High Court of Cassation and Justice

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2024

Deliberând, asupra cauzei penale de fată, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 22/F din data de 31 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2022, în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de "act sexual cu un minor", prevăzută de art. 220 alin. (1) şi (3) lit. b) din C. pen., cu aplicarea 35 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 397 alin. (1) şi art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 1.357 şi art. 1.391 din C. civ., a fost admisă acţiunea civilă formulată de procuror pentru persoana vătămată minoră B. şi, în consecinţă, a fost obligat inculpatul A. la plata către aceasta a sumei de 20.000 euro, în RON la cursul BNR de la data plăţii, cu titlu de daune morale.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. b) din C. proc. pen. s-a constatat că faţă de inculpatul A. s-a dispus în cauză măsura reţinerii în data de 3.06.2021, măsura arestării preventive în perioada 4.06.2021 - 1.07.2021 şi măsura controlului judiciar în perioada 1.07.2021 - 28.10.2021, inclusiv.

În temeiul art. 275 alin. (1) pct. 1 lit. c) din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 2458 de RON, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Braşov, secţia penală a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul din data de 31.05.2022 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului A., avocat în cadrul Baroului Braşov, pentru săvârşirea infracţiunii de "act sexual cu un minor", prevăzută de art. 220 alin. (1) şi (3) lit. b) din C. pen., cu aplicarea 35 alin. (1) din C. pen.

În esenţă, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a reţinut în rechizitoriu următoarea situaţie de fapt:

În perioada decembrie 2020 - martie 2021, inculpatul A., avocat în cadrul Baroului Braşov, a întreţinut relaţii sexuale, în mai multe rânduri, cu minora B. în vârstă de 16 ani şi două luni (la momentul iniţierii întâlnirilor de către inculpat), în contextul în care victima se afla într-o stare de vădită vulnerabilitate, fiind diagnosticată anterior cu "Intelect limită. Tulburări de conduită asociate unei tulburări depresive", consecutiv decesului tatălui adoptiv.

Inculpatul A. nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii, susţinând că iniţial nu a cunoscut vârsta reală a acesteia, iar după ce a aflat că are 16 ani nu şi-a putut da seama în momentul realizării actelor sexuale că persoana vătămată B. s-ar fi aflat într-o stare de vădită vulnerabilitate.

În faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Braşov, cu ocazia judecării propunerii măsurii arestării preventive din data de 4.06.2021, inculpatul A. a recunoscut că a întreţinut cu persoana vătămată relaţii sexuale normale, orale şi anale, ultimele fiind la iniţiativa persoanei vătămate care i-ar fi spus că îi place astfel. Acesta a precizat că persoana vătămată avea experienţă sexuală şi că nu ar fi fost primul bărbat cu care aceasta ar fi avut relaţii sexuale. Deoarece B. l-a avertizat că are 16 ani şi îi va spune şi soţiei inculpatului despre relaţia lor, la data de 19 martie 2021 s-au întâlnit şi i-a comunicat fetei decizia sa fermă de a rupe relaţia. Aceasta a acceptat, însă după un timp i-a trimis un mesaj de pe un număr necunoscut şi i-a spus că va regreta. Totodată, inculpatul a menţionat că persoana vătămată i-a propus să o introducă în grupul său de prieteni, pentru a-şi satisface o fantezie sexuală, astfel că i-ar fi spus că doreşte să facă sex în trei. Această fantezie i-ar fi demonstrat că fata este matură şi asumată sexual. Schimbul mesajelor, depuse la dosarul cauzei, indică însă o discuţie anterioară din care rezulta că s-a pus problema să fie invitată pentru o astfel de partidă de sex şi prietena persoanei vătămate, C., care se afirmă în mesaje că ar fi refuzat. Inculpatul i-a spus persoanei vătămate că nici grupul său nu o vrea, fiind prea mică, dar că în fapt nu discutase acest aspect cu cineva, dorea doar să înlăture insistenţele fetei.

Aceleaşi aspecte au fost relatate de inculpat şi în declaraţia dată în faţa instanţei de judecată, la data de 31.03.2023 (dosar instanţă, filele x).

Analizând actele şi lucrările dosarului privindu-l pe inculpatul A., prima instanţă a reţinut că nu există nici un dubiu că inculpatul A., în perioada decembrie 2020- martie 2021, a întreţinut de mai multe ori acte sexuale cu minora B., în vârstă de 16 ani împliniţi la momentul respectiv, după ce s-au cunoscut pe un site de dating destinat adulţilor. În momentul înregistrării pe acest site persoana vătămată şi-a trecut o vârstă mai mare (de peste 18 ani), iar în momentul abordării ei pentru prima dată de către inculpatul A. acesta a crezut că este vorba de o persoană majoră. Ulterior inculpatul a aflat că persoana vătămată avea vârsta de 16 ani împliniţi, în acest caz reţinerea infracţiunii de act sexual cu un minor fiind condiţionată de abuzarea de către major "de situaţia vădit vulnerabilă a acestuia, datorată unui handicap psihic sau fizic, unei situaţii de dependenţă, unei stări de incapacitate fizică sau psihică ori altei cauze", aşa cum prevede art. 220 alin. (3) lit. b) din C. pen.

Atât din declaraţiile repetate ale persoanei vătămate B., cât şi din cele ale inculpatului A. rezultă că s-au cunoscut pe site-ul de dating şi au întreţinut cu certitudine acte sexuale în trei rânduri: prima dată în luna decembrie 2020, în localitatea Sânpetru, zona "Lempeş", în autovehiculul inculpatului; a doua oară în 04.02.2021, la motelul "D." din comuna Prejmer - unde există şi o fişă de cazare pe numele inculpatului; a treia oară în luna februarie 2021, într-un apartament închiriat de inculpat, situat pe bulevardul x, din Braşov.

Parchetul a reţinut în rechizitoriu că inculpatul ar fi avut cu persoana vătămată şi o a patra întâlnire în care ar fi întreţinut acte sexuale cu aceasta cel târziu în luna martie 2021, tot în apartamentul închiriat de inculpat pe bulevardul x din Braşov, fără ca acest ultim act material să rezulte cu certitudine din probele administrate în cauză.

Inculpatul A. a susţinut în mod constant în cursul procesului că a întreţinut acte sexuale cu persoana vătămată doar de trei ori, iar din plângerile şi declaraţiile acesteia (de la filele x, filele x şi filele x din vol. I al dosarului de urmărire penală) nu rezultă cu certitudine acest ultim act material al infracţiunii. Alte probe care să lămurească acest aspect nu există. Întrucât inculpatul A. a recunoscut întreţinerea acestor acte sexuale cu minora şi nu există nici un motiv pentru a pune la îndoială susţinerile cu privire la numărul de acte materiale, instanţa a reţinut ca fiind certe doar primele trei acte materiale ale infracţiunii continuate descrise în rechizitoriu.

Acest aspect nu are nici un efect cu privire la încadrarea juridică a faptei ori cu privire la soluţia ce va fi pronunţată în cauză pentru infracţiunea continuată reţinută de parchet în sarcina inculpatului A., alcătuită din cele trei acte materiale menţionate anterior. Al patrulea act material nu a fost probat dincolo de orice îndoială rezonabilă, astfel că instanţa a procedat la excluderea lui din situaţia de fapt a infracţiunii continuate.

Alte posibile acte sexuale între inculpat şi persoana vătămată nu rezultă din probele administrate, iar faptul că telefoanele mobile ale celor doi s-au găsit în raza aceleiaşi celule de telefonie mobilă nu poate fi luat în considerare în acest sens, în condiţiile în care nu se coroborează cu alte probe. Din acest motiv, prima instanţă nu a reţinut susţinerile parchetului din rechizitoriu referitoare la alte posibile acte sexuale întreţinute de inculpat cu persoana vătămată, deoarece nu există probe în sprijinul acestora.

Prima instanţă a mai reţinut că din actele medicale de la dosar rezultă că minora B. a avut probleme psiho-emoţionale ca urmare a decesului tatălui său în urmă cu aproximativ un an şi jumătate înainte de data faptelor.

Astfel, din fişa de evaluare psihologică din data de 20.02.2020, emisă de psiholog E. la cabinetul individual, rezultă că minora avea la acel moment un nivel de inteligenţă la limita inferioară a normalului (QI=80), afectarea emoţională fiind de tip anxios depresiv. Conform certificatului medical nr. 25/18.02.2020 emis de F. din Braşov, medicul specialist în psihiatrie pediatrică a concluzionat că B., elevă atunci la Liceul Hans Mattis Teutsch Braşov (Arte Plastice), suferă de episod depresiv sever cu elemente psihotice în remisie pe fondul decesului tatălui.

În cursul urmăririi penale, respectiv după săvârşirea faptelor, s-a dispus expertizarea medico-legală psihiatrică a persoanei vătămate minore, iar din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 717/E/22.04.2021 emis de SJML Braşov rezultă că B., în vârstă de 16 ani la data respectivă, în perioada decembrie 2020- martie 2021 a fost diagnosticată cu "Intelect limită. Tulburări de conduită asociate unei tulburări depresive". La momentul efectuării expertizei B. prezenta diagnosticul de "Tulburare depresivă". S-a apreciat în acest raport de expertiză că minora a avut discernământ diminuat în perioada decembrie 2020- martie 2021 şi se afla într-o stare de sugestibilitate crescută în contextul afecţiunilor menţionate şi care ar fi putut să îi determine o stare de vulnerabilitate. Această vulnerabilitate suprapusă vârstei şi intelectului liminar, putea fi percepută de către o altă persoană adultă.

A fost depusă la dosar şi o scrisoare medicală de la G., cu FO nr. 15 din 02.04.2021, cu diagnosticul "episod depresiv sever cu simptome psihotice. Tulburare de anxietate generalizată".

Întrucât primul raport de expertiză a fost efectuat în etapa in rem a urmăririi penale, inculpatul neavând posibilitatea să participe la efectuarea acestuia, s-a solicitat efectuarea unui nou raport de expertiză, însă procurorul a dispus avizarea de către Comisia de Avizare şi Control din cadrul INML "Mina Minovici" Bucureşti a Raportului de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 717/E/22.04.2021, emis de SJML Braşov. Drept urmare, la data de 16.08.2021, INML "Mina Minovici" Bucureşti a comunicat, prin adresa nr. x/2021, că nu s-a avizat Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 717/E/22.04.2021, emis de SJML Braşov, privind pe persoana vătămată minoră B., şi a recomandat efectuarea unui raport de nouă expertiză medico-legală psihiatrică la INML "Mina Minovici" Bucureşti.

În consecinţă, prin ordonanţa procurorului din data de 09.09.2021, s-a dispus efectuarea în cauză a unei noi expertize medico-legale psihiatrice, privind-o pe persoana vătămată minoră B.. În aceste condiţii s-a efectuat Raportul nr. x/2021 din data de 15.02.2022, emis de INML "Mina Minovici" Bucureşti, avizat de către Comisia de Avizare şi Control din cadrul aceleiaşi instituţii, nr. x/2021 din 14.03.2022, din care rezultă, printre altele, că "în perioada de timp corespunzătoare săvârşirii infracţiunii ce face obiectul dosarului cu numărul din antet, respectiv în luna decembrie 2020 şi până în luna martie 2021, minora B. a avut discernământ scăzut (diminuat) şi s-a aflat într-o stare de vulnerabilitate din cauza afecţiunii psihice documentate medical (episoade depresive severe, tulburări de anxietate generalizate, tulburări de socializare - cauzate de decesul tatălui şi întreţinute prin urmarea inconstantă a indicaţiilor medicale, precum şi de prezenţa altor factori psihostresori). Starea de vulnerabilitate a avut manifestări care să poată fi percepute în relaţionare cu terţe persoane (sesizate de cadre didactice, colegi, psihologi şi medici psihiatri) care au petrecut mai mult timp în prezenţa minorei." Comisia afirmă că "vulnerabilitatea minorei este determinată de vârstă (16 ani şi 2 luni în decembrie 2020, în plin proces de maturizare şi formare a personalităţii), de afecţiunile psihice, precum şi de factori psihostresori extrinseci, toate acestea contribuind la comportamentul sexual al minorei."

Sub aspectul elementelor de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii de act sexual cu un minor, prima instanţă a reţinut că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de act sexual cu un minor, în modalitatea reglementată de art. 220 alin. (1) şi (3) lit. b) din C. pen., potrivit căruia constituie infracţiune raportul sexual, actul sexual oral sau anal comise cu un minor cu vârsta între 16 şi 18 ani, dacă:

"b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului sau acesta a abuzat de poziţia sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului ori de situaţia vădit vulnerabilă a acestuia, datorată unui handicap psihic sau fizic, unei situaţii de dependenţă, unei stări de incapacitate fizică sau psihică ori altei cauze".

În rechizitoriul din 31.05.2022 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov s-a reţinut că inculpatul ar fi comis actele sexuale cu persoana vătămată minoră B. "abuzând de situaţia vădit vulnerabilă a minorei, cu manifestări perceptibile de către inculpat, datorată unei stări de incapacitate psihică sau altei asemenea cauze - discernământ scăzut (diminuat), cu victima aflată într-o situaţie de vulnerabilitate din cauza afecţiunii psihice documentate medical (episoade depresive severe, tulburări de anxietate generalizate, tulburări de socializare, cauzate de decesul tatălui şi întreţinute de urmarea inconstantă a indicaţiilor medicale precum şi de prezenţa altor factori psihostresori)".

S-a considerat de prima instanţă că simplul fapt al întreţinerii de relaţii sexuale de inculpatul A. cu persoana vătămată minoră B., în vârstă de 16 ani la data faptelor, nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de act sexual cu un minor, deoarece legiuitorul a incriminat această faptă doar în cazurile în care inculpatul ar fi abuzat de situaţia vădit vulnerabilă a minorei, datorată unei stări de incapacitate psihică ori altei cauze. Despre vreo eventuală stare de incapacitate fizică a minorei nu s-a pus problema în cauză, această ipoteză fiind exclusă.

Diferenţa mare de vârstă dintre inculpat şi persoana vătămată minoră, dincolo de aspectul imoral al faptei inculpatului major, nu are relevanţă din punct de vedere al răspunderii penale decât atunci când acesta a abuzat de situaţia vădit vulnerabilă a minorei, datorată incapacităţii psihice sau altor cauze. Pentru a se reţine răspunderea penală trebuie să existe în primul rând o incapacitate psihică a victimei (sau altă cauză similară) şi o dublă legătură de cauzalitate: pe de o parte între această incapacitate şi situaţia vădit vulnerabilă în care s-a aflat persoana vătămată, iar pe de altă parte între situaţia vădit vulnerabilă a victimei şi actul inculpatului de a abuza de această situaţie pentru a întreţine actele sexuale cu persoana vătămată. Dacă lipseşte vreuna dintre aceste condiţii cumulative - incapacitatea psihică, situaţia de vădită vulnerabilitate sau actul făptuitorului de a abuza de aceasta în scopul realizării actelor sexuale - nu poate fi reţinută infracţiunea de act sexual cu un minor în cazul în care victima a împlinit 16 ani.

