Şedinţa publică din data de 22 mai 2024
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 201 din 12.05.2023 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2019, în temeiul dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la o pedeapsă de 7 (şapte) ani închisoare pentru infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată.
În temeiul dispoziţiilor art. 9 alin. (1) şi art. 12 din Legea nr. 241/2005 şi art. 66 alin. (1) şi art. 67 din C. pen., i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării următoarelor drepturi prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) din C. pen., pe o perioadă de 2 (doi) ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate:
- dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
- dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
- dreptul de a mai deţine funcţia de administrator în vreo societate comercială şi de a desfăşura activităţi de comerţ în mod direct sau prin persoane interpuse.
Pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 65 din C. pen., i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen. (cu referire la funcţiile prevăzute de art. 12 din Legea nr. 241/2005, respectiv dreptul de a mai deţine funcţia de administrator în vreo societate comercială şi de a desfăşura activităţi de comerţ în mod direct sau prin persoane interpuse).
În baza art. 397 alin. (1) din Legea 135/2010 privind C. proc. pen., a fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală ca reprezentant al Statului Român şi a fost obligat inculpatul A., în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L., să plătească părţii civile suma de 847.987 RON, reprezentând 343.227 RON impozit pe profit şi 517.703 TVA, sumă actualizată cu majorări, dobânzi şi penalităţi până în momentul plăţii efective a prejudiciului şi au fost respinse celelalte pretenţii civile formulate de către partea civilă, ca nefondate.
În baza art. 249 alin. (1), (5) şi (6) din C. proc. pen. coroborat cu art. 11 din Legea 241/2005, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător şi a popririi asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile şi conturilor inculpatului şi a părţii responsabile civilmente S.C. "B." S.R.L., până la concurenţa sumelor datorate.
În baza art. 4 alin. (1) şi art. 5 alin. (3) din O.G. nr. 39/2015, s-a dispus ca, în termen de 5 zile de la rămânerea definitivă, o copie a hotărârii să se comunice Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Arad, în vederea înscrierii în cazierul fiscal.
În baza art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus ca la rămânerea definitivă, o copie a hotărârii să se comunice ONRC.
În baza art. 398 şi 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 7000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpatul A., partea responsabilă civilmente B. S.R.L., precum şi partea civilă Statul Român prin ANAF, DGRFP Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad.
Prin decizia penală nr. 742/A din 14 septembrie 2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală a decis următoarele:
În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta parte civilă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, ca reprezentant al Statului Român, şi de apelanta parte responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L. CUI x cu nr. ORC x, împotriva sentinţei penale nr. 201 din data de 12 mai 2023 pronunţate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2019.
În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 201 din data de 12 mai 2023 pronunţate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2019.
A desfiinţat sentinţa penală atacată şi rejudecând cauza:
A reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen.
În baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5, art. 35 alin. (1), art. 75 alin. (2) lit. a), art. 76 alin. (1), art. 79 alin. (3) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare în regim de detenţie, pentru săvârşirea infracţiunii de "evaziune fiscală în formă continuată".
Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei penale apelate ce nu contraveneau deciziei.
În baza art. 422, art. 275 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen., au fost obligate apelantele (partea civilă şi partea responsabilă civilmente), în mod individual, să plătească statului suma de 500 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de stat în apel, iar restul cheltuielilor judiciare avansate de stat în apel, în baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., au fost reţinute în sarcina statului.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs în casaţie inculpatul A., întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., prin care a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale şi a sentinţei pronunţate de prima instanţă, iar pe cale de consecinţă, pronunţarea unei soluţii de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.
Totodată, a solicitat, în baza art. 397 alin. (5) raportat la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile formulate de partea civilă ANAF, iar în temeiul art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., să se contate încetarea de drept a măsurilor asiguratorii instituite asupra bunurilor sale şi ale persoanei responsabile civilmente S.C. B. S.R.L., dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la data pronunţării deciziei definitive de către instanţa de recurs în casaţie.
