Şedinţa publică din data de 26 iunie 2024
Asupra apelului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 134 din data de 29 mai 2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori în dosarul nr. x/2024, în temeiul art. 431 din C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatorul-condamnat A., împotriva sentinţei penale nr. 170/14.09.2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021.
Pentru a hotărâ astfel, s-au reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 170/14.09.2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021, în baza art. 166 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulteriore, a fost admisă solicitarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi, pe cale de consecinţă, s-a dispus recunoaşterea şi executarea într-un penitenciar din România a pedepsei de 2 ani şi 2 luni închisoare aplicată persoanei condamnate A. prin sentinţa penală din 27 aprilie 2016 în dosar nr. x/2014 de către Tribunalul Ordinar din Torino, Italia, rămasă definitivă la data de 22 iunie 2018 prin decizia penală a Curţii de Apel din Torino, Italia, pronunţată la data de 6.04.2018, pentru săvârşirea infracţiunii de exploatarea prostituţiei prev. de art. 110 din C. pen. italian şi art. 3 nr. 8 din Legea nr. 75/1958 privind exploatarea prostituţiei, prev. de legea română în art. 213 alin. (1) şi (2) din C. pen. român cu privire la proxenetism şi pedepsită de legea română cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei în acest sens.
S-a constatat că persoana condamnată A. se afla încarcerat în Penitenciarul Gherla în executarea unei pedepse privative de libertate de 4 ani şi 20 zile închisoare potrivit mandatului de executare a pedepsei nr. 735 din 28 august 2020 emis de Judecătoria Ploieşti, pedeapsă a cărei executare a început la 19 iunie 2021.
A fost respinsă cererea de arestare preventivă pe o perioadă de 30 de zile a persoanei condamnate A. în vederea executării pedepsei cu închisoarea, pronunţată de autorităţile judiciare italiene, având în vedere că persoana condamnată este încarcerată în vederea executării pedepsei de 4 ani şi 20 zile închisoare.
S-a stabilit în favoarea Baroului Cluj suma de 1012 RON, onorariu avocat din oficiu, pentru avocat B., sumă ce s-a avansat din FMJ, în baza art. 272 alin. (1) C. proc. pen.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei sentinţe a formulat contestaţie în anulare contestatorul-condamnat A..
În motivarea contestaţiei în anulare, contestatorul-condamnat a invocat că trebuia să se constate prescripţia întrucât au trecut 8 ani până când a rămas definitivă hotărârea de condamnare în Italia, respectiv 11 ani şi jumătate până când în România i s-a adus la cunoştinţă că trebuie să execute pedeapsa, faptele datând din luna iunie a anului 2010. Contestatorul a invocat dispoziţiile art. 426 C. proc. pen., arătând că a fost condamnat după 8 ani şi că nu i s-a înmânat o citaţie pentru a se prezenta în cauză, fiind vorba, în opinia sa, despre un caz de încetare a procesului penal, conform art. 426 lit. b) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. l) C. proc. pen., în baza Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale.
Având ultimul cuvânt asupra admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, contestatorul-condamnat a precizat că nu mai susţine prescripţia răspunderii penale, ci doar faptul că nu a fost citat în faţa instanţelor de judecată, însă, având în vedere caracterul echivoc al motivelor expuse verbal de către contestatorul-condamnat, personal, urmează a fi analizate ambele motive expuse în scris şi susţinute de apărătorul desemnat din oficiu, conform celor consemnate în practicaua prezentei.
Examinând admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, Curtea a constatat că prin sentinţa penală nr. 170/14.09.2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021, în baza art. 166 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 302/2004, a fost recunoscută sentinţa penală din data de 27.04.2016 în dosarul nr. x/2014 de către Tribunalul Ordinar din Torino (Italia), rămasă definitivă la data de 22.06.2018 prin decizia penală a Curţii de Apel din Torino (Italia), prin care numitul A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de exploatare a prostituţiei, prevăzute de art. 110 din C. pen. italian şi de art. 3 nr. 8 din Legea nr. 75/1958 privind exploatarea prostituţiei, dispunându-se executarea restului de pedeapsă de 2 ani şi 2 luni închisoare într-un penitenciar din România.
