Şedinţa publică din data de 20 iunie 2024
Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată:
Prin sentinţa penală nr. 132 din 10.02.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală a hotărât următoarele:
În baza art. 188 alin. (1) din C. pen., inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 14 (paisprezece) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de "omor".
În baza art. 67 alin. (2) din C. pen., i s-a aplicat inculpatului A., pe lângă această pedeapsă principală, şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice, prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din C. pen., pe o perioada de 5 (cinci) ani.
În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., i s-a aplicat inculpatului A. pe lângă această pedeapsă principală şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice, prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din C. pen.
În baza art. art. 336 alin. (1) şi (2) din C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de "conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe".
În baza art. 67 alin. (1) din C. pen. i s-a aplicat inculpatului A., pe lângă această pedeapsă principală, şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice, prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din C. pen., pe o perioada de 5 (cinci) ani.
În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., i s-a aplicat inculpatului A. pe lângă această pedeapsă principală şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice, prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din C. pen.
În baza art. 38 alin. (1) din C. pen., s-a constatat că infracţiunile deduse judecăţii sunt infracţiuni concurente între ele, precum şi cu infracţiunea de complicitate la lipsire de libertate în mod ilegal în varianta simplă, împotriva persoanei vătămate B., pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 944 din 20.12.2018 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2016, modificată şi definitivă prin decizia penală nr. 504/09.04.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În baza art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-au contopit cele două pedepse de 14 ani închisoare şi 2 ani închisoare aplicate prin prezenta hotărâre cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea de complicitate la lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută în art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 205 alin. (1) din C. pen., aplicată prin sentinţa penală nr. 944/20.12.2018 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2016, modificată şi definitivă prin decizia penală nr. 504/09.04.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în pedeapsa cea mai grea de 14 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 an şi 8 luni închisoare (o treime din totalul de 5 ani al celorlalte două pedepse), inculpatul A. urmând să execute în final pedeapsa de 15 ani şi 8 luni închisoare.
În temeiul art. 72 alin. (1) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa rezultantă de 15 ani şi 8 luni închisoare perioada reţinerii de la data de 06.09.2016 la data de 07.09.2016, precum şi arestul preventiv din perioada 15.09.2016-12.10.2016, inclusiv, din dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.
În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., art. 66 alin. (1) şi art. 2 alin. (3) din C. pen., i-a aplicat inculpatului A. pe lângă pedeapsa principală rezultantă de 15 ani şi 8 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice, dreptul de a comunica şi de a se apropia, la o distanţă de 100 metri, de persoana vătămată B. - din dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - şi dreptul de a se apropia de locuinţa sau de alte locuri în care persoana vătămată B. desfăşoară activităţi sociale, pe distanţa de 100 metri, drepturi prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b), i), n) şi o) din C. pen., care se calculează conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen., după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.
În baza art. 45 alin. (5) rap. la art. 45 alin. (3) din C. pen., i s-a aplicat inculpatului A. pe lângă pedeapsa principală rezultantă de 15 ani şi 8 luni închisoare şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice, dreptul de a comunica şi de a se apropia, la o distanţă de 100 metri, de persoana vătămată B. - din dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - şi dreptul de a se apropia de locuinţa sau de alte locuri în care persoana vătămată B. desfăşoară activităţi sociale, pe distanţa de 100 metri, drepturi prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b), i), n) şi o) din C. pen., care se execută, conform art. 65 alin. (3) din C. pen., de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa închisorii a fost executată sau considerată ca executată.
S-a constatat că inculpatul a fost arestat în lipsă în prezenta cauză, prin încheierea din data de 15.05.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2020, definitivă prin respingerea contestaţiei inculpatului de către Curtea de Apel Bucureşti, până în prezent mandatul de arestare preventivă emis în baza acestei încheieri nefiind pus în executare.
A anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii emis în baza sentinţei penale nr. 944/20.12.2018 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2016, modificată şi definitivă prin decizia penală nr. 504/09.04.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală şi s-a dispus emiterea unui nou mandat al pedepsei închisorii, conform prezentei hotărâri.
În baza art. 7 alin. (1) rap. la art. 4 alin. (1) lit. b) cu referire la pct. 1 din Anexa la Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare (S.N.D.G.J.), a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A. în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J.
