săvârşirea prezumtivei fapte ilicite.
Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte reţine că fapta civilă delictuală comună constă în refuzul nejustificat al ambilor pârâţi, în raport de competenţele date prin lege, de a confirma reclamantul, prin ordin de ministru, în treapta profesională dobândită, ca urmare a promovării examenului de primariat şi, respectiv, de eliberare a certificatului de medic primar.
În acest sens, se reţine de către instanţa de control că refuzul nejustificat al pârâţilor de a confirma dobândirea, de către reclamant, a treptei profesionale de medic primar a fost stabilită, cu caracter definitiv, prin sentinţa nr. 3142 din 19.10.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia nr. 407 din 28 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa civilă sus-menţionată, instanţa a constatat că reclamantul îndeplinea cerinţa de experienţă pentru dobândirea gradului profesional de medic primar în specializarea urologie şi, având în vedere că a promovat examenul, a reţinut că refuzul pârâţilor de a confirma dobândirea, de către reclamant, gradului profesional de medic primar, în urma promovării examenului din sesiunea iunie 2014 este nejustificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 554/2004.
Potrivit art. 31 alin. (2) din Metodologia cuprinsă în Anexa I a Ordinului 698/2001 al Ministrului Sanatăţii, în vigoare la data organizării examenului de primariat, examenul de medic primar şi farmacist primar se organizează de către Ministerul Sănătăţii, în colaborare cu Colegiul Medicilor din România, respectiv cu Colegiul Farmaciştilor din România.
În conformitate cu art. I. pct. I din O.U.G. nr. 6/2012 pentru completarea O.G. nr. 18/2009 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, confirmarea în grad de medic specialist, medic dentist specialist, farmacist specialist şi medic primar se face nominal, prin ordin al ministrului sănătăţii, iar în baza ordinului ministrului de confirmare în grad de medic primar, Ministerul Sănătăţii eliberează certificatul care atestă calitatea de medic primar.
Analizând conţinutul dispoziţiilor legale sus evocate, rezultă că confirmarea în grad de medic primar se face nominal, prin ordin al ministrului sănătăţii, iar în baza ordinului ministrului de confirmare în grad de medic primar, Ministerul Sănătăţii eliberează certificatul care atestă calitatea de medic primar.
Prin urmare, în raport cu circumstanţele concrete în care a fost săvârşită fapta ilicită, Înalta Curte constată că există pluralitate de persoane răspunzătoare pentru acelaşi prejudiciu, în condiţiile art. 1382 C. civ., în conformitate cu care "cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi în solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat", dispoziţii care reglementează solidaritatea pasivă legală, o veritabilă garanţie pentru realizarea creanţei, instituind obligaţia pentru fiecare debitor solidar de a repara întreg prejudiciul, soluţia pronunţată de instanţa de fond sub aspectul obligării pârâtului ministrul sănătăţii alături de pârâtul Ministerul Sănătăţii la plata către reclamant a daunelor materiale şi morale fiind legală şi temeinică.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-pârât că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, constată Înalta Curte că, în mod corect, a reţinut instanţa de fond că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru angajarea răspunderii administrativ - patrimoniale, care reprezintă o formă de răspundere specifică dreptului administrativ, care presupune că o anumită activitate a administraţiei publice produce în mod potenţial prejudicii particularilor, reţinând, în mod corect, că, în privinţa actului asimilat, prejudiciul se produce prin neemiterea actului, iar ilegalitatea actului administrativ trebuie să fie constatată de instanţa de judecată.
În lipsa confirmării în treapta profesională dobândită în mod legal, reclamantul a fost pus în imposibilitatea de a-şi exercita profesia potrivit treptei profesionale dobândite, în cauză fiind relevant faptul că, pârâţii s-au manifestat cu exces de putere, creând, prin atitudinea lor, o stare de incertitudine juridică, care având în vedere durata sa, de aproximativ 6 ani, efectele produse cu privire la dreptul reclamantului de exercitare a profesiei corespunzător calificării profesionale însuşite şi titlului profesional dobândit, ca urmare a susţinerii şi promovării examenului, precum şi pasivitatea manifestată ulterior pronunţării hotărârii, constând în refuzul de a pune în executare, în mod voluntar, dispozitivul hotărârii.
Critica recurentului-pârât privind respingerea de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune este, de asemenea, nefondată, urmând a fi respinsă.
În ceea ce priveşte această critică, recurentul-pârât a susţinut că momentul la care reclamantul din prezenta cauză a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei este, cel mai târziu, momentul comunicării sentinţei.
