Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2024
Deliberând asupra recursului în casaţie, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată:
Prin sentinţa penală nr. 84 pronunţată la data de 20.03.2023, de Judecătoria Câmpulung Moldovenesc, în dosarul nr. x/2021, inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de "conducerea unui vehicul fără permis de conducere" prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.
Prin decizia penală nr. 1701, pronunţată la data de 08.12.2023, în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori a admis, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung Moldovenesc şi inculpatul A., a desfiinţat, în parte, sentinţa penală nr. 84 din data de 20.03.2023, pronunţată de Judecătoria Câmpulung Moldovenesc şi, rejudecând, a dispus:
În baza art. 91 alin. (1) raportat la art. 92 alin. (1) şi (2) C. pen., suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului A. pe un termen de supraveghere de 3 ani, calculat de la data rămânerii definitive a deciziei.
În baza art. 92 alin. (3) raportat la art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. a fost obligat la respectarea următoarele măsuri:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune Iaşi, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
Pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute la lit. c) - e) sunt comunicate Serviciului de probaţiune Iaşi.
Conform art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului să frecventeze unul dintre programele de reintegrare socială derulate de către Serviciul de probaţiune Iaşi sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.
Conform art. 93 alin. (3) C. pen. raportat la art. 404 alin. (2) C. proc. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 100 zile la una din următoarele două instituţii publice: Primăria com. Valea Lupului, judeţul Iaşi sau Primăria mun. Iaşi, judeţul Iaşi, instituţia urmând a fi decisă de consilierul de probaţiune.
În temeiul art. 407 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 96 alin. (1), (4), (6) C. pen., art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului A. asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere ori obligaţiilor impuse sau săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare, constând în sancţiunea revocării suspendării sub supraveghere urmată de executarea pedepsei.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate care nu contravin prezentei decizii.
Împotriva deciziei penale nr. 1701 din 08.12.2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021, în termenul legal, inculpatul A. a formulat cerere de recurs în casaţie, invocând dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
În motivarea cazului invocat, apărarea a susţinut că nu se poate realiza o suprapunere între faptele materiale reţinute în sarcina inculpatului A. şi elementele constitutive ale infracţiunii de conducere a unui autovehicul fără permis de conducere, infracţiune pentru care a fost condamnat.
Astfel, s-a arătat că textul de incriminare prevede obligativitatea îndeplinirii unei cerinţe esenţiale, respectiv lipsa dreptului de a conduce pe drumurile publice. Textul de incriminare impune ca elementul materiale al infracţiunii să se grefeze pe cel puţin una din situaţiile premisă şi anume: permis necorespunzător categoriei sau subcategoriei, permis retras, permis anulat, drept de conducere suspendat, persoana nu are dreptul de a conduce autovehicule în România.
Prin urmare, instanţa avea obligaţia să verifice, în condiţiile art. 52 C. proc. pen., legalitatea procedurii care a generat situaţia premisă întrucât lipsa acesteia atrage şi inexistenţa infracţiunii.
Totodată, procesul-verbal din 15.03.2019 nu face dovada înmânării/remiterii conducătorului auto a înştiinţării scrise, aşa cum cer dispoziţiile art. 193 alin. (4) din Regulamentul pentru aplicarea O.U.G. nr. 195/2002, în condiţiile în care acest proces-verbal constituie sesizare din oficiu.
În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, achitarea inculpatului.
Prin încheierea din 15 februarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1701 din 8 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.
Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, prin prisma criticilor formulate de inculpatul A. şi în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că în recursul în casaţie este fondat, în considerarea celor ce succed.
Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.
Astfel, în recursul în casaţie, sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, circumscrise cazurilor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
Faţă de scopul căii de atac a recursului în casaţie, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea căii de atac extraordinare, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de către recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea imputată, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.
Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. potrivit căruia hotărârea este supusă casării când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblu sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).
Inculpatul A. a formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de "conducerea unui vehicul fără permis de conducere" prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., cu privire la lipsa dreptului de a conduce pe drumurile publice întrucât lipseşte situaţia premisă în raport de care s-a formulat acuzaţia, având în vedere că, la data de 16.09.2021, dosarul penal nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, privind săvârşirea de către inculpat a infracţiunii prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., a fost soluţionat, printr-o ordonanţă de clasare.