În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., s-a respins ca nefondată acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Elias.
S-a luat act că partea responsabilă civilmente C. S.A, societate aflată în procedura de faliment, reprezentată legal de lichidatorul judiciar CITR - FILIALA CLUJ SPRL a încheiat tranzacţii pe latura civilă a cauzei cu părţile civile D. (prin reprezentant legal E.), F., G. (prin reprezentant legal F.) şi H. (prin reprezentant legal F.), acestea renunţând la orice fel de alte pretenţii.
În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 19 şi următoarele din C. proc. pen. rap. la rap. la art. 1357 din C. civ., a admis în parte acţiunile civile formulate de părţile civile I. şi J..
A fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă I. a sumei de 50.000 RON cu titlu de daune materiale şi a sumei de 100.000 Euro (la cursul de schimb al pieţei valutare comunicat de Banca Naţională a României la data plăţii efective) cu titlu de daune morale.
A fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă J. a sumei de 50.000 RON cu titlu de daune materiale şi a sumei de 100.000 Euro (la cursul de schimb al pieţei valutare comunicat de Banca Naţională a României la data plăţii efective) cu titlu de daune morale.
În baza art. 404 alin. (4) lit. f) raportat la art. 162 alin. (3) din C. proc. pen., s-a dispus restituirea către partea civilă J., la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, a autovehiculului marca x cu nr. de înmatriculare x, depozitat la sediul Direcţiei Generale de Jandarmi a Municipiului Bucureşti - Fort 4, în hangarul "Zona 29-32", de pe jud. Ilfov.
În baza art. 404 alin. (4) lit. f) raportat la art. 162 alin. (3) din C. proc. pen., s-a dispus restituirea către K. S.A. (cu sediul în Bucureşti), la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, a autovehiculului marca x model DBS cu nr. de înmatriculare x, depozitat la sediul Direcţiei Generale de Jandarmi a Municipiului Bucureşti - Fort 4, în hangarul "Zona 29-32", de pe str. x, Măgurele, jud. Ilfov.
În baza art. 404 alin. (4) lit. d) din C. proc. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. b), alin. (2) şi alin. (3) din C. pen., s-a confiscat în parte de la inculpatul A. echivalentul în bani a bunului folosit la săvârşirea infracţiunii (autovehiculul marca x cu nr. de înmatriculare x), respectiv confiscă suma de 15.000 Euro (la cursul de schimb al pieţei valutare comunicat de Banca Naţională a României la data plăţii efective).
În baza art. 404 alin. (4) lit. c) şi art. 250 indice 2 raportat la art. 250 şi art. 250 indice 1 din C. proc. pen., în vederea reparării pagubei, în vederea recuperării cheltuielilor de judecată şi în vederea garantării executării măsurii de siguranţă a confiscării speciale, s-au menţinut măsurile asiguratorii instituite faţă de inculpatul A. prin Ordonanţa nr. 3588/P/2019 din data de 30.06.2020 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, însă numai până la concurenţa sumei totale de 113.000 RON şi 215.000 Euro.
În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a obligat inculpatul A. la plata către stat a sumei de 13.000 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat (10.000 RON din faza de urmărire penală şi 3.000 RON din faza de cameră preliminară şi de judecată).
În baza art. 275 alin. (6) rap. la art. 272 alin. (2) din C. proc. pen., onorariile avocaţilor din oficiu desemnaţi în faza de judecată pentru inculpatul A. (onorariu în cuantum de 868 RON) şi pentru partea civilă minoră D. (onorariu în cuantum de 470 RON) au rămas în sarcina statului.
Prin decizia penală nr. 1485/A din 18.10.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 132 din 10.02.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală.
S-a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi rejudecând în fond:
S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 15 ani şi 8 luni închisoare aplicată inculpatului în pedepsele componente, de 14 ani închisoare, 2 ani închisoare, 3 ani închisoare şi sportul de 1 an şi 8 luni închisoare, pe care le repune în individualitatea lor.
În baza art. 188 alin. (1) C. pen., a fost condamnatul inculpatul A. la pedeapsa de 12 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor.
