Şedinţa publică din data de 28 mai 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea din 23 aprilie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2024, au fost respinse, ca inadmisibile, cererile formulate de recurenţii A., B., C., D. şi E. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 şi art. 438 alin. (3) C. proc. pen.
Prin încheierea din 21 mai 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a dispus îndreptarea din oficiu a erorii materiale strecurate în dispozitivul încheierii penale din 23 aprilie 2024 pronunţată în dosarul nr. x/2024, în sensul că alin. (1) al dispozitivului încheierii va avea următorul cuprins: "Respinge, ca inadmisibile, cererile formulate de recurenţii A., B., C. şi E. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. şi art. 438 alin. (3) C. proc. pen..."
Pentru a pronunţa încheierea din 23 aprilie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2024, instanţa a reţinut următoarele:
La 26.03.2024, condamnaţii A., C. şi E. au formulat cerere de recurs în casaţie, invocând cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., respectiv "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal."
În anexa cererii de recurs în casaţie a fost depusă şi cererea formulată de recurenţi cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 8 şi art. 438 alin. (3) C. proc. pen.
S-a arătat că prin soluţia legislativă cuprinsă în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. sunt încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 16, art. 21, art. 53 şi art. 124 din Constituţie, iar prevederile art. 438 alin. (3) C. proc. pen.. încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 16, art. 21, art. 53, art. 124 şi art. 20 din Constituţie. De asemenea, s-a menţionat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Curţii Constituţionale cu excepţiile invocate.
Prin intermediul excepţiei invocate, s-a criticat faptul că soluţia legislativă reglementată de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. vizează, în mod expres, doar ipoteza dispunerii în mod greşit a încetării procesului, nu şi soluţia simetrică a greşitei nedispuneri a încetării procesului penal, partea civilă ori Ministerul Public putând declara recurs în casaţie sub aspectul greşitei încetări a procesului penal, putând obţine astfel într-o cale extraordinară de atac o soluţie de desfiinţare a unei hotărâri definitive pentru o eroare de judecată, în vreme ce inculpatul este privat de exercitarea căii de atac ce ar permite, pentru o eroare de judecată, reanalizarea incidenţei cauzei de încetare a procesului penal, pentru ipoteza în care instanţa de apel nu a dispus încetarea procesului penal. Au opinat că prin această soluţie legislativă se creează un tratament discriminatoriu între acuzare şi apărare, din perspectiva remediilor procesuale avute la dispoziţie, fiind o evidentă încălcare a egalităţii de drepturi. Întrucât o cale de atac este admisibilă doar în măsura în care aceasta este permisă de lege, recurenţii au considerat că soluţia legislativă care nu prevede simetria căii de atac şi în favoarea inculpatului în ipoteza în care instanţa de apel în mod greşit nu a dispus încetarea procesului penal aduce atingere liberului acces la justiţie.
S-a învederat că în decizia Curţii Constituţionale nr. 120/2022 s-a reţinut, având în vedere diferenţele existente între calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare şi cea a recursului în casaţie, că eroarea juridică constând în faptul că instanţa s-a pronunţat greşit cu privire la lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal ar putea fi îndreptată, eventual, pe calea recursului în casaţie, aceasta fiind calea de atac reglementată de legiuitor în scopul îndreptării erorilor de drept comise în calea de atac a apelului.
În susţinerea acestei excepţii s-a făcut trimitere şi la Deciziile Curţii Constituţionale nr. 453/2020 şi nr. 2/2017.
Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 438 alin. (3) C. proc. pen.. s-a arătat că instituirea unei interdicţii de a formula o cerere de recurs în casaţie, indiferent de motivul invocat, dacă o altă cerere de recurs în casaţie formulată anterior a fost respinsă, reprezintă o sancţiune aplicată titularului recursului în casatie, sancţiune care nu face decât să perpetueze efectele unei hotărâri nelegale, pronunţată cu încălcarea normelor de drept care au ocazionat o eroare de judecată. S-a apreciat că ar fi încălcat liberul acces la justiţie şi este menţinută o restrângere a unor drepturi şi libertăţi fundamentale. De asemenea, s-a invocat că legalitatea procesului penal presupune şi legalitatea executării pedepsei, astfel încât, dacă pe parcursul executării pedepsei apar elemente noi care să dovedească nelegalitatea hotărârii pronunţate, nici securitatea raporturilor juridice nu poate justifica menţinerea unei detenţii nelegale.
