Şedinţa publică din data de 13 iunie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi la data de 02.04.2024, sub nr. x/2024, reclamanţii A., Libertăţi şi Protecţie, B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României au formulat cerere de ordonanţă preşedinţială pentru constatarea nulităţii O.U.G. nr. 21/2024 privind unele măsuri privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru membrii din România în Parlamentul European din anul 2024 şi a alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale din anul 2024.
În motivare, au invocat excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 21/2024.
2. Alte aspecte procesuale
La termenul din data de 09.04.2024, reclamanţii, în temeiul art. 1001 C. proc. civ., au transformat cererea de ordonanţă preşedinţială într-una de drept comun, învestind instanţa cu o cerere având ca obiect anulare O.U.G. nr. 21/2024.
La acelaşi termen de judecată, Curtea a pus în discuţie excepţia de neconstituţionalitate invocată şi admisibilitatea acţiunii judiciare prin raportare la obiectul acesteia, aşa cum a fost precizat.
3. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 118/2024 din 09 aprilie 2024, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea promovată de reclamanţii A., Libertăţi şi Protecţie, B., C., D. şi E. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca inadmisibilă.
A respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 21/2024.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei civile nr. 118/2024 din 09 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, atât în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii în anulare ca inadmisibilă, cât şi în ceea ce priveşte respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, a declarat recurs A. prin specialişti D., C., B., E., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.
În ceea ce priveşte soluţia privind respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, recurenţii solicită admiterea recursului, casarea hotărârii, verificarea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 21/2024, admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 21/2024 şi sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 21/2024.
În susţinerea criticii referitoare la soluţia privind respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, recurenţii-reclamanţi susţin că în contextul în care instanţa de judecată a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, considerând că excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 21/2024 invocată este inadmisibilă si căreia nu i se cunosc motivele pe care instanţa şi-a întemeiat soluţia respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, singura motivare fiind "nu au legătură cu soluţionarea cauzei", apreciază că trebuie avut în vedere Decizia nr. 723/2 noiembrie 2021 CCR, paragraful 15: "'Curtea a constatat că nu poate fi primită critica potrivit căreia nu se cunosc motivele pe care instanţa şi-a întemeiat soluţia respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale atunci când excepţia este considerată inadmisibilă. Astfel, instanţa de judecată în faţa căreia este invocată excepţia de neconstituţionalitate realizează un control al condiţiilor de admisibilitate a excepţiei fără a o putea respinge pe motive ce ţin de netemeinicia acesteia. Prin urmare, respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale poate privi exclusiv condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, iar recursul împotriva încheierii se va limita la aceste aspecte, care nu necesită consideraţii teoretice sau interpretări de amploare ori documentări care să îl pună în dificultate pe autorul excepţiei. Cu alte cuvinte, se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma acestor condiţii (a se vedea Decizia nr. 714 din 9 noiembrie 2017, paragraful 21, şi Decizia nr. 546 din 7 iulie 2020, paragraful 16). Mai mult, dezvoltarea pe larg a motivelor poate fi făcută şi prin concluzii scrise sau susţineri orale (a se vedea Decizia nr. 546 din 7 iulie 2020, paragraful 18).
Aplicând la prezenta cauză considerentele de la paragraful 15 din Decizia nr. 723/2021, se reţine că, în atare situaţie, instanţa de control judiciar va verifica dacă în cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, putând pronunţa soluţia de admitere a recursului atunci când apreciază că, în realitate, prima instanţă a respins în mod greşit cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional, fiind îndeplinite, cumulativ, condiţiile de admisibilitate prevăzute art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.
Recurenţii-reclamanţi apreciază că O.U.G. nr. 21/2024, în ansamblul ei invocată, îndeplineşte cerinţele prevăzute în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în sensul că O.U.G. nr. 21/2024 face parte, conform art. 108 din Constituţie, din categoria actelor care se emit de Guvern, în temeiul legilor speciale întemeiate pe art. 115 din Constituţie, ca urmare O.U.G. nr. 21/2024 are caracter de lege, O.U.G. nr. 21/2024 este în vigoare, nu a fost abrogată, anulată, obiectul cererii are legătură cu obiectul O.U.G. nr. 21/2024 şi nu a fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Prin urmare, cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 21/2024 îndeplineşte, cumulativ, condiţiile de admisibilitate prevăzute art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.
În ceea ce priveşte soluţia pe fondul cauzei, o primă critică a hotărârii recurate vizează aspectul că instanţa de fond nu a respectat dispoziţiile art. 131 din C. proc. civ.
