Şedinţa publică din data de 04 iunie 2024
Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 989/Ap din 21 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2019, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 171 din data de 07.08.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Braşov, în baza art. 396 alin. (1), (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal având ca obiect săvârşirea, printre alţii, de către inculpatul A. a infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 5 C. pen. (3 acte materiale, raportat la fiecare an fiscal din perioada 2009-2011) ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În temeiul art. 404 alin. (4) C. proc. pen., au fost menţinute măsurile asiguratorii dispuse în cauză asupra bunurilor inculpatului A. până la concurenţa sumei de 1.511.823 RON, măsuri instituite prin ordonanţa nr. 63/P/2013 din 25.02.2019 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov. În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-au anulat înscrisurile falsificate.
În fapt, în esenţă, s-a reţinut că inculpatul A., în calitate de administrator statutar al B. S.R.L., a procedat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la înregistrarea în fiecare an fiscal din perioada 2009-2011, în evidenţele contabile ale societăţii, de cheltuieli fictive în valoare totală de 3.093.738,72 RON, aferente relaţiilor comerciale desfăşurate aparent cu C. S.R.L, emitenta unui număr de 18 facturi fiscale de livrări materiale de construcţii şi prestare de servicii în valoare totală de 265.947,15 RON cu TVA inclus, respectiv cu D. S.R.L., E. S.R.L. şi F. S.R.L, agenţi economici controlaţi de inculpatul G., în numele cărora au fost emise în fals 20 de facturi de livrări materiale de construcţii în valoare totală de 3.510.182 RON, documente justificative pe care acesta din urmă le-a pus la dispoziţia reprezentantului B. S.R.L. în scopul înregistrării în actele contabile ale societăţii, evidenţierii de cheltuieli fictive şi sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidat al statului, cauzând un prejudiciu total de 1.511.823 RON, compus din 488.684 - impozit pe profit şi 721.851 - TVA
Evaluând situaţia de fapt, prima instanţă s-a raportat şi la conţinutul prevederilor art. 154 alin. a lit. c) C. pen., conform cărora termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani, precum şi forma sancţionatorie a Legii 241/2005 până 22.02.2013 care prevede la art. 9 alin. (1) că pentru infracţiunea de evaziune fiscală pedeapsa este închisoarea de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi, iar la alin. (2) că dacă s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 2 ani.
S-a constatat împlinirea termenului prescripţiei generale a răspunderii, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., la data de 26.12.2019, raportat la factura x/27.12.2011 emisă de E. S.R.L.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel în termen legal Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi inculpatul A..
Prin decizia penală nr. 989/Ap din data de 21 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în baza art. 395 C. proc. pen., s-a respins cererea formulată de inculpatul A. de repunere pe rol a cauzei.
În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov împotriva sentinţei penale nr. 171/07.08.2023 pronunţate de Tribunalul Braşov, în dosarul nr. x/2019, s-a desfiinţat în ceea ce priveşte soluţia de încetare a procesului penal, modul de soluţionare a acţiunii civile şi nemenţionarea în dispozitiv a soluţiei privind latura civilă.
Rejudecând în aceste limite, printre altele, cu privire la inculpatul A., în baza art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968, art. 74 alin. (1) lit. a), alin. (2) C. pen. 1968, art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. 1968 şi art. 5 C. pen. (3 acte materiale, raportat la fiecare an fiscal din perioada 2009- 2011) s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată.
În baza art. 65 C. pen. 1968, s-au interzis inculpatului A., cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice,) lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) şi lit. c) C. pen. - cu referire la dreptul de a fi asociat unic sau administrator al unei societăţi comerciale, pe o durată de 2 ani.
În baza art. 71 C. pen. 1968, s-a interzis aceluiaşi inculpat, ca pedeapsă accesorie, exercitarea aceloraşi drepturi.
În baza art. 81, art. 82 C. pen. 1968, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe durata unui termen de încercare de 4 ani.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. 1968, s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale. S-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 83, art. 84 şi art. 85 C. pen. 1968. S-a constatat că inculpatul a fost reţinut 24 de ore în perioada 1.02.2013 orele 12:50 - 22.02.2013, orele 15:50.