În motivarea cererii, recurentul a invocat greşita aplicare a legii, sub aspectul reţinerii în sarcina sa a infracţiunii incriminate de art. 9 alin. (1) lit. b) raportat la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., care s-ar fi realizat de către prima instanţă şi instanţa de apel cu încălcarea următoarelor dispoziţii imperative:
1. încălcarea principiilor fundamentale ale procesului penal instituite de dispoziţiile:
- art. 7 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Fundamentale ale Omului şi art. 49 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, cu referire la art. 15 din C. pen., privind dreptul oricărei persoane de a nu fi condamnată pentru o acţiune sau omisiune care nu constituie infracţiune;
- art. 2 din C. proc. pen., cu referire la art. 4 alin. (2) din C. proc. pen. (prezumţia de nevinovăţie în corelaţie cu principiul in dubio pro reo), coroborat şi cu art. 48 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene şi art. 6 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Fundamentale ale Omului;
- art. 5 alin. (1) din C. proc. pen., art. 6 pct. 3 lit. d) din Convenţia Europeană a Drepturilor Fundamentale ale Omului;
- art. 8 din C. proc. pen. în corelaţie cu art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (3) şi (4) din Constituţie, art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Fundamentale ale Omului;
- art. 10 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., în corelaţie cu art. 48 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene şi art. 6 alin. (3) din Convenţia Europeană a Drepturilor Fundamentale ale Omului, art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 24 alin. (1) din Constituţie;
- art. 417 corelat cu art. 420 alin. (10) şi (11) din C. proc. pen., referitoare la efectul devolutiv al apelului, la cercetarea judecătorească şi examinarea de instanţa de apel a tuturor motivelor de apel invocate de apărare, a dispoziţiilor art. 6 pct. 1 şi 2, art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor fundamentale ale Omului, a dispoziţiilor art. 47 alin. (1) şi (2) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene referitoare la dreptul la o cale de atac efectivă.
2. încălcarea de către prima instanţă şi de instanţa de apel a dispoziţiilor art. 418 alin. (1) din C. proc. pen., privind neagravarea situaţiei în propria cale de atac, cu referire la încălcarea dispoziţiilor art. 97 alin. (1) lit. f), art. 100 alin. (4) lit. f), art. 101 alin. (1), art. 102 alin. (2) şi (3), art. 103 alin. (2) din C. proc. pen., prin dispunerea şi reţinerea de către instanţe, în rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii apelului său şi al părţii responsabile civilmente, de probe în acuzarea sa şi angajarea răspunderii civile a părţii responsabile civilmente prin control instituţional dispus de instanţă şi efectuat de către partea civilă în timpul judecării procesului penal, în calitate de autoritate de control fiscal, de a administra cu titlu de probe actele de verificare şi de a-şi întemeia soluţia de condamnare şi de obligare la pretenţii civile a părţii responsabile civilmente pe actele de control astfel dispuse şi efectuate, precum şi cu referire la respingerea cererii de administrare, în rejudecare, a probelor de natură a demonstra că fapta nu este prevăzută de legea penală, fiind încălcate astfel şi dispoziţiile art. 6 pct. 3 lit. d) din Convenţia Europeană a Drepturilor fundamentale ale Omului, art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţia României.
3. încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. pen. de către instanţele de rejudecare, prin nerespectarea dispoziţiilor obligatorii date de instanţa de apel, prin decizia penală nr. 264/A din l4.03.2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, prin care s-a admis apelul inculpatului şi al părţii responsabile civilmente, precum şi prin agravarea situaţiei juridice, în propria rejudecare a cauzei, totul în vederea condamnării sale pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, fiind încălcate dispoziţiile art. 6, 7 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor fundamentale ale Omului, art. 47 - 49 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 24 alin. (1) Constituţia României.
În cuprinsul cererii de recurs în casaţie, recurentul A. a expus pe larg devoluţiunea cauzei în cadrul celor două cicluri procesuale.
Astfel, a menţionat că, prin sentinţa penală nr. 434/30.12.2021 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. x/2019, a fost condamnat la o pedeapsă de 7 (şapte) ani închisoare pentru infracţiunea de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din C. pen. şi a fost obligat la plata sumei de 885.401 RON către partea civilă ANAF.