Această sentinţă a rămas definitivă prin decizia nr. 283/A/23.11.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în acelaşi dosar, ca urmare a respingerii apelului declarat de către persoana condamnată A..
Curtea a constatat că motivele pe care se sprijină contestaţia în anulare sunt dintre cele prevăzute la art. 426 C. proc. pen. [fiind invocate cazurile de contestaţie în anulare reglementate de art. 426 lit. a) şi b) C. proc. pen..].
Totodată, Curtea a constatat că în cauză a fost atacată o hotărâre rămasă definitivă conform art. 551 pct. 4 C. proc. pen., iar contestatorul A. a fost parte în dosarul în care a fost pronunţată hotărârea atacată, context în care are calitate procesuală activă în temeiul dispoziţiilor art. 427 alin. (1) C. proc. pen.
Însă, în ceea ce priveşte natura hotărârii atacate, Curtea a reţinut că prezenta cale extraordinară de atac nu vizează o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus condamnarea contestatorului, respectiv prin care să se statueze asupra fondului cauzei.
Curtea a mai reţinut că, contestatorul-condamnat a formulat contestaţie în anulare cu privire la o hotărâre prin care instanţa a analizat condiţiile prevăzute de Legea nr. 302/2004 pentru recunoaşterea şi executarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, procedură în cadrul căreia nu există posibilitatea rejudecării fondului cauzei. În acest sens, Curtea a făcut trimitere la doctrină (Ion Neagu, Mircea Damaschin, "Tratat de procedură penală - Partea specială", Universul Juridic, Bucureşti, 2022, p. 384-385), în legătură cu obiectul acestei căi extraordinare de atac, în practica judiciară anterioară C. proc. pen. în vigoare, relevantă, însă, şi în actualul context legislativ, s-a stabilit că pe calea contestaţiei în anulare pot fi desfiinţate exclusiv hotărâri penale definitive prin care a fost soluţionat fondul cauzei (fiind citate în acest sens deciziile nr. 663/2005, nr. 388/2006, nr. 2117/2009, nr. 3408/2007, nr. 8/2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală). Potrivit art. 14 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Or, conform celor de mai sus, cauza în care a fost pronunţată hotărârea atacată cu contestaţie în anulare a avut un alt obiect decât tragerea la răspundere penală a contestatorului, referindu-se exclusiv la recunoaşterea hotărârii de condamnare pronunţate în Italia, procedură reglementată în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
În privinţa celorlalte condiţii, Curtea a constatat că, potrivit art. 428 alin. (1) C. proc. pen., contestaţia în anulare pentru motivul prevăzut la art. 426 lit. a) C. proc. pen. poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel, iar, conform art. 428 alin. (2) C. proc. pen., contestaţia în anulare pentru motivul prevăzut la art. 426 lit. b) C. proc. pen. poate fi introdusă oricând.
Totodată, în ceea ce priveşte ultima cerinţă ce decurge din prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. pen., constând în aceea ca în sprijinul contestaţiei să se depună ori să se invoce dovezi care sunt la dosar, Curtea a constatat că această cerinţă presupune constatarea unei aparenţe de sustenabilitate a cazului de contestaţie în anulare invocat, respectiv constatarea existenţei unor minime elemente care să conducă la stabilirea incidenţei respectivului caz de contestaţie în anulare, fiind insuficientă indicarea în mod formal a acestuia. Astfel, este inadmisibilă contestaţia în anulare dacă motivele invocate nu sunt probate, nu au legătură cu cazul de contestaţie în anulare invocat ori nu pot fi încadrate în respectivul caz de contestaţie în anulare sau dacă au fost deja analizate de către instanţa de apel.
Or, în ceea ce priveşte contestaţia în anulare pentru motivul prevăzut la art. 426 lit. a) C. proc. pen., Curtea a constatat că aceasta vizează hotărârea penală definitivă a instanţei de apel întrucât acest caz de contestaţie în anulare se referă la situaţia în care judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate.