Nu este rezonabilă condiţionarea introducerii recursului în casaţie de prevederile art. 438 alin. (3) C. proc. pen.., depăşind cadrul constituţional referitor la exercitarea căilor de atac, în condiţiile în care instituirea unei căi de atac, ca modalitate de acces la justiţie, implică asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală. Or, prin efectul dispoziţiilor criticate recurenţii au apreciat că se produce un dezechilibru în defavoarea justiţiabilului, în sensul că acesta trebuie să suporte sancţiunea procedurală a inadmisibilităţii în ipoteza formulării recursului în casaţie pe motive nou descoperite şi care nu au fost avute în vedere cu ocazia soluţionarii recursului în casaţie anterior formulat.
Recurenţii au considerat că în aceste condiţii autoritatea de lucru judecat nu poate justifica menţinerea unei condamnări dispusă cu încălcarea normelor de drept aplicabile şi perpetuarea efectelor unei hotărâri pronunţate cu încălcarea legii.
Întrucât Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 au fost motivate prin însăşi lipsa de previzibilitate şi claritate, aspecte de calitate a legii, incompatible cu principiul legalităţii incriminării prevăzut de art. 7 CEDO, în opinia recurenţilor detenţia unei persoane în baza unei legi afectate de un viciu de calitate - prin componenta clarităţii şi previzibilităţii - nu îndeplineşte exigenţele convenţionale pentru a fi considerată legală, generând o încălcare a art. 5 şi 6 din Convenţie.
Examinând cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. şi art. 438 alin. (3) C. proc. pen.., formulate de recurenţii A., B., C. şi E., instanţa a constatat că acestea sunt inadmisibile, pentru următoarele considerente:
Prin excepţiile invocate autorii acestora contestă în concret imposibilitatea formulării unui nou recurs în casaţie împotriva aceleiaşi hotărâri în condiţiile în care cererea anterioară a fost respinsă şi imposibilitatea formulării unui recurs în casaţie când în mod greşit instanţa nu a dispus încetarea procesului penal deşi existau cauze de încetare.
În speţă, examinând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru a se constata admisibilitatea cererilor formulate de recurenţii A., B., C. şi E., instanţa a reţinut că cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 şi art. 438 alin. (3) C. proc. pen.. nu respectă condiţiile reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la solicitarea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale; să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
După cum rezultă din dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, modificată şi republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Astfel, cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ridicată şi, în aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, întrucât instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În ceea ce priveşte existenţa unei legături efective între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, prin decizia nr. 443/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (nepublicată) s-au reţinut următoarele: "Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale).
S-a constatat că, în speţă, excepţia a fost invocată într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 şi art. 438 alin. (3) C. proc. pen.., prevederi care nu a fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Referitor la condiţia ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, instanţa a constatat că dosarul în care sunt invocate excepţiile de neconstituţionalitate are ca obiect admisibilitatea în principiu a cererilor de recurs în casaţie formulate de recurenţii A., B., C. şi E. şi că, în această etapă, potrivit dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen.., instanţa verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru exercitarea căii extraordinare de atac, a căror neîndeplinire atrage respingerea recursului în casaţie ca inadmisibil.
Instanţa a observat că printre aceste condiţii de admisibilitate se înscriu şi dispoziţiile art. 435 C. proc. pen.. şi cele ale art. 438 alin. (3) C. proc. pen.. potrivit cărora nu este admisibil recursul în casaţie declarat cu depăşirea termenului de 30 de zile de la data comunicării deciziei din apel şi nici împotriva aceleiaşi hotărâri, indiferent de motivul invocat, dacă anterior a mai fost respinsă o cerere de recurs în casaţie, ipoteze care se regăsesc şi în prezenta cauză.
Aşadar, condiţia privind legătura normelor ce fac obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei nu este îndeplinită. Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză.
Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 385 din 04 iunie 2019, a stabilit că "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicarea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Examinând cerinţa legăturii excepţiei cu fondul cauzei, instanţa a constatat că cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 şi art. 438 alin. (3) C. proc. pen.. au fost invocate în cadrul unui recurs în casaţie declarat împotriva deciziei penale nr. 382/A din data de 17 decembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016.