În susţinerea acestei critici, recurenţii susţin că instanţa de fond a constatat că cererea este inadmisibilă, fără a-şi verifica competenţa generală, materială şi teritorială pentru soluţionarea cauzei conform art. 131 din C. proc. civ., se declară competentă în condiţiile art. 131-132 din C. proc. civ., trece la judecarea pricinii şi invocă art. 9 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, recurenţii susţin că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei absolute de ordine publică conform art. 176 pct. 3 din C. proc. civ., întrucât judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul hotărârii recurate temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Mai mult, textul de lege invocat instituie în sarcina instanţei obligaţia verificării din oficiu a propriei competenţe, indicând expres faptul că aceasta se impune a fi îndeplinită la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii. Orice depăşire a acestui moment procesual este permisă doar în condiţiile alin. (2) al art. 131 C. proc. civ.
O altă critică adusă hotărârii recurate vizează împrejurarea că instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii, dar şi principiul respectării dreptului la apărare şi al oralităţii, iar prin acestea, dreptul la un proces echitabil.
În susţinerea acestei critici, recurenţii susţin că instanţa de fond a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare după închiderea dezbaterilor şi rămânerea în pronunţare asupra cauzei, iar pronunţarea asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în anulare, fără ca recurenţii-reclamanţi să fi avut cunoştinţă despre excepţie şi să o fi dezbătut verbal, înainte de declararea ca închise a dezbaterilor.
Soluţionând excepţia inadmisibilităţii invocată din oficiu, cu ocazia deliberării, fără ca părţile să fi dezbătut verbal excepţia, reiese că hotărârea instanţei de fond este lovită de nulitate, întrucât, în procesul civil, părţile nu au avut posibilitatea legală de a participa în mod activ la desfăşurarea judecăţii, prin dreptul de a-şi exprima poziţia faţă de excepţia de inadmisibilitate, fiind încălcat principiul contradictorialităţii, principiul dreptului la apărare şi la un proces echitabil.
Concluzionând, faţă de motivele expuse, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 21/2024.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul pârât Guvern României a depus întâmpinare, solicitând, pe cale de excepţie, anularea recursului ca nemotivat, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
5. Alte aspecte procesuale
La data de 24 mai 2024, Ministerul Afacerilor Interne a depus la dosar cerere de intervenţie accesorie în interesul Guvernului României, ce a fost comunicată părţilor pentru a-şi exprima punctul de vedere.
La termenul de judecată din 31 mai 2024, Înalta Curte a respins cererea de intervenţie accesorie.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor formulate în cauză şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Preliminar, Înalta Curte apreciază că susţinerile recurenţilor se pot încadra, formal, în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., astfel că va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare.
În continuare, Înalta Curte reţine că reclamanţii A., Libertăţi şi Protecţie, B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, au investit instanţa de contencios administrativ cu o cerere de ordonanţă preşedinţială pentru constatarea nulităţii O.U.G. nr. 21/2024 privind unele măsuri privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru membrii din România în Parlamentul European din anul 2024 şi a alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale din anul 2024, în motivare fiind invocată şi excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 21/2024, cerere care, la primul termen de judecată, a fost transformată de reclamanţi, în temeiul art. 1001 C. proc. civ., într-o acţiune de drept comun.
Prin sentinţa recurată, a fost respinsă acţiunea promovată de reclamanţi, ca inadmisibilă.
De asemenea, a fost respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 21/2024.
Critica recurenţilor privind soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale ca inadmisibilă, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondată, urmând a fi respinsă pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Recurenţii au susţinut că instanţa de fond, în mod greşit, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă, fără a indica motivele pe care şi-a întemeiat soluţia de respingere, în opinia recurenţilor, cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 21/2024 îndeplinind, cumulativ, condiţiile de admisibilitate prevăzute art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.
Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi, sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".
Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curţii constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate trebuie îndeplinite următoarele condiţii, în mod cumulativ:
- excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;
- excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei.
Astfel, se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.
Înalta Curte constată că înainte de a sesiza Curtea Constituţională, instanţa trebuie să analizeze dacă excepţia îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, printre acestea regăsindu-se şi condiţia ca dispoziţia din lege sau ordonanţă criticată pe motiv de neconstituţionalitate, să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Instanţa de control judiciar, în acord cu instanţa de fond, apreciază că, în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru sesizarea Curţii Constituţionale.