În caz contrar, dacă s-ar reţine infracţiunea de act sexual cu un minor independent de aceste condiţii restrictive, există riscul de a înlocui cerinţele legii penale cu precepte morale subiective, încălcând astfel dreptul la viaţă privată al persoanelor, ocrotit de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi în cazul minorilor care au peste 16 ani. În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dreptul la viaţă privată - garantat în anumite limite şi minorilor cu vârsta de peste 16 ani - include şi libertatea sexuală ca parte componentă a vieţii private, respectiv dreptul de a avea relaţii sexuale, ce derivă din dreptul de a dispune de propriul corp, parte integrantă a noţiunii de autonomie personală. În acest sens, facultatea tuturor de a-şi duce viaţa după cum consideră potrivit poate include şi posibilitatea de a se angaja în activităţi percepute ca fiind de natură dăunătoare fizic sau moral sau periculoase pentru persoana lor. Cu alte cuvinte, noţiunea de autonomie personală poate fi înţeleasă în sensul dreptului de a face alegeri cu privire la propriul corp. Prin urmare, legea penală nu poate, în principiu, să intervină în domeniul practicilor sexuale consensuale care intră sub libera voinţă a indivizilor, ci trebuie să existe "motive deosebit de serioase" pentru ca o ingerinţă din partea autorităţilor publice în domeniul sexualităţii să fie justificată în sensul articolului 8 par. 2 al Convenţiei (cauza K.A. şi A.D. c. Belgiei, din 17 februarie 2005, par. 83 şi 84 - Încheierea penală nr. 5/F/UP din 20.08.2021 a Curţii de Apel Braşov).

În ce priveşte interpretarea celor trei noţiuni folosite în art. 220 alin. (1) şi (3) lit. b) din C. pen., care au relevanţă în prezenta cauză - incapacitatea psihică, situaţia de vădită vulnerabilitate sau actul de a abuza de aceasta - prima instanţă a reţinut regula generală aplicabilă în dreptul penal material, potrivit căreia termenii utilizaţi de legiuitor, în lipsa unei definiri legale exprese, vor avea accepţiunea comună din limbajul obişnuit (vulgari usu loquendi). Nu se poate apela la eventualele accepţiuni tehnice ale acestor termeni, mai ales la cele străine specificului dreptului penal, deoarece s-ar încălca regula de interpretare în acord cu materia din care face parte termenul interpretat (pro subjectam materiae).

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie penală, aceasta reţinând - în ceea ce priveşte, de exemplu, sintagma favoruri de natură sexuală de la art. 299 din C. pen. - că lipsa unei definiri legale a sintagmei criticate denotă însă tocmai intenţia legiuitorului de a conferi acesteia înţelesul ce rezultă din sensul comun, uzual al termenilor care o compun, putându-se apela şi la Dicţionarul explicativ al limbii române, fără însă să fie afectate cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate, impuse de standardul calităţii legii, prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie, ce rezultă din principiul statului de drept şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pe terenul art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei - nullum crimen, nulla poena sine lege (Decizia nr. 449/2018 din 28 iunie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 299 alin. (2) din C. pen., par. 16-24).

Această modalitate de interpretare a termenilor din dreptul penal material pe baza sensului comun al lor este consacrată şi în doctrina noastră, care reţine în acest sens următoarele:

"În cazul când cuvântul are o semnificaţie obişnuită şi una ştiinţifică (terminus technicus), vom ţine seamă de următoarele reguli: Dacă cuvântul se găseşte într-o dispoziţiune privind dreptul penal substanţial (cum este C. pen.), atunci trebuie să dăm preferinţă semnificaţiunii obişnuite, fiindcă, în atari dispoziţiuni, legiuitorul e presupus că a vorbit pe înţelesul tuturor. Dacă cuvântul se găseşte într-o dispoziţiune privind dreptul penal formal (cum este de pildă Procedura penală), atunci vom da preferinţă semnificaţiunii technice, fiindcă, în atari legi, se întrebuinţează un limbaj ştiinţific. În cazul când cuvântul are mai multe semnificaţiuni, chiar în limbajul comun (de ex.: cuvântul scriere însemnează şi operaţiunea scrierii, în sine, şi acte scrise şi lucrări sau opere scrise), regula este că, vom da cuvântului accepţiunea pe care o impune însuşi complexul normei interpretate." (H., Drept penal, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1939, pag. 101).

Aplicând aceste reguli de interpretare celor trei noţiuni incidente în prezenta cauză - în lipsa regăsirii unor definiţii sau trimiteri legale exprese în legea penală - prima instanţă a apelat la semnificaţia pe care termenii sau expresiile folosite de legiuitor o au în limbajul curent, obişnuit, din dicţionarul explicativ al limbii române, în acord cu contextul legal în care apar formulate.

Noţiunea de incapacitate psihică nu este definită în C. pen., însă legea sănătăţii mintale defineşte capacitatea psihică în sensul atributului stării psihice de a fi compatibilă, la un moment dat, cu exercitarea drepturilor şi libertăţilor [art. 5 lit. h) din Legea nr. 487/2002 din 11 iulie 2002, Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice (republicată)]. Aşa cum s-a arătat anterior, în dreptul penal substanţial nu pot fi folosiţi termenii tehnici definiţi în alte legi, ci se are în vedere sensul comun, obişnuit al acestora. În consecinţă, prima instanţă a avut în vedere sensul comun al noţiunilor de "incapacitate" - definită ca "Lipsă de capacitate, imposibilitate de a face ceva" (https:/dexonline.ro/definitie/incapacitate) - şi "psihic" - definit în felul următor:

"Care aparţine psihicului, privitor la psihic." (https:/dexonline.ro/definitie/psihic). Aşadar, noţiunea de incapacitatea psihică, folosită în norma penală incidentă, se referă la imposibilitatea unei persoane de a-şi folosi capacitatea psihică.

Deşi persoana vătămată a fost examinată de specialişti în mod repetat, actele medicale şi celelalte probe de la dosar nu relevă o imposibilitate a persoanei vătămate minore B. de a-şi folosi capacitatea psihică, ci cel mult o diminuare a acestei capacităţi.

Astfel, în primul Raport de expertiză medico-legală psihiatrică (nr. 717/E/22.04.2021), întocmit de SJML Braşov în etapa in rem a urmăririi penale, se face referire la diagnosticul de "Intelect la limită. Tulburări de conduită asociate unei tulburări depresive", la faptul că persoana vătămată minoră "a avut discernământul diminuat la data comiterii faptelor" şi la faptul că "în perioada faptelor pacienta era într-o stare de sugestibilitate crescută în contextul afecţiunilor menţionate mai sus şi care ar fi putut să-i determine o stare de vulnerabilitate" . Nu s-ar putea reţine însă o echivalenţă între aceste constatări medico-legale şi noţiunea de incapacitate psihică, prevăzută de norma penală, fără o interpretare extrem de extensivă a normei, făcută în defavoarea inculpatului cu încălcarea principiului legalităţii incriminării.

În Raportul de nouă expertiză medico-legală psihiatrică (nr. x/15.02.2022,) întocmit de Comisia de nouă expertiză medico-legală psihiatrică din cadrul INML "Mina Minovici" şi avizat de Comisia de Avizare şi Control din cadrul INML, se arată în mod explicit la pct. 21 din răspunsul la obiective că "Nu s-a identificat o stare de incapacitate psihică ci o capacitate psihică scăzută de apreciere a conţinutului şi mai ales a consecinţelor ce decurgeau din relaţia sexuală în care s-a angrenat după criteriile definite de făptuitor. (…)" .

De asemenea, în Nota expertală întocmită de expertul parte I. se arată la pct. 21 din Concluzii - răspuns la obiective că "În perioada decembrie 2020 - martie 2021 B. nu a prezentat o incapacitate psihică. Nu există elemente obiective pe baza cărora să afirmăm că aceasta ar fi avut vreo incapacitate fizică în acea perioadă." .

În ce priveşte incidenţa "altei cauze" care să fi generat vulnerabilitatea vădită a persoanei vătămate minore B., procurorul a indicat în rechizitoriu că aceasta ar consta în "discernământ scăzut (diminuat), cu victima aflată într-o situaţie de vulnerabilitate din cauza afecţiunii psihice documentate medical (episoade depresive severe, tulburări de anxietate generalizate, tulburări de socializare, cauzate de decesul tatălui şi întreţinute de urmarea inconstantă a indicaţiilor medicale precum şi de prezenţa altor factori psihostresori)". Reprezentantul Ministerului Public a arătat însă în cadrul dezbaterilor din faţa instanţei de fond din data de 31.03.2023 următoarele: «Cu privire la sintagma "alte cauze" într-adevăr aceasta ar fi o chestiune mai discutabilă întrucât acoperă o sferă largă dar în ceea ce priveşte strict speţa de faţă s-a reţinut această stare de incapacitate psihică a părţii vătămate raportat la afecţiunile de care aceasta suferă.» Prima instanţă a ţinut cont de actul de sesizare, care conţine şi noţiunea de "alte cauze".

Astfel, s-a reţinut, în primul rând, că aceste "alte cauze" nu pot fi decât de aceeaşi natură şi gravitate cu cele enumerate anterior, în continuarea cărora se află poziţionată textual expresia, care îşi ia înţelesul din termenii asociaţi (noscitur a sociis). Aceeaşi concluzie se poate trage şi din perspectiva celorlalte circumstanţe menţionate în textul de la art. 220 alin. (3) lit. b) din C. pen.:

"(…) situaţia vădit vulnerabilă a acestuia, datorată unui handicap psihic sau fizic, unei situaţii de dependenţă, unei stări de incapacitate fizică sau psihică ori altei cauze".

Actele medicale menţionate anterior şi declaraţiile martorei C. dovedesc că persoana vătămată B. se afla într-o anumită situaţie de vulnerabilitate în momentul în care a început relaţia cu inculpatul A., această stare fiind cauzată de vârsta şi intelectul liminar al persoanei vătămate, peste care s-au suprapus problemele de natură psihică declanşate de decesul tatălui său. Starea de vulnerabilitate nu lipseşte complet victima de putinţa de a-şi da seama de actele sale, însă au putut contribui la influenţarea mai facilă a voinţei acesteia de către terţe persoane.

Nu poate fi admisă susţinerea inculpatului A. că această sintagmă ("alte cauze") ar fi lipsită de previzibilitate. Astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa în domeniu, principiul legalităţii incriminării şi pedepsei - consacrat de prevederile art. 23 alin. (12) din Constituţie - impune legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare şi precise pentru a fi aplicate, în scopul asigurării posibilităţii persoanelor interesate de a se conforma prescripţiei legale, fără a pretinde însă recurgerea la liste exhaustive, întrucât tehnica de reglementare vizează, în principal, categorii şi formule generale, norma de incriminare trebuind să asigure destinatarilor ei o reprezentare clară a elementelor constitutive - de natură obiectivă şi subiectivă - ale infracţiunii, astfel încât aceştia pot să prevadă consecinţele ce decurg din nerespectarea normei şi să îşi adapteze conduita acesteia (Decizia nr. 420/2017 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 221 alin. (1) din C. pen., par. 22). Curtea Constituţională a fost sesizată şi în prezenta cauză cu excepţia de neconstituţionalitate ridicată de inculpat şi urmează a se pronunţa asupra acestui aspect

În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege), potrivit căruia legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile. Această cerinţă este îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (cauzele S.W. c. Regatului Unit, par. 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României, par. 36 şi 37, Kafkaris c. Ciprului, par. 141).

În speţă, prima instanţă a reţinut că afecţiunile psihice ale persoanei vătămate B. sunt reale, iar faptul că ele s-au declanşat pe fondul decesului anterior al tatălui său, cu un anumit timp înainte de săvârşirea faptelor, este confirmat de probele de la dosar. Astfel, în afară de actele medicale menţionate anterior s-a reţinut şi declaraţia martorei C., care a arătat în faţa instanţei la data de 6.03.2023 că "În acea perioadă starea psihică a persoanei vătămate era destul de nasoală pentru că tatăl ei murise cu ceva timp în urmă, cred că un an în urmă." .

De asemenea, din fişa de evaluare psihologică din data de 20.02.2020, emisă de psiholog E. la cabinetul individual, rezultă că persoana vătămată minoră avea la acel moment (20.02.2020) un nivel de inteligenţă la limita inferioară a normalului (QI=80), afectarea emoţională fiind de tip anxios depresiv, iar din certificatul medical nr. 25/18.02.2020 emis de F. din Braşov rezultă că aceasta suferea în acea perioadă (18.02.2020) de un episod depresiv sever cu elemente psihotice în remisie pe fondul decesului tatălui.

Inculpatul A. a susţinut în declaraţiile date că atunci când a întâlnit-o el pe persoana vătămată minoră pentru prima dată (în luna decembrie 2020) nu a observat ca aceasta să fi prezentat stări depresive sau psihotice, arătând în declaraţia dată în faţa instanţei la data de 31.03.2023 că "B. mi s-a părut o persoană absolut normală, iar ca stare de spirit, permanent pe toată durata relaţiei noastre, de la primele cuvinte schimbate şi până la final, a fost o persoană veselă, cu iniţiativă, optimistă şi voluntară." .

Prima instanţă a analizat dacă decesul tatălui şi stările psihice provocate de acest eveniment persoanei vătămate i-au produs acesteia o situaţie vădit vulnerabilă şi dacă inculpatul A. a cunoscut şi a abuzat de această situaţie pentru a întreţine actele sexuale cu minora.

Legiuitorul a subliniat în norma de incriminare că starea de vulnerabilitate trebuie să fie una vădită, pentru a se putea reţine tipicitatea infracţiunii de act sexual cu un minor care a împlinit vârsta de 16 ani, iar potrivit sensului comun al termenului aceasta ar însemna că starea de vulnerabilitate trebuia să fie "limpede, evidentă" (https:/dexonline.ro/definitie/v%C4%83dit).

Se poate observa că legiuitorul a folosit o terminologie restrictivă, care condiţionează reţinerea infracţiunii de act sexual cu un minor de peste 16 ani de cerinţa caracterului vădit al situaţiei de vulnerabilitate, datorate unei incapacităţi psihice sau altei cauze, de care autorul să fi abuzat. Sub aspectul evoluţiei textului incriminator, se poate observa că acesta a fost modificat cu puţin timp înainte de data faptei, actuala formă fiind adoptată prin Legea nr. 217/2020 din 29 octombrie 2020. Se poate remarca evoluţia terminologiei afectate noţiunii de vulnerabilitate şi a cauzei acesteia, de la formularea anterioară în care se făcea vorbire de o situaţie deosebit de vulnerabilă a minorului, cauzată de un handicap psihic, la actuala cerinţă privind caracterul vădit al acestei vulnerabilităţi datorată, printre altele, unei incapacităţi psihice sau altor cauze.