În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a contopit pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea de omor cu pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe şi cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea de complicitate la lipsire de libertate în mod ilegal aplicată prin sentinţa penală nr. 944/20.12.2018 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 504/09.04.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare, la care s-a adaugat un spor de 1 an şi 8 luni închisoare (o treime din totalul celorlalte pedepse), inculpatul A. urmând să execute în final pedeapsa principală rezultantă de 13 ani şi 8 luni închisoare.
În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. şi art. 66 alin. (1) lit. a), b), i), n) şi o) C. pen., s-a aplicat inculpatului pe lângă pedeapsa principală rezultantă de 13 ani şi 8 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii pe o perioadă de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii, a următoarelor drepturi: de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de a conduce vehicule pe drumurile publice, de a comunica şi de a se apropia, la o distanţă de 100 metri, de persoana vătămată B. - din dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - şi de a se apropia de locuinţa sau de alte locuri în care persoana vătămată B. desfăşoară activităţi sociale, pe distanţa de 100 metri.
S-a înlăturat dispoziţia de obligare a inculpatului la plata de despăgubiri către părţile civile I. şi J., în cuantum de 50.000 RON cu titlu de daune materiale şi 100.000 euro cu titlu de daune morale pentru fiecare, acestea urmând să fie achitate de către partea responsabilă civilmente C. S.A.
S-au menţinut măsurile asiguratorii instituite faţă de inculpatul A. prin ordonanţa nr. 3588/P/2019 din data de 30.06.2020 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti numai până la concurenţa sumelor de 13.000 RON şi 15.000 euro, în vederea recuperării cheltuielilor judiciare şi în vederea garantării executării măsurii de siguranţă a confiscării speciale.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu sunt contrare prezentei hotărâri.
În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de persoana interesată S.C. L. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe.
În fapt şi în drept s-a reţinut că, fapta inculpatului A. care, la data de 08.09.2019, pe fondul unei crize de gelozie şi într-o stare de furie, având o alcoolemie de 1,96 g/l şi fiind sub influenţa cocainei, intenţionând să se deplaseze din jud. Dâmboviţa, spre M. din Parcul Herăstrău, mun. Bucureşti, unde se afla fosta sa prietenă care refuzase să plece acasă la insistenţele lui, a condus autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x cu o viteză ce depăşea cu mult viteza legală de 60 km/h în localitate, pătrunzând pe culoarea roşie a semaforului cu viteza de 145 km/h în intersecţia dintre Şos. Chitilei şi str. x, accelerând până la 162 de km/h în momentul în care a trecut de un alt vehicul care circula cu viteză redusă pe banda I, urcând vehiculul cu partea stângă pe un scuar, apăsând la maximum pedala de acceleraţie la un vehicul echipat cu un motor ce dezvoltă o putere de aproximativ 700 de cai putere, pătrunzând pe contrasens şi intrând în coliziune frontală, la ora 03:02:39, la viteza de 143 km/h, cu autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, condus de victima N., care a decedat pe loc în urma leziunilor suferite, toate acestea în condiţiile în care, din momentul în care a pătruns în intersecţie pe culoarea roşie a semaforului inculpatul nu a acţionat frâna, iar în momentul coliziunii pedala de acceleraţie era apăsată la maximum, manifestând indiferenţă faţă de urmările acţiunilor sale pe care le-a prevăzut şi acceptat, punând în pericol participanţii la trafic, lăsând producerea sau evitarea unei coliziuni pe seama hazardului şi astfel ucigând-o pe victima N. cu intenţie indirectă, constituie infracţiunile de omor, faptă prevăzută în art. 188 alin. (1) din C. pen., şi conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau altor substanţe, faptă prevăzută în art. 336 alin. (1) şi (2) din C. pen., ambele în condiţiile art. 38 alin. (1) din C. pen.
Împotriva deciziei penale nr. 1485/A din 18.10.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2020, prin avocat O., inculpatul A. a formulat cerere de recurs în casaţie, invocând dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Sub aspectul motivării cazului invocat, s-a susţinut, în esenţă, că un accident auto nu constituie infracţiunea de omor, deoarece un conducător auto care apasă acceleraţia pe un drum public, chiar acceptând varianta de previziune a unui rezultat socialmente periculos şi care se bazează pe un minim de elemente pentru evitarea unui potenţial pericol, nu acţionează acceptând potenţiala urmare socialmente periculoasă, ci socoteşte fără temei că aceasta nu se va produce.
