Şedinţa publică din data de 02 octombrie 2024
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din 30 iulie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de contestatorul A. cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată în cauză, întruneşte doar o parte din condiţiile cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia, nefiind îndeplinită cerinţa legăturii cu soluţionarea cauzei. Astfel, s-a constatat că, în speţă, excepţia a fost ridicată în faţa instanţei de judecată investită cu soluţionarea cauzei în calea de atac a contestaţiei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), de către contestatorul A. şi vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare (respectiv art. 341 alin. (8) din C. proc. pen.), care nu au fost anterior declarate ca fiind neconstituţionale.
În ceea ce priveşte examenul legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate de contestatorul A. în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, s-a apreciat că obiecţiunile formulate de acestea cu privire la dispoziţiile art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.
Astfel, s-a observat că, deşi autorul excepţiei a susţinut că prevederile anterior menţionate contravin celor ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie şi art. 20 din Constituţie raportat la art. 13 CEDO privind dreptul la un remediu efectiv, respectiv art. 2 din Protocolul nr. 7 la CEDO referitor la dublul grad de jurisdicţie în materie penală nu se urmăreşte armonizarea textului art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. cu legea fundamentală, ci se tinde la modificarea acestor texte, prin introducerea unei noi căi de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus respingerea, ca nefondată, a plângerii formulate împotriva ordonanţei prin care s-a dispus clasarea cauzei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) în ceea ce îl priveşte pe contestator pentru infracţiunea de complicitate la delapidare.
Or, reglementarea căilor de atac reprezintă, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 şi art. 126 alin. (2) din Constituţia României ce fac trimitere la "condiţiile legii", o opţiune de politică legislativă de competenţa exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată. De altfel, chiar şi prevederile art. 23 alin. (7) din Constituţia României fac trimitere la "căile de atac prevăzute de lege".
Aşadar, prin obiecţiunile formulate, s-a apreciat că apărarea nu urmăreşte armonizarea cu legea fundamentală a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen., ci introducerea unei căi de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus respingerea, ca nefondată, a plângerii formulate, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică care-i reglementează organizarea şi funcţionarea.
În acest context s-a precizat că ceea ce se urmăreşte de contestator este reglementarea unei noi căi de atac care să poată fi promovată împotriva unei hotărâri intrate în autoritate de lucru judecat.
Raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, s-a constatat că aspectele invocate de contestator nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.
De altfel, s-a aratăt că în mod repetat Curtea Constituţională a verificat constituţionalitatea art. 341 alin. (8) C. proc. pen., apreciind că nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză.
În acest sens, s-a făcut referire la Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, prin care Curtea Constituţională a constatat că eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi 341 din C. proc. pen.. Astfel, legiuitorul a urmărit să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului, având în vedere natura cauzelor vizate de dispoziţiile art. 340 şi 341 din C. proc. pen., cauze în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau al urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror.
Pe de altă parte, Înalta Curte a reţinut că petentul A. critică în realitate faptul că în procedura prevăzută de art. 5491 din C. proc. pen., practica judiciară este în sensul de a se atribui autoritate de lucru judecat considerentelor hotărârii judecătorului de cameră preliminară care s-a pronunţat cu privire la soluţia de clasare, astfel că dreptul la dublu grad de jurisdicţie ar fi încălcat.
Cu privire la acest aspect, prima instanţă a arătat că, prin modificările aduse de O.U.G. nr. 18/2016, legiuitorul delegat a pus în acord procedura specială cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a ales să acorde judecătorului de cameră preliminară din cadrul procedurii prevăzute de art. 5491 din C. proc. pen. libertate deplină în administrarea probatoriului necesar în analizarea incidenţei unui caz de confiscare specială şi proporţionalitatea unei asemenea confiscări. Astfel că, în această procedură există posibilitatea administrării unui probatoriu complet cu privire la toate elementele de fapt care pot avea incidenţă asupra soluţiei judecătorului de cameră preliminară, fiind menţionat în mod expres că dispoziţiile de la titlul privind judecata care nu sunt contrare dispoziţiilor articolului în discuţie se aplică în mod corespunzător.
Concluzionând, s-a constatat că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de contestator în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, situaţie în care un asemenea demers este inadmisibil, astfel încât, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de contestatorul A. cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen.
Împotriva dispoziţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. din încheierea din 30 iulie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2023, a formulat recurs petentul A..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 01 august 2024, sub nr. x/2023/a1.1.
La dosarul cauzei, în data de 01 octombrie 2024, petentul A. a depus o declaraţie notarială prin care a solicitat să se ia act de retragerea căii de atac (recurs) formulată împotriva încheierii penale din data 30 iulie 2024 pronunţată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2023, renunţând, astfel, la judecata recursului ce face obiectul dosarului nr. x/2023 aflat pe rolul aceleaşi instanţe, cu termen de judecată la data de 02 octombrie 2024, cu consecinţa rămânerii definitive a hotărârii atacate.
Examinând cererea de retragere a recursului formulat de petentul A., Înalta Curte urmează a lua act de manifestarea unilaterală de voinţă a acestuia, pentru următoarele considerente:
Retragerea unei căi de atac, în cauză a recursului formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. din încheierea din 30 iulie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2023, este un act de dispoziţie, care odată exercitat, conduce la închiderea cadrului procesual declanşat.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, recursul reprezintă o cale de atac concepută distinct de legiuitor numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti prin care se respinge o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale.
De asemenea, conform prevederilor art. 415 alin. (1) din C. proc. pen., până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, persoana vătămată şi oricare dintre părţi îşi pot retrage apelul declarat. Retragerea trebuie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către administraţia locului de deţinere, declaraţia de retragere putând fi făcută fie la instanţa a cărei hotărâre se atacă, fie la instanţa de apel.
Prevederile art. 415 din C. proc. pen. reprezintă reglementarea generală în procedura penală în ceea ce priveşte retragerea unei căi de atac sau a unei cereri, dacă nu există o altă dispoziţie specială.
Relativ la cele ce precedă, având în vedere, pe de o parte, declaraţia notarială depusă la dosarul cauzei de recurent în sensul retragerii căii de atac, iar pe de altă parte, că exercitarea oricărei căi de atac este guvernată de principiul disponibilităţii, astfel încât cel care a exercitat o cale de atac poate să şi-o retragă până la închiderea dezbaterilor, Înalta Curte va lua act de retragerea recursului declarat de petentul A. împotriva dispoziţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. din încheierea din 30 iulie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2023.
Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat recurentul petent la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Ia act de retragerea recursului declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 30 iulie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2023.
Obligă recurentul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 02 octombrie 2024.