Astfel cum s-a remarcat, analizându-se istoricul modificărilor suferite de textul incriminator, formulările legislative interne urmează îndeaproape exigenţele şi terminologia impuse de actele internaţionale în domeniu, cum sunt, de exemplu, Convenţia Consiliului Europei pentru protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale şi a abuzurilor sexuale (Lanzarote, 2007), ratificată de România prin Legea nr. 252/2010 (a se vedea, în special, art. 18 din Convenţie), urmată la nivelul Uniunii Europene de Directiva 2011/92/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2004/68/JAI a Consiliului (de interes fiind pct. 21 şi 22 din Preambul, cu trimitere specială la aspecte particulare ale noţiunii de incapacitate fizică şi psihică, precum şi art. 9 din Directivă). Mai mult, unele reglementări interne fac chiar trimitere expresă la asemenea acte normative convenţionale sau comunitare, cum este, de exemplu, O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen., Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară - în preambulul căreia s-a subliniat necesitatea transpunerii unor acte comunitare cu impact asupra dreptului substanţial penal, fiind menţionată expres Directiva 2011/93/UE. În acest context, s-ar putea ţine seama că soluţia legislativă internă a avut în vedere reglementările în materie ale Uniunii Europene, asigurând compatibilitatea cu acestea, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, cu consecinţa interpretării conforme (Încheierea penală nr. 5/F/UP din 20.08.2021 a Curţii de Apel Braşov).

Urmând cerinţele textului incriminator, s-a reţinut necesitatea ca minorul să se fi aflat, la data faptei, într-o situaţie vulnerabilă, în sensul că acesta putea fi rănit cu uşurinţă, care să aibă caracter vădit, adică situaţia sa să fie evidentă, clară, pentru cei care relaţionează cu minora. În plus, această situaţie a minorei trebuie să fie cauzată de o incapacitate psihică sau de o altă cauză similară, iar autorul trebuie să fi abuzat de ea, în sensul de a uza de această situaţie în mod exagerat.

Această ultimă cerinţă ar implica sub aspect obiectiv ca autorul să fi cunoscut situaţia de vulnerabilitate a minorului, iar sub aspect subiectiv să se fi folosit în mod excesiv de aceasta, ceea ce se grefează pe elementul subiectiv al intenţiei, component al laturii subiective a infracţiunii sesizate, aspect subliniat şi de doctrină cu privire la vechea reglementare, prevăzută de art. 198 alin. (2) din C. pen. din 1969, precizându-se că în cazul în care autorul nu a folosit ascendentul său (rezultat din calitatea de părinte, profesor, medic etc.), se poate ajunge la concluzia că "consimţământul minorei la raport sexual este cu totul străin de relaţiile ei cu făptuitorul" (H. şi colab., Explicaţiile teoretice ale C. pen. român. Partea specială, vol. III, ed. a II-a, Editura Academiei Române şi All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 350).

Dacă nu se poate dovedi pe baza probelor certe că inculpatul A. a cunoscut situaţia de vădită vulnerabilitate a victimei şi că ar fi abuzat de aceasta, în baza principiului in dubio pro reo instanţa penală este obligată să reţină situaţia mai favorabilă acestuia deoarece, potrivit doctrinei «(…) în caz de dubiu, se va adopta soluţiunea care creează mai puţine restricţiuni, comprimări sau privări de libertate, de drepturi, de interese, etc. Această regulă este cunoscută în dreptul penal sub forma maximei (adagiului) "in dubio pro reo" sau "in dubio mitius", fiindcă, în penal, adoptarea unei soluţiuni, care să reprezinte mai puţine restrângeri, reprezintă, în genere, o interpretare favorabilă celui învinuit.» (H., Drept penal, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1939, pag. 108).

În opinia primei instanţe, probele administrate în cauză nu dovedesc, dincolo de orice dubiu rezonabil, că inculpatul A. a cunoscut la data faptei starea de vulnerabilitate a persoanei vătămate minore B. şi că a abuzat de această stare pentru a întreţine acte sexuale cu aceasta. Acest aspect, a fost reţinut şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în încheierea nr. 639/1.07.2021, prin care s-a respins propunerea de prelungire a arestării preventive a inculpatului A., reţinându-se că concluziile raportului de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 717/E/22.04.2021 întocmit de SJML Braşov "nu pot constitui decât indicii cu privire la cunoaşterea de către inculpat a situaţiei deosebit de vulnerabile a persoanei vătămate, deoarece nu se raportează la persoana acestuia şi nu sunt motivate în raportul de expertiză. Chiar şi aşa fiind, astfel cum s-a arătat anterior, s-a apreciat că în cauză este necesar a se dovedi că inculpatul a cunoscut aceasta situaţie şi a abuzat de ea." (pagina 18 din încheiere) Probele administrate în cauză ulterior pronunţării acestei încheieri a instanţei supreme nu dovedesc acest aspect, ci, dimpotrivă, întăresc concluzia că inculpatul A. nu a cunoscut starea vulnerabilă a victimei B. la momentul întreţinerii relaţiilor sexuale.

Astfel, în Raportul de nouă expertiză medico-legală psihiatrică x întocmit de Comisia de nouă expertiză medico-legală din cadrul INML "Mina Minovici" s-a consemnat la răspunsul nr. 1 la obiectivele solicitate că în perioada de timp corespunzătoare săvârşirii infracţiunii minora B. "s-a aflat într-o situaţie de vulnerabilitate din cauza afecţiunii psihice documentate medical", însă se subliniază că "Starea de vulnerabilitate a avut manifestări care să poată fi percepute în relaţionarea cu terţe persoane (sesizată de cadre didactice, colegi, psihologi şi medici psihiatri) care au petrecut mai mult timp în prezenţa minorei;" .

Prima instanţă a mai reţinut că a fost destul de dificil chiar şi pentru specialiştii care au întocmit rapoartele de expertiză medico-legală psihiatrică, pe baza unei analize nemijlocite a stării persoanei vătămate realizate pe o durată mai mare de timp, să stabilească natura afecţiunii psihice care a generat starea de vulnerabilitate şi chiar existenţa acestei stări, având în vedere opiniile contradictorii exprimate de experţi în acest sens. Or, lipsa cunoştinţelor de specialitate ale inculpatului A. şi natura relaţiei pe care a avut-o cu persoana vătămată minoră, constând în discuţii preponderent în mediul on line şi întâlniri sporadice de scurtă durată, exclusiv în scop de realizare a actelor sexuale, nu i-a permis acestuia să constate starea de vulnerabilitate a victimei.

Fiind audiaţi în mod nemijlocit în faţa instanţei de judecată, atât inculpatul, cât şi persoana vătămată au relatat că s-au cunoscut pe o aplicaţie de dating pentru adulţi, pe care persoana vătămată s-a înscris menţionând o vârstă mai mare decât cea reală. De asemenea, ambele părţi precizează că încă de la primele contacte - înainte de a întreţine relaţii sexuale - inculpatul i-a spus persoanei vătămate că scopul pentru care el se afla pe aplicaţia respectivă este exclusiv de a întreţine relaţii sexuale cu mai multe femei. Astfel, în declaraţia dată în faţa instanţei la data de 6.03.2023 persoana vătămată arată următoarele:

"Mi-a zis ulterior de ce e aici (mi-a zis că are mai multe relaţii cu mai multe femei şi îi place să se întâlnească cu ele să facă sex, nu mai ştiu sigur cum a zis), apoi mi-a zis să-i dau numărul de telefon şi apoi m-a sunat el şi eu am vorbit cu el." .

Această concluzie cu privire la scopul exclusiv al întâlnirilor de a întreţine relaţii sexuale rezultă şi din faptul că inculpatul nu a ascuns că este căsătorit şi îi spunea persoanei vătămate ce activităţi desfăşoară împreună cu soţia, aceasta relatând că:

"Ştiu că şi el mergea pe munte cu soţia sa, se dădea cu parapanta. Îmi povestea că făcea sport şi îmi relata despre acestea." .

În timp ce se întâlneau în scopul exclusiv al întreţinerii de relaţii sexuale persoana vătămată B. i-a relatat inculpatului că s-a mai întâlnit şi cu un alt băiat, în acelaşi scop. Astfel, în declaraţia dată în faţa instanţei persoana vătămată arată că "Am avut în timp ce vorbeam cu inculpatul A., i-am zis de băiatul cu care m-am întâlnit, i-am zis inculpatului că am făcut sex cu el dar eu doar voiam să vorbesc cu băiatul pe care l-am cunoscut în timpul relaţiei noastre." .

S-a reţinut că există divergenţe între declaraţiile celor doi cu privire la faptul că persoana vătămată i-ar fi spus inculpatului că lua medicamente în perioada respectivă, în sensul că persoana vătămată susţine în declaraţia dată că i-ar fi comunicat acest aspect inculpatului A., iar acesta din urmă neagă acest lucru. Inculpatul A. susţine în declaraţia dată în faţa instanţei la data de 31.03.2023 că "Nu este adevărat în nici un caz că mi-ar fi relatat la prima sau la primele întâlniri, că suferă de tulburări psihice sau psihoemoţionale, că a luat medicamente pentru acestea, că ar fi suferit de o depresie după moartea tatălui ei, singurele declaraţii personale pe care mi le-a dat cu ocazia acestei întâlniri a fost că locuieşte singură cu mama ei pentru că tatăl ei a murit în anul 2019, dar fără să îmi dea relaţii despre cauza morţii şi modul în care ea a reacţionat."

De asemenea, inculpatul A. a mai arată în aceeaşi declaraţie că faptul că persoana vătămată avea conturi pe mai multe aplicaţii de dating, cunoscând la ce folosesc, şi că i-a spus din proprie iniţiativă că a mai avut relaţii sexuale anterior cu doi bărbaţi adulţi, în două ocazii separate, i-au creat impresia că aceasta înţelege şi îşi asumă natura relaţiei:

"Toate aceste aspecte pe care mi le-a relatat persoana vătămată m-au făcut să înţeleg că înţelege termenii relaţiei pe care ambele părţi şi-o doreau şi că şi-a asumat aceşti termeni în cunoştinţă de cauză." .

În actul de sesizare s-a reţinut că persoana vătămată minoră i-a trimis inculpatului mesaje din care rezultă că este conştientă că acesta are şi alte relaţii de acelaşi gen şi, totodată, că şi ea a întâlnit un alt bărbat/băiat, pe care l-a cunoscut pe o altă reţea de socializare (J.) pentru întâlniri în scopuri sexuale şi că relaţia între cei doi pare una deschisă, dar acuzarea consideră că inculpatul A. ar fi încurajat această deschidere a fetei "pe care o ghidează şi o alimentează ca fiind naturală, indiferent de vârsta fragedă a victimei", fără a se arăta însă care sunt probele din care rezultă acest aspect şi care este relevanţa sa în tipicitatea infracţiunii.

De asemenea, în rechizitoriu s-a mai susţinut că "Mesajele schimbate între cei doi indică faptul că minora B. este foarte liberă în comunicarea cu A., aceasta îi menţionează aspecte intime, fantezii şi dorinţe sexuale, acceptul unor relaţii împreună şi cu alte persoane şi îi trimite fotografii indecente. Minora iniţiază uneori ideile unor întâlniri în scop sexual, iar A. se eschivează câteodată sub diferite pretexte, motivând că este ocupat cu munca la biroul avocaţial şi că grupul său nu o doreşte (în vederea întreţinerii unor relaţii sexuale în grup), fiind prea mică şi că nu le poate impune, aşa cum nici prietena minorei B. nu l-a acceptat, pe motiv că el este prea în vârstă ", precizându-se că din conversaţiile purtate s-ar observa abilitatea cu care inculpatul A. provocă imaginaţia şi curiozitatea persoanei vătămate minore, de a o îndrepta în sensul dorit de el, respectiv de a accepta întreţinerea unor relaţii sexuale cu inculpatul. Prima instanţă a constatat că aceste susţineri ale parchetului nu se bazează pe probe concludente şi, chiar reale dacă ar fi, nu se circumscriu tipicităţii infracţiunii de act sexual cu un minor prevăzută de art. 220 alin. (3) lit. b) din C. pen., care presupune o acţiune a inculpatului de a abuza de starea de vădită vulnerabilitate a victimei, iar nu realizarea unor simple discuţii pe teme de sexualitate.

Dimpotrivă, din probele existente în volumul III al d.u.p. - date confidenţiale, ce conţine convorbirile purtate de inculpat şi de persoana vătămată minoră - rezultă că inculpatul şi persoana vătămată minoră vorbeau extrem de liber despre întreţinerea actelor sexuale, fără să rezulte din aceste convorbiri vreun indiciu că inculpatul ar fi ştiut şi ar fi abuzat de situaţia vulnerabilă a persoanei vătămate. Acest aspect poate fi reţinut cu certitudine pe baza următoarelor afirmaţii făcute de cei doi în conversaţiile redate în volumul III al dosarului de urmărire penală: persoana vătămată a considerat "excitantă experienţa … mai vreau"; aceasta i-a spus inculpatului că a întâlnit "un băiat de pe J."; cei doi vorbeau despre relaţii sexuale întreţinute de inculpat cu alte persoane; persoana vătămată i-a făcut prietenei ei propunerea de a participa la acte sexuale orale sau "în trei"; prietena persoanei vătămate a refuzat să participe la acte sexuale cu inculpatul, considerat "prea mare"; persoana vătămată i-a spus inculpatului că ar fi întâlnit "un tip pe K., este tot aşa mai în vârstă" cu care aceasta intenţiona să se vadă şi să întreţină relaţii sexuale şi să-l întrebe "de ceva partidă în trei" ş.a.

Toate aceste discuţii purtate pe chat de inculpat şi de persoana vătămată în perioada întreţinerii actelor sexuale relevă o relaţie bazată exclusiv pe interese de natură sexuală, aşa cum a susţinut şi inculpatul în declaraţiile date în prezenta cauză. Nu sunt elemente din care să rezulte că inculpatul A. ar fi putut să-şi dea seama de starea de vulnerabilitate a victimei şi nici că el ar fi profitat de o astfel de stare în vederea întreţinerii de acte sexuale cu minora.

Prima instanţă a considerat că nu se poate trage o astfel de concluzie nici din mesajul trimis de persoana vătămată în data de 24 februarie, în care aceasta îi spune inculpatului A. că nu crede că ar fi bine să mai vorbească ori să mai întreţină acte sexuale şi menţionează că "Nu cred că sunt prea conştientă, uneori sau că am fost vreodată de ce spun şi fac. Îmi pare rău. Iar tu îmi pui morala la pământ şi nu îmi place, aproape mereu. Am o altă mentalitate diferită de a ta. Gen şi eu vorbesc mult şi nu îmi este ruşine. Dar am zile si zile." Faptul că inculpatul A. nu a perceput acest mesaj ca provenind de la o persoană vulnerabilă rezultă din replica pe care i-a dat-o, respectiv "habar n-am ce zici, zău/şi ce ti-o fi venit brusc/ieri vorbeai normal cu mine la telefon" . Faptul că inculpatul nu a intenţionat deloc să abuzeze de starea de vulnerabilitate a victimei minore rezultă şi din replica acestuia la mesajul persoanei vătămate minore, căreia inculpatul îi spune "Dar na, eu îţi respect alegerea" şi "Cum decizi. Eu mă conformez."

