Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2023
Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 150 din 16 februarie 2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală s-au hotărât următoarele:
În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la Decizia nr. 358/2022 a CCR, s-a încetat procesul penal pornit faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la Decizia nr. 358/2022 a CCR, s-a încetat procesul penal pornit faţă de inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă, prev. art. 26 C. pen. din 1968 raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la Decizia nr. 358/2022 a CCR, s-a încetat procesul penal pornit faţă de inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă, prev. de art. 26 C. pen. din 1968 raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la Decizia nr. 358/2022 a CCR, s-a încetat procesul penal pornit faţă de inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În baza art. 257 alin. (2) C. pen. rap. la art. 111 alin. (2) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpatul B. a sumelor de 661.613 RON şi 1.175.879 RON, dobândite ca urmare a săvârşirii celor două infracţiuni de complicitate la trafic de influenţă, prev. art. 26 C. pen. din 1968, raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., cu aplic. art. 249 alin. (1) C. proc. pen., s-au menţinut măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţa nr. 913/P/2016 din 16.09.2020 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, cu privire la bunurile imobile aflate în proprietatea inculpatului B. şi a persoanei interesate C., până la concurenţa sumelor asupra cărora s-a dispus confiscarea.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au fost lăsate în sarcina statului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
Prin decizia penală nr. 1151/A din 7 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 150 din 16 februarie 2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2020, s-a desfiinţat, în parte, hotărârea penală apelată, iar în rejudecare:
S-a stabilit că legea penală mai favorabilă inculpaţilor este C. pen. în reglementarea cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (când a fost publicată Decizia CCR nr. 297/2018) şi data de 30 mai 2022 (când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 71/2022).
În baza art. 396 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a încetat procesul penal faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influentă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale (fapta din 20.06.2012).
În baza art. 396 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a încetat procesul penal faţă de inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă, prev. art. 48 C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale (fapta din 30.06.2012-18.09.2012).
În baza art. 396 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a încetat procesul penal faţă de inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă, prev. art. 48 C. pen., raportat la art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale (fapta din 30.05.2012-13.12.2012).
În baza art. 396 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a încetat procesul penal faţă de inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale (fapta din 03.07.2012 - 21.12.2012).
În baza art. 291 alin. (2) C. pen. rap. la art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., s-au confiscat de la inculpatul B. sumele de 661.613 RON şi 1.175.879 RON, dobândite ca urmare a săvârşirii infracţiunilor de complicitate la trafic de influenţă.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate, care nu contravin deciziei.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au fost lăsate în sarcina acestuia.
Instanţa de apel a menţinut soluţia de încetare a procesului penal dispusă faţă de inculpaţi în fond (care a făcut obiectul criticii în apelul Ministerului Public), modificând doar încadrarea juridică dată faptelor, prin raportarea acesteia la legea penală mai favorabilă inculpaţilor, reţinută ca fiind noul C. pen. în reglementarea cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (când a fost publicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018) şi data de 30 mai 2022 (când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 71/2022).
În acest sens, a reţinut că, prin Decizia nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din data de 25 iunie 2018, Curtea Constituţională a statuat că soluţia legislativă care prevedea întreruperea prescripţiei prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională.
Ulterior, prin Decizia nr. 358/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din data de 9 iunie 2022, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituţionale, arătând, în considerentele acesteia (par. 73), că, în perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018, 25 iunie 2018, şi data intrării în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma respectivă, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale (fapt realizat prin O.U.G. nr. 71/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din data de 30 mai 2022), fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.
Prin Decizia nr. 67/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat, conform pct. 1 din dispozitivul acesteia, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale, prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 C. pen.
În raport cu deciziile anterior citate, dar având în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014 (publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din data de 20 mai 2014), prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, instanţa de apel a constatat că, în mod global, legea penală mai favorabilă inculpaţilor este C. pen. în reglementarea cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (când a fost publicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018) şi data de 30 mai 2022 (când a intrat în vigoare O.U.G. nr. .71/2022), perioadă în care nu a existat niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, fiind aplicabil astfel numai termenul de prescripţie generală.
