Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 27 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2021, printre altele, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 278, art. 374 alin. (2) şi art. 478 alin. (1), (5) raportat la art. 479, art. 480 alin. (2) şi art. 482 lit. g) din C. proc. pen., invocate de inculpatul A., constatând că aceste excepţii sunt inadmisibile.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 din C. proc. pen. că inculpatul a făcut referire la îndreptarea de eroare materială efectuată, în procedura de cameră preliminară, cu privire la raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. x din data de 09 octombrie 2019, susţinând că expertul (în realitate, specialistul) care a realizat acea îndreptare nu avea un drept în acest sens, ci trebuia audiat, deoarece doar organele judiciare, în sensul art. 30 din C. proc. pen., pot îndrepta erori materiale ale actelor pe care le emană şi, în plus, eroarea era de natură tehnică, fiind generată de aparatul de testare.
Curtea a constatat că dispoziţiile art. 278 din C. proc. pen. se referă exclusiv la îndreptarea erorilor materiale din cuprinsul actelor procedurale întocmite de organul de urmărire penală (organ de cercetare penală ori procuror), de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de cameră preliminară ori de instanţa de judecată, deci de un organ judiciar şi, prin urmare, nu au legătură cu soluţionarea cauzei prin prisma aspectelor invocate de inculpat, care constituie apărări de fond privind un mijloc de probă obţinut prin folosirea unui specialist (iar nu un act procedural întocmit de un organ judiciar) şi tinzând la dovedirea lipsei de fiabilitate a acelui mijloc de probă.
Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (2) din C. proc. pen., Curtea a reţinut că inculpatul a susţinut, referindu-se la acelaşi raport de constatare tehnico-ştiinţifică efectuat în faza de urmărire penală, că acesta a avut un rol determinant în condamnarea sa de către prima instanţă şi că, deşi textul de lege anterior citat îi recunoaşte dreptul de a pune întrebări expertului (specialistului), în situaţia în care instanţa îi restrânge acel drept, prin necitarea acestuia pentru audiere, i se încalcă dreptul la apărare. Curtea a constatat că susţinerile inculpatului se referă, în realitate, la aplicarea dispoziţiilor art. 374 alin. (2) din C. proc. pen., iar nu la vicii de neconstituţionalitate a acestora şi că admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate este condiţionată de criticarea, prin intermediul acesteia, a unei dispoziţii legale, prin raportare la normele constituţionale, iar nu prin prisma modului de aplicare a acesteia, care nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate realizat de Curtea Constituţională.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 478 alin. (1), (5) raportat la art. 479, art. 480 alin. (2) şi art. 482 lit. g) din C. proc. pen., Curtea a constatat că, în speţă, inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul din data de 04 februarie 2020, emis în dosarul de urmărire penală nr. 3446/D/P/2018 al DIICOT, Structura Centrală, alături de inculpatul B., acuzat de o faptă constând în deţinerea, la data de 30 mai 2019, fără drept, în vederea consumului propriu, a patru comprimate de metadonă - fără nicio legătură cu faptele atribuite celui dintâi şi, între timp, condamnat, în mod definitiv, în procedura recunoaşterii învinuirii, faţă de primul inculpat cauza fiind disjunsă, în faza de judecată, cu consecinţa constituirii dosarului de faţă.
S-a arătat că, referitor la inculpatul A., au fost invocate, ca mijloace de probă, între altele, declaraţiile date de C., în faza de urmărire penală, în calităţile de suspect şi inculpat, la data de 12 septembrie 2019 şi, respectiv, în cursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă, în calitate de martor, la termenul de judecată din data de 10 februarie 2022.
Curtea a constatat că acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de persoana respectivă, în calitate de inculpat, cu DIICOT, în alt dosar de urmărire penală, nr. 65/D/P/2020, a fost înregistrat, la data de 26 mai 2020, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, fiind admis de instanţa respectivă prin sentinţa penală nr. 705 din data de 03 iulie 2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2020 (rămasă definitivă prin neapelare).
Prin urmare, curtea a considerat că declaraţiile acesteia, invocate în prezenta cauză ca mijloace de probă în legătură cu acuzaţiile aduse inculpatului A. nu au fost date în vederea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, fiind fie anterioare acelui demers (cele de suspect şi inculpat din faza de urmărire penală), fie ulterioare (cea de martor din cursul judecăţii în primă instanţă).
Curtea a apreciat că valoarea probatorie a acelor declaraţii este o chestiune de fond, a cărei apreciere este de competenţa instanţei de judecată.
