Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2023
Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1045 din data de 30.09.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală a respins, ca neîntemeiată, cererea de schimbare a încadrării juridice, cerere formulată de inculpat, prin apărător.
În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. şi cu aplic. art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen., a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul A. , pentru infracţiunea de evaziune fiscală, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1), lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. (faptă din perioada 2006-2009).
În temeiul art. 397 din C. proc. pen. rap. la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. şi la art. 26 alin. (1) şi următoarele din acelaşi cod, a dispus disjungerea acţiunii civile formulate în prezenta cauză de către partea civilă Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cu sediul în Nucureşti, şi a dispus înaintarea către Serviciul Registratură, în vederea formării unui nou dosar, prin xerocopierea integrală a dosarului şi ataşarea copiilor certificate pentru conformitate cu originalul, pentru continuarea judecăţii.
A constatat că, în temeiul art. 2502 din C. proc. pen., asupra măsurilor asiguratorii instituite prin ordonanţa nr. 197/P/2010 din data de 26.01.2016, dispusă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, se va pronunta instanta de judecata în dosarul disjuns.
Împotriva acestei decizii au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A..
Prin decizia penală nr. 265/A din 14.02.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 1045 din data de 30.09.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2022.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că, de la data săvârşirii presupusei fapte reţinută în sarcina inculpatului-31.12.2009, data săvârşirii ultimei acţiuni a infracţiunii continuate, a început să curgă termenul general de 10 ani al prescripţiei răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen., care s-a împlinit în data de 30.12.2019, conform art. 186 alin. (1) teza finală C. pen.. Potrivit Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României, Curtea a constatat că în această perioadă nu a existat niciun caz de întrerupere a prescripţiei generale pentru a opera prescripţia specială, fiind golite de conţinut prevederile art. 155 C. pen., întrucât legiuitorul nu a intervenit conform art. 147 alin. (1) din Constituţie în termenul legal de 45 de zile pentru a pune în acord cu legislaţia penală dispoziţiile obligatorii ale instanţei de contencios constituţional.
Raportat la aspectele anterior menţionate, Curtea a constatat că s-a împlinit termenul general (cu o durată de 10 ani) de prescripţie a răspunderii penale, întrucât, ulterior datei de 31.12.2009 (când a fost presupus a fi comis ultimul act material de inculpat) şi până la data de 30 decembrie 2019, când termenul respectiv era deja împlinit, nu a existat niciun act de întrerupere a cursului acelei prescripţii.
Împotriva acestei decizii penale, a formulat cerere de recurs în casaţie, la data de 01.03.2023, Parchetul de pe lângă Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
Prin cererea de recurs în casaţie formulată, DNA a apreciat că în cauză este incident cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., având în vedere că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale, atâta vreme cât nu era împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale.
Prealabil, motivării incidenţei cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., a fost formulată o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării cu titlu preliminar asupra interpretării dispoziţiilor art. 325 alin. (1) TFUE, Deciziei nr. 2006/928 şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în temeiul art. 267 TFUE.
Având în vedere atât juridisprudenţa CJUE (cauzele Tarico I şi II şi Euro Box Promotion), dar şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi 358/2022, s-a apreciat că se impune sesizarea CJUE cu patru întrebări preliminare (la termenul de dezbateri procurorul a arătat că renunţă la cererea de sesizare a CJUE, având în vedere pronunţarea la data de 24 iulie 2023 a Hotărârii Curţii Europene de Justiţie, Marea Cameră, în cauza C-107/23).
În ceea ce priveşte dezvoltarea motivului de recurs în casaţie invocat, s-a considerat că instanţa a procedat în mod greşit apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că în cazul prescripţiei răspunderii penale Curtea Constituţională a României a pronunţat două decizii cu efecte contradictorii (nr. 297/2018 şi nr. 358/2022), iar principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.
În consecinţă, pentru respectarea acestui principiu, având în vedere că infracţiunea ce face obiectul cauzei este una din infracţiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, instanţa trebuia să facă aplicarea prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, care înlătură noţiunea de instituţie autonomă a prescripţiei din interpretarea globală a legii penale mai favorabile.
S-a apreciat că în cauză nu se impunea constatarea încetării procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripţie, întrucât, dând prevalenţă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate inculpatului şi să constate că termenul de prescripţie specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.
Având în vedere faptul că infracţiunile ce fac obiectul cauzei au fost săvârşite în perioada 2006-2009, în eventualitatea admiterii solicitării de trimitere a întrebărilor preliminare la C.J.U.E., s-a arătat că instanţa nu se va mai putea pronunţa până la soluţionarea acestei sesizări.