Prin urmare, sentinţa penală nr. 170/14.09.2021 a Curţii de Apel Cluj, fiind pronunţată în primă instanţă şi susceptibilă de apel în termen de 10 zile, conform art. 172 alin. (7) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, nu poate face obiectul contestaţiei în anulare reglementate de art. 426 lit. a) C. proc. pen. De altfel, prin raportare la cerinţa privind termenul de introducere a contestaţiei în anulare, este de observat că minuta sentinţei penale nr. 170/14.09.2021 a Curţii de Apel Cluj, a fost comunicată contestatorului la data de 15.09.2021, contestaţia în anulare de faţă fiind formulată cu mult după împlinirea termenului de 30 de zile de la această comunicare, dar şi de la data comunicării deciziei instanţei de apel, de altfel [mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 210/2021 fiind emis la data de 24.11.2021 ].
Mai mult, Curtea a reţinut că, în susţinerea acestui caz de contestaţie în anulare, contestatorul-condamnat A. nu a invocat nelegala sa citare în dosarul în care a fost pronunţată hotărârea atacată, acesta participând la judecarea cauzei, prin videoconferinţă, atât în primă instanţă, în faţa Curţii de Apel Cluj [astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 07.09.2021, când au avut loc dezbaterile în primă instanţă ], cât şi în apel, în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [astfel cum rezultă din practicaua deciziei nr. 283/A/23.11.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ], ci a invocat faptul că nu ar fi fost legal citat în faţa autorităţilor din Italia.
Or, în primul rând, este de observat că această împrejurare a fost invocată de către contestatorul-condamnat A. şi în dosarul în care a fost pronunţată hotărârea atacată, iar, în considerentele deciziei nr. 283/A/23.11.2021 (pagina 7), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în mod neechivoc că este nefondată critica apelantului A. referitoare la faptul că nu ar avea cunoştinţă de condamnare. Astfel, contrar susţinerilor persoanei condamnate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că "din actele aflate la dosar, respectiv atât din cuprinsul Cerificatului emis în temeiul art. 4 din Decizia-cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27.11.2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, capitolul referitor la "informaţii despre sentinţa care stabileşte pedeapsa", cât şi din hotărârea judecătoarescă străină a cărei recunoaştere este solicitată, rezultă că apelantul A. a fost prezent la soluţionarea cauzei de către autorităţilor judiciare italiane şi asistat de un apărător ales din Baroul din Torino".
În al doilea rând, Curtea a constatat că, potrivit art. 163 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 302/2004, o hotărâre judecătorească dată în alt stat membru al Uniunii Europene nu va fi recunoscută şi pusă în executare în România, chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 167, "atunci când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, în afară de cazul în care statul emitent informează că, în conformitate cu legislaţia sa: (i) persoana a fost încunoştinţată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare şi la consecinţele legale în caz de neprezentare; sau (ii) persoana, având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în faţa instanţei de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau (iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi a fost încunoştinţată că hotărârea este supusă unei căi de atac, ocazie cu care instanţa competentă poate verifica hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, şi că, în urma soluţionării căii de atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desfiinţată, persoana condamnată fie a renunţat în mod expres la calea de atac, fie nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac". Aşadar, neprezentarea persoanei condamnate la judecarea cauzei în care a fost pronunţată hotărârea dată în alt stat membru al Uniunii Europene se analizează în procedura de recunoaştere a respectivei hotărâri, în cadrul instituit de Legea nr. 302/2004, putând conduce, în condiţiile arătate mai sus, la refuzul recunoaşterii hotărârii şi nicidecum la desfiinţarea acesteia, de către instanţele române, pe calea contestaţiei în anulare reglementate de art. 426 lit. a) C. proc. pen.