De asemenea, a observat că declaraţia inculpatei C., dată de aceasta în vederea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei sale, nu a fost folosită ca mijloc de probă în prezenta cauză, acea declaraţie neaflându-se, de altfel, în dosarul de faţă.
În concluzie, Curtea a reţinut că excepţiile de neconstituţionalitate a textelor legale invocate de inculpat nu au legătură cu soluţionarea cauzei, astfel că excepţiile respective nu îndeplinesc una dintre condiţiile de admisibilitate.
Împotriva încheierii din data de 27 iunie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală a formulat recurs inculpatul A..
Prin cererea formulată, recurentul a susţinut că în ceea ce priveşte art. 278 din C. proc. pen., scopul acestor reglementări a fost deturnat, permiţându-i-se specialistului, care dobândeşte calitatea de martor în cauză să întocmească un proces-verbal de îndreptare eroare materială. A atătat că, din analiza actelor dosarului, rezultă că s-a înaintat o expertiză la 17 octombrie 2005, iar infracţiunea a fost săvârşită în anul 2019. De asemenea, a mai arătat că în procedura de cameră preliminară s-a admis de către judecătorul de cameră preliminară să se poată uzita de aceste dispoziţii, respectiv specialistul să-şi îndrepte o eroare materială. În opinia sa, doar Curtea Constituţională ar putea să se pronunţe dacă, în situaţia în care specialistul era privat, el ar fi putut să interfereze cu un act de urmărire penală asumat de procurori. A considerat că au fost încălcate art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi art. 124 din Constituţie.
Cu privire la dispoziţiile art. 374 alin. (2) din C. proc. pen., a solicitat să se observe că la începerea judecăţii pe fondul cauzei instanţa aduce la cunoştinţa inculpaţilor drepturile prevăzute de acest text de lege, printre care se numără şi dreptul de a interoga specialistul, martorii, părţile vătămate şi alţii, iar dacă judecătorul fondul sau instanţa de apel nu încuviinţează proba constând în audierea specialistului, care dobândeşte calitatea de martor şi nu îi permite să îl interogheze, îi încalcă dreptul la apărare şi dreptul de a interoga, drepturi reglementate de legiuitor şi de Constituţie.
În ceea ce priveşte art. 478 din C. proc. pen., a arătat că în cauza sa a fost audiată inculpata C., care a făcut o înţelegere cu procurorul de caz şi s-a judecat în baza unui acord de recunoaştere a vinovăţiei. Or, declaraţia acestei inculpate a fost folosită ulterior în procedura de drept comun împotriva sa. A făcut trimitere la Decizia nr. 490/2022, prin care Curtea Constituţională a statuat că declaraţia dată în faza acordului de recunoaştere nu poate fi folosită în procedura de drept comun împotriva celui care o dă. A susţinut că are dreptul să interogheze acest martor, care a fost iniţial inculpat în cauză şi consideră că, din moment ce Curtea Constituţională nu permite ca declaraţia în discuţie să fie folosită împotriva acelei persoane, atunci şi lui i se încalcă dreptul la apărare.
Pentru aceste motive, a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a celor trei articole menţionate, pentru ca instanţa de contencios constituţional să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea acestora.
Prealabil, referitor la excepţia tardivităţii căii de atac, invocată de reprezentanta parchetului, Înalta Curte constată că potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 dacă excepţia este inadmisibilă, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, iar încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare.
În cauză, dezbaterile în faţa instanţei de fond au avut loc la data 26.06.2024, încheierea atacată a fost pronunţată la data de 27.06.2024, iar recurentul A. a formulat recurs la data de 04.07.2024, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosar.
Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că deşi în minuta încheierii din data de 27 iunie 2024, se menţionează că soluţia dispusă de instanţă a fost pusă la dispoziţia recurentului prin mijlocirea grefei, din actele dosarului, rezultă că încheierea a fost comunicată la data de 04.07.2024.
În raport de aceste consideraţii, precum şi de împrejurarea că recurentul se afla încarcerat la momentul pronunţării încheierii atacate, în vederea respectării dreptului la o cale de atac efectivă în faţa unei instanţe judecătoreşti, Înalta Curte a apreciat recursul ca fiind formulat în termen legal.
Examinând recursul declarat de recurentul petent A. împotriva încheierii din data de 27 iunie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală pronunţată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele următoare:
Concepută ca un remediu procedural prin care cetăţenii îşi pot apăra drepturile şi libertăţile fundamentale prin intermediul instanţei de control constituţional, invocând neconformitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă cu Constituţia României, excepţia de neconstituţionalitate se ridică în faţa unei instanţei judecătoreşti, aceasta având rol de filtru al excepţiei şi obligaţia de a le respinge ca inadmisibile pe cele care nu îndeplinesc cerinţele legii. În situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale este obligatorie.