Prin decizia penală nr. 264/A/14.03.2022 a Curţii de Apel Timişoara pronunţată în dosar nr. x/2019, a fost admis apelul său şi al părţii responsabile civilmente, a fost desfiinţată sentinţa Tribunalului Arad şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Deopotrivă, recurentul a indicat în cuprinsul cererii soluţia pronunţată de prima instanţă în rejudecare prin sentinţa penală nr. 201 din 12.05.2023 a Tribunalului Arad, pronunţată în dosarul nr. x/2019, cu precizarea că împotriva acestei sentinţe a declarat apel. Cauza în apel a avut un singur termen de judecată, la data de 06.09.2023, când a depus la dosar motivele de apel, dezvoltate pe larg, prin care a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei, a formulat o cerere în probaţiune prin care a solicitat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză efectuat în cauză şi a solicitat achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., iar în subsidiar, încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Raportat la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul inculpat A. a considerat că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzut de legea penală, susţinând, în esenţă, că încălcarea normelor contabile referitoare omisiunea de a depune declaraţiile prevăzute de lege, fără ca prin această să se sustragă de la obligaţiile datorate bugetului statului, nu constituie infracţiune, ci contravenţia reglementată de art. 41 din Legea nr. 82/1991, republicată.
Sub aspectul legalităţii deciziei recurate, a susţinut că instanţa de apel nu a înlăturat probele obţinute nelegal de prima instanţă, în rejudecare, rezultate din verificările efectuate de organele fiscale (organe ale părţii civile din cauză).
Deopotrivă, a arătat că, instanţa de apel a omis faptul că prima instanţă de rejudecare i-a agravat situaţia juridică în propria cale de atac prin dispunerea de probe nelegale în susţinerea acuzării sale.
Redând conţinutul art. 41 din Legea contabilităţii nr. 81/1991, republicată, care defineşte faptele ce constituie contravenţie, recurentul A. a susţinut că acuzaţiile din rechizitoriu au vizat doar fapta sa de a omite înregistrarea în contabilitate a unor facturi, şi acestea numai cu privire la solicitarea de încasare a contravalorii prestaţiilor efectuate în regim de antrepriză de partea responsabilă civilmente, precum şi că a omis depunerea declaraţiilor la organul fiscal cu privire la veniturile realizate. Astfel, organul de urmărire penală nu a analizat şi celelalte facturi şi documente contabile care întregesc operaţiunile comerciale desfăşurate, lăsând în afara procesului penal deducerile TVA şi cheltuielile efectuate, ceea ce a condus la constatarea neechivocă, în cadrul cercetării judecătoreşti, pe baza probelor, că nu există obligaţii fiscale neîndeplinite la bugetul de stat, nici cu titlu de TVA, nici cu titlu de impozit pe profit.
Prin urmare, a arătat că obiectul acuzaţiei îl reprezenta doar starea de fapt referitoare la neîntocmirea parţială şi temporară a evidenţei contabile, constând în documentele contabile prevăzute de art. 20 din Legea contabilităţii potrivit căruia, registrele de contabilitate obligatorii sunt: registrul-jurnal, registrul-inventar şi cartea mare. A susţinut că, declaraţia privind TVA nu este un document contabil prevăzut de legea contabilităţii şi, ca atare, nu poate face obiectul infracţiunii de evaziune fiscală.
A mai menţionat recurentul că raportul de expertiză judiciară în specialitatea contabilitate-fiscalitate a constatat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, pe baza examinării întregii evidenţe contabile, că nu datorează obligaţii fiscale la bugetul statului cu titlu de TVA şi impozit pe profit, precum şi că omisiunea evidenţierii prin acte contabile a operaţiunilor comerciale nu s-a dovedit.
În schimb, a fost dovedită emiterea facturilor şi chitanţelor de plată, cu referire la contractele de antrepriză executate de societate, precum şi la achiziţiile de materiale şi alte bunuri, inclusiv cheltuielile întrebuinţate pentru realizarea operaţiunilor comerciale prin:
- înscrisurile depuse (parţial) în faza urmăririi penale;
- înscrisurile depuse în faţa instanţei şi raportul de expertiză judiciară în materie contabilă şi fiscală;
- înregistrarea la organul fiscal al tuturor actelor contabile şi declaraţiilor prevăzute de lege.
S-a susţinut că, potrivit art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiune omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în actele contabile şi în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
Recurentul a criticat faptul că, instanţa de apel, ca şi prima instanţă, a preluat teza refacerii actelor contabile "după mult timp". Or, recurentul a arătat că refacerea contabilităţii reprezintă o obligaţie legală pe care a complinit-o, iar întocmirea completă a evidenţei fiscale a fost urmată de înregistrarea declaraţiilor fiscale prevăzute de lege la organul fiscal. Prin urmare, omisiunea de a înregistra nu îi mai poate fi reproşată, cu titlu de faptă penală, întrucât această omisiune nu face parte din latura obiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală, ci din latura obiectivă a contravenţiei.