În acest context, reţinând că încadrarea juridică a infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor este, conform legii penale mai favorabile: trafic de influentă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen. (fapta din 20.06.2012 - A.), complicitate la trafic de influenţă, prev. art. 48 C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen. (fapta din perioada 30.06.2012 - 18.09.2012 - B.), complicitate la trafic de influenţă, prev. art. 48 C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen. (fapta din perioada 30.05.2012 - 13.12.2012 - B.), spălare de bani, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 C. pen. (fapta din perioada 03.07.2012 - 21.12.2012 - B.), sancţionate cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani (infracţiunea de trafic de influenţă) şi de la 3 la 10 ani (infracţiunea de spălare de bani), instanţa de apel a constatat că termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile sus-menţionate, prev. de art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani, s-au împlinit la datele de 19.06.2020 (trafic de influenţă - A.), 17.09.2020 (complicitate la trafic de influenţă - B.), 12.12.2020 (complicitate la trafic de influenţă - B.), 20.12.2020 (spălare de bani - B.).
Împotriva deciziei penale nr. 1151/A din 7 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a formulat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
În motivarea căii de atac, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în argumentarea căruia a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel, în mod greşit, a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., faţă de inculpaţii A. şi B., pentru infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată.
În acest sens, a arătat că, în opoziţie cu reţinerile instanţei de apel, în cauza Taricco, C.J.U.E. a autorizat instanţele să aplice dreptul naţional care ar contraveni dreptului Uniunii, dacă ar fi vorba despre principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, însă în sensul în care Curtea l-a interpretat, potrivit art. 49 din Cartă, respectiv că acesta vizează doar imposibilitatea de a sancţiona un comportament care, la data săvârşirii, nu era prevăzut de normele penale naţionale sau posibilitatea de a-1 sancţiona mai grav, printr-o pedepsire mai aspră, prin norme de drept penal material mai severe decât cele în vigoare la momentul comportamentului infracţional imputat persoanei acuzate. Or, în speţă, nu este vorba despre aplicarea principiului legalităţii incriminării şi pedepsei sau de o nesocotire a acestui principiu, astfel cum este consacrat prin art. 49 din Cartă şi interpretat de C.J.U.E.
Totodată, instanţa de apel a procedat în mod greşit apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date prin Decizia CCR nr. 358/2022 prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare şi fără a avea în vedere că, în cazul prescripţiei răspunderii penale, instanţa de contencios constituţional a pronunţat două decizii contradictorii (nr. 297/2018 şi nr. 358/2022), iar principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.
În consecinţă, pentru respectarea acestui principiu, având în vedere că infracţiunile ce fac obiectul cauzei sunt dintre cele care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, instanţa trebuia să facă aplicarea directă a prevederilor dreptului european cu privire la prescripţia răspunderii penale, în interpretarea dată prin Decizia nr. 297/2018 a CCR (doctrina actului clar).
Astfel, prin decizia anterior menţionată s-a constatat că "soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională". În cuprinsul motivării, în ultimul paragraf (34), CCR a apreciat că soluţia legislativă prevăzută de C. pen. din 1968, care prevedea întreruperea cursului termenului general de prescripţie prin îndeplinirea oricărui act de procedură ce trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului, era conformă dispoziţiilor Constituţiei. Decizia nr. 297/2018 a devenit obligatorie pentru toate organele judiciare de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, respectiv de la data de 25 iunie 2018. De altfel, în jurisprudenţa sa constantă, CCR a stabilit că hotărârile sale sunt general obligatorii atât în privinţa dispozitivului, cât şi a considerentelor.