Parchetul a arătat în actul de sesizare că "Minora face o analiză asupra relaţiei lor, rezultând că s-a implicat emoţional şi că este conştientă de natura relaţiei pe care însă ea şi-o doreşte şi la care nu vrea să renunţe. Pe fondul reproşurilor şi al manifestării unei oarecare insistenţe a fetei în a se vedea, A. o avertizează că va rupe legătura cu ea. ", dar apreciază că "Aceste avertismente sunt însă un tertip prin care încearcă să o educe pe fată în scopul relaţiei, deoarece nu rupe relaţia şi continuă să se întâlnească cu aceasta. Inaccesibilitatea inculpatului este aparentă, deoarece acesta alimentează relaţia sa ilicită cu minora, pe care o ameninţă cu ruperea relaţiei când victima nu se conformează comportamentului dorit de inculpat însă continuă dialogurile şi întâlnirile cu aceasta." Curtea de apel nu a reţinut aceste concluzii ale parchetului, deoarece ele sunt simple presupuneri, care nu se bazează pe probe concludente şi sunt contrazise de restul convorbirilor purtate de inculpat şi de persoana vătămată.

Astfel, ulterior datei de 24 februarie persoana vătămată a continuat să vorbească normal cu inculpatul A., fără să rezulte din mesaje aspecte care să denote că acesta a cunoscut despre starea de vulnerabilitate a minorei. În data de 25 februarie persoana vătămată îi trimite un mesaj inculpatului, în care îi spune printre altele "de ce sufăr este mult de zis dar de ce să îţi zic?", după care discuţia continuă despre motocicletele inculpatului, iar la un moment dat inculpatul spune "bai frate, mă derutezi cum sari de la un subiect la altul, jur, mi-e greu să te urmăresc". Această din urmă afirmaţie a inculpatului este relevantă pentru a demonstra că acesta nu avea cunoştinţă de starea de vulnerabilitate a persoanei vătămate şi că nu a profitat de o astfel de stare pentru a întreţine actele sexuale cu persoana vătămată minoră.

Cei doi au avut conversaţii normale şi în data de 26 februarie, în data de 1 martie, în data de 2 martie - când cei doi vorbesc să se vadă, în data de 11 martie - când persoana vătămată îi spune inculpatului "Mi-a venit azi… Aşa ca daca vrei sa ne vedem, în alta zi.", în data de 16 martie - când persoana vătămată îi spune inculpatului "Mie mi-a trecut stopul..." şi "Plus mi dor sa te vad", iar acesta îi răspunde că "păi mai degrabă să ne vedem social, la o plimbare, decât să apucăm să programăm ceva mai elaborat". Rezultă din aceste convorbiri aceeaşi desfăşurare normală a relaţiei dintre cei doi, fără să se poată deduce din conţinutul convorbirilor că inculpatul A. ar fi cunoscut starea vulnerabilă a persoanei vătămate minore sau că ar fi abuzat în vreun fel de aceasta.

De-abia în mesajele din 3 mai persoana vătămată i-a spus inculpatului că mama sa a făcut o plângere împotriva sa ("Mama a aflat totul, despre noi A.."), iar inculpatul îi răspunde "în continuare nu ştiu despre ce vorbeşti, şi nu ştiu plângere pentru ce, de vreme ce noi doar am butonat pe aplicaţiile J. şi K., rezervate adulţilor". Această afirmaţie a inculpatului poate fi determinată de intenţia acestuia de a ascunde natura relaţiei pe care a avut-o cu persoana vătămată, la aflarea veştii că împotriva sa mama persoanei vătămate a formulat o plângere. Dar discuţia a avut loc după ce părţile au întrerupt relaţiile şi, având în vedere conţinutul discuţiilor anterioare, ea nu poate dovedi că inculpatul A. a cunoscut anterior, în momentul întreţinerii actelor sexuale, că persoana vătămată minoră s-a aflat într-o stare de vulnerabilitate. Dimpotrivă, persoana vătămată îi spune inculpatului că "eu nu mi-am dorit asta niciodată. Mama mea a depus o plângere la barou cu tot ce am făcut noi doi" şi că "Nu trebuia să îţi dau nici un mesaj aşa cum mi a zis toată lumea. Iar eu as fi pedepsita cu orice, daca stie ca am făcut asta. Nu doar de către mama ci de avocata mea şi de cei de la poliţie."

Relevant pentru a aprecia natura relaţiei dintre cei doi în momentul întreţinerii actelor sexuale s-a apreciat că este faptul că aceste din urmă mesaje au fost trimise de persoana vătămată ulterior formulării plângerii penale de la filele x din vol. I al dosarului de urmărire penală, care apare ca fiind înregistrată la Poliţia Municipiului Braşov la data de 5.04.2021 şi la Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov la data de 9.04.2021. Aşadar, în momentul în care persoana vătămată i-a trimis inculpatului aceste mesaje din data de 3 mai 2021 ea şi-a asumat natura voluntară a relaţiei avute anterior cu inculpatul, schimbându-şi atitudinea faţă de acesta ca urmare a faptului că mama sa aflase de relaţie şi formulase (împotriva dorinţei sale) o plângere împotriva inculpatului A..

În consecinţă, prima instanţă a reţinut că probele administrate în cauză dovedesc cu certitudine că inculpatul A. nu a cunoscut în momentul întreţinerii relaţiilor sexuale că persoana vătămată B. se afla într-o stare de vulnerabilitate vădită şi, cu atât mai mult, că el ar fi abuzat de această stare pentru a întreţine actele sexuale. Persoana vătămată B. avea vârsta de 16 ani la momentul întreţinerii actelor sexuale cu inculpatul A., iar fapta acestuia din urmă ar fi constituit infracţiune doar dacă ar fi avut cunoştinţă de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate şi ar fi profitat de aceasta.

Cum infracţiunea de act sexual cu un minor este o infracţiune care se poate comite doar cu forma de vinovăţie a intenţiei - directă sau indirectă - prima instanţă a constatat că inculpatul A. nu a comis această infracţiune cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, întrucât nu a cunoscut de starea de vulnerabilitate a minorei şi nu a abuzat sau profitat de o astfel de stare pentru a întreţine relaţii sexuale cu aceasta. Forma de vinovăţie a intenţiei ar fi putut fi reţinută doar în cazul în care inculpatul A. ar fi cunoscut această stare de vulnerabilitate şi ar fi urmărit sau ar fi acceptat să întreţină relaţii sexuale cu minora, profitând de această stare. Cum în cauză nu rezultă din nicio probă o astfel de atitudine subiectivă a inculpatului A. în momentul întreţinerii actelor sexuale, ci dimpotrivă acesta a avut convingerea că victima s-a aflat într-o stare fizică şi psihică normală pentru vârsta ei, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., s-a apreciat că se impune achitarea inculpatului A. pentru infracţiunea de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 220 alin. (1) şi (3) lit. b) din C. pen.

În ce priveşte latura civilă a cauzei, s-a constatat că persoana vătămată B. nu s-a constituit, personal sau prin reprezentant, parte civilă în procesul penal, însă acţiunea civilă a fost exercitată în numele acesteia de către procuror, în condiţiile art. 19 alin. (3) C. proc. pen.. Prin rechizitoriu procurorul a exercitat în numele minorei acţiunea civilă, iar la termenul de judecată din data de 03.02.2023, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, procurorul de şedinţă a precizat că se constituie parte civilă în numele persoanei vătămate minore B. cu suma de 20000 de euro, constând în daune morale.

Având în vedere că soluţia de achitare a inculpatului A. se întemeiază pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., potrivit art. 25 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., s-a considerat că instanţa este obligată să soluţioneze acţiunea civilă formulată în procesul penal.

În prezenta cauză probele administrate au relevat că fapta inculpatului A. de a iniţia şi a întreţine relaţii sexuale cu victima B., chiar dacă nu constituie infracţiunea de act sexual cu un minor pentru că nu a fost comisă cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, a produs unele consecinţe negative asupra stării psihice a victimei, iar acest rezultat îi este imputabil inculpatului cu titlu de culpă. Consecinţele grave produse de fapta inculpatului A. asupra stării persoanei vătămate rezultă atât din actele medicale de la dosar, cât şi din declaraţiile persoanei vătămate şi ale martorilor, date în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii. Aceste consecinţe îi sunt imputabile inculpatului cu titlu de culpă, deoarece ar fi trebuit şi ar fi putut să prevadă că întreţinerea de acte sexuale cu o persoană minoră în vârstă de 16 ani este de natură să-i provoace acesteia suferinţe psihice deosebite sau stări de depresie, având în vedere transformările psiho-fizice pe care le suportă persoanele la această vârstă.

În dreptul civil, dispoziţiile legale aplicabile în materia răspunderii delictuale sunt cele prev. de art. 1357 şi art. 1358 din C. civ.. Astfel, art. 1358 din C. civ. consacră soluţia conform căreia culpa se apreciază după criteriul obiectiv, ţinându-se seama şi de "împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei" Rezultă că nu se pot lua în considerare circumstanţele şi însuşirile interne, subiective ale autorului faptei prejudiciabile, cum sunt vârsta, sexul, temperamentul, nepriceperea, neîndemânarea personală etc. Vor fi avute în vedere doar acele împrejurări concrete care au constituit circumstanţele externe în care a fost săvârşită fapta ilicită; autorul va fi în culpă dacă se va dovedi că nu a avut prudenţa şi diligenţa de care ar fi dat dovadă modelul uman aflat în aceleaşi circumstanţe concrete.

În timp ce vinovăţia penală nu poate primi decât caracteristica infracţională a faptei penale ca cea mai gravă formă de ilicit, incriminată în mod expres de legea penală într-o formă tipică şi antrenând răspunderea penală ca ultim resort în restabilirea legalităţii şi prevenirea infracţionalităţii (ultima ratio), culpa civilă poate fi reţinută pentru orice delict civil produs cu cea mai uşoară formă de vinovăţie (culpa levissima), apreciată exclusiv după un model abstract de bună conduită (bonus pater familias), completat doar cu circumstanţe exterioare persoanei autorului, având ca unic scop dezdăunarea integrală a persoanei prejudiciate (reparatio in integrum), eventualul caracter sancţionator şi preventiv derivând exclusiv din obligaţia reparării prejudiciului. Pe scurt, în timp ce răspunderea penală particularizează şi sancţionează, răspunderea civilă generalizează şi dezdăunează (Decizia penală nr. 781/AP/29 decembrie 2020 a Curţii de Apel Braşov).

Procedând la analiza în cauză a vinovăţiei civile sub aspectul răspunderii civile delictuale a inculpatului ca autor al faptei ilicite, curtea de apel a constatat că inculpatul A. a contribuit, prin fapta sa de a întreţine relaţii sexuale cu o persoană minoră vulnerabilă, la producerea unui prejudiciu moral semnificativ acesteia.

După pierderea tatălui victima B. a suferit un şoc emoţional, fiind diagnosticată în luna februarie 2020 cu un "episod depresiv sever cu elemente psihotice în remisie". În Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 717/E/22.04.2021 întocmit de SJML Braşov s-a consemnat la "Examenul stării psihice actuale" că victima prezintă, printre altele, episoade de dispoziţie depresivă, anxietate generalizată, halucinaţii auditive, comentative, fragmentare .

În Raportul de nouă expertiză medico-legală psihiatrică x întocmit de Comisia de nouă expertiză medico-legală din cadrul INML "Mina Minovici" s-a menţionat că se menţine "Diagnosticul de tulburare depresivă stabilit în luna februarie 2020 se menţine" şi că "Minora avea deplină încredere în făptuitor, îl investise cu afecţiune", "Minora era dependentă emoţional (se îndrăgostise) şi psihologic (considera că adultul este un om matur, cu experienţă de viaţă de la care are de învăţat, care o ajută să treacă pragul adolescenţei spre maturitate)". Aceste aspecte, deşi nu pot sta la baza reţinerii infracţiunii imputate, sunt relevante pentru a stabili culpa inculpatului A. în provocarea, prin fapta de a întreţine acte sexuale cu minora vulnerabilă, a unor suferinţe psihice victimei B..

Faptul că în urma relaţiei cu inculpatul A. minorei i-a revenit starea depresivă pe care a avut-o anterior în urma decesului tatălui său rezultă şi din răspunsul la obiectivul nr. 15 al Notei expertale întocmite de dr. I. (desemnat de inculpat), care arată că la data de 28.05.2021 minora avea discernământul scăzut fapt ce nu îi permitea să întreţină relaţii sexuale liber consimţite dar subliniază că "Atragem atenţia asupra faptului că data la care vă referiţi în această întrebare este ulterioară intervalului în care B. şi A. au avut o relaţie şi se referă la un moment în care sindromul depresiv sever reapare şi o dată cu el şi scăderea discernământului susnumitei." .

Or, principalul factor al reapariţiei acestei stări depresive a persoanei vătămate minore, constatată imediat după formularea plângerii împotriva inculpatului pentru săvârşirea faptei supuse judecăţii, a fost relaţia avută cu inculpatul A., consumată inclusiv sub forma întreţinerii de acte sexuale.

În acest sens victima minoră a arătat despre inculpat că "Îşi bătea joc de sentimentele mele. Eu m-am ataşat de el după ce am făcut sex cu el." De asemenea, în declaraţia din 21.04.2021 persoana vătămată arată că "Prin luna martie, când am şi sunat-o pe L., A. mi-a spus că vrea să întrerupem relaţia, pentru că i-am spus că m-am ataşat de el. De atunci nu ne-am mai văzut. Eu am suferit şi sufăr şi acum pentru că am realizat că acest bărbat m-a sedus, ,,m-a jucat pe degete,, şi nu mi-aş mai dori niciodată o relaţie cu un astfel de om." .

Aceste aspecte sunt susţinute şi de martora C., prietena persoanei vătămate minore, care arată în declaraţia dată în faţa instanţei la 6.03.2023 că persoana vătămată era implicată emoţional "foarte mult" în relaţia cu inculpatul A. . Martora mai arată în aceeaşi declaraţie că persoana vătămată "Vorbea continuu despre el, îmi spunea că are sentimente faţă de el, practic s-a îndrăgostit de el." şi că după încheierea relaţiei cu inculpatul şi formularea plângerii penale persoana vătămată "plângea mi-a spus că a profitat de tristeţea ei şi vulnerabilitatea ei", că aceasta era "panicată" şi această panică crede că provenea din cauza încheierii relaţiei cu inculpatul şi din cauza decesului tatălui.