În acelaşi timp, s-a constatat că cererile de recurs în casaţie formulate de recurenţi au fost declarate cu depăşirea termenul de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 435 C. proc. pen.. Totodată, s-a observat că împotriva aceleiaşi decizii penale recurenţii au mai formulat anterior un recurs în casaţie, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1, 7 şi 8 C. proc. pen.., respins prin decizia penală nr. 534/RC din 23.11.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, iar recurentul A. a mai formulat o cerere de recurs în casaţie ce a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin decizia penală nr. 785/RC din data de 22.11.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Or, în raport cu dispoziţiile art. 440 C. proc. pen.., în etapa examinării admisibilităţii în principiu, instanţa verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru exercitarea căii extraordinare de atac, a căror neîndeplinire atrage respingerea recursului în casaţie ca inadmisibil.
În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a statuat că o excepţie de neconstituţionalitate invocată într-o cauză ab initio inadmisibilă este la rândul său inadmisibilă, excepţie fiind cazul în care critica de constituţionalitate vizează chiar dispoziţia legală care constituie temeiul de inadmisibilitate (decizia nr. 372/2022, decizia nr. 244/06.04.2017 şi decizia nr. 203/06.03.2012).
În speţă, recurenţii au invocat neconstituţionalitatea art. 438 alin. (3) C. proc. pen.., care determină inadmisibilitatea cererilor de recurs în casaţie declarate de aceştia, însă indiferent de soluţia pe care ar pronunţa-o instanţa de contencios constituţional, aceasta nu poate avea nicio înrâurire asupra soluţiei ce se impune în privinţa recursurilor în casaţie declarate, acestea neîndeplinind în principal condiţia de admisibilitate prevăzută de lege în art. 435 C. proc. pen.., respectiv aceea că nu au fost declarate în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel, acesta fiind motivul pentru care cererile de recurs în casaţie formulate de recurenţi au fost respinse ca inadmisibile.
În ce priveşte neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., s-a constatat că şi în această situaţie pronunţarea unei soluţii de Curtea Constituţională nu ar avea un efect concret în speţă în ceea ce-i priveşte pe recurenţi, care au declarat o cale de atac inadmisibilă, şi, prin urmare, instanţa supremă nu ar putea examina cauza prin prisma cazului de casare invocat dată fiind existenţa acestei cauze de inadmisibilitate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins, ca inadmisibile, cererile formulate de recurenţii A., B., C., D. şi E. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 şi art. 438 alin. (3) C. proc. pen.
Împotriva încheierii din 23 aprilie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2024, a formulat recurs inculpatul A..
Prin motivele de recurs, în esenţă, recurentul inculpat A. a susţinut că, la data formulării cererii privind sesizarea Curţii Constituţionale, erau întrunite toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului şi sesizarea instanţei de contencios constituţional cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
La momentul dezbaterilor, apărătorul ales al recurentului A. a arătat că, la data formulării recursului, nu avea cunoştinţă de motivarea încheierii atacate şi a solicitat să fie avute în vedere următoarele precizări.
Prin raportare la motivarea încheierii recurate, în sensul că indiferent de soluţia pe care ar pronunţa-o instanţa de contencios constituţional, aceasta nu poate avea nicio înrâurire asupra soluţiei ce se impune în privinţa recursului în casaţie, acesta neîndeplinind, în principal, condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 435 C. proc. pen.., respectiv aceea că nu a fost declarat în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel, a solicitat să fie avută în vedere decizia Curţii Constituţionale nr. 120/2022, în care se reţine, la pct. 19, că art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. vizează, în mod expres, doar ipoteza dispunerii în mod greşit a încetării procesului penal, nu şi soluţia simetrică a greşitei nedispuneri a încetării procesului penal, precum şi decizia Curţii Constituţionale nr. 632/2023, în care se reţine că, spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casaţie este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.
În condiţiile în care Curtea Constituţională a constatat că recursul în casaţie, în modalitatea în care este reglementat în prezent, nu prevede acel caz de recurs în casaţie (respectiv când în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal), este vorba de o cale de atac care este inadmisibilă, întrucât nu este prevăzută de lege.