S-a arătat că inculpatul A., aflându-se la volanul autoturismului, a condus pe timp de noapte, prevăzând că puteau interveni anumite obstacole, mai puţine decât pe timp de zi, iar când a intervenit obstacolul, constând în autoturismul ce a intrat pe Şos. Chitilei dinspre str. x, a fost obligat/forţat de împrejurări să îl ocolească şi, astfel, a acroşat scuarul nesemnalizat, scuar care l-a aruncat pe celălalt sens de mers cu consecinţa intrării în coliziune cu autoturismul persoanei vătămate, dar neacceptând producerea unui asemenea rezultat şi bazându-se pe elemente obiective suficiente prin prisma cărora un eventual accident putea fi evitat. Împrejurări precum experienţa anterioară a inculpatului în conducerea unor autovehicule asemănătoare, starea tehnică fără cusur a autoturismului marca x şi elementele legate de traficul din zona respectivă, ţinând seama şi de intervalul orar, se constituie în veritabile temeiuri avute în vedere la momentul la are s-a decis să conducă autovehiculul.
Aşadar, s-a apreciat că, aşa cum se prezintă situaţia de fapt în cauză, nu se poate reţine în mod întemeiat că nu au existat temeiuri de evitare a coliziunii cu un alt participant la trafic, ci doar că acestea au fost evaluate eronat, considerându-se că nu se va produce accidentul.
S-a mai susţinut că, în situaţii similare, instanţele au reţinut infracţiunea de ucidere din culpă.
Prin încheierea din 14 martie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a admis în principiu, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1485/A din 18 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2020.
Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază că acesta este fondat, în considerarea celor ce succed:
Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.
Astfel, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.
Inculpatul A., trimis în judecată şi condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de "omor" (prev. de art. 188 alin. (1) C. pen.) şi "conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe" (prev. de art. 336 alin. (1) şi (2) C. pen.), a formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că fapta reţinută în sarcina sa, respectiv săvârşirea accidentului auto din data de 08.09.2019, nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de "omor".
Cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a apreciat că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşite şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei.
Examinând legalitatea hotărârii atacate, în opinie majoritară, Înalta Curte constată incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., întrucât fapta reţinută în sarcina inculpatului A. nu corespunde normei de incriminare, prevăzută de art. 188 alin. (1) C. pen., în temeiul căreia s-a dispus condamnarea.
Evaluând dacă există o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, Înalta Curte apreciază că elementul material al laturii obiective a infracţiunii de "omor" constând în "uciderea unei persoane" poate fi reţinut numai în condiţiile în care fapta în sine relevă fără niciun dubiu o acţiune care are drept rezultat suprimarea vieţii unei persoane.
În fapt, s-a reţinut că inculpatului A. i s-a imputat că, la data de 08.09.2019, având o alcoolemie de 1,96 g/l şi fiind sub influenţa cocainei, conducând autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x cu o viteză ce depăşea cu mult viteza legală de 60 km/h în localitate, a trecut pe culoarea roşie a semaforului cu viteza de 145 km/h în intersecţia dintre Şos. Chitilei şi str. x, accelerând până la 162 de km/h în momentul în care a trecut de un alt vehicul care circula cu viteză redusă pe banda I, urcând vehiculul cu partea stângă pe un scuar, apăsând la maximum pedala de acceleraţie la un vehicul echipat cu un motor ce dezvoltă o putere de aproximativ 700 de cai putere, a pătruns, astfel, pe contrasens şi a intrat în coliziune frontală, la ora 03:02:39, la viteza de 143 km/h, cu autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, condus de victima N., care a decedat pe loc în urma leziunilor suferite.
Astfel, raportat la coordonatele faptice stabilite la judecata cauzei în fond şi menţinute în apel, Înalta Curte constată că, în mod greşit, instanţa de fond şi instanţa de apel au reţinut în încadrarea juridică a faptei pentru care a fost condamnat inculpatul, dispoziţiile art. 188 alin. (1) C. pen.
Elementele de fapt reţinute relevă situaţia tipică a unui accident de circulaţie care a avut drept rezultat decesul unei persoane din culpa exclusivă a conducătorului auto (inculpatul) care nu a respectat dispoziţiile legale ce reglementează regimul circulaţiei pe drumurile publice (a circulat cu viteză excesivă, peste limita legală, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice şi a consumului de substanţe interzise).