Interpretând dispoziţiile Legii nr. 47/1992, Înalta Curte reţine că instanţa de judecată, prealabil controlului de constituţionalitate, care este unul ulterior, este obligată să examineze cerinţele de admisibilitate pentru a putea învesti în mod legal instanţa de control constituţional.
Prin urmare, instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate verifică: 1) calitatea de parte în proces a titularului excepţiei; 2) dacă actul normativ criticat este un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării; 3) condiţia ca actul normativ să fie unul relevant în cauza pendinte, respectiv să aibă legătură cu soluţionarea cauzei; 4) condiţia ca legea sau ordonanţa ori dispoziţia criticată să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Astfel, condiţiile de admisibilitate sunt strict prevăzute de lege, au caracter imperativ şi sunt de ordine publică.
Procedând la o nouă reexaminare a condiţiilor anterior menţionate, Înalta Curte constată că cerinţele de la punctele 1, 2 şi 4 privesc o examinare formală, în timp ce condiţia de la punctul 3 vizează incidenţa prevederii legale asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauza dedusă judecăţii şi implică o analiză mai amplă a caracteristicilor acesteia.
Cu alte cuvinte, în acord cu prima instanţă, decizia instanţei de control constituţional trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra derulării procesului, cerinţa legăturii cu soluţionarea cauzei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării conflictului dintre părţi.
Totodată, sfera de incidenţă a acestei cerinţe de admisibilitate mai cuprinde şi interesul procesual, dar şi relevanţa normei criticate în rezolvarea cauzei.
Sigur, o atare examinare nu se opune dispoziţiilor art. 2 sau art. 29 din Legea nr. 47/1992, care statuează că instanţa de control constituţional este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România şi autoritatea competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din lege.
Astfel cum a statuat în jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională se pronunţă asupra litigiului de natură constituţională numai în limitele stabilite prin actul de sesizare, iar instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, în conformitate cu legea, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale titularului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu specificul cauzei şi cu dispoziţiile legale incidente.
Examinând în aceşti vectori de admisibilitate cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate, în raport şi de criticile formulate, Înalta Curte constată cu privire la condiţia de la punctul 1, respectiv calitatea de parte a autorului excepţiei, că aceasta este îndeplinită. Excepţiile de neconstituţionalitate au fost ridicate de una dintre părţile din proces (inculpatul A.) în faţa Curţii de Apel Bucureşti, instanţă învestită cu soluţionarea apelului formulat de inculpat împotriva sentinţei penale nr. 1482/F din data de 29 decembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2021.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, respectiv ca actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară, în vigoare la momentul sesizării, Înalta Curte constată că şi această condiţie este îndeplinită. Excepţiile de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art. 278, art. 374 alin. (2), art. 478 alin. (1), (5) raportat la art. 479, art. 480 alin. (2) şi art. 482 lit. g) din C. proc. pen., în vigoare de la 01.02.2014.
Referitor la cerinţa de la punctul 4, respectiv ca textul de lege criticat să nu fi fost anterior declarat neconstituţional, se constată că şi această condiţie este îndeplinită.
În ceea ce priveşte condiţia referitoare la legătura normei contestate cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită.
Astfel, recurentul critică dispoziţiile art. 278 din C. proc. pen. prin prisma faptului că, în ce priveşte raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. x din data de 09 octombrie 2019, specialistul care l-a întocmit a procedat la îndreptarea unei erori materiale strecurată în raport şi potrivit legii acesta nu putea proceda la îndreptarea acelei erori, ci trebuia audiat în legătură cu eroarea comisă determinat de faptul că nu are calitatea de organ judiciar, ci pe aceea de martor, şi prin urmare nu putea să îndrepte o eroare materială din cuprinsul unui act, doar organelor judiciare fiindu-le permis a îndrepta erori materiale ale actelor pe care le emană.
Aşadar, Înalta Curte constată că, în ce priveşte această excepţie, recurentul practic contestă o probă administrată în condiţiile legii şi care nu a fost înlăturată în procedura de cameră preliminară, din contră, constatându-se legalitatea sa, potrivit încheierii din data de 30 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin încheierea nr. 415/CP din data de 05 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală. Or, aceste critici ale sale reprezintă apărări de fond referitoare la un mijloc de probă obţinut în cauză, nicidecum critici de neconstituţionalitate ale art. 278 din C. proc. pen.