Pe cale de consecinţă, având în vedere că nu ar avea dreptul procesual de a exercita recursul în casaţie, apărarea recurentului a apreciat că nu se poate reţine sancţiunea nerespectării termenului reglementat de art. 435 C. proc. pen.. pentru o cale de atac care nu este prevăzută de lege.
S-a precizat că, într-adevăr, a mai fost formulat un recurs în casaţie, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2023, soluţionat de un alt complet de judecată, care, analizând admisibilitatea în principiu a căii extraordinare de atac, dar fără a avea în vedere prevederile art. 438 alin. (3) C. proc. pen.., a trecut peste aspectul vizând termenul de declare a recursului în casaţie, întrucât, în mod evident, nu se poate reţine excepţia tardivităţii în cazul unei căi de atac care nu este prevăzută de lege.
S-a învederat că prezentul recurs a fost formulat întrucât, în mod greşit, s-a apreciat asupra inexistenţei legăturii cu cauza a excepţiei de neconstituţionalitate a textelor de lege criticate, apreciindu-se că îndeplinirea acestei cerinţe rezultă din aceea că instanţa de contencios constituţional ar putea constata că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 şi art. 438 alin. (3) C. proc. pen.. sunt neconstituţionale, ceea ce ar permite îndreptarea erorii de judecată realizată cu ocazia judecării apelului.
Aşadar, inexistenţa soluţiei legislative ar urma să fie corectată şi, astfel, să fie creată această cale de atac, în mod concret, prin raportare la o viitoare decizie a Curţii Constituţionale, şi, abia de la acel moment se poate vorbi despre o eventuală tardivitate, dacă s-ar ajunge în ipoteza în care să nu se respecte termenul de 30 de zile, care ar curge de la momentul publicării acelei eventuale decizii în Monitorul Oficial.
S-a arătat şi că, atât timp cât există o hotărâre definitivă, în celălalt dosar (nr. x/2023) în care a fost soluţionată o altă cerere de recurs în casaţie (cu privire la aceeaşi decizie pronunţată de instanţa de apel), în care nu s-a făcut trimitere la excepţia tardivităţii, instanţa ar trebui să cenzureze această chestiune din perspectiva legăturii cu cauza şi să dispună sesizarea Curţii Constituţionale.
Dacă instanţa nu ar putea să efectueze această analiză, ar însemna că orice hotărâre prin care se respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale (formulată într-o cauză având ca obiect o cerere de recurs în casaţie) este definitivă, neputând fi exercitată calea de atac prevăzută de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. În acest context, partea ar fi privată de caracterul real al căii de atac.
Examinând încheierea recurată, Înalta Curte constată următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care au legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".
Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor patru cerinţe:
- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale;
- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi 3, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul realizării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. Aşadar, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Înalta Curte constată că, în cauză, sunt îndeplinite următoarele condiţii: excepţia a fost invocată de recurentul A., într-o cauză aflată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (dosarul nr. x/2024), are în vedere neconstituţionalitatea prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 8 şi art. 438 alin. (3) C. proc. pen.., iar textele criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Referitor la condiţia ca excepţia de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că dosarul în care a fost invocată excepţia are ca obiect cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A., iar prin încheierea nr. 260 din 23 aprilie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen.., a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de acesta împotriva deciziei penale nr. 382/A din 17 decembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016. În considerentele acestei încheieri s-a reţinut, în esenţă, că cererea de recurs în casaţie este inadmisibilă, în principal, în raport cu prevederile art. 440 alin. (2) teza I cu referire la art. 435 C. proc. pen.., deoarece nu a fost formulată în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei date în apel.
Aşadar, în cauză, în procedura de filtru, instanţa de recurs în casaţie a verificat dacă calea de atac a fost formulată în termenul prevăzut de lege şi, constatând că acest termen nu a fost respectat, a respins cererea de recurs în casaţie, prin încheiere definitivă, potrivit art. 440 alin. (2) C. proc. pen.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că dispoziţiile criticate din perspectiva neconformităţii cu legea fundamentală, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. ("Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: (...) 8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;") şi art. 438 alin. (3) C. proc. pen.. ("În cazul în care cererea de recurs în casaţie a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casaţie nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiaşi hotărâri, indiferent de motivul invocat") nu au o înrâurire asupra soluţionării cauzei, având în vedere că primul aspect analizat referitor la admisibilitatea cererii de recurs în casaţie a fost cel privind nerespectarea termenului de promovare a căii extraordinare de atac şi s-a constatat că această condiţie nu este îndeplinită.