Din actele dosarului, rezultă că inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., instanţele de fond/apel stabilind, în fapt, că, în ziua de 28.01.2020, ora 1805, a condus autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x, pe Drumul Judeţean 175 B pe raza comunei Pojorâta, jud. Suceava, din direcţia com. Pojorâta înspre Trans Rarău, având suspendat dreptul de a conduce de la data de 28.09.2019, pe perioada cercetării pentru comiterea unei alte infracţiuni la regimul rutier (prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.), până la soluţionarea cauzei, fără drept de prelungire.
Procedând, în baza art. 447 C. proc. pen., la verificarea corespondenţei dintre împrejurările de fapt şi conţinutul constitutiv al infracţiunii de "conducere a unui vehicul fără permis de conducere" prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., Înalta Curte constată criticile apărării întemeiate în sensul că fapta imputată, aşa cum a fost stabilită în mod definitiv de către instanţele inferioare, nu se circumscrie laturii obiective a normei de incriminare.
Conform art. 335 alin. (2) C. pen., infracţiunea constă în conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană căreia, printre altele, i-a fost suspendată exercitarea dreptului de a conduce.
Deci, existenţa infracţiunii presupune, pe lângă conducerea autoturismului pe drumuri publice, condiţia esenţială ca, la momentul comiterii faptei, exercitarea dreptul de a conduce să fie suspendată.
Referitor la dreptul de a conduce, instanţele ierarhic inferioare au reţinut că inculpatul a fost sancţionat contravenţional, la data de 24.11.2007, conform procesului-verbal nr. x pentru depăşirea limitei de viteză, cu aplicarea sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 zile; acest proces-verbal a fost anulat prin sentinţa civilă nr. x din 08.10.2008 a Judecătoriei Vaslui, pronunţată în dosarul nr. x/2007, rămasă definitivă.
Ulterior, în perioada dintre constatarea contravenţiei conform procesului-verbal nr. x şi anularea acestuia prin sentinţa civilă nr. x din 08.10.2008 a Judecătoriei Vaslui, inculpatul a fost depistat, în mai multe rânduri, în timp ce conducea autoturismul pe drumuri publice, fiind întocmite, în mod succesiv, multiple dosare penale pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 (actual, art. 335 alin. (2) C. pen.), având drept premisă aceeaşi "interdicţie", respectiv cea generată de sancţiunea contravenţională din anul 2007, desfiinţată definitiv.
Astfel, printre altele, în dosarul penal nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, urmărirea penală s-a început, la data de 15.03.2019, pentru săvârşirea infracţiunii de "conducerea unui vehicul fără permis de conducere" prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen. prin aceea că, la data de 15.03.2019, ora 1240, inculpatul a condus autoturismul x cu nr. de înmatriculare x pe str. x din mun. Iaşi, având dreptul de a conduce suspendat urmare a săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen., la datele de 24.03.2016 şi 21.04.2018.
Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi a soluţionat dosarul penal nr. x/2019 prin clasare conform ordonanţei emise la data de 16.09.2021, motivând că inculpatului nu i s-a adus la cunoştinţă că nu are dreptul de a conduce din momentul întocmirii dosarului penal nr. x/2018 şi până la soluţionarea acestuia.
Instanţa de apel a stabilit că fapta inculpatului A. de a conduce, la data de 28.01.2020, ora 1805, autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x, pe D.J. 175 B pe raza comunei Pojorâta, jud. Suceava, din direcţia Comuna Pojorâta înspre Trans Rarău, având permisul de conducere cu menţiunea "cu restricţii-suspendat" în temeiul dosarului penal nr. x/2019 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de "conducerea unui vehicul fără permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. (2) din C. pen.
Într-adevăr, instanţele fond, respectiv apel au reţinut, cu titlu definitiv, că la data de 28.01.2020, inculpatul avea suspendat dreptul de a conduce autoturismul.