Mai mult decât atât, în opinia recurentului-pârât, nu poate fi primită susţinerea reclamantului în sensul că acesta nu cunoştea începând din anul 2014 valoarea prejudiciului, atât timp el a încasat sumele de bani aferente fiecărui an în parte, iar Contractul - cadru care este un act normativ publicat în Monitorul Oficial prevede majorarea cu 20% a tarifului consultaţiei efectuate de medicul primar.
În analiza acestei critici, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:
"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".
Din interpretarea textului art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă că acesta reglementează o situaţie de excepţie de la regula stabilită prin art. 8 din acelaşi act normativ, respectiv acţiunea care să conţină şi capătul de cerere privind despăgubirile pentru ca instanţa care analizează legalitatea actului să stabilească şi asupra măsurilor de acoperire a prejudiciului.
În prezenta cauză, producerea pagubei s-a întins pe o anumită perioadă, având caracter continuu, motiv pentru care reclamantul nu a putut cunoaşte şi determina întinderea acesteia la data promovării acţiunii principale împotriva refuzului nejustificat de confirmare în grad de medic, iar în raport de disp. art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, acesta poate solicita despăgubiri pe cale separată.
Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 22/2019, pronunţată în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 853 din 22 octombrie 2019, instanţa supremă a statuat că: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescriptie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".
Relevante în acest sens sunt şi considerentele instanţei supreme din paragraful nr. 77 al Deciziei nr. 22/2019, potrivit cu care "Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ..".
Urmează a fi reţinute şi considerentele din para. 79 al aceleiaşi Decizii în interesul legii, potrivit cu care "Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabileşte în funcţie de circumstanţele cauzei, luându-se în considerare natura, conţinutul şi efectele conduitei administrative nelegale."
În speţă, instanţa de control judiciar observă că obiectul litigiului constă în despăgubiri morale şi materiale produse reclamantului, de către pârâţi, prin refuzul nejustificat de confirmare a acestuia în grad de medic primar şi de eliberare a certificatului de medic primar.
Despăgubirile materiale solicitate reprezintă drepturile băneşti, salariale şi extrasalariale, de care ar fi beneficiat reclamantul, dacă pârâţii şi-ar fi îndeplinit, obligaţiile legale cumulative, respectiv pârâtul Ministrul Sănătăţii ar fi confirmat reclamantul în treapta profesională la care era îndreptăţit, ca urmare a promovării examenului de medic primar, cumulat cu eliberarea certificatului de medic primar, de către Ministerul Sănătăţii.
Treapta profesională de medic primar se dobândeşte prin promovarea examenului de medic primar, însă, exclusiv în baza promovării examenului, reclamantul nu putea presta activitate ca medic în lipsa confirmării în această treaptă profesională prin ordin de ministru cumulativ cu eliberarea certificatului de medic primar.
Reclamantul era îndreptăţit la dobândirea treptei profesionale, în temeiul promovării examenului şi era îndreptăţit la exercitarea profesiei potrivit treptei profesionale dobândite, în temeiul confirmării în grad de medic primar.
Dobândirea treptei profesionale se face ca urmare a promovării examenului, însă exercitarea profesiei potrivit treptei profesionale dobândite se poate face numai după îndeplinirea formalităţilor cumulative, de către autorităţile competente, respectiv: emiterea ordinului de ministru; eliberarea certificatului de medic primar.
Astfel, doar în baza comunicării sentinţei nr. 3142 din 19.10.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, fără ordin de ministru de confirmare în treapta profesională şi fără certificatul de medic primar, reclamantul nu putea fi angajat şi remunerat corespunzător treptei profesionale de medic primar.
În aceste condiţii, constată instanţa de control că, în toată perioada cuprinsă între data promovării examenului de medic primar (iunie 2014) şi data eliberării certificatului de medic primar (14.04.2020), care implică şi emiterea prealabilă, de către Ministrul sănătăţii, a ordinului de ministru de confirmare în treapta profesională, reclamantul a prestat activitatea de medic în treapta profesională inferioară, aceea de medic specialist, fiind în imposibilitatea de a presta activitatea corespunzător treptei profesionale superioare dobândite, aceea de medic primar, întrucât, doar în baza promovării examenului de medic primar, fără ordin de ministru de confirmare în treapta profesională şi fără certificatul de medic primar, reclamantul nu putea fi angajat şi remunerat corespunzător treptei profesionale de medic primar.
Actul pretins vătămător, respectiv refuzul autorităţilor publice pârâte de confirmare a reclamantului în grad şi eliberare a certificatului de medic primar în specialitatea urologie, a fost înlăturat din ordinea juridică în mod definitiv prin decizia civilă nr. 407/28.01.2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, care a reţinut că refuzul explicit exprimat de către pârâţi a avut caracter nejustificat, în sensul dat de prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 554/2004.