Prin urmare, Curtea a reţinut că, contestaţia în anulare pentru motivul prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen. este inadmisibilă atât din perspectiva faptului că vizează o hotărâre care nu se circumscrie acestui caz de contestaţie în anulare [indiferent că s-a urmărit desfiinţarea sentinţei penale nr. 170/14.09.2021 a Curţii de Apel Cluj, care nu vizează fondul acţiunii penale şi care a fost pronunţată în primă instanţă, iar nu în apel, ori desfiinţarea hotărârii de condamnare pronunţate în Italia, care nu poate face obiectul contestaţiei în anulare reglementate de art. 426 lit. a) C. proc. pen..], cât şi din perspectiva faptului că a fost depăşit termenul prevăzut de art. 428 alin. (1) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte contestaţia în anulare pentru motivul prevăzut la art. 426 lit. b) C. proc. pen., Curtea a constatat că acest motiv este incident atunci când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, ceea ce presupune o eroare de procedură, iar nu o eroare de judecată, aşa cum s-a reţinut în considerentele Deciziei nr. 10 din data de 29 martie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 392 din data de 25 mai 2017.
Or, în primul rând, prin raportare la aspectele mai sus arătate, este de observat că prezenta contestaţie în anulare vizează o hotărâre pronunţată în temeiul prevederilor art. 172 din Legea nr. 302/2004 (prevederi care se referă la recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în alte state membre ale Uniunii Europene, în cazul în care persoana condamnată se află în România). Conform art. 163 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 302/2004, o hotărâre judecătorească dată în alt stat membru al Uniunii Europene nu va fi recunoscută şi pusă în executare în România, chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 167, atunci când, potrivit legii penale române, a intervenit prescripţia executării pedepsei. Pentru a se refuza recunoaşterea şi punerea în executare în România a unei hotărâri judecătoreşti date în alt stat membru al Uniunii Europene, este necesar să se constate, aşadar, că a intervenit prescripţia executării pedepsei, care este reglementată de art. 161-164 din C. pen. şi care nu se confundă cu prescripţia răspunderii penale (reglementată de art. 153-156 din C. pen.).
Prin urmare, Curtea a reţinut că dispoziţiile în temeiul cărora a fost formulată sesizarea ce a făcut obiectul dosarului în care a fost pronunţată hotărârea atacată vizează recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în alte state membre ale Uniunii Europene, în cazul în care persoana condamnată se află în România, situaţie în care poate fi verificată doar incidenţa prescripţiei executării pedepsei, iar nu şi a prescripţiei răspunderii penale, conform celor de mai sus. Or, în condiţiile în care prescripţia răspunderii penale nu putea face obiectul analizei instanţelor române, în cadrul procedurii reglementate de art. 172 din Legea nr. 302/2004, aceasta nu poate fi invocată nici pe calea contestaţiei în anulare reglementate de art. 426 lit. b) C. proc. pen. Astfel, contrar aprecierii contestatorului-condamnat, Curtea a apreciat că prescripţia răspunderii penale nu poate fi analizată după pronunţarea unei hotărâri definitive într-un alt stat membru al Uniunii Europene, pe calea contestaţiei în anulare formulate în temeiul prevederilor legale interne împotriva hotărârii de recunoaştere pronunţate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 302/2004 întrucât, fiind vorba de o împrejurare despre care se susţine că a survenit anterior condamnării definitive, aceasta se impune a fi analizată în raport cu legislaţia statului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare.
În al doilea rând, cauza de încetare a procesului penal referitoare la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale a mai fost invocată de către contestatorul-condamnat A. pe calea unei alte contestaţii în anulare, care a fost respinsă ca inadmisibilă, prin sentinţa penală nr. 113/22.06.2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2023 .
Prin urmare, Curtea a constatat că şi contestaţia în anulare pentru motivul prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen. este inadmisibilă întrucât acest motiv a fost invocat anterior de către contestatorul-condamnat printr-o contestaţie în anulare care a fost respinsă ca inadmisibilă, conform celor de mai sus. Având în vedere principiul securităţii raporturilor juridice, nu este admisibilă o nouă contestaţie în anulare formulată de aceeaşi persoană împotriva aceleiaşi hotărâri şi având aceeaşi cauză juridică (întemeiată pe acelaşi motiv de contestaţie în anulare şi raportat la acelaşi caz de încetare a procesului penal).