Făcând referire la decizia Curţii Constituţionale nr. 120/2022, în care se reţine, la pct. 19, că art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. vizează, în mod expres, doar ipoteza dispunerii în mod greşit a încetării procesului penal, nu şi soluţia simetrică a greşitei nedispuneri a încetării procesului penal, recurentul a susţinut că, în condiţiile în care instanţa de contencios constituţional a constatat că recursul în casaţie, în modalitatea în care este reglementat în prezent, nu prevede acel caz de recurs în casaţie (respectiv când în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal), este vorba de o cale de atac care este inadmisibilă, întrucât nu este prevăzută de lege. Pe cale de consecinţă, având în vedere că nu ar avea dreptul procesual de a exercita recursul în casaţie, apărarea recurentului a apreciat că nu se poate reţine sancţiunea nerespectării termenului reglementat de art. 435 C. proc. pen.. pentru o cale de atac care nu este prevăzută de lege.
Se observă că, prin aceste motive, în realitate, recurentul critică soluţia dispusă cu privire la admisibilitatea în principiu a căii extraordinare de atac, fiind nemulţumit de faptul că, prin încheierea nr. 260 din 23 aprilie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2020, cererea de recurs în casaţie a fost respinsă, ca inadmisibilă, deoarece nu a fost formulată în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei pronunţate de instanţa de apel.
Or, în calea de atac a recursului declarat, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, împotriva unei încheieri prin care instanţa a respins, ca inadmisibilă, o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, se analizează îndeplinirea condiţiilor prevăzute art. 29 alin. (1)-(3) din aceeaşi lege, printre care şi cea privind existenţa unei legături efective între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei. În această cale de atac (recurs) instanţa nu poate cenzura soluţia dispusă pe fondul cauzei (în speţă, cu privire la admisibilitatea cererii de recurs în casaţie) în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate.
Cu titlu suplimentar, în situaţia în care cererea ar fi fost formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 435 C. proc. pen.. şi s-ar fi procedat la verificarea îndeplinirii condiţiei reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., Înalta Curte reţine că soluţia asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale ar fi fost aceeaşi, excepţia neavând legătură cu soluţionarea cauzei, respectiv nefiind de natură a produce un efect concret asupra situaţiei juridice a recurentului.
Astfel, prin prisma cazului de casare indicat anterior sunt analizate criticile formulate de parte prin raportare la legea deja reţinută ca fiind aplicabilă în cauză prin hotărârea atacată (legea mai favorabilă reţinută de instanţa de apel).
În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu se poate analiza corectitudinea reţinerii prin hotărârea recurată a legii penale mai favorabile, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa instanţei supreme "(...) stabilirea legii penale mai favorabile este atributul exclusiv al instanţei învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt şi în drept), iar nu al instanţei învestite într-o cale extraordinară de atac, respectiv recursul în casaţie, necircumscriindu-se vreunuia dintre cazurile de recurs în casaţie prevăzute în art. 438 C. proc. pen.." (decizia nr. 98/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, publicată pe www.x.ro).
În cauza în care a fost pronunţată hotărârea atacată cu recurs în casaţie, raportul juridic de drept penal material a fost soluţionat, în mod definitiv, sub imperiul vechiul C. pen., context în care, în cauză, erau în vigoare inclusiv dispoziţiile art. 123 alin. (1) C. pen. din 1969, prin care erau reglementate condiţiile intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale. Drept urmare, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale şi incidenţa prescripţiei generale sau speciale se putea realiza numai în condiţiile art. 121 - art. 124 C. pen. din 1969, nefiind, astfel, aplicabile deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (prin care s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională) şi nr. 358/2022 (prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituţionale).
Ca atare, este evident că, şi în condiţiile în care nu ar fi existat limitarea reglementată de actuala formă a art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., motivele formulate de recurent nu puteau fi analizate prin prisma cazului de casare indicat anterior, întrucât critica viza, în realitate, în primul rând legea penală aplicabilă cauzei.
Relativ la cele ce precedă, se constată că nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, astfel că, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din 23 aprilie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2024.
Conform prevederilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va fi obligat recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din 23 aprilie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2024.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2024.