Din ancheta socială nr. x/2021 efectuată de Primăria Municipiului Braşov rezultă că minora B. este o persoană introvertită şi în general mai depresivă, cel mai probabil ca urmare a traumelor suferite de pierderea tatălui, în luna aprilie 2019, că aceasta beneficiază în cadrul şcolii de şedinţe de consiliere la cabinetul consilierului psiho-emoţional "dar se constată că pe parte emoţională este mai problematică şi încă mai trebuie lucrat" . Chiar şi în timpul audierii persoanei vătămate în faţa instanţei de judecată, la termenul de judecată din 6.03.2023 (la aproximativ doi ani de la data faptelor), s-au putut constata aceste probleme emoţionale ale persoanei vătămate, despre care se face vorbire în ancheta socială.

Curtea de apel a apreciat că toate aceste probe dovedesc că inculpatul A. i-a provocat suferinţe psihice deosebite minorei B., prin iniţierea unei relaţii în cadrul căreia a întreţinut acte sexuale cu aceasta, fapt care a condus la crearea unei dependenţe emoţionale a minorei şi la revenirea stării de depresie în urma încheierii relaţiei. Chiar dacă la aceasta au contribuit şi alţi factori preexistenţi, instanţa reţine că suferinţele psihice generate de fapta culpabilă a inculpatului A. sunt determinante şi sunt susceptibile de a fi reparate prin plata sumei de 20000 de euro cu titlu de daune morale.

La stabilirea cuantumului daunelor morale s-a avut în vedere suferinţa psihică deosebită pe care o presupune starea de depresie prin care a trecut persoana vătămată minoră B. în urma relaţiei cu inculpatul, afectarea relaţiilor sociale ale acesteia, rezultată din ancheta socială de la dosar, şi afectarea normalei creşteri şi dezvoltări psihice a minorei.

Pentru a stabili existenţa legăturii de cauzalitate între fapta inculpatului de a lega o relaţie cu persoana vătămată minoră şi de a întreţine acte sexuale cu aceasta instanţa are în vedere teoria echivalenţei condiţiilor, după care are valoare de cauză orice acţiune sau inacţiune anterioară în absenţa căreia rezultatul nu s-ar fi produs (sine qua non), teorie agreată de majoritatea practicii noastre judecătoreşti. Pentru a se stabili dacă o condiţie a fost necesară rezultatului, se foloseşte metoda izolării în gândire (eliminarea ipotetică), o condiţie fiind necesară atunci când, eliminată mintal din procesul cauzal, rezultatul nu s-ar mai fi produs (sublata cauza tollitur effectus). Odată stabilită condiţia necesară, legătura de cauzalitate nu este întreruptă nici dacă au intervenit între condiţie şi rezultat alte acţiuni ori activităţi, precum acţiunea forţelor naturii sau a altor persoane ori rezultatul s-a datorat particularităţilor fizice sau psihice ale victimei.

Aşa fiind, legătura de cauzalitate se consideră întreruptă, frântă, doar atunci când acţiunea fizică a unei energii independente prin ea însăşi a produs rezultatul periculos, aspect subliniat şi de doctrina de specialitate (H., Drept penal, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1939, pag. 229). Or, probele menţionate anterior relevă că în lipsa relaţiei şi a actelor sexuale întreţinute de inculpat cu persoana vătămată minoră B. aceasta nu ar fi trecut prin starea de depresie ulterioară încheierii relaţiei şi declanşării prezentului proces penal.

În ceea ce priveşte legalitatea măsurilor preventive, prima instanţă a constatat că în mod legal şi întemeiat a fost dispusă în cauză reţinerea, arestarea preventivă şi controlul judiciar al inculpatului A., situaţia procesuală fiind generată de însăşi conduita acestuia, iar soluţia de achitare a fost pronunţată în cauză ca urmare a reaprecierii circumstanţelor cauzei, în urma completării materialului probator.

Astfel, la momentul luării măsurilor preventive privative de libertate organele judiciare aveau la dosar datele din care rezulta întreţinerea de către inculpat a relaţiilor sexuale cu o persoană minoră vulnerabilă, iar în Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 717/E/22.04.2021 - singurul care era efectuat la momentul dispunerii măsurilor preventive - s-a consemnat că minora prezenta la momentul examinării "diagnosticul de Tulburare depresivă" şi că "în perioada faptelor pacienta era într-o stare de sugestibilitate crescută în contextul afecţiunilor menţionate mai sus şi care ar fi putut să-i determine o stare de vulnerabilitate" .

În consecinţă, la momentul luării măsurilor preventive au fost îndeplinite toate condiţiile pentru dispunerea acestora, fiind indicii temeinice de săvârşire a infracţiunii de act sexual cu un minor, aşa cum s-a reţinut şi prin încheierea nr. 639/1.07.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a respins cererea parchetului de prelungire a măsurii arestării preventive. Faptul că probele administrate ulterior au confirmat că inculpatul A. nu a cunoscut starea de vulnerabilitate a victimei, ducând la soluţia de achitare, nu atrage starea de nelegalitate a măsurilor preventive.

În consecinţă, s-a reţinut că inculpatul a fost supus în mod legal măsurilor preventive în cauză, constatând legalitatea şi temeinicia acestora, conform art. 404 alin. (4) lit. b) din C. proc. pen. raportat la Decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

***

Împotriva acestei sentinţe penale au formulat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi inculpatul A..

Motive de apel

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a apreciat soluţia de achitare pronunţată de instanţa de fond ca fiind netemeinică şi în totală contradicţie cu materialul probatoriu administrat în cauză din care rezultă, fără putinţă de tăgadă, săvârşirea faptei de către inculpat, cu forma de vinovăţie a intenţiei directe.

S-a solicitat să se constate că inculpatul a abuzat de situaţia vădit vulnerabilă a persoanei vătămate datorată unor cauze (situaţia medicală în care s-a aflat în perioada săvârşirii faptei, persoană cu afecţiuni psihice, episoade depresive severe, tulburări de anxietate generalizate, tulburări de socializare, aflată sub tratament medicamentos, vârsta - 16 ani şi 2 luni în decembrie 2020, în plin proces de maturitate şi formare a personalităţii, existenţa unor factori psihostresori extrinseci, intelectul limitat - QI 87+/- 5 corespunzător inteligenţei inferioare, imaturitatea afectiv comportamentală, prezenţa instabilităţii emoţionale, a imaturităţii psihoafective cu ţeluri şi preferinţe sexuale neclare şi tulburate, distimie, aspecte încadrabile în diagnosticele de tulburare depresivă recurentă şi tulburare de personalitate borderline, discernământul diminuat de a-şi exprima consimţământul de a întreţine acte sexuale liber consimţite), fiind de acord să întreţină relaţii sexuale cu partea vătămată, chiar şi în aceste condiţii.

Acuzarea a apreciat relevant şi faptul că inculpatul, înainte de a se deplasa cu persoana vătămată în locurile în care au întreţinut raporturi sexuale, a mers cu aceasta în faţa M. pentru ca minora să se fotografieze şi să trimită mamei sale pozele, întrucât reprezentantul legal al minorei cunoştea că aceasta se află în M. atunci când ieşea în oraş, nicidecum în prezenţa inculpatului.

Semnificativă este sub acest aspect şi diferenţa de vârstă dintre inculpat şi persoana vătămată - 26 de ani şi poziţiile sociale diferite, respectiv persoana vătămată - elevă, cu afecţiuni psihice, cu manifestări percepute de terţe persoane, intelect la limita şi inculpatul - avocat, persoană cu experienţă de viaţă.

Mai mult, în cadrul raportului de expertiză medico-legală psihiatrică s-a stabilit că minora a avut deplină încredere în inculpat, îl învestise cu afecţiune, îl considera o persoană matură şi cu studii de specialitate. Minora era dependent emoţional (se îndrăgostise) şi psihologic (considera că adultul este un om matur, cu experienţă de viaţă de la care are de învăţat, care o ajută să treacă de pragul adolescenţei spre maturitate).

În opinia parchetului, toate acestea întregesc tabloul infracţional, în care inculpatul acţionează abuziv, dintr-o poziţie de superioritate faţă de victima vulnerabilă emoţional şi psihic, pe care o influenţează în scopul acceptării întreţinerii unor raporturi sexuale. Victima interiorizează voinţa inculpatului, de care s-a legat emoţional, după care se pliază pe dorinţele acestuia, pe care le afirmă ca fiind proprii.

În consecinţă, s-a solicitat instanţei de control judiciar să constate săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, în cauză fiind probate cel puţin patru acte materiale, fapta astfel cum a fost detaliată întrunind toate elementele de tipicitate ale infracţiunii, forma de vinovăţie fiind intenţia directă, motiv pentru care s-a apreciat că se impune condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii în modalitatea prevăzută de art. 91 din C. pen.

Inculpatul A., în apelul propriu, a solicitat, în principal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achitarea inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de act sexual cu un minor, prev. de art. 220 alin. (1) şi (3) lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., întrucât fapta reţinută în sarcina sa nu este prevăzută de legea penală, cu consecinţa lăsării nesoluţionate a acţiunii civile în temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.

În esenţă, a considerat că inexistenţa unui abuz al inculpatului faţă de pretinsa stare de vulnerabilitate a persoanei vătămate B. reprezintă o împrejurare care trebuie să conducă spre soluţia solicitată.

În opinia apărării, lipsa fie şi a numai unuia dintre cele cinci elemente de tipicitate enumerate cumulativ de textul de incriminare trebuie, în mod necesar, să ducă la o dezlegare a litigiului penal în sensul că fapta nu este prevăzută de legea penală, primând perspectiva obiectivă asupra acestei chestiuni, faţă de perspectiva subiectivă referitoare la lipsa unei intenţii directe sau indirecte de a abuza persoana vătămată (perspectivă care, în acest context, devine subsecventă şi secundară).

În cazul faptei reţinute în sarcina inculpatului A. nu este îndeplinită decât o singură condiţie de tipicitate, respectiv întreţinerea, în perioada decembrie 2020- februarie 2021, a trei raporturi sexuale cu minora B., restul elementelor de factură obiectivă a infracţiunii de act sexual cu un minor, nefiind întrunite, deoarece:

- în perioada de timp corespunzătoare săvârşirii faptei ce face obiectul dosarului, respectiv din luna decembrie 2020 si până în luna februarie 2021, minora nu s-a aflat într-o stare de incapacitate psihică si nici nu a existat o altă cauză care să fi generat vulnerabilitatea ei;

- persoana vătămată nu se află şi nu s-a aflat în perioada de referinţă infracţională, într-o situaţie de vulnerabilitate;

- dacă s-ar admite că persoana vătămată s-ar fi aflat într-o situaţie de vulnerabilitate la momentul întreţinerii raporturilor sexuale cu inculpatul A., aceasta nu era una vădită, întrucât acesta nu a perceput această stare, nu a profitat de ea şi, cu atât mai puţin, nu a abuzat de o asemenea stare.

În subsidiar, în măsura în care se va menţine soluţia de achitare a inculpatului în considerarea art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., a solicitat, în baza art. 397 din C. proc. pen., respingerea acţiunii civile formulate de procuror pentru persoana vătămată B. sau reducerea semnificativ a cuantumului despăgubirilor acordate, în condiţiile în care, pe de o parte, a fost încălcat principiul disponibilităţii ce guvernează materia răspunderii civile delictuale (fie chiar şi în cadrul special al procesului penal), iar, pe de altă parte, a fost admisă acţiunea civilă deşi nu sunt întrunite şi nu au fost dovedite condiţiile esenţiale angajării răspunderii civile delictuale - faptă ilicită, raport de cauzalitate, vinovăţie şi întindere prejudiciu.

Astfel, sub aspect procesual, stăruinţa reprezentantului Ministerului Public în admiterea acţiunii civile după această manifestare de voinţă clară şi neechivocă a persoanei vătămate majore ar fi trebuit să rămână lipsită de orice semnificaţie juridică în raport cu art. 19 alin. (3) şi art. 22 alin. (1) din C. proc. civ.

Totodată, s-a apreciat că, în ceea ce priveşte constituirea de parte civilă, aceasta nu întruneşte rigorile art. 20 alin. (2) din C. proc. pen. (aşa cum este cazul în speţa pendinte - unde procurorul de şedinţă, întrebat fiind, a arătat că doreşte constituirea de parte civilă pentru daune morale în cuantum de 20.000 euro, fără indicarea/dezvoltarea motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază), situaţie care se sancţionează potrivit art. 20 alin. (4) din C. proc. pen., cu inadmisibilitatea.

În continuare, s-a arătat că acţiunea civilă a fost admisă în mod netemeinic, cu o motivare contradictorie şi inconsistentă, cu raţionamentul juridic ce a dus la soluţia de achitare pe latura penală.

Astfel, pe de o parte, s-a reţinut că nu reprezintă infracţiune şi nu va fi pedepsit ca atare fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată (definită de verbum regens ca fiind întreţinerea de raporturi sexuale cu persoana vătămată minoră în anumite condiţii abuzive), întrucât îi lipsesc elementele de tipicitate cerute de lege (adică abuzul şi reprezentarea avută de inculpat că persoana vătămată ar fi vulnerabilă) - astfel încât inculpatul a întreţinut trei raporturi sexuale cu persoana vătămată având convingerea legitimă că aceasta şi-a exprimat un consimţământ valabil.

Pe de altă parte, însă, acelaşi judecător al fondului îi reproşează inculpatului că "ar fi trebuit şi ar fi putut să prevadă că întreţinerea de acte sexuale cu o minoră de 16 ani este de natură să-i provoace acesteia suferinţe psihice deosebite sau stări de depresie", respectiv că "nu a avut prudenţa şi diligenta de care ar fi dat dovadă modelul uman aflat în aceleaşi circumstanţe concrete" (pag. 15 din sentinţa apelată) - cu consecinţa obligării inculpatului la plata de daune în cuantum de 20.000 de euro.

Sub acest aspect, în primul rând, aşa cum rezultă din interpretarea tuturor probelor din cauză (mesajele scrise dintre părţi, expertiza medico-legală, declaraţia persoanei vătămate, declaraţia martorei) nu întreţinerea de relaţii sexuale cu inculpatul este cea care i-a provocat suferinţe psihice şi stări de depresie persoanei vătămate, ci dimpotrivă, încetarea legăturilor cu inculpatul la iniţiativa acestuia din urmă, atunci când ea l-a informat că începe să se îndrăgostească.

În al doilea rând, dacă s-ar accepta că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu constă în întreţinerea de relaţii sexuale şi nu în iniţierea despărţirii, rezultă cu necesitate că nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul persoanei vătămate (suferinţele psihice dovedite) şi conduita inculpatului în perioada analizată.

În al treilea rând, se apreciază de apărare că nu există o vinovăţie a inculpatului în cauzarea acestui rezultat păgubitor pentru persoana vătămată - rezultat care, în contextul analizat, are caracterul unui prejudiciu imprevizibil, întrucât nu putea fi anticipat nici de inculpat, nici de altă persoană obişnuită.