S-au menţinut dispoziţiile sentinţei atacate privind măsurile asiguratorii, desfiinţarea înscrisurilor falsificate şi obligarea inculpaţilor la plata cheltuielilor judiciare în primă instanţă, cu modificarea temeiului legal de obligare a inculpaţilor la plata cheltuielilor judiciare din prevederile art. 275 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. în prevederile art. 274 alin. (1), (2) C. proc. pen.
În baza art. 19, art. 397 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 1349, 1357, 1382 C. civ., s-a admis, în parte, acţiunea civilă şi au fost obligaţi inculpaţii în solidar la plata către partea civilă ANAF - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, AJFP Braşov, a sumei de 1.132.317 RON, (compusă din 452.927 - impozit pe profit şi 679.390 -TVA). În baza art. 19, art. 397 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 1349, 1357, 1382 C. civ., s-a admis, în parte, acţiunea civilă şi a fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă ANAF - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, AJFP Braşov, diferenţei de prejudiciu principal de 78.218 RON (35.757 impozit pe profit şi 42.461 TVA).
Au fost obligaţi inculpaţii să plătească în solidar accesoriile datorate pentru suma de 1.132.317 RON, (compusă din 452.927 - impozit pe profit şi 679.390 -TVA) de la data scadenţei până la data plăţii efective, conform normelor fiscale. A fost obligat inculpatul A. să plătească accesoriile de la data scadenţei până la data plăţii efective conform normelor fiscale pentru suma de 78.218 RON (35.757 impozit pe profit şi 42.461 TVA).
În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.
În esenţă, s-a reţinut că hotărârea din 24 iulie 2023, pronunţată în cauza C-107/23 Lin (PPU), de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este direct aplicabilă în cauză cu efectele menţionate mai sus. Prin urmare, raportându-se la întreruperile cursului prescripţiei răspunderii penale anterioare publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/2018, s-a constatat că termenul de prescripţie a răspunderii penale nu este împlinit în prezent prin raportare la oricare dintre legile penale succesive care pot fi avute în vedere de la data comiterii faptei până în prezent.
Analizând mijloacele de probă administrate în cauză, s-a reţinut mai presus de orice îndoială rezonabilă că inculpaţii au săvârşit infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 - forma în vigoare la data faptelor, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale, corespunzătoare anilor fiscali în care s-a săvârşit infracţiunea), în cazul inculpatului G. fiind aplicabile prevederile art. 26 C. pen. privind complicitatea, urmând a fi reţinute doar 2 acte materiale corespunzătoare celor doi ani (2010 - 2011) în care a acţionat. Sunt incidente prevederile art. 5 noul C. pen. cu privire la legea penală mai favorabilă, faptele sunt nejustificate şi imputabile inculpaţilor, impunându-se tragerea acestora la răspundere penală.
Întrucât prejudiciul depăşeşte pragul de 100.000 euro, s-a menţionat că sunt aplicabile prevederile alineatului al doilea al art. 9 din Legea nr. 241/2005.
În consecinţă, instanţa i-a aplicat inculpatului A. o pedeapsă principală de 2 ani închisoare cu suspendarea condiţionată a executării, având în vedere faptul că pedeapsa principală prevăzută de lege este închisoarea de la 4 la 10 ani şi potrivit art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., 76 alin. (1) lit. c) C. pen. se impune aplicarea unei pedepse sub acest minim, fără a se putea coborî sub pragul de 3 luni închisoare.
Decizia penală nr. 989/Ap din data de 21 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, a fost comunicată, printre alţii, către inculpatul A. la data de 23. 12.2023 şi 09.01.2024, prin afişare.
Pentru inculpatul A. termenul s-a împlinit la data de 08.02.2024, în conformitate cu art. 269 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen.
Împotriva deciziei penale nr. 989/Ap din data de 21 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 05.02.2024.
Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov la data de 16.02.2024, părţii civile ANAF DGRFP Braşov la data de 21.02.2024, părţii responsabile civilmente S.C. B. S.R.L. la data de 28.02.2023 şi inculpatului G. la data de 21.02.2023 şi 23.02.2023, prin afişare.
Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 23.04.2024.
În cuprinsul cererii de recurs în casaţie formulată, inculpatul A. a susţinut că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 434 - art. 438 din Codul de procedură penală, fiind indicate cazurile de recurs în casaţie prev. de art. 438 pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. pen.