În baza art. 97 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice şi art. 210 din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, suspendarea exercitării dreptului de a conduce este o măsură tehnico - administrativă care se aplică în cazurile prevăzute de art. 111 din O.U.G. nr. 195/2002, printre care şi atunci când titularul acestuia a săvârşit una dintre infracţiunile prevăzute la art. 334, art. 335 alin. (2), art. 336, 337, art. 338 alin. (1) şi la art. 339 alin. (2), (3) şi (4) din C. pen.
Pe cale de consecinţă, pentru existenţa infracţiunii, situaţia premisă impune suspendarea exercitării dreptului de a conduce, dar şi caracterul legal al acestei măsuri.
Constatând, pe de o parte, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive, absenţa caracterul ilicit al faptului generator (în cazul nostru, contravenţia consfinţită prin procesul-verbal legal întocmit), iar pe de altă parte neregularitatea măsurii complementare (necomunicarea acesteia inculpatului), nu se poate reţine îndeplinirea cerinţei privind suspendarea exercitării dreptului de a conduce şi, ca atare, realizarea laturii obiective a infracţiunii.
În concluzie, contrar aprecierii instanţelor de fond şi apel, Înalta Curte reţine că la data depistării inculpatului în trafic (28.01.2020), menţiunea privind permisul de conducere "cu restricţii-suspendat" în temeiul dosarului penal nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi nu putea constitui situaţia premisă pentru infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) din C. pen. deoarece, pe de o parte, actul de constatare a faptei pretins ilicită (contravenţia) ce a stat la baza iniţierii dosarelor penale, respectiv, procesul-verbal nr. x a fost anulat prin sentinţa civilă nr. x din 08.10.2008 a Judecătoriei Vaslui, rămasă definitivă, iar pe de altă parte, faţă de inculpat s-a dispus clasarea în dosarul penal pentru infracţiunea care ar fi generat suspendarea exercitării dreptului de a conduce. În aceste condiţii, acţiunile autorităţilor (poliţişti, organe de urmărire penală) de a fi oprit în mod repetat pe inculpat în trafic, la diferite intervale de timp, mai lungi sau mai scurte, urmate de iniţierea dosarelor penale succesive, în temeiul aceleiaşi contravenţii rămân fără semnificaţie penală. Aşa cum s-a subliniat, câtă vreme măsura suspendării exercitării dreptului de a conduce nu mai opera pe durata procesului civil până la soluţionarea plângerii contravenţionale, ulterior anulării procesului-verbal de contravenţie cu atât mai puţin, iar pe parcursul urmăririi penale, inculpatului nu i-a fost comunicată interdicţia de a conduce autoturisme până la finalizarea cauzei, Înalta Curte concluzionează că în lipsa altor abateri sau sancţiuni de la regimul circulaţiei rutiere, nu există elemente de fapt şi drept de natură să susţină interdicţia continuării conducerii vehiculelor de către inculpat.
În acest context, cu respectarea principiului legalităţii incriminării, nefiind îndeplinită condiţia privind existenţa situaţiei premisă, fapta inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzută de art. 335 alin. (2) din C. pen.
Prin urmare, Înalta Curte urmează a remedia nelegalitatea condamnării prin intermediul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., constatând, în opinie majoritară, că recursul în casaţie este fondat, inculpatul neputând fi tras la răspundere penală.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu majoritate, Înalta Curte va admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1701 din 8 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2021.
Va casa, în integralitate, decizia penală recurată, precum şi sentinţa penală nr. 84 din data de 20.03.2023 a Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc, pronunţată în dosarul nr. x/2021 şi:
În baza art. 396 alin. (1) şi alin. (5) C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., va achita pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea cauzei în fond, apel şi recurs în casaţie vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate:
Admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1701 din 8 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2021.
Casează, în integralitate, decizia penală recurată, precum şi sentinţa penală nr. 84 din data de 20.03.2023 a Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc, pronunţată în dosarul nr. x/2021 şi:
În baza art. 396 alin. (1) şi alin. (5) C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achită pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea cauzei în fond, apel şi recurs în casaţie rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 aprilie 2024.
OPINIE SEPARATĂ
Motivarea opiniei separate
În dezacord cu opinia majoritară, consider că se impunea pronunţarea unei soluţii de respingere, ca nefondate, a recursului în casaţie declarat de către recurentul A., împotriva deciziei penale nr. 1701 din 08 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021, pentru următoarele considerente:
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală.