Astfel, s-a apreciat că, pentru evitarea continuării curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale, se impune suspendarea cauzei în baza art. 413 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., până la pronunţarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în urma sesizărilor Curţii de Apel Braşov, secţia Penală.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 27.04.2023, când s-a stabilit termen la data de 14 iunie 2023, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen.
Prin încheierea din data de 14 iunie 2023, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 265/A din data de 14.02.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2022, privind pe intimatul-inculpat A., cauza fiind trimisă în vederea judecării recursului în casaţie, Completului nr. 1.
A fost fixat termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 27.09.2023, cu citarea intimatului inculpat A. şi a intimatei părţi civile Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
S-a dispus încunoştinţarea apărătorului ales al intimatului inculpat despre termenul acordat.
La termenul de judecată din data de 22.11.2023, cauza a rămas în pronunţare.
Analizând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie se poate exercita exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive de legalitate expres şi limitativ prevăzute de legea procesual penală. Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile., scopul său fiind îndreptarea erorilor de drept comise de curţile de apel şi de ICCJ. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
În cauza de faţă, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar şi cu regulile de drept aplicabile la data soluţionării definitive a cauzei, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.
În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale valorificat de către instanţa de apel este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., fiind constatată intervenirea prescripţiei răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie a răspunderii penale.
Pentru a pronunţa soluţia recurată, instanţa de apel a constatat, de la data săvârşirii presupusei infracţiuni de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1), lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. (faptă din perioada 2006-2009), reţinută în sarcina inculpatului, respectiv 31.12.2009, data săvârşirii ultimei acţiuni a infracţiunii continuate, a început să curgă termenul general de 10 ani al prescripţiei răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen., care s-a împlinit în data de 30.12.2019, conform art. 186 alin. (1) teza finală C. pen.. Potrivit Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României, Curtea a constatat că în această perioadă nu a existat niciun caz de întrerupere a prescripţiei generale pentru a opera prescripţia specială, fiind golite de conţinut prevederile art. 155 C. pen., întrucât legiuitorul nu a intervenit conform art. 147 alin. (1) din Constituţie în termenul legal de 45 de zile pentru a pune în acord cu legislaţia penală dispoziţiile obligatorii ale instanţei de contencios constituţional.
Raportat la aspectele anterior menţionate, Curtea a constatat că s-a împlinit termenul general (cu o durată de 10 ani) de prescripţie a răspunderii penale, întrucât, ulterior datei de 31.12.2009 (când a fost presupus a fi comis ultimul act material de inculpat) şi până la data de 30 decembrie 2019, când termenul respectiv era deja împlinit, ca urmare a aplicării principiului legii penale mai favorabile, nu a existat niciun act de întrerupere a cursului acelei prescripţii.
Examinând criticile formulate în recurs în casaţie, Înalta Curte constată că, în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanţei supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, acestea au caracter nefondat.
Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată şi art. 5 din C. pen.
În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat, printre altele, că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.
Prin urmare, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, întrucât o eventuală combinare a dispoziţiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.
Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.
Curtea de Apel Bucureşti a valorificat incidenţa prescripţiei generale a răspunderii penale, ca efect al adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum si a deciziei ICCJ nr. 67/2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, aplicând normele de drept penal în concordanţă cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menţionate situaţiei factuale definitiv reţinute în cauză.
Hotărârea Curţii Europene de Justiţie, Marea Cameră, pronunţată la data de 24 iulie 2023 în cauza C-107/23, care a adus o inovaţie în materia calculului termenului de prescripţie, este ulterioară rămânerii definitive a deciziei atacate în prezenta cauză.
Deşi, aparent, cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. permite o reconsiderare a interpretării aplicării dispoziţiilor normative privind calculul termenului prescripţiei răspunderii penale în cauză, Înalta Curte consideră că acest caz de casare, ca şi celelalte, trebuie interpretat stricto sensu, având în vedere faptul că recursul este în prezent o cale extraordinară de atac şi nu ordinară, aşa cu era până în 2014. Cazul de casare se referă la situaţia când "în mod greşit s-a dispus o soluţie de încetare", ca atare când curtea de apel a pronunţat o soluţie greşită în raport cu legislaţia şi interpretările date acesteia la momentul respectiv, ceea ce nu este cazul în prezentul dosar.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 265/A din data de 14 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2022, privind pe intimatul-inculpat A..
În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 265/A din data de 14 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2022, privind pe intimatul-inculpat A..
Cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în cuantum de 680 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 noiembrie 2023.