În cazul de faţă, instanţele de fond şi apel au reţinut infracţiunea de omor. Infracţiunea prevăzută de art. 188 C. pen. se comite, din punct de vedere al elementului material, printr-o acţiune (sau chiar inacţiune), care trebuie să fie îndreptată asupra victimei. Or, situaţia de fapt relevă, aşa cum s-a menţionat anterior, un accident rutier, definit prin chiar prescripţia normativă ca fiind un eveniment (art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002).
Un eveniment este, în sine, fortuit, şi nu voit, are caracter imprevizibil. "Acţiunea" autorului (conducătorul auto) este asupra autovehiculului, acesta acţionând sistemul de accelerare a vitezei peste limita legală, cu consecinţa intrării în coliziune frontală cu autoturismul condus de victimă căruia i-a cauzat decesul, elemente de fapt ce au valenţele unei fapte care, din punct de vedere obiectiv şi subiectiv se încadrează în infracţiunea de ucidere din culpă, prev. de art. 192 C. pen.
Raportat la circumstanţele de fapt ale cauzei pendinte, infracţiunea de omor ar fi posibilă doar în situaţia în care autovehiculul ar fi fost folosit sau acceptat a fi fost folosit drept mijloc în scopul suprimării vieţii victimei. Or, nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel, nu au relevat o asemenea împrejurare.
În acord cu instanţele de fond şi apel, şi Instanţa Supremă subliniază gravitatea faptei inculpatului, prin prisma împrejurărilor, a conduitei acestuia, dar mai ales a consecinţelor produse, pierderea vieţii unei persoane. Nesocotirea de către inculpat a dispoziţiilor legale referitoare la circulaţia pe drumurile publice (a condus cu viteză excesivă, sub influenţa băuturilor alcoolice şi a substanţelor interzise) sunt stări, situaţii, împrejurări concomitente săvârşirii infracţiunii ce relevă un grad de pericol ridicat al faptei şi o periculozitate mare a infractorului, încadrând infracţiunea în forma agravată, prev. de art. 192 alin. (2) C. pen., text de lege în baza căruia inculpatul urmează a răspunde penal.
În acest context, Înalta Curte are în vedere că nelegalitatea constatată cu privire la lipsa de corespondenţă între situaţia de fapt şi norma de incriminare nu poate fi înlăturată prin rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs în casaţie, deoarece implică schimbarea încadrării juridice în raport de situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută, dar şi individualizarea pedepsei şi a modului de executare a acesteia în funcţie de norma de incriminare ce va fi stabilită ca incidentă în cauză.
Nefiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., se impune, în aceste limite, cu privire la infracţiunea de "omor" prevăzută de art. 188 alin. (1) C. pen. (astfel cum în mod nelegal a fost reţinută prin hotărârea atacată), trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, respectiv Curtea de Apel Bucureşti.
Totodată, întrucât inculpatul A. a fost condamnat în cauză şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) şi (2) C. pen., (cu aplicarea, în primă instanţă, a pedepsei de 2 ani închisoare, menţinută de instanţa de apel), în condiţiile în care, prin hotărârea definitivă de condamnare s-a făcut aplicarea normelor privind tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni, în urma constatării că infracţiunile deduse judecăţii sunt concurente între ele, precum şi cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 944 din 20.12.2018 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2016, modificată şi definitivă prin decizia penală nr. 504/09.04.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, Înalta Curte consideră că se impune rejudecarea întregii cauze de către instanţa de apel, faţă de incidenţa dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni, ce implică aprecieri din partea instanţei asupra regimului sancţionator de aplicat în raport cu întregul sistem de individualizare judiciară a pedepsei.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte, cu majoritate, va admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1485/A din 18 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în dosarul nr. x/2020.
Va casa, în parte, decizia penală atacată, numai în ce priveşte pe inculpatul A. şi va trimite cauza la rejudecare de către instanţa de apel, Curtea de Apel Bucureşti.
Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate, care nu contravin prezentei decizii.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1485/A din 18 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în dosarul nr. x/2020.