În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen.. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.., instanţa de recurs în casaţie examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie şi care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.
Astfel, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În aceste coordonate, în analiza recursului în casaţie exercitat de către recurentul A., trebuie avută în vedere starea de fapt reţinută prin decizia atacată, respectiv:
A reţinut instanţa de apel faptul că la data de 28.01.2020 inculpatul A. a condus autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x, pe raza comunei Pojorâta, judeţul Suceava dinspre mun. Câmpulung Moldovenesc, jud. Suceava, spre casa de vacanţă pe care o deţine în comuna Pojorâta, strada x şi ajungând pe Drumul Judeţean 175 B (Trans Rarău), neavând dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice, întrucât la data de 28.09.2019 acesta săvârşise o infracţiune la regimul rutier (art. 335 alin. (2) C. pen.), ocazie cu care îi fusese suspendat acest drept până la soluţionarea cauzei, fără drept de prelungire, fiind ataşat în acest sens şi un istoric al sancţiunilor.
Recurentul a criticat decizia susţinând că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, situaţie subsumată cazului de casare prevăzut de art. 348 pct. 7 C. proc. pen.
A precizat acesta că instanţa investită cu soluţionarea cauzei avea obligaţia de a verifica legalitatea procedurii care a condus la suspendarea dreptului său de a conduce, iar în speţă ar fi constatat că procesul-verbal prin care i s-a comunicat suspendare, din 15 martie 2019, nu face dovada înmânării/remiterii către conducătorul auto a înştiinţării prevăzute de art. 193 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002.
Acest proces-verbal, în opinia recurentului, nu poate constitui un mijloc de probă, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în decizia nr. 772/2021, şi pe cale de consecinţă, prin procesul-verbal de sesizare din oficiu nu se poate face dovada comunicării faptului că nu are drept de a conduce un autovehicul pe drumurile publice.
Mai mult, susţine recurentul că din analiza proceselor-verbale de sesizare din oficiu, întocmite la datele de 15 martie 2019, 28 ianuarie 2020 şi 23 aprilie 2021 se constată că acestea nu au fost înregistrate la unitatea de poliţie, nu poartă număr de identificare, astfel că nu sunt întrunite condiţiile de formalism impuse de dispoziţiile legale în materie, elemente care conduc în opinia sa la nelegalitatea soluţiei de condamnare.
În fine, susţine recurentul că întreaga acuzaţie şi soluţia adoptată sunt vădit nelegale în condiţiile în care aşa cum rezultă din ordonanţa procurorului adoptată în dosarul nr. x/2019, din 21 septembrie 2021, procesul-verbal din 15 martie 2019 reprezintă un proces-verbal de sesizare din oficiu.
Consider că aceste critici nu pot fi reţinute pentru următoarele argumente:
În principal este de remarcat faptul că toate elementele invocate de către recurent în susţinerea criticilor formulate presupun reanalizarea probelor administrate în cursul procesului penal.
Aşa cum anterior s-a menţionat această operaţiune este incompatibilă cu prezenta cale de atac extraordinară, Înalta Curte, investită cu soluţionarea unui recurs în casaţie, neputând să reanalizeze probele administrate în cauză şi, pornind de la acestea, să stabilească o altă stare de fapt, diferită de aceea reţinută prin hotărârea atacată.
Ceea ce solicită recurentul în prezentul dosar este ca instanţa de recurs să analizeze probele dosarului şi să stabilească o stare de fapt diferită de aceea care a fost reţinută de instanţa de apel, respectiv faptul că procesul-verbal de sesizare din oficiu cu privire la comiterea unei infracţiuni dintre cele care vizează regimul circulaţiei pe drumurile publice întocmit la data de 15 martie 2019 nu face dovada faptului că a fost înştiinţat cu privire la suspendarea dreptului de a conduce.
Însă, cu privire la acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod definitiv faptul "că a fost întocmit un proces-verbal la data de 15.03.2019 ora 13:40, ocazie cu care i-a fost adus la cunoştinţa inculpatului faptul că nu mai are dreptul de a conduce până la finalizarea cercetărilor acest proces-verbal fiind semnat personal de către inculpat.".