Pe de altă parte, recurentul a arătat că teza acreditată de acuzare, conform căreia facturile achitate de partea responsabilă civilmente pentru prestaţiile efectuate de S.C. C. S.R.L. ar fi fictive, nu face parte din elementul material al laturii obiective al conţinutului constitutiv a infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată. În sarcina sa, prin actul de acuzare, s-a reţinut că a omis să evidenţieze în contabilitate o serie de facturi, nu că a acţionat în sensul emiterii de facturi fictive pentru a atesta operaţiuni fără corespondent în realitate.
A mai fost susţinut caracterul neadevărat şi eronat al constatărilor organului de control fiscal aparţinând ANAF, DGRFP, AJFP Hunedoara - AJFP Arad, formulate prin adresa nr. x/16.09.2022, trimisă la dosar cu adresa nr. x/26.09.2022, şi prin procesele-verbale de control nr. x/09.09.2022 şi nr. y/09.09.2022, prin care s-a comunicat instanţei că, din verificarea bazei de date a ANAF nu rezultă tranzacţiile economice efectuate de societăţile C. S.R.L. şi B. S.R.L., respectiv caracterul eronat al informaţiilor transmise instanţei prin adresa nr. x/05.12.2022 emisă de ANAF, DGRFP, AJFP Arad - Serviciul Fiscal Orăşenesc Sebiş, prin care s-a comunicat instanţei că, din verificările efectuate în evidenţele fiscale ale ANAF, în declaraţiile 394 nu se regăsesc operaţiuni înregistrate între societăţile C. S.R.L. şi B. S.R.L..
A învederat că aceste informaţii au fost contrazise cu adresa nr. x/08.12.2022 emisă de ANAF, DGRFP, AJFP Arad - Serviciul Fiscal Orăşenesc Sebiş, prin care s-a comunicat că au fost înregistrate un număr de 18 declaraţii 394, care cuprind operaţiunile derulate între C. S.R.L., în calitate de furnizor, şi B. S.R.L., în calitate de client, aferente perioadei 2013-2014, fiind ataşate adresei toate aceste declaraţii.
Recurentul a mai invocat faptul că, din probele administrate rezultă că nu a existat o omisiune de a evidenţia operaţiunile comerciale în documentele de evidentă contabilă, ci doar o neglijenţă privind evidenţierea şi depunerii tuturor declaraţiilor privind TVA în termenul prevăzut de legislaţia fiscală. Această omisiune nu a avut drept rezultat urmarea socialmente necesară faptei de evaziune fiscală, şi anume sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Cu alte cuvinte, a susţinut că în cauză lipseşte prejudiciul, respectiv rezultatul material al infracţiunii de evaziune fiscală.
Raportat la acuzaţiile din rechizitoriu, recurentul a considerat că starea de fapt reţinută de acuzare se sprijină pe acte de urmărire penală incomplete.
De asemenea, a susţinut că societatea pe care o administra a emis documente contabile oficiale primare şi nu a omis să evidenţieze prin acte contabile operaţiunile de prestare a serviciilor, iar aceste facturi cuprind toate menţiunile referitoare la preţul lucrărilor, felul prestaţiilor, termenele de plată etc.
Totodată, a arătat că în rechizitoriu s-a reţinut omisiunea evidenţierii acestor facturi în registrele şi declaraţiile contabile prevăzute de Legea contabilităţii nr. 82/1991 (republicată). Or, în prezent, toate aceste evidenţe sunt întocmite, în mod plenar, inclusiv declaraţiile privind TVA, astfel cum o atestă Serviciul Orăşenesc Fiscal Sebiş.
A mai menţionat că în sarcina părţii responsabile civilmente (societatea comercială pe care o administrează) s-a reţinut că nu a întocmit o parte a evidenţei contabile în perioada 2013-2014, însă acuzarea a omis că, în raport de toate veniturile obţinute şi de cheltuielile efectuate, în cadrul aceloraşi operaţiuni comerciale, în aceeaşi perioadă de referinţă, nu s-a cauzat nici un prejudiciu la bugetul statului.