Casează, în parte, decizia penală atacată, numai în ce priveşte pe inculpatul A. şi trimite cauza la rejudecare de către instanţa de apel, Curtea de Apel Bucureşti.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate, care nu contravin prezentei decizii.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2024.
OPINIE SEPARATĂ
Motivarea opiniei separate
În dezacord cu opinia majoritară, consider că se impunea pronunţarea unei soluţii de respingere, ca nefondat, a recursului în casaţie declarat de către recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1485/A din 18 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în dosarul nr. x/2020, pentru următoarele considerente:
Prealabil, sunt de prezentat câteva considerente teoretice care justifică această opinie separată cu privire la recursul în casaţie formulat de către recurent.
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală.
În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen.. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.., instanţa de recurs în casaţie examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie şi care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.
Astfel, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
Prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., "fapta nu este prevăzută de legea penală", analiza realizată de către Înalta Curte se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.
Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.
Esenţială, în prezenta cauză, este constatarea referitoare la faptul că tipicitatea faptei, reţinută în mod definitiv de către instanţa de apel, se analizează doar din punct de vedere obiectiv, fără a putea fi antamată o analiză a tipicităţii subiective.
Această concluzie, care este constantă în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este determinată de modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. (neprevederea în legea penală şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege), precum şi de dispoziţiile art. 15 alin. (1) din C. pen., în conformitate cu care infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
În cadrul definiţiei legale a infracţiunii, exprimată de art. 15 alin. (1) din C. pen., trăsătura esenţială ca fapta să fie prevăzută de legea penală este enumerată distinct de aceea ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă unei persoane, ceea ce relevă opţiunea legiuitorului ca prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală" să se înţeleagă orice faptă, act de conduită, manifestare de voinţă exteriorizată care determină o schimbare în realitatea obiectivă, ce încalcă normele de convieţuire socială şi încriminată de norma penală.
Aceeaşi viziune a legiuitorului reiese şi din modalitatea în care sunt reglementate cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., textul legal menţionând distinct "fapta nu este prevăzută de legea penală" de "nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege"
Se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situaţiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, deci doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii.
În aceste coordonate, în analiza recursului în casaţie exercitat de către recurentul A. constat că acesta, în esenţă, solicită instanţei de recurs să reanalizeze probele administrate în cauză şi să reţină o altă stare de fapt decât cea stabilită în mod definitiv de către instanţele de fond, Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti, cu privire la tipicitatea subiectivă a infracţiunii de omor reţinute în sarcina sa.
Susţine recurentul că supune analizei Înaltei Curţi o chestiune de drept, vizând forma de vinovăţie a faptei pe care a comis-o, însă, în esenţă, acesta solicită reanalizarea stării de fapt reţinută în hotărârea atacată şi stabilirea faptului că nu a comis infracţiunea cu forma de vinovăţie cerută de lege, element care o lipseşte de tipicitate.
Precizează acesta că se afla la volanul autoturismului marca x şi conducea pe timp de noapte, prevăzând că puteau anumite obstacole, mai puţine decât pe timp de zi, iar când a intervenit un obstacol, respectiv un autoturism care a intrat pe Şoseaua Chitilei dinspre str. x, a fost obligat de împrejurări să îl ocolească, astfel încât a acroşat scuarul nesemnalizat, manevră care l-a aruncat pe celălalt sens de mers cu consecinţa intrării în coliziune cu autoturismul părţii vătămate, dar neacceptând acest rezultat, bazându-se şi pe anumite elemente obiective, cum ar fi experienţa sa anterioară în conducerea unor autovehicule asemănătoare, starea tehnică fără cusur a maşinii, precum şi elementele legate de traficul din zona respectivă.
Cu privire la aceste susţineri ale recurentului, un prim aspect care trebuie remarcat este faptul că toate criticile formulate de acesta vizează elementele de tipicitate subiectivă ale infracţiunii reţinute în sarcina sa.
Prin raportare la considerentele teoretice anterior prezentate, acesta reprezintă un motiv pentru care se impunea respingerea ca nefondat a recursului în casaţie, Înalta Curte neputând analiza şi constata neîntrunirea tipicităţii subiective a infracţiunii în cadrul acestei căi extraordinare de atac.
Nu este subsumată cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., fapta nu este prevăzută de legea penală, situaţia în care se invocă lipsa tipicităţii subiective a faptei.