În acest sens, reţine Înalta Curte că, referitor la condiţia privind legătură normelor ce fac obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret asupra soluţiei ce se va da în cauză.
Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, în raport de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, motivat de faptul că acţiunea principală a fost respinsă ca inadmisibilă, drept pentru care soluţia Curţii Constituţionale nu ar fi impietat asupra acestui aspect.
Totodată, Înalta Curte va avea în vedere şi împrejurarea că, în data de 14 mai 2024, cu unanimitate de voturi, Curtea Constituţională a României a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (5)-(13), art. 3 şi art. 33 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2024 privind unele măsuri pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru membrii din România în Parlamentul European din anul 2024 şi a alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale din anul 2024, şi, cu majoritate de voturi, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. d), alin. (4) fraza a doua teza întâi şi alin. (14) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2024, precum şi ordonanţa de urgenţă în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Curtea a constatat că ordonanţa de urgenţă nu încalcă prevederile constituţionale referitoare la securitatea juridică, separaţia şi echilibrul puterilor în stat, rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, condiţiile de adoptare a ordonanţelor de urgenţă şi la deciziile Curţii Constituţionale.
Prin urmare, instanţa de control constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.
Critica recurenţilor privind soluţia de respingere a cererii în anulare ca inadmisibilă, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., este, de asemenea, nefondată, urmând a fi respinsă pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit motivului de casare invocat de recurenţii-reclamanţi, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: "casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii."
Acest motiv de casare include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4 alin. (1) ale art. 488 C. proc. civ., precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.
În doctrină, s-a arătat cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare ca urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.
Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au invocat, sub un prim aspect, că instanţa de fond nu a respectat dispoziţiile art. 131 din C. proc. civ., în sensul că nu şi-a verificat, din oficiu, competenţa generală, materială şi teritorială pentru soluţionarea cauzei, hotărârea recurată fiind dată cu încălcarea competenţei absolute de ordine publică, conform art. 176 pct. 3 din C. proc. civ.
În analiza acestei critici, Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor în sensul că în cuprinsul hotărârii atacate nu au fost consemnate nici un fel de menţiuni cu privire la verificarea competenţei, sunt reale.
Cu toate acestea, reţine instanţa de control că sancţiunea nerespectării acestei obligaţii nu poate fi nulitatea absolută, întrucât textul art. 131 C. proc. civ. nu cuprinde nicio menţiune expresă în acest sens.
Pe de altă parte, nu se poate reţine că, în lipsa consemnării acestor aspecte în hotărârea atacată, reclamanţilor le-ar fost cauzate prejudicii ce nu pot fi înlăturate decât prin anularea actului de procedură respectiv, astfel că susţinerea recurenţilor în sensul că hotărârea este lovită de nulitate absolută nu pot fi primite.
Mai mult decât atât, recurenţii nu au invocat în faţa instanţei de fond necompetenţa acesteia în soluţionarea cauzei, or, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi doar la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
Tot din perspectiva motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au criticat soluţia instanţei de fond şi pentru motivul că instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii, principiul respectării dreptului la apărare şi al oralităţii, iar prin acestea, dreptul la un proces echitabil.
În susţinerea acestei critici, recurenţii au arătat că instanţa de fond a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare după închiderea dezbaterilor şi rămânerea în pronunţare asupra cauzei, fără a pune în discuţia părţilor această excepţie.
Contrar celor susţine de recurenţii-reclamanţi, analizând conţinutul hotărârii recurate, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare.
În acest sens, se reţine că în pagina 4 a hotărârii, para. 6, s-au consemnat următoarele: "Curtea reţine cauza în pronunţare pe excepţia de neconstituţionalitate şi pune în discuţia părţilor admisibilitatea unei acţiuni în contencios administrativ de anulare a unei Ordonanţe de urgenţă a Guvernului".
De altfel, instanţa de control reţine că instanţa de fond a soluţionat cauza cu respectarea cadrului legal în materie şi a principiilor de drept procesual civil şi în acord cu solicitarea reclamanţilor privind acordarea de urgenţă şi cu precădere a unui termen scurt, chiar de pe o zi pe alta, precum şi cu solicitarea pârâtului privind judecarea cauzei şi în lipsă, sentinţa pronunţată fiind deopotrivă legală şi temeinică.
Prin urmare, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de A. prin specialişti D., C., B., E., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare.
Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. prin specialişti D., C., B., E. împotriva sentinţei nr. 118/2024 din 09 aprilie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 13 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.