Ulterior acestei decizii, practica instanţelor de judecată a cunoscut mai multe abordări în privinţa efectelor Deciziei nr. 297/2018, motiv pentru care unele instanţe au solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 475 C. proc. pen., interpretarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. în lumina deciziei CCR Prin Decizia nr. 5/2019 din 21 martie 2019, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Î.C.C.J. a respins, ca inadmisibile, solicitările de interpretare formulate de instanţele de judecată, apreciind că acestea îi depăşesc competenţele, solicitându-se în fapt o interpretare a deciziei sus-menţionate a CCR
În continuare, atât în practica judiciară, cât şi în doctrina de specialitate, o opinie a devenit majoritară, aproape unanim acceptată, în sensul aplicării Deciziei nr. 297/2018 a CCR ca o decizie interpretativă al cărei efect principal era obligarea organelor judiciare să-şi adapteze practica în conformitate cu interpretarea dată de instanţa de contencios constituţional normei de drept [art. 155 alin. (1) C. pen..], respectiv cea cuprinsă în paragraful 34 al deciziei. Aplicând această interpretare, instanţele de judecată au considerat ca acte întrerupătoare ale cursului termenului general de prescripţie toate actele ce trebuiau comunicate suspectului sau inculpatului (acestea fiind calităţile analoage celor prevăzute de C. pen. din 1968, respectiv învinuit sau inculpat).
La data de 26 mai 2022, CCR s-a pronunţat din nou cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., prin Decizia nr. 358/2022, care a devenit obligatorie de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României nr. 565 din 9 iunie 2022. Prin această decizie, CCR a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen.. În esenţă, în cuprinsul motivării, CCR explică natura juridică a deciziei sale anterioare (nr. 297/2018), susţinând că aceasta nu era una interpretativă, ci o decizie simplă de neconstituţionalitate care, odată cu declararea neconstituţională a sintagmei "oricărui act de procedură în cauză" din cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen., obliga legiuitorul să intervină în mod activ pentru clarificarea normei legale. CCR a mai arătat că inacţiunea legiuitorului a determinat organele judiciare să se substituie acestuia şi să identifice cauzele de întrerupere a cursului termenului general de prescripţie, fapt care ar fi generat o nouă situaţie lipsită de claritate şi imposibilitate de aplicare a dispoziţiilor de referinţă, după publicarea Deciziei 297/2018. Concluzionând, CCR a stabilit că "în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297/2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei penale nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale" (paragraful 73).
Ca urmare a constatării expuse în paragraful 73 din Decizia nr. 358/2022, în majoritatea dosarelor privind infracţiuni de corupţie, fraudă în legătură cu fondurile europene sau T.V.A., inculpaţii au solicitat constatarea împlinirii termenului general de prescripţie a răspunderii penale, întrucât, în perioada cuprinsă între cele două hotărâri ale CCR, legea română nu ar fi prevăzut niciun caz de întrerupere a acestuia. Totodată, problema s-a ridicat şi în cauzele soluţionate definitiv, pe calea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) C. proc. pen.
Prin O.U.G. nr. 71/2022, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 531 din 30 mai 2022, a fost modificat art. 155 alin. (1) C. pen., stabilindu-se că acesta va avea următorul cuprins:
"Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului".
Prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficial nr. 1141 din 28 noiembrie 2022) s-a statuat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 C. pen.
Parchetul a mai arătat că, raportat la statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cuprinse în paragrafele 181, 188 - 194 din hotărârea pronunţată în cauza Euro Box Promotion şi alţii (C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 şi C 840/19), întrucât obiectul cauzei îl constituie infracţiuni de corupţie, acestea intră sub incidenţa art. 325 alin. (1) din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene şi a Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei (JO 2006, L 354, p. 56, Ediţie specială, 11/vol. 51, p. 55), acte ale Uniunii aplicabile României în temeiul art. 2 din Tratatul de aderare şi a art. 2 din Actul de aderare, începând cu 1 ianuarie 2007.