De asemenea, recurentul a criticat dispoziţiile art. 374 alin. (2) din C. proc. pen., cu motivarea că acest text de lege îi recunoaşte dreptul să adreseze întrebări specialistului care a întocmit raportul de constatare tehnico-ştiinţifică în faza de urmărire penală, însă, prin faptul că instanţa nu îl citează pe specialist în vederea audierii, îi încalcă dreptul la apărare.
Şi în ce priveşte această excepţie de neconstituţionalitate, Înalta Curte observă că, în realitate, recurentul este nemulţumit de modul cum instanţa de judecată a înţeles să aplice dispoziţiile legale reglementate în art. 374 alin. (2) din C. proc. pen., fără a releva vicii de neconstituţionalitate ale textului de lege, or aplicarea şi interpretarea legii nu este atributul Curţii Constituţionale.
Recurentul a mai criticat şi dispoziţiilor art. 478 alin. (1), (5) raportat la art. 479, art. 480 alin. (2) şi art. 482 lit. g) din C. proc. pen., considerând că declaraţia numitei C., care a încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei cu DIICOT, nu poate fi folosită împotriva sa, în condiţiile statuărilor făcute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 490/2022, astfel că declaraţia dată în faza acordului de recunoaştere a vinovăţiei, neputând fi folosită în procedura de drept comun, îi încălcă dreptul la apărare.
Faţă de această împrejurare, Înalta Curte constată că recurentul formulează apărări de fond, declaraţiile date de C., invocate în prezenta cauză ca mijloace de probă în legătură cu acuzaţiile aduse inculpatului A., respectiv în faza de urmărire penală, în calităţile de suspect şi inculpat, la data de 12 septembrie 2019 şi în cursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă, în calitate de martor, la termenul de judecată din data de 10 februarie 2022, nu au fost date în vederea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, iar declaraţia inculpatei C., dată de aceasta în vederea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei sale, s-a făcut în alt dosar de urmărire penală, nr. 65/D/P/2020 şi nu a fost folosită ca mijloc de probă în prezenta cauză, neaflându-se la dosar.
Or, şi această pretinsă excepţie de neconstituţionalitate vizează de fapt valoarea probatorie a declaraţiilor, chestiune ce ţine de fondul cauzei şi a cărei apreciere este în competenţa instanţei de judecată care soluţionează acuzaţia adusă recurentului.
Aşadar, prin demersul întreprins, inculpatul A. nu invocă veritabile critici de neconstituţionalitate, ci este nemulţumit de modul în care instanţa de judecată a aplicat şi interpretat dispoziţiile legale invocate ca nefiind constituţionale şi, în final, a soluţionat cauza.
Or, aceste motive nu pot constitui critici de neconstituţionalitate a normelor legale invocate, fiind de competenţa instanţei care a judecat litigiul iniţial aplicarea şi interpretarea acestora potrivit art. 126 din Constituţie.
Concluzionând, Înalta Curte constată că o asemenea solicitare excedează însă, în mod vădit, competenţei Curţii Constituţionale care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea interveni în abrogarea, modificarea, completarea sau interpretarea dispoziţiilor cu privire la care instanţa de control constituţional a fost sesizată.
În acest context, Înalta Curte reţine că aspectele invocate în susţinerea excepţiilor nu vizează în realitate o problemă de neconstituţionalitate, criticile aduse de recurent dispoziţiilor legale a căror neconstituţionalitate o reclamă necircumscriindu-se unei pretinse lipse de claritate şi previzibilitate a acesteia în raport cu conţinutul lor propriu-zis in abstracto.
Deopotrivă, Înalta Curte constată că în cauza de faţă nu există o legătură efectivă şi necesară între pronunţarea unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate, ci reprezintă în realitate nemulţumiri ale recurentului condamnat cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de fond pe parcursul procesului penal faţă de apărările formulate de acesta.
Or, modul de apreciere şi de interpretare a probelor, precum şi soluţiile dispuse cu privire la solicitările inculpatului, pe parcursul procesului penal sunt prerogative recunoscute exclusiv instanţelor de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.
De aceea, Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de apel, că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor procesual penale invocată de recurent nu are legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât, având în vedere cadrul procesual şi stadiul concret în care se află litigiul, decizia Curţii Constituţionale asupra excepţiei invocate nu ar fi de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal de faţă.
Faţă de considerentele enunţate, Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 27.06.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2021.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 360 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 27.06.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2021.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 360 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2024.