Modul de reglementare legală a cazului de casare anterior menţionat exclude de la analiza pe care o realizează instanţa de recurs în casaţie acest element, argumentele teoretice anterior prezentate anterior justificând această concluzie.
În al doilea rând, este de remarcat şi faptul că recurentul solicită Înaltei Curţi să reţină o altă stare de fapt decât aceea reţinută în mod definitiv prin hotărârile judecătoreşti atacate, element care, de asemenea, impunea respingerea căii de atac ca nefondate.
A reţinut instanţa de apel că recurentul a "condus autoturismul marca x pe Şos. x, iar în momentul în care s-a apropiat de intersecţia cu str. x, culoarea semaforului fiind roşie, a circulat cu o viteză care a crescut de la 131 km/h până la 145 km/h, pedala de acceleraţie fiind apăsată progresiv de la 63% până la 91%. După ce a pătruns în intersecţie pe culoarea roşie a semaforului cu o viteză de 145 km/h, inculpatul a dorit să treacă prin stânga, pe banda nr. 2, pe care de altfel circula şi premergător, de autoturismul de culoare închisă care circula cu viteză redusă pe banda nr. 1, astfel cum reiese din înregistrările camerelor de supraveghere din fişierul fişier "455 SC 2019 Şos. x, f. x - filmare 00423", însă autoturismul x nu a mai putut să ţină banda sa din cauza vitezei cu care circula şi s-a urcat cu partea din stânga pe scuarul ce separă sensurile de mers, în acest mod trecând pe lângă autoturismul de culoare închisă. După ce scuarul s-a terminat, autoturismul inculpatului a pătruns pe contrasens şi a intrat în coliziune frontală cu autoturismul marca x care circula din sens invers, pe banda de lângă axul drumului, condus de victima N., care a decedat în urma coliziunii.
După pătrunderea în intersecţie şi observarea autoturismului de culoare închisă care circula pe banda nr. 1, inculpatul A. a apăsat mai tare pedala de acceleraţie (chiar înainte de a se urca pe scuar), viteza autoturismului crescând în timpul manevrelor de trecere pe lângă vehiculul închis la culoare până la 162 km/h, în condiţiile în care în acele momente autoturismul inculpatului era urcat cu partea stângă pe scuarul ce despărţea sensurile. Din momentul în care a pătruns în intersecţie şi până în momentul coliziunii, viteza vehiculului a crescut în mod constant până la 162 km/h, iar acceleraţia a ajuns la 100%, pentru ca ulterior să scadă la 80% pentru o jumătate de secundă, iar viteza să scadă până la 143 km/h în momentul coliziunii (din cauza urmelor de frecare dintre roţile vehiculului şi bordura pe care a urcat). Următorul moment este cel al impactului, în care autoturismul avea viteza de 143 km/h, iar pedala de acceleraţie era apăsată la maximum".
Între starea de fapt prezentată de către recurent şi cea reţinută de către instanţa de apel există diferenţe majore, iar instanţa de recurs în casaţie nu poate, în mod legal, să procedeze la o analiză a probelor existente la dosarul cauzei pentru a stabili o altă stare de fapt decât cea stabilită în mod definitiv de către curtea de apel.
Susţinerile recurentului cu privire la modul în care s-a produs accidentul omit să menţioneze faptul că acesta conducea având o îmbibaţie alcoolică mult peste limita legală, fiind şi sub influenţa drogurilor, că viteza de deplasare era una ce depăşea limita de viteză pentru sectorul de drum, că a pătruns pe culoarea roşie a semaforului într-o intersecţie, că nu a existat un obstacol în calea sa pentru ca să fie nevoie de o manevră de evitare, ci doar acesta nu a mai putut menţine banda pe care era angajat din cauza vitezei excesive, elemente reţinute de către instanţa de apel, fiind deci deja intrate în puterea de lucru judecat.
Toate aceste elemente au fost stabilite pe baza probelor existente la dosarul cauzei de către instanţele de fond, dinamica producerii accidentului fiind amplu analizată în hotărârea atacată, iar din coroborarea lor s-a reţinut că inculpatul a comis infracţiunea cu vinovăţie, sub forma intenţiei indirecte.