În al patrulea rând, este criticabil raţionamentul primei instanţe cu privire la cuantumul despăgubirii stabilite fără nicio cenzură la valoarea solicitată de procuror - în măsura în care nu s-au administrat probe distincte pentru determinarea întinderii prejudiciului, fiind făcute doar trimiteri generale la probele administrate pe latura penală a cauzei.

***

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi la data de 12 iulie 2023, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 2, cu prim termen de judecată la data de 03 octombrie 2023.

În cursul cercetării judecătoreşti, în faza procesuală a apelului, la termenul de judecată din data de 14 noiembrie 2023, fiind întrebat, apelantul intimat inculpat A. a arătat că nu doreşte să dea declaraţii în cauză, fiind încuviinţate audierea martorei C., precum şi vizionarea înregistrării audierii persoanei.

La termenul de judecată din 16 ianuarie 2024, în cadrul şedinţei nepublice, a fost audiată martora C., declaraţia acesteia, consemnată în scris şi semnată, fiind ataşată la dosar .

La termenul de judecată din data de 27 februarie 2024 s-a procedat la ascultarea înregistrării declaraţiei persoanei vătămate B. date în faţa instanţei de fond, în cadrul şedinţei nepublice, după care s-a luat act că apelantul-intimat-inculpat şi reprezentantul Ministerului Public nu au observaţii de formulat cu privire la declaraţia ascultată.

La termenele de judecată din datele de 9, respectiv 19 aprilie 2024 s-a procedat la vizionarea şi ascultarea înregistrărilor declaraţiilor persoanei vătămate B. date în faza de urmărire penală, acestea fiind înregistrate audio-video, după care s-a luat act că apelantul-intimat-inculpat şi reprezentantul Ministerului Public nu au observaţii de formulat cu privire la declaraţiile ascultate.

***

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate, prin prisma motivelor invocate de procuror şi de inculpatul A., cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, supuse verificărilor potrivit dispoziţiilor art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Ansamblul circumstanţelor faptice în care a fost comisă infracţiunea dedusă judecăţii a fost reţinut corect de către instanţa de fond, care a evaluat temeinic probatoriul administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti.

În virtutea efectului integral devolutiv al apelurilor declarate, efectuând propria analiză a particularităţilor cauzei, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, constată că probatoriul administrat (respectiv declaraţiile persoanei vătămate B., declaraţiile inculpatului A., declaraţiile martorei C., înscrisurile medicale şi medico-legale, fişe de evaluare psihologică şi alte înscrisuri) demonstrează, cu certitudinea impusă de art. 103 alin. (2) teza finală din C. proc. pen., că inculpatul A. şi persoana vătămată B., în vârstă de 16 ani, s-au cunoscut pe site-ul de dating. În momentul înregistrării pe acest site persoana vătămată şi-a trecut o vârstă mai mare (de peste 18 ani), iar în momentul abordării ei pentru prima dată de către inculpatul A. acesta a crezut că este vorba de o persoană majoră, ulterior aflând că persoana vătămată avea vârsta de 16 ani împliniţi. Cei doi au întreţinut cu certitudine acte sexuale în trei rânduri: prima dată în luna decembrie 2020, în localitatea Sânpetru, zona "Lempeş", în autovehiculul inculpatului; a doua oară în 04.02.2021, la motelul "D." din comuna Prejmer - unde există şi o fişă de cazare pe numele inculpatului; a treia oară în luna februarie 2021, într-un apartament închiriat de inculpat, situat pe bulevardul x, din Braşov.

Întrucât această situaţie de fapt nu a fost contestată nici de procuror şi nici de apelantul inculpat, Înalta Curte nu va mai proceda la analiza probelor care au condus la reţinerea acesteia, ci îşi însuşeşte analiza amplă efectuată de prima instanţă cu respectarea rigorilor legale.

Însă, tot cu privire la baza factuală a cauzei, parchetul, prin motivele de apel, a susţinut că inculpatul A. ar fi avut cu persoana vătămată B. şi o a patra întâlnire în care ar fi întreţinut acte sexuale cu aceasta cel târziu în luna martie 2021, tot în apartamentul închiriat de inculpat pe bulevardul x din Braşov, fără a face trimitere la probele din care ar rezulta acest act material, fără o analiză a unor astfel de probe şi fără a aduce argumente contrare celor reţinute de prima instanţă.

Astfel, prima instanţă, după analiza probelor administrate în cauză, a reţinut că al patrulea act material reţinut prin rechizitoriu nu a fost probat dincolo de orice îndoială rezonabilă, excluzându-l din situaţia de fapt a infracţiunii continuate.

Prin motivele de apel parchetul a susţinut că "Instanţa de fond a reţinut o corectă stare de fapt, ..." pentru ca ulterior, la concluzii, să se susţină că "...în cauză fiind probate cel puţin patru acte materiale, ...".

Dincolo de contradicţia dintre cele două susţineri ale parchetului, Înalta Curte constată că nu s-a adus niciun argument pentru care se susţine probarea şi celui de al patrulea act material pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi nici nu s-a adus vreo critică argumentelor pentru care prima instanţă a înţeles să înlăture din infracţiunea continuată acest al patrulea act material.

Cu toate acestea, în virtutea efectului integral devolutiv al apelului, Înalta Curte va analiza temeinicia hotărârii apelate sub aspectul înlăturării celui de al patrulea act material din conţinutul infracţiunii continuate pentru care inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu.

Aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, prin declaraţiile date pe parcursul procesului penal, inculpatul A. a susţinut în mod constant că a întreţinut acte sexuale cu persoana vătămată doar de trei ori. Din plângerile şi declaraţiile persoanei vătămate B. nu rezultă cu certitudine că ar fi existat şi acest al patrulea act material al infracţiunii, iar alte probe nu au mai fost administrate sub acest aspect.

În practica judiciară (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 3465 din 27 iunie 2007), s-a reţinut că "Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc echivocului în privinţa vinovăţiei inculpatului, Înalta Curte a stabilit în jurisprudenţa sa că se impune a se da eficientă regulii potrivit căreia "orice îndoială este în favoarea inculpatului" (in dubio pro reo).

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului.

Or, în cauză, al patrulea act material reţinut prin rechizitoriu în sarcina inculpatului A. nu a fost probat dincolo de orice îndoială rezonabilă, situaţie în care Înalta Curte reţine că prima instanţă în mod temeinic l-a exclus din situaţia de fapt a infracţiunii continuate, iar susţinerile parchetului în sens contrar sunt nefondate.

***

Sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de tipicitate obiectivă, contestată de apelantul inculpat A., respectiv subiectivă, contestată de parchet, prin apelurile declarate în cauză:

Prioritar, Înalta Curte apreciază că, în cauză, se impune o analiză a legii penale mai favorabile date fiind modificările legislative intervenite ulterior comiterii infracţiunii deduse judecăţii.

Astfel, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de "act sexual cu un minor", prevăzută de art. 220 alin. (1) şi (3) lit. b) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., reţinându-se în fapt că, în perioada decembrie 2020 - martie 2021, a întreţinut relaţii sexuale, în mai multe rânduri, cu minora B. în vârstă de 16 ani şi două luni (la momentul iniţierii întâlnirilor de către inculpat), abuzând de situaţia vădit vulnerabilă a minorei, cu manifestări perceptibile de către inculpat, datorată unei stări de incapacitate psihică sau altei asemenea cauze - discernământ scăzut (diminuat), cu victima aflată într-o situaţie de vulnerabilitate din cauza afecţiunii psihice documentate medical (episoade depresive severe, tulburări de anxietate generalizate, tulburări de socializare, cauzate de decesul tatălui şi întreţinute de urmarea inconstantă a indicaţiilor medicale precum şi de prezenţa altor factori psihostresori).

La momentul săvârşirii faptei, februarie 2021 (momentul comiterii ultimului act material ce face parte din infracţiunea continuată) dispoziţiile art. 220 alin. (1) şi (3) lit. b) din C. pen. aveau următorul conţinut:

(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 14 şi 16 ani se pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani.

()

(3) Fapta prevăzută la alin. (1), comisă de un major cu un minor cu vârsta între 16 şi 18 ani, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 9 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi dacă:

()

b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului sau acesta a abuzat de poziţia sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului ori de situaţia vădit vulnerabilă a acestuia, datorată unui handicap psihic sau fizic, unei situaţii de dependenţă, unei stări de incapacitate fizică sau psihică ori altei cauze;"

Ulterior, după pronunţarea hotărârii primei instanţe, art. 220 din C. pen. a fost abrogat prin art. I pct. 17 şi art. IV din Legea nr. 217/2023 (publicată în M. Of. nr. 634 din 11 iulie 2023), începând cu data de 1 ianuarie 2024.

Până la intrarea în vigoare a acestei norme, conţinutul infracţiunii de act sexual cu minor, prevăzută de art. 220 alin. (1) şi (3) lit. b) din C. pen., a fost preluat prin dispoziţiile art. 218¹ alin. (5/1) lit. b) din C. pen. - Violul săvârşit asupra unui minor - conform art. I pct. 4 şi art. III din Legea nr. 424/2023 privind modificarea şi completarea a Legii nr. 217/2023 (publicată în M. Of. nr. 1.194 din 29 decembrie 2023), în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2024.

Conform art. 218¹ alin. (5/1) lit. b) din C. pen., "Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise de un major cu un minor cu vârsta între 16 şi 18 ani se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 9 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, dacă:

()

b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului sau acesta a abuzat de poziţia sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului ori de situaţia vădit vulnerabilă a acestuia, datorată unui handicap psihic sau fizic, unei situaţii de dependenţă, unei boli, unei stări de incapacitate fizică sau psihică ori altei cauze;"

Din aceste dispoziţii legale se poate constata că există o continuitate de incriminare a faptei pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, însă sub o altă denumire marginală, respectiv infracţiunea de viol săvârşit asupra unui minor.

Comparând cele două incriminări, actul sexual cu un minor şi violul săvârşit asupra unui minor, se poate observa identitatea dintre ele cu o singură excepţie. În noua incriminare, viol săvârşit asupra unui minor, s-a prevăzut o ipoteză în plus, respectiv situaţia vădit vulnerabilă poate fi datorată şi unei boli.

În această situaţie, Înalta Curte reţine că, în speţă, legea veche, respectiv infracţiunea de "act sexual cu un minor", prevăzută de art. 220 alin. (1) şi (3) lit. b) din C. pen., constituie lege penală mai favorabilă întrucât aceasta nu prevedea şi ipoteza unei boli, lege care a fost avută în vedere de către prima instanţă în hotărârea apelată.

Prima instanţă, aşa cum s-a expus anterior, a constatat lipsa de tipicitate a faptei comise de inculpat sub aspectul laturii subiective, dispunând achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., iar parchetul şi inculpatul contestă această hotărâre, primul susţinând că fapta inculpatului este tipică atât sub aspect obiectiv, cât şi subiectiv, impunându-se condamnarea acestuia, cel de-al doilea susţinând că nu este îndeplinită latura obiectivă, fapta nefiind prevăzută de legea penală, astfel că se impunea achitarea în temeiul art. art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Făcând propria analiză a împrejurărilor rezultate din probele administrate în cauză în raport cu tiparul infracţiunii, Înalta Curte reţine că soluţia adoptată de prima instanţă este cea corectă, raţionamentul logico-juridic expus în susţinerea acesteia cu trimiterea la probe şi la dispoziţiile legale incidente fiind unul corect şi însuşit ca atare de instanţa de apel.

Cum în apelurile ce fac obiectul cauzei se contestă, pe latură penală, doar cerinţa privind situaţia vădit vulnerabilă a persoanei vătămate (apelantul inculpat susţinând inexistenţa acesteia) şi latura subiectivă (parchetul susţinând că inculpatul a cunoscut situaţia de vulnerabilitate a persoanei vătămate şi a abuzat de aceasta), Înalta Curte va proceda la verificarea existenţei sau inexistenţei acestora.

Aşa cum rezultă din dispoziţia legală anterior expusă, respectiv art. 220 alin. (3) lit. b) din C. pen., situaţia vădit vulnerabilă a persoanei vătămate se poate datora unui handicap psihic sau fizic, unei situaţii de dependenţă, unei stări de incapacitate fizică sau psihică ori altei cauze.

În speţă, au fost invocate şi analizate doar ultimele două cauze care determină situaţia vulnerabilă enumerate de textul legal, respectiv starea de incapacitate psihică ori alte cauze.

Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, starea de incapacitate psihică se referă la imposibilitatea unei persoane de a-şi folosi capacitatea psihică, sensul comun, obişnuit al acesteia, atât timp cât C. pen. nu prevede o altă definiţie specifică.

În vederea verificării acesteia, persoana vătămată B. a fost supusă examinării mai multor specialişti. Astfel, în Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 717/E/22.04.2021, întocmit de S.J.M.L. Braşov, se face referire la diagnosticul de "Intelect la limită. Tulburări de conduită asociate unei tulburări depresive", concluzionând că persoana vătămată minoră "a avut discernământul diminuat la data comiterii faptelor" şi că "în perioada faptelor pacienta era într-o stare de sugestibilitate crescută în contextul afecţiunilor menţionate mai sus şi care ar fi putut să-i determine o stare de vulnerabilitate".

În Raportul de nouă expertiză medico-legală psihiatrică nr. x/15.02.2022, întocmit de Comisia de nouă expertiză medico-legală psihiatrică din cadrul INML "Mina Minovici" şi avizat de Comisia de Avizare şi Control din cadrul INML, se arată în mod explicit la pct. 21 din răspunsul la obiective că "Nu s-a identificat o stare de incapacitate psihică ci o capacitate psihică scăzută de apreciere a conţinutului şi mai ales a consecinţelor ce decurgeau din relaţia sexuală în care s-a angrenat după criteriile definite de făptuitor. (…)".

În Nota expertală întocmită de expertul parte I. se arată la pct. 21 din Concluzii - răspuns la obiective că "În perioada decembrie 2020 - martie 2021 B. nu a prezentat o incapacitate psihică. Nu există elemente obiective pe baza cărora să afirmăm că aceasta ar fi avut vreo incapacitate fizică în acea perioadă."

Din aceste acte medico-legale, dar şi din celelalte probe administrate în cauză, nu rezultă o stare de incapacitate psihică a persoanei vătămate minore B., ci cel mult o diminuare a acestei capacităţi.

În concluzie, în acord cu prima instanţă, instanţa de apel reţine că, în speţă, nu s-a făcut dovada existenţei unei situaţii vădit vulnerabile a persoanei vătămate datorate unei stări de incapacitate psihică. De altfel, prin motivele de apel nici parchetul nu a mai susţinut această variantă (variantă reţinută prin actul de trimitere în judecată).

Cât priveşte incidenţa "altei cauze" care să fi generat vulnerabilitatea vădită a persoanei vătămate minore B., Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, reţine că probele administrate în cauză, în mod special actele medicale, dar şi declaraţiile martorei C., date pe tot parcursul procesului penal (inclusiv în faza apelului), dovedesc că persoana vătămată B. se afla într-o situaţie de vulnerabilitate în momentul în care a început relaţia cu inculpatul A., această stare fiind cauzată de vârsta şi intelectul liminar al persoanei vătămate, peste care s-au suprapus problemele medicale de natură psihică declanşate de decesul tatălui său.