Or, în contextul prezentat se impune a se observa că, în mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că, în cazul inculpatului A., pentru care presupusa infracţiune de trafic de influenţă s-a săvârşit la data de 20.06.2012, iar ordonanţa de efectuare în continuare a urmăririi penale, care, în opinia acuzării, ar putea întrerupe prescripţia răspunderii penale, este din 18.08.2020, a intervenit prescripţia răspunderii penale. O astfel de concluzie este greşită, chiar aplicând teoria parchetului, deoarece nu ia în calcul Decretele Preşedintelui României nr. 195/2020 din 16.03.2020 şi nr. 240/2020 din 14.04.2020, apreciindu-se că acestea nu au suspendat prescripţia răspunderii penale, întrucât nu se încadrează în noţiunea de dispoziţie legală, ca şi cauză de suspendare a prescripţiei răspunderii penale, faţă de calificarea dată acestora prin decizia Curţii Constituţionale nr. 152 din 06.05.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 387 din 13.05.2020, respectiv aceea de act administrativ cu caracter normativ, cu forţă juridică inferioară legii, care nu poate să deroge, să se substituie sau să adauge la lege.
Or, contrar susţinerilor Curţii, parchetul apreciază că Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României şi Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind prelungirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, constituie cauze de suspendare a prescripţiei răspunderii penale în condiţiile art. 156 din C. pen.
Astfel, potrivit art. 156 alin. (1) C. pen., cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. Or, faţă de considerentele Deciziei nr. 152 din 6 mai 2020 a Curţii Constituţionale, decretul Preşedintelui României nu se poate încadra în noţiunea de dispoziţie legală, în sensul dispoziţiilor art. 156 din C. pen.. Pe de altă parte, însă, starea de urgenţă instituită prin Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 poate fi încadrată în noţiunea de împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat ce a determinat suspendarea judecării cauzelor penale, care constituie o cauză de suspendare a prescripţiei răspunderii penale, în condiţiile art. 156 C. pen., opinie consacrată jurisprudenţial [dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 262/A/15 decembrie 2022 (pag. 10); dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia penală nr. 80/A/20.01.2023 (pag. 81); dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, decizia penală nr. 5321 A/15.03.2023 (pag. 217-218)].
Or, în raport cu argumentele prezentate şi în condiţiile în care Curtea de Apel Bucureşti a considerat că nu este necesară o sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în cauză, având în vedere doctrina actului clar, nu se impunea constatarea încetării procesului penal, motivat de împlinirea termenului general de prescripţie, întrucât, dând prevalentă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspecţilor/inculpaţilor şi să constate că termenul de prescripţie specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.
Principiul supremaţiei impune instanţei naţionale însărcinate cu aplicarea dispoziţiilor dreptului Uniunii obligaţia, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naţionale care să fie conformă cu cerinţele dreptului european, să asigure efectul deplin al cerinţelor acestuia în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii, care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naţionale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional (Î.C.C.J. - d.p. nr. 41/7.04.2022, ds. x/2018).
De altfel, tot din jurisprudenţa C.J.U.E. reiese că art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, art. 325 alin. (1) TUE, precum şi obiectivele de referinţă enunţate în anexa la Decizia 2006/928 - care se aplică în prezenta cauză, sunt formulate în termeni clari şi precişi şi nu sunt însoţite de nicio condiţie, astfel încât ele au efect direct (paragraf 253 cauza Euro Box Promotin şi alţii). Curtea a arătat că, în exercitarea competenţei sale exclusive de a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, îi revine sarcina de a preciza întinderea principiului supremaţiei dreptului Uniunii în raport cu dispoziţiile relevante ale acestui drept, întindere care nu poate depinde nici de interpretarea unor dispoziţii ale dreptului naţional, nici de interpretarea unor dispoziţii de drept al Uniunii reţinută de o instanţă naţională, care nu corespund interpretării Curţii.
Potrivit Curţii, efectele asociate principiului supremaţiei dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispoziţiile interne, inclusiv de ordin constituţional, să poată împiedica acest lucru (paragraf 245-252 cauza Euro Box Promotion şi alţii).