Cu privire la critică de legalitate a hotărârii, s-a susţinut că în mod greşit s-a pronunţat instanţa de apel cu privire la lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, situaţie ce trebuie analizată/remediată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în casaţie, învederând, totodată, că printr-un memoriu conex cererii de recurs, va detalia pe larg motivele privind necesitatea sesizării Curţii Constituţionale de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. privind formularea unui recurs în casaţie atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
A solicitat în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., să se constate că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen., şi să se dispună prin încheiere, admiterea în principiu a cererii, cu consecinţa trimiterii cauzei în vederea judecării recursului, în fond.
Cu privire la art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nelegalitatea soluţiei de condamnare, fapta nu este prevăzută de legea penală, raportat la probele administrate şi starea de fapt reţinută de către instanţa de apel pe baza acestora, s-a susţinut că se impune casarea hotărârii atacate, cu consecinţa achitării inculpatului A., dat fiind faptul că acesta a fost condamnat pentru săvârşirea unei fapte care nu este prevăzută de legea penală.
Astfel, instanţa de judecată a dispus confirmarea acuzaţiei, deşi probele administrate, relevă împrejurarea că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005. Aşa cum s-a arătat pe parcursul procesului penal, activitatea societăţii pe care inculpatul A. o administra era una efectivă, specifică obiectului acesteia, instanţa confirmând acest aspect prin hotărârea pronunţată.
Achiziţiile fictive care sunt reproşate inculpatului A., au fost identificate ca fiind operaţiuni derulate de către B. S.R.L., cu scopul vădit de a obţine venituri ilicite prin sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat. Circuitul economic nu a fost analizat din perspectiva derulării activităţii desfăşurate de către societate, pentru a se observa în mod obiectiv dacă într-adevăr se poate constata activitatea operaţiunilor derulate cu furnizorii identificaţi de către acuzare ca fiind societăţi de tip fantomă.
Realitatea operaţiunilor financiare rezidă din înregistrarea cheltuielilor în contabilitate, pe baza inventarului şi a fişelor de magazie, care atestă că materialele au fost achiziţionate de la furnizori, au fost depozitate de către B. S.R.L şi revândute către alţi operatori economici, în condiţiile în care circuitul financiar stabilit prin relaţiile contractuale analizate în cadrul rechizitoriului şi în cadrul hotărârilor pronunţate de către instanţele de judecată, relevă operaţiuni financiare reale, justificate de relaţii specifice dintre profesionişti, astfel încât, elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală nu există. În acest context, elementul material al faptei, în raport de reperele stabilite de către Curtea de Apel Braşov în decizia pronunţată, nu se încadrează printre elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală. Infracţiunea de evaziune fiscală reprezintă o infracţiune de rezultat, iar mijloacele dolosive care ar fi avut ca rezultat sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, trebuie să genereze în mod direct prejudiciul suferit de bugetul general consolidat al statului.
Aşadar, s-a susţinut că fapta imputată inculpatului nu este prevăzută de legea penală, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005.
Referitor la nelegalitatea soluţiei de condamnare pronunţată în urma aplicării efectelor Hotărârii din 24 iulie 2023, pronunţate în cauza 0107/23 Lin (PPU), de Curtea de Justiţie (Marea Cameră), s-a susţinut că instanţa de apel în mod greşit nu a dispus încetarea procesului penal.
În esenţă, s-a arătat că aplicarea legii penale mai favorabile inculpatului A. depinde de aplicabilitatea sau nu în speţă a Hotărârii din 24 iulie 2023 a CJUE şi ţinând seama de aceste aspecte, termenul de prescripţie generală a răspunderii penale este în acest caz cel prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen., anume de 10 ani, s-a împlinit la 31.12.2021, aşadar, legea penală mai favorabilă este legea nouă, şi în acest context, s-a apreciat că instanţa de apel în mod greşit nu a dispus încetarea procesului penal.
Faţă de toate aspectele menţionate, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie şi casarea hotărârii atacate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen.
La data de 21.02.2023, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a depus o cerere prin care a menţionat că, faţă de motivele invocate, procurorul nu a formulat concluzii scrise.