Prin urmare, recurentul a considerat că, în mod nelegal, în actul de inculpare s-a reţinut starea de fapt şi încadrarea juridică a acesteia în infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.. Tot astfel, în mod nelegal, instanţele de rejudecare au dispus condamnarea sa pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Sintetizând, a reiterat că fapta de a nu ţine contabilitatea potrivit legii, respectiv de a nu depune declaraţiile prevăzute de lege, fără ca prin aceasta să se producă sustragerea de la obligaţiile datorate la bugetul statului, nu constituie infracţiune, ci contravenţia prevăzută de art. 41 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 (republicată).
Prin încheierea din 17 ianuarie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 742/A din 14 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală şi s-a fixat termen în vederea judecării recursului în casaţie la data de 28 februarie 2024.
În cuprinsul încheierii s-a reţinut că nu se includ în sfera niciunui caz de casare dintre cele prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. criticile vizând caracterul incomplet al urmăririi penale şi interpretarea probatoriului, aspectele ce ţin de reexaminarea conţinutului mijloacelor de probă, verificarea existenţei ori a suficienţei probelor pe care s-a întemeiat soluţia de condamnare. În egală măsură, s-a reţinut că pe calea recursului în casaţie nu este permisă examinarea prezumţiei de nevinovăţie, stabilirea unei alte situaţii de fapt, analiza legalităţii administrării probelor, a respectării dreptului la apărare, fiindcă în această procedură verificarea hotărârii se face exclusiv în drept, ceea ce înseamnă că statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată nu pot fi cenzurate în niciun fel.
Examinând recursul în casaţie formulat de A. prin prisma cazului de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.
Ca atare, motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la modificarea situaţiei de fapt.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se notează că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Astfel, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie că fapta a fost dezincriminată.
În speţă, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, respingând apelul inculpatului A., a reţinut că faptele pentru care acesta a fost trimis în judecată, în materialitatea lor, se circumscriu infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5, art. 35 alin. (1), art. 75 alin. (2) lit. a), art. 76 alin. (1), art. 79 alin. (3) din C. pen., fiind, astfel, menţinută soluţia de condamnare pronunţată de prima instanţă.
Potrivit art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiunea de evaziune fiscală omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate.
Prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ prevăd că, documentele legale sunt documentele prevăzute de Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Codul vamal, Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, şi de reglementările elaborate pentru punerea în aplicare a acestora.
Sub aspectul elementelor de tipicitate a infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, constă în neînregistrarea în aceste documente a unor surse impozabile ori taxabile realizate de către contribuabil.
Elementul material al laturii obiective constă în omisiunea de a evidenţia, în tot sau în parte, în documentele legale, operaţiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate. Obligaţiile a căror încălcare este incriminată de textul de lege la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale se regăsesc în Legea contabilităţii nr. 82/1991. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ, contabilitatea trebuie să asigure înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi alte informaţii referitoare la activitatea desfăşurată, atât pentru cerinţele interne ale acestora, cât şi în relaţiile cu alte persoane (instituţii publice, clienţi, creditori financiari, comerciali etc.). Conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează, la momentul efectuării ei, într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.
Deopotrivă, se subliniază că, în modalitatea faptică de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, scopul este cel de sustragere de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, acest scop fiind ataşat laturii obiective a infracţiunii. De altfel, acesta reprezintă şi elementul de diferenţiere a faptei ilicit penale de contravenţia prevăzută de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, care are o sferă mult mai largă de aplicabilitate. Astfel cum s-a arătat, infracţiunea de evaziune fiscală este caracterizată de existenţa scopului special al sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale şi, doar în măsura în care acest scop lipseşte, fapta are un caracter contravenţional.
În cauză, instanţa de apel a confirmat situaţia de fapt reţinută de către instanţa de fond în rejudecare, respectiv că, în calitate de asociat unic şi administrator de fapt al S.C. "B." S.R.L., recurentul-inculpat nu a înregistrat în documentele contabile şi nu a declarat organelor fiscale veniturile obţinute în urma desfăşurării de activităţi comerciale în perioada 2013-2014, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, cauzând la bugetul de stat un prejudiciu total în valoare de 847.987 RON, reprezentând 343.227 RON impozit pe profit şi 517.703 TVA.