Curtea a reiterat recent acest aspect în jurisprudenţa sa, statuând explicit şi categoric în Hotărârea pronunţată în cauza C-430/21 la 22.02.2022 că art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu art. 2 şi cu art. 4 alin. (2) şi (3) TUE, cu art. 267 TFUE, precum şi cu principiul supremaţiei dreptului Uniunii, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale în virtutea căreia instanţele de drept comun ale unui stat membru nu au abilitarea să examineze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei legislaţii naţionale pe care curtea constituţională a acestui stat membru a constatat-o ca fiind conformă cu o dispoziţie constituţională naţională care impune respectarea principiului supremaţiei dreptului Uniunii. Or, în acest context, instanţelor naţionale le revine sarcina de a da efect deplin obligaţiilor ce decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE, precum şi din Decizia 2006/928 şi de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne care împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate astfel de infracţiuni (par 193-194 din decizie).
Constatarea contrarietăţii efectelor Deciziei nr. 358/2022 a CCR şi a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dispoziţiile de drept ale Uniunii, ce instituie obligaţii formulate în termeni clari şi precişi, care nu sunt însoţite de nicio condiţie, este suficientă, prin ea însăşi, pentru ca instanţa să dea efect direct obiectivelor de referinţă enunţate în anexa la Decizia 2006/928 şi să lase neaplicată hotărârea instanţei de contencios constituţional.
Aşadar, aplicarea Deciziei nr. 358/2022 a CCR creează un risc serios de impunitate în ceea ce priveşte pedepsirea infracţiunilor de corupţie şi a infracţiunilor de evaziune fiscală care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, jurisprudenta C.J.U.E. fiind clară în sensul că niciun principiu din Cartă nu ar fi încălcat prin lăsarea ca neaplicate a regulilor naţionale în materie de prescripţie izvorâte din această decizie.
În raport cu argumentele prezentate, concluzionând, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a solicitat admiterea recursului în casaţie şi casarea deciziei penale recurate.
În susţinerea cererii de recurs în casaţie, parchetul a depus: decizia penală nr. 262/A din 15 decembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2022; decizia penală nr. 80/A din 20 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2018 şi decizia penală nr. 532/A din 15 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2015.
Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 26 octombrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de trei judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.
La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casaţie, respectiv 7 decembrie 2023, Înalta Curte a luat concluziile acuzării şi apărării asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.
Analizând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie se poate exercita exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive de legalitate expres şi limitativ prevăzute de legea procesual penală.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate nici remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de faţă, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar la data soluţionării definitive a cauzei, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.
În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale valorificat de instanţa de apel este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale a inculpaţilor A. şi B., pentru săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată, subsecvent adoptării, de către Curtea Constituţională, a Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, ambele referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen.
În acest sens, sub aspect factual, acuzaţiile ce au făcut obiectul judecăţii au constat în aceea că:
La data de 20.06.2012, inculpatul A. a pretins reprezentantului D. SpA, E., indirect, prin intermediul inculpatului F., suma de 750.000 euro, promiţându-i acestuia că datorită influenţei pe care o au asupra decidenţilor din Ministerul Transporturilor şi Compania Naţională de Aeroporturi Bucureşti S.A., influenţă rezultată din calitatea sa de secretar de stat în Ministerul Transporturilor şi calitatea de consilier al ministrului transporturilor deţinută de F., vor menţine investiţia la lucrările la Magistrala 4 de metrou pe lista de priorităţi a guvernului şi că nu vor fi probleme cu finanţarea lucrărilor, pretindere ce a fost urmată de primirea, în perioada 03.07.2012 - 18.09.2012, de către inculpatul F., în contul societăţii G. S.R.L., a sumei de 4.152.541 RON, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.
În perioada 30.06.2012 - 18.09.2012, cu intenţie, inculpatul B. l-a ajutat pe F. să săvârşească infracţiunea de trafic de influenţă în varianta primirii de bani, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă, prevăzută de prev. art. 48 C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.