În ceea ce priveşte celelalte nemulţumiri exprimate de către contestatorul-condamnat cu privire la hotărârea atacată, acesta arătând că doreşte să fie transferat în Italia pentru executarea pedepsei, Curtea a constatat că acestea nu se circumscriu niciunuia dintre cazurile de contestaţie în anulare prevăzute la art. 426 C. proc. pen. Mai mult, aceleaşi nemulţumiri au fost exprimate şi în cadrul apelului declarat împotriva hotărârii atacate cu contestaţie în anulare.
Împotriva sentinţei penale nr. 134 din data de 29 mai 2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori în dosarul nr. x/2024 apelantul A. a formulat apel.
La termenul de judecată din data de 26 iunie 2024 reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac.
Examinând apelul formulat de apelantul A., cu prioritate sub aspectul admisibilităţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este inadmisibil pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 408 din C. proc. pen., calea ordinară de atac a apelului se poate exercita numai atunci când legea prevede expres această cale de atac.
Prin sentinţa penală nr. 134 din data de 29 mai 2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori în dosarul nr. x/2024, în temeiul art. 431 din C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatorul-condamnat A., împotriva sentinţei penale nr. 170/14.09.2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021.
Potrivit art. 431 din C. proc. pen., cu denumirea marginală Admiterea în principiu: (1) Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. (2) Instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate.
Din examinarea sistematică şi coroborată a dispoziţiilor art. 431 din C. proc. pen. şi art. 432 din acelaşi cod, rezultă că hotărârea prin care se respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare, în procedura admiterii în principiu, este definitivă.
Prin decizia nr. 5/HP din 4 martie 2015 (publicată în M.Of. nr. 248 din 10 aprilie 2015), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a statuat că:
"În concepţia C. proc. pen., atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, cât şi sentinţa sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, prevăzută în art. 431 C. proc. pen., sunt hotărâri definitive nesupuse căii de atac a apelului. Această concluzie se desprinde din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 431 şi ale art. 432 C. proc. pen.: a) dispoziţiile art. 431 C. proc. pen. reglementează o etapă distinctă, a admiterii în principiu a contestaţiei în anulare şi, în cadrul acestor dispoziţii cu caracter special, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului a hotărârilor pronunţate în cadrul procedurii de examinare admisibilităţii în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunţate; b) spre deosebire dispoziţiile legale menţionate, prin art. 432 C. proc. pen. a fost reglementată procedura de judecare a contestaţiei în anulare, ulterioară etapei admiterii în principiu, iar dispoziţiile alin. (4), potrivit cărora «Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă», sunt integrate în economia acestui text de lege. Prin urmare, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen., referitoare la căile de atac în materia contestaţiei în anulare, priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura de judecare a contestaţiilor în anulare care au fost admise în principiu".
Dispoziţiile art. 431 din C. proc. pen. reglementează o etapă distinctă, a admiterii în principiu a contestaţiei în anulare şi, în cadrul acestor dispoziţii cu caracter special, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea contestaţiei a hotărârilor pronunţate în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunţate.
Prin urmare, se observă caracterul definitiv al hotărârii prin care instanţa respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare.
Aşadar, împotriva hotărârii pronunţate în procedura admisibilităţii în principiu, respinsă, ca inadmisibilă, legea nu prevede posibilitatea exercitării niciunei căi de atac (apel sau contestaţie), calea de atac fiind dată de lege.
O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.
Astfel, dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor art. 13 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii juridice identice.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi al principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor, şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituţia României, iar încălcarea acestora atrage sancţiunea inadmisibilităţii.
C. proc. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.
Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 421 pct. 1 lit. a) teza a II-a din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinţei penale nr. 134 din data de 29 mai 2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori în dosarul nr. x/2024.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga apelantul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelant în cuantum de 1163 RON, rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinţei penale nr. 134 din data de 29 mai 2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori în dosarul nr. x/2024.
Obligă apelantul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelant în cuantum de 1163 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 iunie 2024.