La data de 26.02.2024, ANAF DGRFP Braşov a transmis concluzii scrise şi a solicitat respingerea recursului în casaţie, arătând, în esenţă, că faptele sunt săvârşite în anul 2013 şi rezultă că legea mai favorabilă este noul C. pen., ultimul act de procedură fiind solicitarea în baza art. 160-170 din C. proc. pen., din data de 21.03.2018, iar în faza de urmărire penală au intervenit numeroase întreruperi succesive ale termenului de prescripţie inclusiv în lunile martie-mai 2018, astfel încât, termenul de prescripţie ar fi împlinit la data de 2028.
Prin încheierea din 23 aprilie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 989/Ap din data de 21 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2019, s-a trimis cauza Completului 2, în compunere de 3 judecători. S-a acordat termen la data de 4 iunie 2024, cu citarea recurentului-inculpat A., a intimatei părţi civile ANAF DGRFP Braşov şi a intimatei părţi responsabile civilmente S.C. B. S.R.L. prin lichidator judiciar şi încunoştinţarea apărătorului ales al recurentului inculpat.
Procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. şi îndeplineşte şi condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie.
Din examinarea cererii de recurs în casaţie a rezultat şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicate numele şi prenumele (A.) domiciliul acestuia, precum şi hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 989/Ap din data de 21.12.2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, cererea fiind semnată de apărătorul inculpatului, avocat H., cu delegaţie aflată la fila x.
Cu privire la cazul de recurs în casaţie invocat prev de 438 pct. 8 din C. proc. pen., "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal", recurentul a susţinut că în mod greşit instanţa de apel nu a dispus încetarea procesului penal prin raportare la efectele Hotărârii din 24 iulie 2023, pronunţate în cauza 0107/23 Lin (PPU), de Curtea de Justiţie (Marea Cameră). Or, în cauză, instanţa de apel a dispus condamnarea inculpatului, nefiind dispusă o soluţie de încetarea procesului penal, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 438 pct. 8 din C. proc. pen.
Cu referire la soluţia acţiunii penale, Înalta Curte a constatat că aspectele invocate nu se pot circumscrie cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. care prevede posibilitatea formulării recursului în casaţie atunci când în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal. Acest caz de casare este incident, în raport cu actele şi lucrările existente la dosar la data pronunţării hotărârii definitive, dacă se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen., şi, în temeiul cărora s-ar fi pronunţat o soluţie nelegală de încetare a procesului penal. Or, criticile indicate în cererea de recurs în casaţie, vizează ipoteza pronunţării unei soluţii de condamnare ce se doreşte a fi reformată într-o soluţie de încetare a procesului penal, situaţie ce nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.). Totodată, s-a reţinut că pe rolul Curţii Constituţionale a României se află sesizări de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., instanţa de trimitere apreciind că viciul de neconstituţionalitate este atras de forma de legiferare a temeiului căii de atac, legiuitorul prevăzând că doar aprecierea eronată în sensul afirmării existenţei cauzei de încetare poate declanşa calea de atac, nu şi aprecierea eronată în sensul negării existenţei cauzei de încetare (ICCJ, încheierea din 1 noiembrie 2022, dosar nr. x/2016).
Înalta Curte, în ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prev de art. 438 pct. 8 din C. proc. pen., a constatat că în cauză nu este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., faţă de soluţia de condamnare astfel dispusă, iar cazul de casare invocat nu poate fi analizat nici măcar formal.
Cu privire la cazul de recurs în casaţie prev de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., procedând la verificarea respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că din modul în care recurentul inculpat A. a formulat motivele de recurs în casaţie, argumentele dezvoltate ce vizează greşita condamnare pentru o faptă ce nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev de art. 9 pct. 1 lit. c) alin. (2) din Legea nr. 241/2005 se circumscriu formal cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
Prin urmare, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost declarată în termen legal şi îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. şi art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., iar pe cea prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. doar parţial, respectiv în ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prev de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., având în vedere motivele invocate ce vizează greşita condamnare pentru o faptă ce nu este prevăzută de legea penală, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 9 pct. 1 lit. c) alin. (2) din Legea nr. 241/2005.
Analizând cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În speţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc -din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului" (decizia nr. 350/RC/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).
De asemenea, s-a statuat că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi stabilirea unei situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel. (...) Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. şi care nu a fost preluată în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen..)" (decizia nr. 78/RC/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).
Totodată, s-a reţinut că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv)" (decizia nr. 442/RC/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).
Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).
Ca atare, motivele de casare invocate de recurentul inculpat trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.