În perioada 30.05.2012 - 13.12.2012, cu intenţie, inculpatul B. l-a ajutat pe F. să săvârşească infracţiunea de trafic de influenţă în varianta primirii de bani, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă, prevăzută de prev. art. 48 C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.
În perioada 03.07.2012 - 21.12.2012, cunoscând că sumele de bani provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestora, inculpatul B. a dispus efectuarea a 58 operaţiuni de transfer din contul societăţilor H. S.R.L., G. S.R.L. şi I. S.R.L., faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de spălare de bani, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 C. pen.
Curtea de Apel Bucureşti a constatat că legea penală în ansamblu mai favorabilă în speţă este cea în vigoare în intervalul 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, întrucât, în respectiva perioadă, dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. nu au inclus vreo cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, iar instituţia prescripţiei speciale nu poate opera. Prin urmare, având în vedere data comiterii infracţiunilor sus-menţionate, instanţa de apel a constatat că termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru acestea, prev. de art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani, s-au împlinit la datele de 19.06.2020 (trafic de influenţă - A.), 17.09.2020 (complicitate la trafic de influenţă - B.), 12.12.2020 (complicitate la trafic de influenţă - B.) şi 20.12.2020 (spălare de bani - B.).
Examinând critica formulată în recurs în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanţei supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, aceasta are caracter nefondat.
Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată şi art. 5 din C. pen.
În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat, printre altele, că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.
Or, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022. Aceasta deoarece o eventuală combinare a dispoziţiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.
Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.
Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunţate, referitoare la natura dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., în general, şi a întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, în special, este incidentă şi în speţa de faţă.
În faza judecării apelului, Curtea de Apel Bucureşti a valorificat, sub aspectul particular al infracţiunilor analizate, incidenţa prescripţiei generale a răspunderii penale ca efect al adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, interpretând şi aplicând normele de drept penal pertinente în concordanţă cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menţionate.
În acest context jurisprudenţial obligatoriu, rezultă că, raportat la aspectele factuale definitiv reţinute prin hotărârea instanţei de apel şi care nu mai pot fi cenzurate de instanţa de casaţie, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii, sancţionate cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani (infracţiunea de trafic de influenţă) şi de la 3 la 10 ani (infracţiunea de spălare de bani) este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani şi a început să curgă de la 20 iunie 2012 (în cazul infracţiunii de trafic de influenţă reţinută în sarcina inculpatului A.); 18 septembrie 2012 (în cazul infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă din perioada 30.06.2012-18.09.2012, imputată inculpatului B.); 13 decembrie 2012 (în cazul infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă din perioada 30.05.2012-13.12.2012, imputată inculpatului B.) şi 21 decembrie 2012 (în cazul infracţiunii de spălare de bani din perioada 03.07.2012-21.12.2012, imputată inculpatului B.).
De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituţional, legea penală în ansamblu mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanţele de apel (respectiv, C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022), nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripţie generală s-a împlinit, în cauză, la datele de 19 iunie 2020 (trafic de influenţă - A.), 17 septembrie 2020 (complicitate la trafic de influenţă - B.), 12 decembrie 2020 (complicitate la trafic de influenţă - B.) şi 20 decembrie 2020 (spălare de bani - B.), cursul prescripţiei nefiind suspendat, pe o durată de 60 de zile, în contextul adoptării stării de urgenţă, astfel cum susţine parchetul, întrucât dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Anexa 1 la Decretul Preşedintelui nr. 195 din 16 martie 2020, privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020), aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020, pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020), respectiv ale art. 64 alin. (5) din Anexa 1 la Decretul Preşedintelui nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020), aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020, pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind prelungirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020), au exceptat infracţiunea de spălare a banilor (ce a făcut obiectul cercetării şi în cauză) de la acest beneficiu.