Însă, Înalta Curte, în acord cu instanţa fondului, reţine că, în cauză, chiar şi ulterior pronunţării deciziei de respingere a recursului în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul nu a putut exercita funcţia de medic primar, potrivit treptei profesionale dobândite, anterior emiterii de către Ministerul Sănătăţii a Ordinului nr. 609/09.04.2020, neputându-se aşadar specula asupra posibilităţii sau obligaţiei reclamantului de a cunoaşte anterior acestui moment factual, întinderea prejudiciului cauzat prin refuzul recunoaşterii gradului profesional menţionat, câtă vreme acest grad nu îi fusese încă recunoscut prin actul de autoritate al puterii administraţiei publice centrale competente.
Prin urmare, Înalta Curte reţine că reclamantul a cunoscut, în mod obiectiv, întinderea pagubei la data comunicării adresei nr. x/14.04.2020, prin care i s-a adus la cunoştinţă faptul că s-a emis Ordinul de confirmare în grad de medic primar şi s-a eliberat certificatul de medic primar, acesta fiind momentul care marchează încetarea producerii pagubei şi dă posibilitatea de stabilire a întinderii pagubei şi, implicit, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie.
Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de fond că data comunicării sentinţei nedefinitive constituie o circumstanţă de fapt irelevantă în determinarea momentului de debut al termenului de prescripţie a dreptului la acţiune în repararea daunelor, acţiunea în despăgubiri fiind formulată înlăuntrul termenului de prescripţie de un an prevăzut la art. 11 alin. (2). respectiv la data 28 iulie 2020.
Nici critica vizând soluţia pronunţată asupra fondului cauzei, în sensul că că suma de 515.000 RON considerată "rezonabilă" de instanţa de fond nu are nici un fundament legal, iar despăgubirile pentru presupusul prejudiciu moral sunt, de asemenea, nedovedite şi disproporţionate, nu poate fi primită.
În susţinerea acestei critici, recurentul-pârât a susţinut că suma de 45.260,514 RON este echivalentul majorării tarifului cu 20%, conform Contractului - cadru, pentru prestaţia medicului primar.
Înalta Curte constată că prin sentinţa nr. 3142/19.10.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă, s-a reţinut refuzul nejustificat al pârâţilor de a confirma dobândirea, de către reclamant a gradului profesional de medic primar, în urma promovării examenului din sesiunea iunie 2014, iar prin acest refuz nejustificat s-a cauzat reclamantului atât un prejudiciu material, cât şi un prejudiciu moral.
În ceea ce priveşte prejudiciul, constată Înalta Curte că în mod corect a reţinut instanţa de fond că este rezonabil a se aprecia că prejudiciul material suferit de către reclamant este în cuantum de 515.000 RON, reprezentat de câştigul pe care ar fi putut să-l realizeze reclamantul în lipsa rerfuzului nejustificaţ al pârâţilor de a confirma dobândirea gradului profesional de medic primar, în urma promovării examenului şi dobânda legală aferentă sumelor de bani pe care ar fi putut să le încaseze.
Astfel, se reţine că, la data la care a susţinut examenul de medic primar, reclamantul îşi desfăşura activitatea ca medic, în cadrul societăţii Centrul Medical B. S.R.L., în baza unui contract de prestări servicii încheiat cu societatea.
În lipsa confirmării gradului de medic primar, reclamantul şi-a desfăşurat în continuare activitatea de medic în specialitatea urologie cu gradul de medic specialist, ulterior examenului susţinut în iunie 2014 până în data de 14.04.2020, când i-a fost emis certificatul de medic primar nr. x.
Potrivit adresei nr. x/24.03.2022, comunicată instanţei de fond de către Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti, reclamantului i s-a decontat în calitate de medic specialist suma de 226.302,57 RON în perioada 01.07.2014-14.04.2020, iar dacă şi-ar fi desfăşurat activitatea în calitate de medic primar, prestaţia acestuia s-ar fi majorat cu 20%, conform Anexei 8 din Normele Metodologice de aplicare a Contractului Cadru.
Instanţa de control reţine că prin hotărârile Guvernului pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate nr. 400/2014, nr. 161/2016, nr. 140/2018, se prevede că pentru prestaţia medicului primar, tariful consultaţiei se majorează cu 20%.
În raport de aceste aspecte, apreciază Înalta Curte că, în mod evident, reclamantului i s-a produs un prejudiciu material câtă vreme nu a putut beneficia de majorarea tarifului consultaţiilor cu 20%, în lipsa confirmării gradului de medic primar, deşi era îndreptăţit.