În considerarea aspectelor teoretice relevate, reţine Înalta Curte că recurentul inculpat A. a formulat critici subsumate, în esenţă, neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, susţinând că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, arătând că deşi probele administrate, relevă împrejurarea că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, activitatea societăţii pe care inculpatul A. o administra era una efectivă şi nu fictivă şi nu se circumscrie ilicitului penal.
În aceste coordonate, Înalta Curte notează că elementul material al laturii obiective în cazul infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 constă în evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale, a unor operaţiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
Noţiunea de "operaţiune fictivă" este definită în dispoziţiile art. 2 lit. f) din aceeaşi lege, ca fiind disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există. A evidenţia operaţiuni fictive înseamnă a înregistra anumite operaţiuni care nu au existat în realitatea obiectivă, în documentele legale. Înregistrarea operaţiunilor fictive se poate realiza fie prin întocmirea de documente justificative privind o operaţiune fictivă, urmată de înscrierea în documentele legale contabile a documentului justificativ întocmit care cuprinde o operaţiune fictivă, fie prin înscrierea în documentele legale a unei operaţiuni fictive pentru care nu există document justificativ.
Documentul justificativ reprezintă înscrisul în care se consemnează orice operaţiune patrimonială în momentul efectuării ei şi care stă la baza înregistrărilor în contabilitate. Astfel, operaţiunile fictive sau nereale sunt consemnări sau menţiuni scriptice, realizate în cuprinsul unor evidenţe financiar-contabile şi fiscale prevăzute de lege, ale unor tranzacţii care nu au corespondent în realitatea faptică.
Înalta Curte reţine că pentru ca o operaţiune să poată fi calificată ca fictivă sau nereală, este necesar să se constate o discrepanţă sau o inexactitate cu caracter esenţial între situaţia reală şi modul în care aceasta a fost consemnată în documentul financiar-contabil corespunzător. Presupune lipsa de veridicitate a unui element esenţial care caracterizează orice operaţiune economică, respectiv furnizorul sau prestatorul, cumpărătorul sau beneficiarul, bunurile sau serviciile tranzacţionate şi preţul sau contraprestaţia.
În aceste coordonate, aplicând considerentele teoretice anterior expuse, Înalta Curte constată că elementul material al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală reţinută în sarcina recurentului inculpat A. inculpatul A., subiect activ calificat, administrator în fapt şi în drept al S.C. B. S.R.L., există sub aspectul elementului material al laturii obiective acţiunea de înregistrare în contabilitate a operaţiunilor comerciale constate în: cele 18 facturi emise de C. S.R.L. în lunile iunie, august, octombrie 2009, cele 5 facturi emise de F. S.R.L. în luna decembrie 2010, cele 10 facturi fiscale emise de D. S.R.L. în lunile februarie, aprilie, mai, iunie, iulie, august, septembrie 2011, cele 2 facturi fiscale emise de F. S.R.L. în lunile octombrie şi noiembrie 2011, cele 4 facturi fiscale emise de E. S.R.L. în lunile noiembrie şi decembrie 2011, operaţiuni comerciale fictive, care nu au existat în realitate.
Aşadar, condamnarea recurentului inculpat A. pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 a fost urmarea analizei instanţei de apel a ansamblului probelor administrate în cauză, iar rolul Înaltei Curţi în procedura pendinte nu este unul strict formal, de verificare a considerentelor deciziei penale, ci în baza demersului analitic, instanţa de casaţie verifică, prin raportare la normele de configurare legală a infracţiunii, dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de curtea de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.
În cadrul acestui demers, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în decizia penală, ci verifică, exclusiv, dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, astfel încât criticile recurentului inculpat, care reiau în fapt apărările formulate în faţa celorlalte instanţe, se impun a fi respinse ca nefondate.
În consecinţă, raportat la situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv în cauză, fapta concretă reţinută în sarcina recurentului inculpat A., întruneşte condiţiile de bază ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, fiind realizată o corespondenţă deplină între faptele comise, astfel cum au fost reţinute de instanţa de apel şi configurarea legală a infracţiunii, pentru care s-a dispus în cauză condamnarea inculpatului, aşadar, în speţă, nefiind incident în cauză, cazul de casare invocat, reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 989/Ap din 21 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2019.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 989/Ap din 21 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2019.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 iunie 2024.