Astfel, din înscrisurile medicale rezultă că persoana vătămată minoră, la data de 28 mai 2019 a fost consultată în secţia Psihiatrie Pediatrică a Spitalului Clinic de Copii Braşov, stabilindu-se diagnosticul de episod depresiv sever cu elemente psihotice şi tulburare de socializare ca urmare a decesului unui părinte (aprilie 2019). Ulterior, la data de 18.07.2019 a fost luată în evidenţă psihiatrică la F. din Braşov, unde s-a prezentat lunar până la data de 29.12.2020 şi i-a fost prescris tratament antidepresiv, anxiolitic şi antipsihotic (08.09.2020, 15.10.2020, 20.11.2020 şi 29.12.2020). Din certificatul medical nr. 25/18.02.2020 emis de această clinică rezultă că persoana vătămată suferea în acea perioadă (18.02.2020) de un episod depresiv sever cu elemente psihotice în remisie pe fondul decesului tatălui.

În perioada august 2019 - noiembrie 2020, lunar, s-a prezentat la consiliere psihologică, ocazie cu care psihologul a constatat, printre altele, imaturitate psihoemoţională, stimă de sine scăzută, uşor influenţabilă, prezenţa unei tulburări anxios-depresive.

În raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 717/E/22.04.2021 emis de S.J.M.L. Braşov s-a reţinut că persoana vătămată B., în vârstă de 16 ani, în perioada decembrie 2020- martie 2021 a fost diagnosticată cu "Intelect limită. Tulburări de conduită asociate unei tulburări depresive". La momentul efectuării expertizei prezenta diagnosticul de "Tulburare depresivă". Totodată, s-a apreciat în acest raport de expertiză că minora a avut discernământ diminuat în perioada decembrie 2020- martie 2021 şi se afla într-o stare de sugestibilitate crescută în contextul afecţiunilor menţionate şi care ar fi putut să îi determine o stare de vulnerabilitate. Această vulnerabilitate suprapusă vârstei şi intelectului liminar, putea fi percepută de către o altă persoană adultă.

Întrucât expertiza medico-legală psihiatrică a fost efectuată în faza in rem a urmăririi penale, inculpatul neavând posibilitatea să participe la efectuarea acestuia, s-a solicitat efectuarea unui nou raport de expertiză, însă procurorul a dispus avizarea de către Comisia de Avizare şi Control din cadrul I.N.M.L. "Mina Minovici" Bucureşti a Raportului de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 717/E/22.04.2021, emis de S.J.M.L. Braşov. Drept urmare, la data de 16.08.2021, INML "Mina Minovici" Bucureşti a comunicat, prin adresa nr. x/2021, că nu s-a avizat Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 717/E/22.04.2021, emis de S.J.M.L. Braşov, privind pe persoana vătămată minoră B. şi a recomandat efectuarea unui raport de nouă expertiză medico-legală psihiatrică la I.N.M.L. "Mina Minovici" Bucureşti.

În Raportul de nouă expertiză medico-legală psihiatrică nr. x din data de 15.02.2022, emis de I.N.M.L. "Mina Minovici" Bucureşti, avizat de către Comisia de Avizare şi Control sub nr. x/2021 din 14.03.2022, s-a reţinut, printre altele, că "... în luna decembrie 2020 şi până în luna martie 2021, minora B. a avut discernământ scăzut (diminuat) şi s-a aflat într-o stare de vulnerabilitate din cauza afecţiunii psihice documentate medical (episoade depresive severe, tulburări de anxietate generalizate, tulburări de socializare - cauzate de decesul tatălui şi întreţinute prin urmarea inconstantă a indicaţiilor medicale, precum şi de prezenţa altor factori psihostresori). Starea de vulnerabilitate a avut manifestări care să poată fi percepute în relaţionare cu terţe persoane (sesizate de cadre didactice, colegi, psihologi şi medici psihiatri) care au petrecut mai mult timp în prezenţa minorei." Comisia a mai reţinut că "vulnerabilitatea minorei este determinată de vârstă (16 ani şi 2 luni în decembrie 2020, în plin proces de maturizare şi formare a personalităţii), de afecţiunile psihice, precum şi de factori psihostresori extrinseci, toate acestea contribuind la comportamentul sexual al minorei."

Martora C., în declaraţia dată în faţa primei instanţe, a arătat că "În acea perioadă starea psihică a persoanei vătămate era destul de nasoală pentru că tatăl ei murise cu ceva timp în urmă, cred că un an în urmă.", iar în declaraţia dată în apel, a arătat că "În timpul relaţiei cu inculpatul avea stări psihice proaste din cauza decesului tatălui, plângea, chiar o dată am lipsit de la şcoală şi am mers la ea în încercarea de a o linişti întrucât îmi era teamă să nu facă vreo prostie, în sensul sinuciderii . . . . . . . . . .Cred că şi alte persoane care ar fi întâlnit-o întâmplător ar fi putut să îşi dea seama de stările ei psihice întrucât acestea erau vizibile."

Din aceste probe rezultă, aşadar, că persoana vătămată minoră B., în perioada decembrie 2020 - februarie 2021, s-a aflat într-o stare de vulnerabilitate determinată de vârstă (16 ani şi 2 luni în decembrie 2020, în plin proces de maturizare şi formare a personalităţii), de afecţiunile psihice (episoade depresive severe, tulburări de anxietate generalizate, tulburări de socializare - cauzate de decesul tatălui), precum şi de factori psihostresori extrinseci, împrejurări ce se circumscriu noţiunii de "alte cauze" menţionate de textul legal.

Deopotrivă, din aceleaşi probe rezultă şi că starea de vulnerabilitate în care s-a aflat minora în perioada decembrie 2020 - februarie 2021 a avut manifestări exterioare care să poată fi percepute în relaţionarea cu terţe persoane care au petrecut mai mult timp în prezenţa minorei.

În atare situaţie, Înalta Curte nu poate reţine ca fondată susţinerea apelantului inculpat în sensul că, în perioada de referinţă, persoana vătămată B. nu s-a aflat într-o stare de vulnerabilitate, susţinere bazată pe opinia singulară a expertului parte desemnat de inculpat, care nu se coroborează cu vreo altă probă administrată în cauză.

Aşa cum rezultă din textul de lege ce incriminează infracţiunea de act sexual cu un minor, nu este suficientă doar existenţa unei stări de vulnerabilitate, ci aceasta trebuie să fie şi vădită pentru a se putea reţine tipicitatea acestei infracţiuni.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine, din înscrisurile medico-legale şi medicale, dar şi din declaraţiile martorei C., că starea de vulnerabilitate în care s-a aflat minora în perioada decembrie 2020 - februarie 2021 a avut manifestări exterioare care puteau fi percepute în relaţionarea cu terţe persoane care au petrecut mai mult timp în prezenţa minorei.

Cum inculpatul A. a interacţionat cu persoana vătămată B. de mai multe ori, atât fizic, cât şi prin intermediul convorbirilor şi comunicărilor telefonice/online, trebuie verificat, pe baza probelor administrate, dacă acesta a cunoscut situaţia de vulnerabilitate a minorei şi dacă s-a folosit în mod excesiv de aceasta ("a abuzat"), împrejurări care, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, intră în componenţa laturii subiective a infracţiunii deduse judecăţii.

Analizând probele administrate sub acest aspect, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, constată că acestea nu dovedesc, dincolo de orice dubiu rezonabil, că inculpatul A. a cunoscut la data faptei starea de vulnerabilitate a persoanei vătămate minore B. şi că a abuzat de această stare pentru a întreţine acte sexuale cu aceasta.

Astfel, aşa cum s-a expus şi anterior, în Raportul de nouă expertiză medico-legală psihiatrică x întocmit de Comisia de nouă expertiză medico-legală din cadrul INML "Mina Minovici" s-a consemnat la răspunsul nr. 1 la obiectivele solicitate că în perioada de timp corespunzătoare săvârşirii infracţiunii minora B. "s-a aflat într-o situaţie de vulnerabilitate din cauza afecţiunii psihice documentate medical", însă se subliniază că "Starea de vulnerabilitate a avut manifestări care să poată fi percepute în relaţionarea cu terţe persoane (sesizată de cadre didactice, colegi, psihologi şi medici psihiatri) care au petrecut mai mult timp în prezenţa minorei;"

Din această concluzie se poate reţine că persoanele care puteau şi care au şi perceput starea de vulnerabilitate a minorei fie se aflau aproape zilnic în preajma acesteia (colegi, profesori), fie aveau cunoştinţe de specialitate în acest domeniu. Or, lipsa cunoştinţelor de specialitate ale inculpatului A. şi natura relaţiei pe care a avut-o cu persoana vătămată minoră, constând în discuţii preponderent în mediul online şi întâlniri sporadice de scurtă durată, exclusiv în scop de realizare a actelor sexuale, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, nu i-au permis acestuia să constate starea de vulnerabilitate a victimei.

Din declaraţiile inculpatului şi ale persoanei vătămate rezultă că s-au cunoscut pe o aplicaţie de dating pentru adulţi, pe care persoana vătămată s-a înscris menţionând o vârstă mai mare decât cea reală. Deopotrivă, ambii au arătat că încă de la primele contacte, înainte de a întreţine relaţii sexuale, inculpatul i-a spus persoanei vătămate că este căsătorit şi că scopul pentru care s-a înscris pe aplicaţia respectivă este exclusiv de a întreţine relaţii sexuale cu mai multe femei, iar persoana vătămată i-a relatat inculpatului că s-a mai întâlnit şi cu un alt băiat, în acelaşi scop. Inculpatul A. a mai susţinut că persoana vătămată avea conturi pe mai multe aplicaţii de dating, cunoscând la ce folosesc, şi că i-a spus din proprie iniţiativă că a mai avut relaţii sexuale anterior cu doi bărbaţi adulţi, în două ocazii separate, i-au creat impresia că aceasta înţelege şi îşi asumă în cunoştinţă de cauză natura relaţiei.

Ceea ce separă poziţiile celor doi este împrejurarea că persoana vătămată i-ar fi spus inculpatului că lua medicamente în perioada respectivă. Astfel, persoana vătămată susţine că i-ar fi comunicat acest aspect inculpatului A., iar acesta neagă, arătând că minora i-a spus că locuieşte singură cu mama ei pentru că tatăl ei a murit în anul 2019, dar fără a-i da relaţii despre cauza morţii şi modul în care ea a reacţionat.

Din procesele-verbale de redare a convorbirilor/comunicărilor purtate de inculpat şi de persoana vătămată minoră rezultă că inculpatul şi persoana vătămată minoră vorbeau extrem de liber despre întreţinerea actelor sexuale, dar şi că relaţia stabilită între ei era bazată exclusiv pe interese de natură sexuală, fără să rezulte vreun indiciu că inculpatul ar fi cunoscut şi ar fi abuzat de situaţia vulnerabilă în care se afla persoana vătămată.

Nici din mesajul trimis de persoana vătămată inculpatului, prin care îi spune că nu crede că ar fi bine să mai vorbească ori să mai întreţină acte sexuale şi menţionează că "Nu cred că sunt prea conştientă, uneori sau că am fost vreodată de ce spun şi fac. Îmi pare rău. Iar tu îmi pui morala la pământ şi nu îmi place, aproape mereu. Am o altă mentalitate diferită de a ta. Gen şi eu vorbesc mult şi nu îmi este ruşine. Dar am zile si zile.", nu se poate trage concluzia că inculpatul a cunoscut starea de vulnerabilitate în care se afla persoana vătămată şi a abuzat de aceasta, aşa cum susţine parchetul inclusiv prin motivele de apel.

Tocmai reacţia inculpatului la această comunicare ("habar n-am ce zici, zău/şi ce ti-o fi venit brusc/ieri vorbeai normal cu mine la telefon") conduce la concluzia că nu a perceput mesajul ca provenind de la o persoană vulnerabilă. Mai mult, din aceeaşi comunicare rezultă şi faptul că inculpatul nu a intenţionat să abuzeze de starea de vulnerabilitate a minore, răspunzându-i că "Dar na, eu îţi respect alegerea" şi "Cum decizi. Eu mă conformez."

Chiar şi în situaţia în care persoana vătămată i-ar fi comunicat inculpatului faptul că lua medicamente în perioada respectivă, tot nu se poate reţine, fără dubiu, că acesta a cunoscut situaţia de vulnerabilitate a minorei, aşa cum susţine parchetul, iar dubiul profită inculpatului, conform regulii "in dubio pro reo", anterior analizată.

În concluzie, Înalta Curte reţine că, dacă în ceea ce priveşte cunoaşterea de către inculpat a stării de vulnerabilitate în care s-a aflat persoana vătămată, se poate aprecia că nu s-a făcut dovada, dincolo de orice îndoială rezonabilă, în ceea ce priveşte cealaltă condiţie, probele administrate în cauză dovedesc cu certitudine că inculpatul nu a abuzat de starea de vulnerabilitate în care s-a aflat persoana vătămată pentru a întreţine actele sexuale.

De altfel, chiar parchetul, deşi contestă hotărârea tocmai sub acest aspect, susţinând că inculpatul a cunoscut situaţia de vulnerabilitate a minorei şi s-a folosit în mod excesiv de aceasta ("a abuzat"), în motivele de apel, nu invocă/analizează probe din care să rezulte atitudinea subiectivă a inculpatului, ci face analiza probelor şi invocă împrejurări relevante sub aspectul dovedirii stării de vulnerabilitate (reţinută şi de către instanţa de fond).

Parchetul a mai apreciat relevant şi faptul că "inculpatul, înainte de a se deplasa cu persoana vătămată în locurile în care au întreţinut raporturi sexuale, a mers cu aceasta în faţa M. pentru ca minora să se fotografieze şi să trimită mamei sale pozele, întrucât reprezentantul legal al minorei cunoştea că aceasta se află în M. atunci când ieşea în oraş, nicidecum în prezenţa inculpatului", însă nu precizează care este relevanţa în raport cu latura subiectivă (a cunoscut starea de vulnerabilitate a persoanei vătămate şi mai ales a abuzat de ea).

Deopotrivă, parchetul a considerat semnificativă şi "diferenţa de vârstă dintre inculpat şi persoana vătămată - 26 de ani şi poziţiile sociale diferite, respectiv persoana vătămată - elevă, cu afecţiuni psihice, cu manifestări percepute de terţe persoane, intelect la limita şi inculpatul - avocat, persoană cu experienţă de viaţă", dar fără a preciza probele din care ar rezulta împrejurarea că inculpatul a cunoscut că persoana vătămată avea afecţiuni psihice şi intelect la limită.