Pe de altă parte, în mod corect a reţinut instanţa de fond că, în cazul în care ar fi fost confirmat în gradul de medic primar, reclamantului i s-ar fi solicitat un număr mai mare de consultaţii, de către pacienţi, câtă vreme dobândirea gradului de medic primar certifică dobândirea unei trepte profesionale superioare celei de specialist, cât şi o experienţă profesională mai îndelungată, pacienţii preferând să se adreseze unui medic cu mai mare experienţă profesională.
Având în vedere că această consecinţă nu poate fi cuantificată în mod concret, din perspectiva prejudiciului material, în mod corect au fost avute în vedere dispoziţiile art. 1385 alin. (3) din C. civ. (referitoare la întinderea reparaţiei), potrivit cărora despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
Astfel, în ceea ce priveşte prejudiciul material produs, în mod judicios s-a apreciat de către judecătorul fondului ca fiind rezonabil a se determina întinderea reparaţiei prin raportare la câştigul efectiv al martorului C., deţinător al certificatului de medic primar, martor care a a susţinut examenul de dobândire a gradului de medic primar în aceeaşi sesiune cu reclamantul, aceştia au aceeaşi specializare (urologie) şi lucrează împreună(potrivit declaraţiei martorului) în cadrul aceleiaşi societăţi, câştig pe care şi reclamantul în condiţii obişnuite (confirmarea gradului de medic primar în luna iulie 2014) ar fi putut să îl realizeze.
Din analiza materialului probator, respectiv adresa nr. x/14.06.2022 a Casei de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti, evaluarea prejudiciului făcută de reclamant, câştigul efectiv în lunile martie şi aprilie 2020 pentru martorul C. şi prin raportare la dispoziţiile art. 1385 alin. (3) din C. civ., Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, reţine că nu pot fi cuantificate în concret consecinţele refuzului nejustificat al pârâţilor, sub aspectul prejudiciului material, iar în raport de elementele concrete indicate mai sus suma de 515.000 RON reprezintă o reparaţie echitabilă sub aspectul prejudiciului material.
În ceea ce priveşte susţinerile cu privire la daunele morale, instanţa de control le apreciază ca fiind neîntemeiate, instanţa de fond reţinând, în mod corect, că, raportat la fapta ilită, constând în refuzul nejustificat al pârâţilor de a confirma dobândirea, de către reclamant, a gradului profesional de medic primar, cât şi perioada îndelungată, de aproximativ 6 ani în care nu i-a fost confirmat gradul profesional, există o afectare negativă pe plan psihic, generată de fapta pârâţilor, iar suma de 50.000 RON reprezintă o reparaţie echitabilă pentru a compensa prejudiciul moral suferit.
În acest sens, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, are în vedere că termenul de "daune morale" sau "prejudiciu moral" presupune o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute ale individului care îi definesc personalitatea.
Spre deosebire de prejudiciile materiale care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, instanţa de judecată urmând ca în raport de consecinţele suferite de victimă să aprecieze o sumă globală care să compenseze prejudiciul moral suferit.
În lipsa unor criterii şi limite legale, stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare, prin raportare la consecinţele negative suferite, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care păgubitului i-a fost afectată situaţia profesională şi socială etc., fără ca sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale să depăşească sfera unor compensaţii destinate a alina suferinţa, în caz contrar ajungându-se la o îmbogăţire fără just temei a persoanei prejudiciate. Din perspectivă jurisprudenţială, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluţionat cauze similare, au procedat la o judecată mai degrabă în echitate.
Astfel, atitudinea autorităţii publice de a refuza emiterea unui act administrativ, tratamentul discriminatoriu aplicat, constând în refuzul de validare a exemenului, deşi se afla în situaţie similară cu candidatul C., urmată de o îndelungată şi nejustificată întârziere a confirmării ca medic primar (6 ani), constituie temei al atragerii răspunderii autorităţii publice sub forma obligării acesteia la plata de daune morale, suma de 50.000 RON, stabilită de instanţa de fond, reprezentând o despăgubire justă şi proporţională cu vătămarea suportată de reclamant, aptă să asigure repararea integrală a prejudiciului, fără a avea caracter excesiv pentru pârâtul obligat la plată.
Prin urmare, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de recurentul - pârât Ministerul Sănătăţii, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul - pârât Ministerul Sănătăţii împotriva încheierii din 23 noiembrie 2021 şi a sentinţei civile nr. 1696 din 5 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 13 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.