Totodată, a subliniat că infracţiunea de evaziune fiscală de care este acuzat inculpatul s-a consumat în momentul în care s-a produs rezultatul prevăzut în norma de incriminare şi s-a epuizat la data ultimului act de evaziune fiscală realizat de inculpat. Demersul inculpatului de refacere a contabilităţii la mulţi ani după epuizarea infracţiunii, în urma căruia, prin actele înregistrate ulterior, a făcut ca prejudiciul scriptic să nu mai existe, a fost considerat irelevant sub aspectul angajării răspunderii sale penale şi civile în cauză. Sub acest aspect, instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile art. 26 din Legea 82/1991 care prevede un termen de maximum 30 de zile de la constatarea pierderii, sustragerii sau distrugerii documentelor financiar-contabile în care se vor lua măsuri de reconstituire a acestora, constatând totodată că, în speţă, întocmirea/reconstituirea documentelor financiar-contabile a avut loc la câţiva ani după data faptei. A constatat că, inculpatul prin demersul de a pune în ordine evidenţele contabile şi fiscale ale societăţii nu s-a desistat şi nici nu a împiedicat consumarea infracţiunii, pentru a-i fi aplicabile prevederile art. 34 din C. pen., aceasta fiind o obligaţie legală a sa, dar care nu afectează în nici un fel consumarea infracţiunii de care este acuzat.
Instanţa de apel a mai a avut în vedere că fapta inculpatului a cauzat un prejudiciu de 847.987 RON bugetului de stat, înlăturând concluziile expertizei contabile ce a calculat un prejudiciu zero, dat fiind că această expertiză se raportează la înscrisuri şi operaţiuni contabile/fiscale ulterioare epuizării activităţii infracţionale a inculpatului.
Înalta Curte aminteşte că în cadrul prezentei căi extraordinare de atac se analizează doar aspecte de drept, instanţa de recurs în casaţie neputând proceda la modificarea situaţiei de fapt. Or, instanţa de apel a reţinut cu caracter definitiv că, prin neînregistrarea în evidenţa contabilă a societăţii şi nedeclararea operaţiunilor comerciale efectuate şi nedeclararea la organul fiscal teritorial a veniturilor realizate, aferente perioadei 2013-2014, în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale către bugetul de stat, recurentul A., administrator unic al S.C. "B." S.R.L., a cauzat un prejudiciu în valoare de 847.987 RON, reprezentând 343.227 RON impozit pe profit şi 517.703 TVA.
Ca atare, Înalta Curte constată corespondenţa între fapta comisă şi tiparul de incriminare corespunzător infracţiunii de evaziune fiscală reţinută pentru care s-a dispus condamnarea recurentului inculpat A..
Apărările recurentului inculpat prin care susţine nelegalitate unora dintre probele administrate în cauză sau raţionamentul greşit al instanţelor de fond şi de apel în interpretarea normelor în materie fiscală, concluzionând în esenţă că nu s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale datorate statului, dată fiind rectificarea ulterioară a actelor contabile, context în care fapta sa ar reprezenta o contravenţie, urmăresc în realitate reexaminarea probatoriului administrat şi modificarea situaţiei de fapt reţinute în apel în sensul arătat de către recurent, analiză care nu poate fi efectuată, aşa cum Înalta Curte a subliniat anterior, în calea de atac a recursului în casaţie. Or, recurentul inculpat a reclamat lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală pentru care a fost condamnat raportat la situaţia de fapt pe care acesta a prezentat-o, nu la cea reţinută de către instanţa de apel.
În consecinţă, întrucât fapta inculpatului se circumscrie elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) raportat la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, iar prin criticile aduse hotărârii definitive, acesta nu au evidenţiat elemente de nelegalitate care să conducă la concluzia că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, este neîntemeiată solicitarea de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 742/A din data de 14 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 742/A din data de 14 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Dată
Tip
Sursă
31/08/2022
Contestaţie în anulare
D.
21/10/2022
Cerere
Contestator - D.
02/11/2022
Cerere
Contestator - D.
20/03/2023
Adresă de înaintare/trimitere dosar
Curtea de Apel GALAŢI
08/05/2023
Cerere
Penitenciarul Ploieşti
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2024.