Împrejurarea menţionată face parte din starea de fapt reţinută cu caracter definitiv de instanţa de apel, intrată în puterea de lucru judecat, şi nu mai poate fi analizată de instanţa de recurs, neputând fi reţinută o altă stare de fapt.
În privinţa interpretării pe care recurentul o oferă cu privire la Decizia nr. 772/2021 a Curţii Constituţionale a României, în primul rând este de menţionat că pasajul citat de către recurent nu se regăseşte în cuprinsul deciziei menţionate de acesta, decizie care de altfel este una de respingere a unei excepţii de neconstituţionalitate a prevederilor art. 56 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 288 alin. (1) din C. proc. pen., deci fără legătură cu chestiunea probaţiunii invocată de recurent.
În al doilea rând, solicitarea recurentului vizează, în esenţă, înlăturarea unui mijloc de probă dintre cele avute în vedere de către instanţa de apel la stabilirea stării de fapt, aspect care nu se poate dispune de Înalta Curte în procedura recursului în casaţie, această cale de atac extraordinară fiind reglementată pentru a înlătura erorile de drept comise prin decizii definitive pronunţate.
Pe cale de consecinţă, nici din acest punct de vedere nu se poate aprecia ca fiind admisibil recursul în casaţie declarat, tinzându-se tot la modificarea stării de fapt intrată în puterea de lucru judecat.
În aceeaşi paradigmă se situează şi aspectele invocate cu privire la procesele-verbale se sesizare din oficiu, întocmite la datele de 15 martie 2019, 28 ianuarie 2020 şi 23 aprilie 2021, instanţa de recurs în casaţie nefiind îndrituită să verifice în ce măsură acestea au fost întocmite în mod legal, aspectele prezentate reprezentând chestiuni de fapt ce se stabilesc de către instanţa de apel în măsura investirii sale.
Cu privire la implicaţiile soluţiei adoptate prin ordonanţa de clasare din data de 16.09.2021, în dosarul nr. x/2019 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi (ataşat în integralitate, în original, prezentului dosar), soluţie emisă în considerarea faptului că inculpatului nu i-a fost adus la cunoştinţă faptul că din momentul întocmirii dosarului penal cu nr. x/2018 şi până la soluţionarea acestuia, nu are dreptul de a conduce, consider că aceasta nu poate influenţa în vreun mod soluţia din prezenta cale de atac.
În mod evident, aşa cum a reţinut de altfel instanţa de apel, în perioada cuprinsă între 15 martie 2019 şi până la data de 16 septembrie 2021 recurentul a avut suspendat dreptul de a conduce în conformitate cu prevederile art. 111 din O.U.G. nr. 195/2002, text legal care impune acest lucru, fiind în prezenţa unei măsuri administrative care nu are nici o legătură cu soluţia ce se va pronunţa ulterior în cauză.
Chiar dacă în respectiva cauză se dispune ulterior de către organul judiciar o soluţie de clasare aceasta nu conduce la recunoaşterea retroactivă a faptului că inculpatul din respectiva cauză ar fi avut dreptul de a conduce în perioada în care a avut suspendat dreptul de a conduce, măsura administrativă având un caracter preventiv, respectiv acela de preîntâmpina comiterea de fapte penale vizând regimul circulaţiei pe drumurile penale.
A accepta o teorie contrară ar însemna că măsura administrativă a suspendării dreptului de a conduce pe perioada derulării urmăririi penale pentru comiterea unei infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice ar rămâne fără obiect, persoana aflată într-o astfel de situaţie putând conduce, urmând ca prin raportare la o soluţie viitoare să se stabilească caracterul penal al conduitei sale.
Oricum, toate aceste aspecte nu pot face obiectul analizei în prezenta cale extraordinară de atac, fiind în esenţă tot elemente ce vizează starea de fapt care au fost deja analizate de instanţa de apel, intrate în puterea de lucru judecat, nefiind în prezenţa unor elemente care ţin de legalitatea soluţiei de condamnare.
Având în vedere aceste considerente, apreciez că soluţia ce se impunea a fi adoptată în prezenta cauză era aceea de respingere a recursului ca nefondat, soluţia adoptată prin hotărârea criticată fiind una legală şi temeinică.