Calea de atac a recursului în casaţie este una extraordinară, Înalta Curte fiind investită cu analiza legalităţi soluţiei atacate, fără a putea în vreun mod a cenzura temeinicia acesteia. Stabilirea unei stări de fapt diferite de aceea reţinută în hotărârea atacată nu este în competenţa Înaltei Curţi în această procedură, aşa cum s-a precizat anterior.
În al treilea rând, consider că, în măsura în care s-ar accepta că este inclusă în sfera de incidenţă a cazului de casare prevăzut de art. . 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., fapta nu este prevăzută de legea penală, situaţia în care se invocă lipsa tipicităţii subiective a faptei, analiza stării de fapt, aşa cum a fost reţinută în decizia atacată relevă justa reţinere de către instanţa de apel a existenţei vinovăţiei în comiterea infracţiunii de omor, în forma intenţiei indirecte.
Circumstanţele concrete ale comiterii infracţiunii, atitudinea recurentului, care având atât o îmbibaţie alcoolică extrem de mare în sânge, cât şi fiind sub influenţa drogurilor, a ales să conducă un autoturism cu o viteze excesivă, cu încălcarea regulilor de circulaţie în mod flagrant şi fără a schiţa cel mai mic gest pentru a încerca să evite un pericol evident, recurentul calcând pedala de acceleraţie la maxim până în momentul impactului cu autoturismul victimei, relevă cu certitudine existenţa intenţiei indirecte în săvârşirea infracţiunii de omor.
Diferenţa între culpa cu prevedere şi intenţia indirectă este dată de poziţia subiectivă a infractorului, în cazul primei acesta prevăzând rezultatul faptei sale, fără a îl accepta, socotind fără temei că el nu se va produce, în vreme ce în cazul intenţiei indirecte acesta accepta posibilitatea producerii acestuia, deşi nu îl urmăreşte.
În mod evident, în prezenta cauză, recurentul a acceptat posibilitate producerii rezultatului socialmente periculos, moartea unei persoane, conducerea unui autoturism cu o viteză excesivă pe o şosea circulată, pătrunderea pe culoarea roşie a semaforului şi accelerarea continuă a autovehiculului, inclusiv după momentul în care acesta a pierdut controlul volanului şi a lovit scuarul de separaţie, demonstrează, fără tăgadă, că nu suntem în prezenţa unei fapte comise din culpă, ci a unei fapte intenţionate.
Distincţia clară dintre cele două forme de vinovăţie rezultă din lipsa de reacţie a recurentului în combaterea pericolului evident pe care îl crease, acesta accelerând la maxim până în momentul impactului, fără a schiţa cel mai mic gest din care să rezulte că doreşte să evite producerea rezultatului socialmente periculos, accidentul de circulaţie, care în condiţiile concrete nu putea avea alte rezultate decât unele letale.
În măsura în care am fi în prezenţa unei fapte comise din culpă, recurentul ar fi trebuit, măcar în ultimul moment, să încerce să evite prin orice manevră, frânare, virare, producerea accidentului de circulaţie, însă în prezenta cauză, aşa cum reţine Curtea de Apel Bucureşti, nu a existat o astfel de conduită a inculpatului.
În fine, criticile formulate de către recurent tind să conducă la o schimbare de încadrare juridică a faptelor reţinute în sarcina acestuia, din infracţiunea de omor, în infracţiunea de ucidere din culpa.
Aşa cum anterior s-a precizat, Înalta Curte, sesizată cu un recurs în casaţie întemeiat pe art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu poate dispune schimbarea încadrării juridice a faptelor, iar trimiterea cauzei pentru rejudecare de către instanţa de apel nu se poate face în vederea schimbării de încadrare juridică, în condiţiile în care potrivit prevederilor art. 386 din C. proc. pen., acest atribut este unul ce aparţine exclusiv instanţelor de fond, fiind rezultatul analizei stării de fapt, element pe care Înalta Curte nu îl poate realiza în procedura recursului în casaţie.
Trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea realizării acestei operaţiuni juridice, ar lipsi de substanţă atribuţiile instanţei de trimitere, aceasta fiind obligată să se conformeze dispoziţiilor instanţei de control judiciar, fără a putea realiza propria analiză, aşa cum prevede legea.
Pentru aceste considerente apreciez că soluţia ce se impunea a fi adoptată în cauză era una de respingere a recursului formulat ca nefondat.