Pe cale de consecinţă, în mod corect prima instanţă a reţinut că inculpatul A. nu a comis infracţiunea de act sexual cu un minor (infracţiune care se poate comite doar cu forma de vinovăţie a intenţiei, directă sau indirectă) cu forma de vinovăţie cerută de lege, întrucât nu a cunoscut starea de vulnerabilitate a persoanei vătămate minore şi nu a abuzat de o astfel de stare pentru a întreţine relaţii sexuale cu aceasta.

În acest context, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, apreciază că inculpatul a săvârşit fapta ilicită dedusă judecăţii cu forma de vinovăţie a culpei cu prevedere, mai exact, a prevăzut rezultatul socialmente periculos, dar a apreciat în mod uşuratic că nu se va produce, rezultat care a constat în consecinţe negative asupra stării psihice a victimei, aşa cum rezultă din actele medicale de la dosar, cât şi din declaraţiile persoanei vătămate şi ale martorilor, date în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii.

Nefiind reţinută vinovăţia cerută de lege în cazul infracţiunii de act sexual cu un minor (intenţie directă sau indirectă), în mod corect prima instanţă a dispus achitarea inculpatului, constatând incidenţa cauzei care împiedică exercitarea în continuare a acţiunii penale, prevăzută de dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege.

Având în vedere considerentele expuse anterior, Înalta Curte găseşte ca nefondate atât apelul inculpatului A., prin care contestă tipicitatea faptei, cât şi apelul parchetului, prin care contestă lipsa de vinovăţie prevăzută de lege.

***

Sub aspectul laturii civile:

Constatând legală şi temeinică soluţia de achitare a inculpatului A. conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiată şi solicitarea apelantului inculpat de a fi lăsată nesoluţionată acţiunea civilă. Totodată, văzând dispoziţiile art. 25 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a procedat la soluţionarea acţiunii civile, motiv pentru care va proceda la verificarea acesteia în raport cu criticile formulat de apelantul inculpat, în subsidiar.

Apelantul inculpat A. a criticat, în subsidiar, hotărârea apelată sub aspectul laturii civile, solicitând respingerea acţiunii civile formulate de procuror pentru persoana vătămată B. sau reducerea semnificativ a cuantumului despăgubirilor acordate, în condiţiile în care, pe de o parte, a fost încălcat principiul disponibilităţii ce guvernează materia răspunderii civile delictuale (fie chiar şi în cadrul special al procesului penal), iar, pe de altă parte, a fost admisă acţiunea civilă deşi nu sunt întrunite şi nu au fost dovedite condiţiile esenţiale angajării răspunderii civile delictuale - faptă ilicită, raport de cauzalitate, vinovăţie şi întindere prejudiciu.

Sub primul aspect a invocat, pe de o parte, că, după manifestarea de voinţă clară şi neechivocă a persoanei vătămate majore, acţiunea civilă formulată de procuror ar fi trebuit să rămână lipsită de orice semnificaţie juridică în raport cu art. 19 alin. (3) şi art. 22 alin. (1) din C. proc. pen.

Pe de altă parte, a susţinut că acţiunea civilă formulată de procuror nu întruneşte rigorile art. 20 alin. (2) din C. proc. pen. (aşa cum este cazul în speţa pendinte - unde procurorul de şedinţă, întrebat fiind, a arătat că doreşte constituirea de parte civilă pentru daune morale în cuantum de 20.000 euro, fără indicarea/dezvoltarea motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază), situaţie care se sancţionează potrivit art. 20 alin. (4) din C. proc. pen., cu inadmisibilitatea.

Susţinerea apelantului inculpat în sensul că a fost încălcat principiul disponibilităţii ce guvernează materia răspunderii civile delictuale este neîntemeiată atât timp cât dispoziţiile legale, art. 19 alin. (3) din C. proc. pen., permit procurorului, atunci când persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu sau are capacitatea de exerciţiu restrânsă, să exercite acţiunea civilă în numele acesteia.

Pe parcursul urmăririi penale până la finalizarea acesteia prin emiterea rechizitoriului (31.05.2022), persoana vătămată B. avea capacitatea de exerciţiu restrânsă, fiind minoră cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani. Cum reprezentantul legal al acesteia nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, prin rechizitoriu, procurorul, în condiţiile art. 19 alin. (3) din C. proc. pen., a exercitat în numele minorei acţiunea civilă, iar la termenul de judecată din data de 03.02.2023, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, procurorul de şedinţă a precizat că se constituie parte civilă în numele persoanei vătămate minore B. cu suma de 20.000 de euro, constând în daune morale.

Fiind exercitată acţiunea civilă de către procuror înainte de începerea cercetării judecătoreşti, au fost respectate dispoziţiile art. 20 alin. (1) din C. proc. pen., iar prin complinirea adusă de procurorul de şedinţă, în interiorul aceluiaşi termen legal, au fost respectate şi dispoziţiile art. 20 alin. (2) din C. proc. pen.. Împrejurarea că procurorul nu a indicat şi motivele şi probele pe care se întemeiază nu este de natură a atrage inadmisibilitatea acţiunii civile în procesul penal, conform art. 20 alin. (4) din C. proc. pen., dată fiind natura infracţiunii deduse judecăţii şi natura prejudiciului invocat de către procuror (prejudiciu moral).

Deopotrivă, nu poate fi reţinută nici susţinerea apelantului inculpat în sensul că acţiunea civilă formulată de procuror ar fi trebuit să rămână lipsită de orice semnificaţie juridică, în raport cu art. 19 alin. (3) şi art. 22 alin. (1) din C. proc. pen., după manifestarea de voinţă clară şi neechivocă a persoanei vătămate majore.

Chiar apelantul inculpat, prin motivele de apel, arată că "doamna avocat L., apărătorul ales al persoanei vătămate B. şi cu mama acesteia arată că nu se constituie părţi civile în procesul penal...". Or, la acel moment (şedinţa publică din data de 03.02.2023) persoana vătămată era majoră, astfel că renunţarea la pretenţiile civile putea fi făcută, conform art. 22 din C. proc. pen., doar de către aceasta fie prin cerere scrisă, fie oral în şedinţa de judecată. Renunţarea la pretenţiile civile poate fi făcută de partea civilă şi prin avocat ales, dar cu un mandat special în acest sens, situaţie ce nu se verifică în cauză.

Sub al doilea aspect, apelantul inculpat a invocat că nu sunt întrunite şi nu au fost dovedite condiţiile esenţiale angajării răspunderii civile delictuale - faptă ilicită, raport de cauzalitate, vinovăţie şi nici întinderea prejudiciului.

Reevaluând particularităţile cauzei sub acest aspect, Înalta Curte constată temeinice, în totalitate, statuările primei instanţe referitoare la fondul acţiunii civile.

Deopotrivă, Înalta Curte constată că, în speţă, sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile prevăzute de lege pentru tragerea la răspundere civilă a inculpatului.

Astfel, conform art. 1357 din C. civ., "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă."

Din această normă legală se desprind condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se putea antrena răspunderea civilă delictuală a unei persoane şi, pe cale de consecinţă, pentru a putea fi acordate despăgubiri unei persoane păgubite printr-un fapt ilicit, respectiv existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.

Verificându-le în speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte reţine că fapta ilicită constă în aceea că inculpatul A. a întreţinut acte sexuale, în trei rânduri, cu persoana vătămată B., minoră aflată în stare de vulnerabilitate determinată de vârstă (16 ani şi 2 luni în decembrie 2020, în plin proces de maturizare şi formare a personalităţii), de afecţiunile psihice (episoade depresive severe, tulburări de anxietate generalizate, tulburări de socializare - cauzate de decesul tatălui), precum şi de factori psihostresori extrinseci.

Fapta inculpatului A., de a iniţia şi a întreţine relaţii sexuale cu persoana vătămată B., aşa cum a reţinut şi prima instanţă, chiar dacă nu constituie infracţiunea de act sexual cu un minor pentru că nu a fost comisă cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, a produs consecinţe negative asupra stării psihice a acesteia, iar acest rezultat îi este imputabil inculpatului cu forma de vinovăţie a culpei.

Consecinţele negative produse de fapta inculpatului asupra stării persoanei vătămate rezultă atât din actele medicale de la dosar, cât şi din declaraţiile persoanei vătămate şi ale martorilor, probe ce au fost amplu analizate de către instanţa de fond.

În propria analiză, Înalta Curte reţine că persoana vătămată B. a suferit un şoc emoţional după pierderea tatălui, fiind diagnosticată în luna mai 2019 cu episod depresiv şi dificultăţi de relaţionare socială, luată sub supraveghere şi aplicată medicaţia necesară, prezentându-se lunar la control.

În luna februarie 2020, persoana vătămată suferea de un episod depresiv sever cu elemente psihotice în remisie pe fondul decesului tatălui, aşa cum rezultă din certificatul medical nr. 25/18.02.2020 emis de F. din Braşov, astfel că s-a continuat lunar supravegherea şi tratamentul în cadrul aceleiaşi clinici, dar si cu consiliere psihologică în paralel (august 2019 - noiembrie 2020).

La controlul din 15.10.2020 s-a stabilit "continuă tratamentul, psihoterapie individuală", la cel din 20.11.2020 s-a recomandat "consiliere psihologică, ameliorare psihică", iar la cel din 29.12.2020 s-a recomandat doar consiliere psihologică.

După comiterea faptei şi sesizarea organelor judiciare, persoana vătămată B. a fost consultată în cadrul G. în data de 02.04.2021 şi i s-a stabilit diagnosticul de episod depresiv sever cu simptome psihotice şi tulburare de anxietate generalizată, fiind iniţiat tratament de specialitate şi prezentare la control. Persoana vătămată s-a prezentat la controale periodic, la datele de 16.04.2021, 10.05.2021, 28.05.2021, 04.06.2021, 14.06.2021, 25.06.2021 şi 22.07.2021, continuându-se tratamentul de specialitate şi supravegherea acesteia, astfel cum rezultă din scrisorile medicale emise de această unitate medicală.

Din evoluţia medicală anterior prezentată rezultă că, în urma relaţiei cu inculpatul A., persoanei vătămate i-a revenit starea depresivă pe care a avut-o anterior în urma decesului tatălui său.

Aceeaşi împrejurare rezultă şi din răspunsul la obiectivul nr. 15 al Notei expertale întocmite de dr. I. (desemnat de inculpat), care arată că la data de 28.05.2021 minora avea discernământul scăzut fapt ce nu îi permitea să întreţină relaţii sexuale liber consimţite dar subliniază că "Atragem atenţia asupra faptului că data la care vă referiţi în această întrebare este ulterioară intervalului în care B. şi A. au avut o relaţie şi se referă la un moment în care sindromul depresiv sever reapare şi o dată cu el şi scăderea discernământului susnumitei."

Si persoana vătămată B., în declaraţiile date, a arătat că s-a ataşat de inculpat şi după despărţire a suferit şi încă suferă, aspect confirmat şi de martora C..

În concluzie, Înalta Curte reţine, în acord cu prima instanţă, că inculpatul A. i-a provocat suferinţe psihice deosebite minorei B., prin iniţierea unei relaţii în cadrul căreia a întreţinut acte sexuale cu aceasta, fapt care a condus la crearea unei dependenţe emoţionale a minorei şi la revenirea stării de depresie în urma încheierii relaţiei.

Aceste consecinţe îi sunt imputabile inculpatului cu titlu de culpă, deoarece ar fi trebuit şi ar fi putut să prevadă că întreţinerea de acte sexuale cu o persoană minoră în vârstă de 16 ani este de natură să-i provoace acesteia o stare de dependenţă emoţională, iar întreruperea relaţiei (care era inevitabilă) să-i provoace suferinţe psihice deosebite sau stări de depresie, având în vedere transformările psiho-fizice pe care le suportă persoanele la această vârstă. Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 1357 alin. (2) din C. civ. autorul unui prejudiciu este ţinut să răspundă pentru cea mai uşoară culpă.

În atare situaţie, persoana vătămată este îndrituită să primească despăgubiri pentru prejudiciile produse, iar inculpatul este ţinut să acopere prejudiciul cauzat prin fapta sa.

Astfel, conform art. 1349 alin. (2) din C. civ. "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral."

Sub aspectul întinderii despăgubirilor acordate de instanţa de fond pentru prejudiciile morale suferite de partea civilă, Înalta Curte reţine că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu moral, nepatrimonial este greu de făcut, greutate care rezidă mai ales din imposibilitatea de a le privi ca pe un pretium dolores, ca o compensare a suferinţelor suportate de partea civilă şi include o doză de aproximare din partea instanţelor judecătoreşti, întrucât legea nu stabileşte niciun criteriu vizând determinarea cuantumului daunelor morale, acestea fiind lăsate la aprecierea instanţei de judecată, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze în parte.

Însă, pe cale jurisprudenţială (naţională, dar şi europeană) s-au stabilit unele criterii ce se verifică într-o astfel de acţiune, respectiv persoanele îndreptăţite la despăgubiri morale, consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanta valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Chiar dacă legiuitorul nu a stabilit criterii legale sau repere obiective pentru determinarea prejudiciului moral, totuşi, în lipsa acestora, instanţele au obligaţia de a asigura un echilibru între prejudiciul moral suferit care nu va putea fi înlăturat niciodată în totalitate şi despăgubirile acordate, în aşa fel încât să permită celui prejudiciat să beneficieze de o reparaţie de natură a atenua suferinţele morale, fără a se ajunge însă la situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Criteriul echităţii aplicat în materia despăgubirilor morale, astfel cum rezultă din jurisprudenţa CEDO, are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Pentru a aprecia, la rândul său, asupra cuantumului daunelor morale, Înalta Curte are în vedere faptul că actele medicale şi medico-legale aflate la dosar, coroborate şi cu declaraţiile martorei C., sunt de natură a releva intensitatea şi durata suferinţelor psihice resimţite de persoana vătămată minoră.

Astfel, inculpatul A., urmarea faptei sale, i-a provocat minorei B. suferinţe psihice deosebite, date de starea de depresie prin care a trecut şi de afectarea relaţiilor sociale, aceasta având nevoie de tratament de specialitate, supraveghere şi consiliere psihologică pe o perioadă destul de însemnată. Deopotrivă, fapta inculpatului i-a afectat şi normala creştere şi dezvoltare psihică.

În raport cu toate aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că valoarea despăgubirilor civile pentru acoperirea prejudiciului moral acordate minorei B. de prima instanţă, în cuantum de 20.000 euro, constituie o reparaţie adecvată şi echitabilă şi nu se impune reducerea acesteia, aşa cum solicită apelantul inculpat.

***

Pentru toate considerentele de fapt şi de drept anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 22/F din data de 31 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe apelantul inculpat la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov vor fi lăsate în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata persoana vătămată B., în cuantum de 510 RON, va fi lăsat în sarcina statului şi se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 22/F din data de 31 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2022.

Obligă pe apelantul inculpat la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata persoana vătămată B., în cuantum de 510 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea deciziei la dispoziţia părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului, prin mijlocirea grefei instanţei, astăzi, 22.10.2024.