În ceea ce priveşte neaplicarea Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, chestiune invocată de Ministerul Public în considerarea hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, Înalta Curte constată că, în raport de calificarea, în dreptul naţional, a instituţiei prescripţiei ca fiind o instituţie de drept substanţial, în cauză este incident principiul legii penale mai favorabile, astfel cum este definit de dreptul intern, eventuala înlăturare a jurisprudenţei obligatorii anterior menţionate fiind contrară elementelor de interpretare oferite de instanţa de contencios european.
În acest sens, relevant este paragraful 209 din decizia amintită, în cuprinsul căruia Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a precizat expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea sa prealabilă, sunt antamate cerinţele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situaţie în care nu poate fi opus un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanţa naţională având obligaţia de a se asigura că infracţiunile ce intră în domeniul dreptului Uniunii fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv. Curtea a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situaţia în care instanţa naţională ajunge să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale în cauză se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situaţie în care nu este ţinută să se conformeze acestei obligaţii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61).
Or, raportat la considerentele regăsite în Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale şi care au stat la baza sancţionării prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în speţă este incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiţie la pronunţarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, (Taricco 2), prin care s-a statuat în sensul că "Articolul 325 alin. (1) şi (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanţei naţionale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracţiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziţii interne în materie de prescripţie care intră sub incidenţa dreptului material naţional şi care se opun aplicării unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripţie mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepţia cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii.".
În ceea ce priveşte hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 PPU -Lin, Înalta Curte constată, prioritar, că invocarea acestei hotărâri preliminare se circumscrie unui argument suplimentar în susţinerea criticilor privind greşita aplicare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi, ca atare, se încadrează în limitele devolutive conturate de art. 442 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căruia instanţa de recurs este îndrituită să examineze cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie.
Cu privire la acest argument, Înalta Curte reaminteşte că, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii unei cauze de încetare a procesului penal nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate, pentru modificările intervenite după pronunţarea hotărârii definitive, C. proc. pen. prevăzând alte remedii procesuale, cum ar fi contestaţia la executare sau contestaţia în anulare.
Cu alte cuvinte, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive, atât sub aspect factual, cât şi legislativ. Astfel, în cazul prescripţiei răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen, potrivit cadrului normativ şi interpretativ existent la data pronunţării deciziei.
Or, hotărârea Curţii de Justiţie, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, a fost pronunţată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate. Aşadar, legalitatea soluţiei definitive de încetare a procesului penal din data de 7 iunie 2023 nu poate fi analizată în raport cu această decizie.
Dimpotrivă, la momentul soluţionării definitive a litigiului de faţă, dată fiind calificarea în dreptul naţional a instituţiei prescripţiei ca fiind o instituţie de drept substanţial - chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanţa supremă prin hotărârea prealabilă sus-menţionată - era incident principiul aplicării legii penale mai favorabile, eventuala înlăturare a jurisprudenţei naţionale obligatorii sub acest aspect fiind contrară elementelor de interpretare existente, la acel moment, în jurisprudenţa pertinentă a Curţii de Justiţie, Marea Cameră, reflectată în Hotărârea din 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, şi Hotărârea din 5 decembrie 2017, în cauza C-42/17.
În acest sens, Înalta Curte reiterează considerentele regăsite în paragraful 209 din Hotărârea Eurobox, la care s-a făcut trimitere în precedent, constatând că, în speţă, era incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiţie la pronunţarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, Taricco 2, respectiv aceea în care neaplicarea normelor interne determina o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor.
De altfel, acest raţionament a fost reluat de Curtea de Justiţie şi în considerentele Hotărârii Lin (punctele 95-125), Curtea concluzionând că instanţele române nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile instanţei de contencios constituţional amintite, în pofida existenţei unui risc sistemic de impunitate a unor infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile se întemeiază pe principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripţie referitor la infracţiuni.
Elementul de noutate în interpretarea dreptului Uniunii, regăsit în Hotărârea Lin (pct. 123), vizează problematica distinctă a aplicării, de către o instanţă naţională, a standardului naţional de protecţie care repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, Curtea de Justiţie considerând că aplicarea acestui standard trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenţei sale anterioare (respectiv, Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, punctul 212).
Admiţând fără rezerve obligativitatea jurisprudenţei Curţii de Justiţie care impune instanţei naţionale să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), ce ar permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de pronunţarea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată, însă, că aceasta operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunţării hotărârii preliminare, deoarece legea procesual penală română nu reglementează un remediu pentru situaţia în care o hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie ulterior datei la care acea hotărâre a rămas definitivă.
În această ultimă ipoteză, în raport cu elementele de interpretare a dreptului Uniunii furnizate de Curtea de Justiţie în jurisprudenţa sa anterioară şi reiterate în Hotărârea Lin (paragrafele 79-85), deşi situaţia juridică ce rezultă din aplicarea standardului regăsit în Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar genera un risc sistemic de impunitate ce ar putea constitui, şi în cazul infracţiunilor de corupţie (ipoteza speţei), un caz de incompatibilitate cu cerinţele dreptului Uniunii, Înalta Curte constată că, în contextul prevalenţei principiului autorităţii de lucru judecat, nu este posibilă, de lege lata, remedierea eventualei încălcări.
În privinţa importanţei pe care o are principiul autorităţii de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât şi în sistemele juridice naţionale, Curtea de Justiţie a statuat în mod constant asupra necesităţii ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu mai poată fi repuse în discuţie (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepţia situaţiei în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 şi Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).
Mai mult, Curtea de Justiţie a stabilit că principiul cooperării nu impune unei instanţe naţionale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătoreşti care a dobândit autoritate de lucru judecat şi să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, Hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04), statuând, totodată, că principiile echivalenţei şi efectivităţii nu se opun "ca o instanţă naţională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în cadrul unei acţiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menţionată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunţate în cadrul unor acţiuni de natură administrativă" (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoş Constantin Târşia, C-69/14).
Această din urmă cauză a avut în vedere chiar reglementarea procesuală naţională, întrebarea preliminară adresată Curţii de Tribunalul Sibiu, respectiv dacă "Articolele 17, 20, 21 şi 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 6 [TUE], articolul 110 [TFUE], principiul securităţii juridice tras din dreptul [Uniunii] şi jurisprudenţa [Curţii] pot fi interpretate ca opunându-se unei reglementări precum articolul 21 alin. (2) din Legea [contenciosului administrativ], care prevede posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătoreşti interne pronunţate exclusiv în materia contenciosului administrativ în ipoteza încălcării principiului priorităţii dreptului [Uniunii] şi nu permit[e] posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătoreşti interne pronunţate în alte materii decât contenciosul administrativ (civile, penale) în ipoteza încălcării aceluiaşi principiu al priorităţii dreptului [Uniunii] prin aceste din urmă hotărâri?", şi, implicit, interpretarea dată de Curtea de Justiţie dreptului Uniunii fiind relevante, mutatis mutandis, şi în cauza de faţă.
Or, legislaţia procesual penală română nu instituie, nici în reglementarea referitoare la recursul în casaţie şi nici în cea referitoare la alte căi extraordinare de atac, un remediu procesual de natură a permite revizuirea unei hotărâri definitive incompatibile cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, ulterior datei rămânerii definitive a respectivei hotărâri.
În consecinţă, în privinţa inculpaţilor A. şi B. era incidentă cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., soluţia dispusă prin decizia recurată fiind legală sub aspectul criticat.
Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile formulate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 1151/A din data de 7 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Urmare acestei soluţii, în baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuieli judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia, urmând ca, potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi A. şi B., în cuantum de câte 170 RON, să fie suportat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 1151/A din data de 7 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie declarat de Ministerul Public rămân în sarcina statului.
Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi A. şi B., în cuantum de câte 170 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 decembrie 2023.